Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat

Două prietene stau de vorbă la o răspântie:

— Aşa este, lele, greu o duce muierea când lipseşte stâlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ţi-o trimite Dumnezeu mângâiere dintr-altă parte.

— Dumnezeu poate mult, leiculiţă. Dară ce mai om era răposatul! Până i-a ieşit sufleţelul m-a tot povăţuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, şi una din poveţele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă şi zece oi.

— Păcat că ţi-a luat Dumnezeu un aşa giuvaier de bărbat. Cum bag de seamă, nu era aşa burdios ca alţii.

— Să ferească Dumnezeu! Ce stai dumneata de vorbeşti? Să dai mult cu multul şi nu mai găseşti altul ca dânsul, zise biata văduvă, şi o podidiră lăcrimile. Acum umblu să împlinesc încă una din poveţele lui.

— Bine faci, lele. Şi ca ce te-a mai povăţuit să faci?

— Iaca, leică, m-a povăţuit ca numaidecât să mă mărit, ca să scap de clevetele lumii şi să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă şi zece oi ca zestre.

— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu! D-apoi să-l asculţi, leiculiţă.

— Dar cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieşit din cuvinţelul lui niciodată? Şi mi-a mai zis că omul pe care voi avea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul ştie şi la vale şi la deal, este hârşit cu toate belele şi ticnit, duce hăul casei fără să cârtească. Oi să mă silesc să-i fac şi astă voie. Şi dacă nu voi putea tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi câte douăzeci şi cinci de ani şi aşa nu voi călca cuvântul.

— Aşa să faci, leică.

Din volumul Snoave sau poveşti populare

TE-AR MAI PUTEA INTERESA