Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Mierloiul şi scatiul

Un cizmar odată, mergând să se radă la un bărbier, rămase cu gura căscată şi uimit de plăcere, auzind o mulţime de păsărele ce cântau de te credeai în rai. Din fiecare colivie, şi era cam încărcată prăvălia bărbierului de colivii cu păsărele, din fiecare colivie, zisei, ieşea câte o cântare păsărească ce nu se asemăna una cu alta. Bag seamă că erau mai multe feluri de păsărele.

„De ce numai bărbierul să trăiască ca în rai? îşi zise cizmarul; capitalul meu este de zece, de douăzeci de ori mai mare decât al unui bărbier, sunt mai avut decât dânsul şi aş putea mai lesne să mă proslăvesc în asemenea frumuseţi gâdelătoare urechilor."

Şi chiar de a doua zi se duse în târg şi-şi cumpără deocamdată un mierloi şi un scatiu.

Pentru fiecare din aceste păsărele cumpără şi câte o colivie. A mierloiului mai mare, iară a scatiului mai mică. Amândouă aceste colivii fură puse în câte un cui şi împodobeau prăvălia jupânului cizmar.

Se bucura cât un lucru mare acesta când văzu că prăvălia lui se află acum în desfătare. De unde până aci era numai muţenie într-însa, acum viersul scatiului, care părea că vrea să spargă ferestrele ca să se audă cine ştie până unde, răsuna dulce de mângâia inimile tuturor. Mierloiul fluiera şi dânsul de-l asurzea.

Femeia şi copilaşii cizmarului se adunau împregiurul bedreagului, unde lucra meşterul cu calfele şi cu ucenicii, de ascultau la frumuseţile cu care le veselea auzul scatiul lor. Vezi că era prin mai. Şi ar fi voit cu dinadinsul să tacă cu totul mierloiul, care nu-i mai scotea din fluierături, numai şi numai să asculte la scatiu.

Mierloiul mai avea un obicei. Lui părea că-i spunea cineva la ureche că cizmarul cu ai săi se adunau ca să-i asculte. Astfel fiind, tocmai când erau cu toţii strânşi şi nici nu suflau de plăcere ascultând, tocmai atunci şi el, adică mierloiul, după ce le trăgea şi dânsul câteva fluierături d-alea de să le spargă urechile, încât oamenii ar fi dat multul cu mult să nu le mai fi auzit, apoi, apuca cu ciocul său jghebuleţul în care i se da de mâncare şi-l scutura vârtos.

Acum altă nevoie. Zgomotul ce făcea mierloiul trăgând jghebuleţul prin colivie, hodorogind, de colo până dincolo, supăra pe stăpânul cizmar până într-atât, încât punea numaidecât pe câte vreun ucenic să-i caute jghebuleţul şi să-i pună de mâncare, dacă nu avea.

Atunci dacă îşi aduceau aminte şi de scatiu că poate să-i fie jghebuleţul gol, i-l umplea şi pe al lui. Vezi că scatiul, biet, ştia numai să cânte şi adesea, din pricina asta, întindea urechile de foame.

Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi găsiră pe bietul scatiu mort de foame, pentru că toţi cu totul uitaseră să-i dea de mâncare.

Nu e vorbă, de iubit toţi iubeau pe scatiu, dar nimeni nu se gândea a-i da de mâncare. Toţi îl ascultau cu drag; dar de mâncat şi de băut i da numai când mierloiul făcea zgomot şi nu puteau asculta ciripirile cele drăgălaşe ale scatiului.

În ziua trecută ucenicii cizmarului dăduse de mâncare numai mierloiului de teamă să nu-i certe stăpânul când va auzi hodorogiturile ce le face mierloiul scuturându-şi jghebuleţul prin colivie, gol de mâncare.

Când văzură că a murit scatiul, căutară să se încredinleze din ce pricină a murit. Şi ce mi-ţi aflară? Că de două sau de trei zile nimeni nu-i cercetase jghebuleţul cu mâncare, nici borcănelul cu apă. Dar în aceste zile toate urechile se desfătaseră de cântecele cele frumoase ale scatiului.

Cătară şi la mierloi; dar el n-avea lipsă de nimic.

Ei, apoi nu e sfântă zicătura românului care glăsuieşte: „Obraznicul mănâncă praznicul"?

Ba aşa.

Dar în lumea noastră aceasta bălţată credeţi a fi mai altfel? Fugiţi de-acolo, nu mai visaţi!

În ziua de azi, ca să trăieşti în lume, trebuie să fii îndrăzneţ. Ba mai mult: trebuie să fii cutezător. Şi mai mult: trebuie să fii botos. Ba încă şi mai mult: trebuie să fii obraznic. Căci de vei fi smerit, ori sfiicios, ori cu bunăcuviinţă, apoi păţeşti ca scatiul.

Publicată în: „Familia", Oradea, an. XIX, 1883, nr. 22

TE-AR MAI PUTEA INTERESA