Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Pânza Penelopei

A fost odată în vechime un viteaz mare, pe nume Odiseu. El avea de soţie o femeie anume Penelopa. Tineri fiind, le dărui şi lor Dumnezeu un copil, ce-i puse numele Telemac.

Şi atâta îngăduială şi dragoste era în casa lor, încât toată lumea râvnea la dânşii.

Iscându-se nişte neînlelegeri între crai, din pricina că Paris, unul dintr-înşii, furase pe Elena, femeia unuia de-ai lor, Menelau, şi o ţinea în silnicie.

Vezi că ei pe-atunci erau păgâni şi nu cunoşteau poveţele cele drepte şi blânde ale creştinătăţii.

Se sculară deci toţi cu totul şi merseră asupra craiului răpitor, ca să scoată din silnicie pe femeia răpită şi să o dea bărbatului ei, care nu se putea astâmpăra de doru-i; căci, aşa spun, să fi fost cea mai frumoasă de pe vremea aceea.

Printre craii ce se sculaseră a pedepsi pe craiul răpitor era şi Odiseu viteazul. Ceilalţi crai îl luară cam cu nepusă-n masă; căci el nu se îndura să-şi lase singuri o nevestică tânără şi un copilaş la care se uita ca la soare.

Vezi că ceilalţi crai aveau mare trebuinţă de dânsul, ca unul ce era şi viteaz, şi bătut la cap, şi isteţ, mă rog, ca om ascuţit la minte ce era el acolo.

Iară dacă se duseră şi împresurară cetatea Troiei sau Troada, unde se înfundase craiul cel răpitor cu prada sa, începură a o bate pe de toate părţile cu nemilostivire. Cetatea se ţinea bine, fiind tare şi apoi craiul cel răpitor de muieri frumoase găsise şi el ajutor la crai de teapa lui. Şi astfel bătălia a ţinut zece ani de zile, până ce Odiseu, prin nişte vulperii ţesute cu iscusinţă, izbuti a lua cetatea.

Şi mulţi viteji mai pieriră, şi mare vărsare de sânge se mai făcu în războiul acesta îndelungat!

După ce isprăviră bătălia, fiecare din crai se întoarse la ale sale, care mai bine, care mai rău, după orânda lor. Numai bietul Odiseu viteazul a păţit-o. Căci, apucându-l nişte furtuni grozave pe mare, i-a sfărâmat toate corăbiile şi i s-au înecat toţi oamenii din ele. O singură corabie-i mai rămase, pe care era dânsul cu câţiva corăbieri, cei mai de aproape ai lui.

Această corabie, zbuciumată şi ea de talazuri, rătăci pe mare o bună bucată de timp, până ce, în cele din urmă, se sparse şi dânsa, fără să fi avut norocul să vadă un liman.

Toţi corăbierii se înecară. Numai Odiseu viteazul scăpă; dar scăpă ca vai de capul lui, într-un ostrov. Şi după ce mai stătu şi acolo câtva timp cu mari trude şi primejdie de viaţă, abia, abia ajunse acasă, după o lipsă de douăzeci de ani.

În timpul acela Penelopa, soţia lui, îl plângea ca pe-un mort şi se tânguia de lipsa bărbatului ei. Văzând că toţi craii se întorseseră de la război şi că numai bărbatul său nu mai vine, începuse şi ea, biata, a crede ceea ce îi spuneau toţi câţi veneau pe la palaturile sale, că adica bărbatul său s-ar fi înecat împreună cu corăbiile.

Totuşi ea, deşi tânără şi frumoasă, hotărî să poarte cinstea bărbatului său, să-i ţină patul nebântuit de necurăţie, şi-şi crescu copilaşul în legea ei, şi-l învăţa laudele zeilor lor, până se făcu mare.

Însă, fiind o bună bucăţică, mai mulţi crai şi fii de boieri mari de-ai lor veniră să o ceară în căsătorie; căci aşa sunt oamenii făcuţi, să râvnească la bucăţica altuia. Ea deocamdată se împotrivi.

Peţitorii stăruiau de dânsa şi-i tot băteau capul, ca să-şi aleagă pe unul din ei, şi să se căsătorească de a doua oară; deoarece, ziceau ei, nu mai rămâne îndoială că Odiseu trebuie să fi murit, dacă nu se mai întoarce, după atâta mare de vreme.

Penelopa, temându-se de niscaiva silnicii din partea peţitorilor ei, scornoci o prefăcătorie vicleană. Ea zise peţitorilor că a întins războiul, în care are de gând să leasă un giulgiu de înmormântare pentru socrul ei, tatăl lui Odiseu, care este bătrân foarte, cu un picior în groapă şi cu altul deasupra. Că, dacă nu se va întoarce bărbatul său până va sfârşi pânza pentru giulgiu, să ştie cu hotărâre că-şi va alege pe unul din ei de bărbat.

Numai în chipul acesta a mai putut ea scăpa de înteţirile peţitorilor, care, cu toate acestea, nici ei nu se culcară pe urechea aia, ci mereu îi rodeau urechile şi-i tot da zor cu Doamne-ajută.

Penelopa, ca să lungească timpul, că doar, doar s-o întoarce bărbatul ei şi ca să facă şi pe peţitori să-şi ia gândul de la dânsa, cât ţesea ziua, ea se apuca şi desţesea noaptea; şi astfel anii treceau şi pânza nu se mai sfârşea de ţesut.

Azi aşa, mâine aşa, până ce aflară peţitorii de viclenia muierii. Dar atunci fu prea târziu. Căci tocmai când ei începură a o sili cu dinadinsul ca să-şi aleagă de mire pe careva din ei, tocmai când se obrăzniciseră afară din cale, iată că soseşte şi Odiseu viteazul şi cu chipul acesta scăpă şi biata femeie de a cădea în păcat.

Astăzi procopsiţii şi cărturarii, când vor să vorbească de câte un lucru ce tărăgănează de pare că n-ar mai avea sfârşit, ei zic: Aceasta este ca pânza Penelopei.

Publicată în „Familia", Oradea-Mare, an XXII, nr. 42, 19 octombrie / 31 octombrie 1886.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA