Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Muierea făţarnică

Iencuşor şi Mitică erau doi copii care se iubeau ca nişte fraţi. Vecini fiind, ei crescuseră împreună, se jucaseră, merseră la şcoală. În toată copilăria lor, ei fuseseră nedespărţiţi.

Pe Iancu îl trimise tată-său, după ce se mai mări, la un frate al său, negustor mare, în alt oraş depărtat. Gândul lui era de a face din Iancu un negustor de frunte şi procopsit.

Iancu se supuse voinţei părinteşti, fără să cârtească. El trăia bine la unchiu-său. Cu toate astea, Mitică era nelipsit din amintirea sa.

Mitică, rămas acasă, crescu, învăţă şi el un meşteşug, se făcu flăcău, se însură, deschise prăvălie şi trăia bine cu nevestica lui. Trebile îi mergeau minunat.

Trecuse vreo cincisprezece ani de când nu se mai văzuse aceşti prieteni.

Într-o zi, Mitică se pomeneşte că vine la el un flăcău cu mustaţa răsucită ştii, colea, chipos; şi se vedea el după fală a fi chiabur.

— Bună ziua, frate Mitică.

— M'l'ţum' 'tale, frate Iencuşor. Dar grozav te-ai schimbat!

— Dar tu? Dacă nu mi te arăta tata, nu te-aş mai fi cunoscut. Iancu se întorsese acasă. Cea întâi grijă a lui fuse să cerceteze de prietenul său Mitică.

Acesta nu ştia ce să mai facă de bucurie că-şi mai văzu prietenul. Îl pofti la prânz la dânsul.

Mai-nainte însă de a se pune la masă, îl înfăţişă nevestei şi îi spuse că era cel mai bun prieten al său din copilărie.

După masă se puseră la taifas. Spuse Iancu tot ce i s-a întâmplat de la plecarea lui.

Spuse şi Mitică toate necazurile cu ucenicia, cu una, cu alta, până ce se văzu cu alba în căpistere.

— Acum, zise el, Mărire ţie, Doamne, trăiesc în largul meu. Meseria îmi merge bine. Am o nevastă care mă iubeşte de nu ştie cum să-mi treacă pe dinainte. Sunt fericit. Este o evlavioasă de n-are căpătâi.

— Cum te-ai încredinţat tu despre aceasta? îl întrebă Iancu.

— Cum să mă încredinţez? lacă văd că mă iubeşte şi nu iese din porunca mea.

— Bagă de seamă, frăţioare, să nu-ţi pună femeia coarne.

— Ia fugi încolo, Iencuşor, nu mai sta de vorbi astfel. Ca femeia mea nici la mănăstire nu găseşti. Când mă culc, o las citind. Când mă scol dimineaţa, o găsesc iarăşi citind...

— Şi totuşi, îl întrerupse Iancu, dă-mi voie să-ţi spun în cuget curat că muierea ta nu e cinstită.

— Ce tot stai de grăieşti astfel de vorbe, Iancule? Pentru asta ai venit pe la noi, să bagi zâzanie în casa noastră?

— N-am nici un interes la asta, frate Mitică. Văd că ai început să te necăjeşti. Linişteşte-te, cugetă şi fă cercare. Atâta evlavie ce arăţi tu că are ea, nu e lucru curat. Ascultă ce-ţi spui eu.

Pasămite Iancu, mai frecat cu lumea, mai umblat, văzuse şi auzise mai multe.

Se despărţiră. Mitică rămase cu cuiul la inimă.

Chiar în seara aceea se hotărî să-şi pândească nevasta.

Când să se culce, el zise:

— Ia mai lasă, nevastă, pârdalnica de carte şi aide să ne culcăm, că mi-e somn.

— Dec! dar ce te găsi astăzi? răspunse ea. Culcă-mi-te, Dumneata, că iacă mai am puţintel să-mi sfârşesc rugăciunea, şi mă culc şi eu.

Mitică se făcu că adoarme şi începu a şi sforăi.

Femeia lui, cum îl văzu că doarme, trânti cartea la o parte şi zise:

— Dormi bumben acolo.

Aruncă o rochie pe dânsa şi ieşi; deschise şi portiţa binişor şi plecă.

Mitică se scoală şi el, iese după dânsa şi pune cuiul la portiţă. Apoi se întoarce în casă şi se culcă. Dar unde putea dormi?

Tocmai cam despre ziuă, auzi bătând încet la poartă.

Pasămite femeia lui venise. Şi dacă văzu poarta închisă, zise în sine: „Stăi măi, tu, bărbate, ai vrut tu să mi-o faci; dar am să ţi-o fac eu ţie".

Mitică iese în uşă şi întreabă:

— Cine e acolo?

— Eu, bărbăţele, răspunse femeia, fă bine de deschide.

— Dar cine eşti dumneata?

— Ce, nu mă cunoşti? Iaca eu, Păunica, nevestica Dumitale.

— Du-te d-acolo şi nu mai trăncăni; nevasta mea nu umblă noaptea la vremea asta pe drumuri.

— Deschide, zicu-ţi, că mă arunc în puţ.

La poarta lor era un puţ.

Mitică nu mai răspunse nimic.

Păunica luă un bolovan de piatră şi, bâldâbâc! îl aruncă în puţ.

Cum auzi Mitică asta, zise în sine: „Să vezi Dumneata că nebu na dracului s-a aruncat în puţ".

Ieşi din casă cum se afla şi se duse să vadă ce s-a întâmplat.

Unde? că ea, după ce a aruncat bolovanul în puţ, s-a lipit cu ulucele, lângă poartă, şi aştepta acolo, fără să răsufle măcar.

Cum ieşi Mitică din curte, se duse drept la puţ să se uite. Ea, zdup! în curte, încuie portiţa şi-l lăsă pe dinafară.

Se rugă bietul Mitică să-i deschidă.

Deloc.

Îi făgădui ca să nu-i mai zică nimic despre întâmplarea din noaptea aceea.

Cine se uita la el?

O ameninţă că-i va face cutare şi cutare lucru.

Dar ea îi răspunse, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea:

— Du-te, du-te, omule, de-acolo la bordeiul tău. Nu mai colinda noaptea prin sat, ca un bezmetic, după potcoave de cai morţi. Ce umbli tu nu se mănâncă.

Dacă văzu aşa, Mitică se hotărî a sta pe o laviţă ce era lângă portiţă până la ziuă.

Trecând straja pe-acolo şi văzându-l numai în cămaşă şi în izmene, nu-i mai căută de ce-i e cojocul şi îl luă de-l băgă la dubeală.

Tocmai în noaptea aceea se spărsese o zarafie.

A doua zi, dregătorul, nici una, nici alta, căşună pe dânsul şi-i zise:

— Tu, tâlharule, ai călcat astă-noapte zarafia. Te vezi după îmbrăcăminte că eşti un haidamac.

Bietul Mitică, ce să zică? Deşi se ştia nevinovat, dar în halul în care se găsea n-avea cuvinte cu care să se îndrepte. Apoi, luându-şi inima în dinţi, răspunse:

— Adevărat, domnule dregător, eu am spart.

— Unde-ţi sunt tovarăşii?

— Nu ştiu de căpătâiul lor, căci m-au lăsat precum mă vezi, ş-au fugit. Mă leg însă că vi-i dau în mână. Pentru aceasta îmi trebuie un răgaz de câteva zile, până să-i caut.

Ceru doi slujitori de la dregător care să meargă cu dânsul să-i caute.

Îi dete.

A doua zi era o sărbătoare mare. Mitică se duse cu slujitorii stăpânirii îmbrăcaţi tiptil pe la mai multe biserici şi băgă de seamă la toţi câţi veneau.

Într-una din bisericile cele mai mari văzu pe un om că intră. Unde ceilalţi aducea câte o lumânărică, el aduse o făclie. Unde ceilalţi făceau câte două-trei cruci şi se aşezau la locul lor, el făcea nişte mătănii cu coadă pe la toate icoanele, de credeai că este sfântul Martin care a făcut minunea că, mâncând un coş cu melci, coşul rămase tot plin.

— Ăsta este, zise slujitorilor, puneţi mâna pe dânsul.

Slujitorii deocamdată nu cutezară; văzând atâta evlavie la el; dar n-avură ce face, îl înhăţară şi-l duse la tumurluc.

Când îl scoase la înfăţişare, îi zise dregătorul:

— Tu, împreună cu ăsta, arătând la Mitică, aţi călcat zarafia cutare. Unde sunt banii? Tâlharule!

Acesta făcu nişte ochi cît toate zilele de mari şi o strâmbătură de mirare, de nu ştia dregătorul ce înseamnă aceea. Apoi răspunse:

— Dacă este să spui adevărat, apoi eu sunt care am furat banii. Dar un lucru este de care nu mă pot dumeri.

— Care? îl întrebă dregătorul.

— De unde şi până unde ştie omul ăsta de călcarea ce am făcut-o eu singur?

— Apoi îţi este tovarăş. Amândoi aţi săvârşit tâlhăria. El a spus.

— Poate să spuie el mult şi bine. Dar eu de-l voi mai vedea încă o dată, se face de două ori. Singur-singurel am fost.

— Auzi, mă? zise lui Mitică dregătorul.

— Are dreptate, răspunse Mitică.

— Cum l-ai cunoscut, dar?

— Iacă, iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat cu nevasta, mai zise Mitică; şi de la dânsa am zis că toţi cei evlavioşi afară din cale nu sunt oameni cinstiţi. Pe omul acesta, uite, uite, uite, ce l-am văzut făcând în biserică, şi, dându-mi cu socoteala că este-un tâlhar, văd că n-am greşit.

Pe tâlhar îl trimise la ocnă, iară pe Mitică acasă la el.

Cum se văzu scăpat de nevoie, Mitică urcă Dealul Mitropoliei. Mulţumi apoi prietenului său că i-a deschis ochii.

Din volumul Snoave sau poveşti populare

TE-AR MAI PUTEA INTERESA