Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Midas

A fost odată un împărat, în vremea veche, pe nume Midas, carele a domnit în ţara frigienilor. Într-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar nişte furnici veniră şi puseră pe gură câteva boabe de grâu. Tată-său, cum auzi de una ca asta, alergă pe la filosofi, pe la vraci şi pe la cititorii de stele, de le spuse întâmplarea cea minunată.

Aceştia răspunseră toţi într-un grai că copilul are să ajungă odată, odată, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se şi împlini.

După ce crescu, şi se făcu flăcăiandru, se urcă pe scaunul împărăţiei.

Pe vremea aceea Baccus, zeul vinului şi al beţivilor, umbla de cutreiera lumea, învăţând şi pe bun şi pe rău cum să prăşească şi să lucreze viţa, adică mai pe şleau, învăţând pe oameni să închiză ochii când vor vedea apa, ca una ce nici în opinci nu e bună.

Căci, să vedeţi D-voastră, dragii moşului, nepoţei şi nepoţele, oamenii pe-atunci dădeau în gropi de proşti ce erau; până şi alucsui sau a trage la mustaţă, cum se zice, tot un zeu trebui să-i înveţe.

Acest Baccus era un beţiv de cei mari, aşa cum i-am zice noi astăzi staroste al beţivilor. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să fie şi el treaz. Într-o beţie o ducea.

De la dânsul a rămas vorba de se zice astăzi: acest om este cu duhul lui Baccus într-însul, celui ce noi îi zicem pe limba noastră: a luat purceaua de coadă; este candriu; şi-a încălzit măseaua; este turlac; a luat luleaua neamţului, şi când este mai matosit, adăugăm: cu zale cu tot; iară când voim să vorbim şi noi mai subţirel, de! zicem: este după prânz.

Şi, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pe lângă dânsul tot prieteni de teapa lui. Printre aceştia unul, pe nume Silenu, era trup şi suflet cu dânsul, căci se întreceau care de care să dovedească pe celălalt la băutură.

Acesta era şi măscăriciul lui Baccus; şi nimeni nu scăpa, fără să-i atârne de coadă acest Silenu câte vreun ponos. Râdea şi de bun şi de rău, şi pe toţi îi lua în zeflemea. Era, măre, acest Silenu gras şi gros ca un butoi, adică, cum i-am zice noi astăzi: dop de saca; fala lui, fala sfeclei, nasul ca un ardei roşu. De pe faţă se cunoştea că era beţiv împărătesc, cum zicem noi unui astfel de om, căruia cărturarii îi zic: este un Silenu.

Măscăriciul lui Baccus, tot râzând de unii şi de alţii, ajungea de se făcea şi însuşi de râs când se adăpa mai de prisos cu apa de sapă cea plăcută a stăpânului său. Într-o zi, bând mai fără cumpăt, adică băgând într-însul duh de-al lui Baccus pre cât nu putea să ducă, şi ajungându-l vinul, se îmbătă până într-atât, încât nu mai ştia dacă fată este ori băiat, şi rătăcindu-se prin grădina împăratului Midas, căzu grămadă într-un unghi şi amorţi acolo.

Oamenii împăratului dând peste dânsul, îl împodobiră cu flori ca pe-o brezaie şi aşa îl aduse domnului lor, cu gând ca acesta să facă haz de el. Împăratul cum mi-l văzu, mi-l cunoscu, ca unul ce şi dânsul se dase în partea lui Baccus stăpânul lui Silenu. Îl puse, deci, într-un pat curat până se trezi, şi dezmeticindu-se îl opri la curtea lui nouă zile şi tot atâtea nopţi, în care mi-l omeni şi mi-l ospătă ca pe nu ştiu cine, apoi îl trimise la Baccus. Zeul beţivilor nu mai putu de bucurie când îşi văzu măscăriciul viu nevătămat. Pentru aceasta trimise vorbă lui Midas că a făcut o faptă ce trebuie răsplătită, şi aşa îi zise să-i ceară orice îi va pofti inima, şi i se va face pre voie.

Împăratul, lacom de avuţlie precum firea îl lăsase, ceru de la zeu să-i dea darul ca pe ce o pune mâna, aur să se facă. „Să ţi se împlinească voia", răspunse Baccus.
Şi în adevăr că pe ce punea mâna Midas împărat, numai aur se făcea. Pe-aci, pe-aci era să se piardă de bucurie când văzu el că toate lucrurile de care se atinge, se schimbă în aur. Numaidecât hainele de pe dânsul, patul, aşternutul, pereţii caselor, armele şi toate lucrurile, până şi florile pe care puse mâna se făcură de aur.

Înota, cum se zice, numai în aur.

Şi aşa, vesel, vesel, merse la timpul prânzului la masă. Când, ce să vedeţi D-voastră? Pâinea, pe care puse el mâna să o ducă la gură, se făcu aur. Cerca să ia din bucate, dar şi ele se făcură aur. Se întinse ca să ia un pahar să-şi stropească niţel măseaua, dar el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. Tocmai acum îi veni şi D-lui de acasă, şi pricepu că nesocotită fu a lui cerere.

Se sculă de la masă flămând. La cină, păţi ca şi la prânz. A doua zi tot aşa. În cele din urmă, se văzu ameninlat să piară de foame. Ce să facă el? După ce se mai gândi ce se mai gândi, şi de teamă să nu dea ortul popii, se duse într-un suflet la Baccus, pocâltit de foame, cu maţele chiorăind şi cu burta lihnită, şi-l rugă ca să facă bine să-şi ia darul înapoi. Baccus şi Silenu râseră de prostia împăratului Midas şi-l trimiseră să se scalde în râul Pactol.

Midas făcu precum îi zise Baccus, şi se curăţă de păcatul ce dase peste dânsul; dar nisipul acelui râu rămase aurit. Şi de-atunci procopsiţii şi cărturarii, când vor să arate pe câte cineva peste care a dat vreun noroc orb, zic: a dat peste cutare undele râului Pactol. Noi însă, când voim să arătăm pe un asemenea om, zicem pe limba noastră cea groasă, dar sănătoasă: a dat o tiflă peste cutare, şi e putred de bogat; ori a dat cu mâinile în foc.

După aceasta Midas împărat se dete la tot felul de dezmierdări. Bogăţii însemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i lipsea, grijile nu-i tulbura liniştea; ce-i păsa lui de cei sărmani şi nevoiaşi!

Răzbătea munţii şi codrii, câmpiile şi pădurile, şi într-un hai, hui, o ducea.

Umblând el razna, de trebile împărăţiei, încoace şi încolo, se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean şi se făcu trup şi suflet cu dânsul.

Acest Pan era un ciuruc de zeu ce trăia prin păduri. El era om până în brâu, iară de la brâu în jos cu picioare de capră. Pe cap avea nişte corniţe, şi barba lui era ca de ţap. Petrecerea lui cea mai plăcută era să sperie lumea prin păduri.

Midas împărat venind odată de dimineaţă să-şi întâlnească prietenul, Pan se ascunse după un tufiş. Midas îl striga din toate puterile lui. Pan tăcea mâlc. Apropiindu-se Midas de tufiş, fără nici o grijă, Pan odată ieşi, fără de veste, de după tufiş, se năpusti asupra lui Midas împărat cu un răcnet surd şi scurt. Atâta se sperie Midas împărat, încât din aceea, după ce că era cam tontolete, rămase şi zănatic.

De la această întâmplare şi de la o alta ce săvârşi marţafoiul de Pan, acest zeu al pădurilor, speriind o seamă de oştire, tot oameni de-ai lui teacă, ce dau dosul, de aci au luat procopsiţii şi cărturarii mai dincoa; de zic când vor să arate pe nişte oameni ce se sperie de nimic, cum face calul, şi o iau la sănătoasa, că a intrat într-înşii o teroare panică, că sunt cuprinşi de o teroare panică. Noi, pe limba noastră acea bătrânească, la asemenea întâmplare, zicem: a dat strechea într-înşii.

Midas împărat umbla acum cam capiu. Zănatic din sperietură şi cam prostănac din născare, tot ce făcea îi ieşea de-a-ndoaselea. Înhăitat cu Pan, îl tot auzise cântând din nai (muscalagiu), şi îi căzuse tronc la inimă cântecul lui.

Acum altă nevoie! Fiind prieten cu doi pricopsiţi de zei, îi intrase fumurile în cap că ar fi ceva de dânsul. Între altele, prostul dracului! i se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cântecelor.

Din pricina aceasta, ascultaţi ce i s-a întâmplat: licheaua de Pan, codârlaşul zeilor, se furlandisea şi se lăuda în toate părţile că el ar cânta mai frumos decât căpetenia căpeteniilor de cântăreţi, Apollon, care mi-ţi trăgea din liră de te adormea. Şi de câte ori întâlnea pe Apollon, de atâtea ori se ţinea după dânsul şi-l trăgea de mânecă chemându-l la întrecere.

Apollon nici că-l băga în seamă; dar venindu-i cu greaţă de atâta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghişoară şi să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului; se hotărî, deci, să se ia la întrecere, ca să scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Primi chiar să le fie judecător înfumuratul de Midas împărat, pe care îl alesese Pan. Şi aşa începu Apollon a-şi înstruna lira şi cântă vreo două cântece de pare că se înduioşise până şi lemnele şi pietrele: aşa de mângâios ce cânta!

Începu şi Pan cu naiul său, îşi puse şi el toate puterile; dar lipa din nai aşa de tare, încât trebuia să-ţi pui mâinile la urechi, dacă voiai să nu te asurzească şi să-ţi ţiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul de zeu, nişte ţiuituri din naiul lui de zgâria şi sfredelea auzul.

După ce sfârşiră, Midas împărat se gândi niţel, pironi ochii în pământ ca şi cum ar pune în cumpănă măiestriile amânduror zeilor la cântare, şi ridicându-şi capul, răspunse cu trufie că Pan cântase mai frumos; şi astfel înfruntă pe Apollon. Pan, când auzi, începu a sălta şi a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul.

Atunci Apollon zise: „Urechile ce au ascultat la cântările noastre spre a le judeca, nu pot fi de om, ci de vreun dobitoc nătăflel. De asin dară să se facă urechile lui Midas împărat!"

Şi cum zise el, aşa şi se făcu.

Când ajunse acasă Midas împărat simţi ceva că-l cam îngreuiază pe lângă tâmple şi fălci, puse mâna de se pipăi, şi ce socotili că mi-li găsi? O pereche de urechi cât ale unui măgar de-ăi bătrâni, şi mai mari încă. Se duse de se uită într-o fântână şi ce văzu, se spăimântă.

Acu e acu. Ce să facă el cu aşa urechi mari? Căci, de! împărat era el, nu altceva. Şi ştiţi D-voastră, dragii moşului, cât plăteşte mintea unor împăraţi. Prostănac, prostănac, dar tot îi venea cu ruşine să se arate cu coşcogeamite urechi înaintea gloatelor.

Puse deci de-i făcu un fel de căciulă ţurcănească, o împodobi cu aur, de care avea mult, şi cu mărgăritare; îşi vâra urechile într-însa când o punea în cap şi o potrivea aşa de bine, încât nu se băga de seamă cusurul ce avea, şi astfel ieşea în lume.

Nimeni nu ştia de aceasta, căci n-avea cum. Numai bărbierul său îi zări odată urechile când îl rădea, şi cum le văzu, rămase înmărmurit. Midas împărat îl ameninţă că unde îi stau tălpile îi va sta şi capul, dacă va crâcni o vorbă măcar către cineva, care să-i dea în vileag cusurul. Ba încă îl puse de se şi jură, pe ce avea el mai sfânt, că va ţine în sine taina aceasta.

Se vede însă că şi pe-atunci bărbierii erau ca şi cei din ziua de astăzi, flecari, vorbăreţi şi uşori de gură, parc-ar fi mâncat numai la picioare de găină. Te uiţi la dânşii că le turuie gura, spunând verzi şi uscate, numai să se afle în vorbă, de! şi nea Ion că şi el e om.

Bărbierul lui Midas împărat ţinu o săptămână, ţinu două, ba mai ţinu încă una; şi să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! Avea, biet, mâncărime de limbă; dar îi era frică de cap, ca să dea pe faţă taina. Se mai ţinu el; dar, aş! râia, râia! parcă-i da cineva brânci să scoată din gură vorba ce-i sta pe limbă. Nu putea nici noaptea să doarmă, cum de să ştie el ceva şi să n-o dea târgului.

În cele mai de pe urmă, de teamă să nu-l ia gura pe dinainte să scape vreo vorbă şi să-şi piardă şi capul, se duse şi el la marginea unui heleşteu, săpă o gropiţă, se plecă până îşi atinse buzele de marginea gropilei şi strigă acolo înfundat: „Împăratul Midas are urechi de măgar!" Îşi scoase de la inimă, bietul om, focul ce îl mistuia cumplit, şi mai răsuflă şi el; apoi astupă gropiţa bine şi se duse acasă uşurat.

După câtva timp locul de lângă eleşteu, unde bărbierul făcuse ce zisei mai sus, umplându-se cu apă, făcu să crească din acea gropilă nişte trestie şi nişte rogoz mai frumos decât pretutindeni; numai un cusur avea: când bătea vântul, fâşiitura trestiei şi a rogozului, pe oricine ar fi voit să asculte, făcea să audă şoptind aceste vorbe: „Midas, împăratul Midas are urechi de măgar!"

Mergea lumea după lume să asculte minunea aceea. Şi din om în om se dete sfoară în ţară de cusurul ce avea împăratul.

Când află Midas împărat de minunea aceea, precum că şi toate gloatele ştia ceea ce voia el să rămână ascuns, până într-atâta se ruşină, încât nu mai voi să trăiască în mijlocul unor fiinţe ce află tainele împăratului până şi de la trestii; adică nu voi să mai ştie şi alţii ponosul ce purta el pe bună dreptate.

Spun că spre a-şi curma zilele, Midas împărat bău o pârnaie de sânge de taur, şi atât îi fu de-ajuns ca să închidă ochii şi să nu mai fie între vii; adică dete ortul popii.

Vedeţi D-voastră zănatic, zănatic, dar la drăcii îl tăia capul.

Şi de-atunci a rămas vorba pe care cărturarii o pun în spinarea câte unuia ce vrea să facă şi el vreo faptă prin care să amăgească o lume; dar nu izbuteşte, fiindcă nu sunt dibaci întru a-şi ascunde cugetul; de-atunci, zic, a rămas de se aruncă în spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poartă urechile lui Midas. Noi însă pe limba noastră cea fără ocoleli, le zicem pe şleau: bobleţi, şireţi proşti, seci ori vaci încălţate.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA