Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Nodul Gordian

A fost odată în vechime un neam de oameni, ce se numeau frigieni. În propăşire, în meşteşugul de a cânta din fluier şi în meserii, erau fruntaşi printre neamurile ce trăiau pe-atunci în lume. Obiceiurile lor erau fără multe marafeturi şi apucăturile lor paşnice.

Scaunul domniei lor se lua prin moştenire. Poporimea îşi alegea domn pe oricine socotea ea cu sufletul ei că ar fi mai de cuviinţă să domnească fir-ar fi fost el şi ţăran.

Până când se ţinură ei de obiceiurile lor cele bune, şi nu şovăiau din învăţăturile cele de folos, le merse bine.

Pe vremea aceea trăia pe-acolo pe la ei un om pe nume Gordiu. Acesta deşi ţăran, deşi ţinea coarnele plugului şi muncea la câmp de-a valma cu toţi argaţii lui, era însă om cu docsă la cap: blând, cu dreptatea în sân şi cu frica lui Dumnezeu în rărunchi. Se dusese vestea de judecăţile sale, de rânduielile lui în ale muncii câmpului, şi de chiverniseala casei sale. Sătenii din satul lui, ba şi din satele megieşe, la dânsul se jeluiau când intra câte vreo dihonie între dânşii şi toţi se supuneau găsirilor lui cu cale, căci erau drepte şi nepărtinitoare.

Istovindu-se domnul ce stăpânea pe acea vreme ţara, adunarea bătrânilor şi poporimea fruntaşă alese pe acest Gordiu, să le fie lor domn.

El, fără să viseze măcar la domnie, ori la deşărtăciunile lumii acestea, îşi lucra ogoarele, mulţumit cu viaţa lui cea câmpenească. Pasămite ursita mi-l făptuise pentru a domni.

Stând el acolo la ţarina lui şi lucrând, iată că vede deodată venind spre dânsul o gloată de oameni cu un car domnesc, împodobit ca de sărbătoare. El se minună de aceasta şi nu putea să-şi dea seama, cum de acei oameni se rătăciseră pe câmp cu un aşa alai domnesc.

Când, ce să vezi D-ta? Gloata se apropie de dânsul, îl ia pe sus, îl pune în carul cel domnesc şi pe aci ţi-e drumul cu el cu tot către oraş, strigând: „Să trăiască domnul şi stăpânitorul nostru!"

— Ia staţi, oameni buni, zise Gordiu, biet, ce sunt comediile astea? Ce aveţi cu mine? Lăsaţi-mă în pace!

— Eşti domnul nostru! Eşti stăpânitorul nostru! Toată poporimea, bătrâni şi tineri, pe tine te-a ales să ne domneşti.

— Dar eu sunt un ţăran ticăit; trăiesc de azi până mâine cu ce dă Dumnezeu de agonisesc.

— Zeii ni te-au arătat, cu degetul, şi trebuie să te supui lor. Dacă văzu bietul Gordiu că n-are încotro, se lăsă a face cu dânsul ce vor găsi de cuviinţă.

Îl duseră dar în cetate şi-l puseră în scaun, şi toţi bătrânii şi fruntaşii ţării veniră de i se închinară ca la un domn.

Gordiu, dacă se văzu în stăpânire, cea dintâi grijă a lui fu de a merge la capiştea zeilor lor, — căci pe atunci nu se arătase încă lumina adevărului, — şi închină lui Joe, cel mai mare din zei, carul pe care fu adus la scaun. El se apucă de scoase tânjala, şi împreună cu jugul, o legă de car într-un chip aşa de iscusit, încât nodul nu se zărea, şi prin urmare legătura nu se putea dezlega. Atât de o încâlcise el. Un profet de-ai lor dete sfară prin toate ţările străine că aceasta însemna: „Ţara frigienilor nu se va putea lua cu armele de nimeni, până când acela ce va voi s-o stăpânească, nu va dezlega nodul de faţă".

Căpeteniile poporului hotărâră ca acel nod să se numească Nodul lui Gordiu sau Nodul Gordian.

Cât a trăit Gordiu şi a domnit peste acea ţară, oamenii au fost fericiţi. După moartea lui o scrântiră. Dreptatea începu să şchioapete.

Trecuse multă vreme la mijloc. Alexandru Machedon, venind pe lume şi cuprinzând cea mai mare parte din pământul cunoscut pe atunci, veni şi pe la frigieni. Aci dacă sosi şi află de proorocirea nodului, voi să se arate că el este acela pentru care s-a făcut proorocia, şi că nu va întrebuinta puterea armelor, dar că totuşi el va stăpâni acea ţară. Şi intrând în capiştea lui Joe şi văzând carul, se apropie de dânsul. Apoi căutând la legătura jugului şi tânjalei de car, cercă ca să dezlege nodul. Când, aş! nici pomeneală nu era, ca să fi ghicit el meşteşugul cu care era înnodat. Se mai întoarse, se mai răsuci pe lângă dânsul, dar departe griva de iepuri!

Văzând el că toate silinţele sale rămân deşarte, ar fi lăsat dracului acum şi nod şi tot, numai să scape de încurcătură, dar altă belea se ţinea de capul lui.

Alexandru Machedon voia nici mai mult, nici mai puţin, să fie cuceritorul lumii. Cum să se lase el fără să-şi întindă cuprinderile şi peste astă ţară, deoarece zisese că proorocirea era făcută pentru dânsul?

Îi era teamă, vezi, să nu-l creadă oastea de un flecar şi de un nevrednic de o asemenea treabă, ba, poate şi de vreun lăudăros neruşinat; şi el nu vrea nici în ruptul capului să nu fie cuceritor al lumii.

Atunci unde mi-ţi scoase paloşul, unde dete o dată cu sete, şi dintr-o lovitură tăie şi legătură, şi nod şi tot.

Cu chipul acesta supuse şi ţara frigienilor; căci cine mai cuteza oare să i se împotrivească, când văzură bieţii oameni, cum ştie Alexandru Machedon să dezlege nodurile.

De atunci a rămas vorba printre cărturari şi printre oamenii cei procopsiţi că acela ce învinge greutăţile vreunei întreprinderi, curmă piedicile repede, şi pune lucrul la bună rânduială într-un altfel de chip de cum crede lumea, zice că a tăiat nodul Gordian.

Publicată în: „Ţara mea", Bucureşti, an III, l886.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA