Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Povestea lui Ştefan-Vodă şi a credinciosului său Nouraş

Ştefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă şi înşelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte şi drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silinţă ar putea face? Cînd era trebuinţă de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ţinea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viaţa nu-şi cruţa; cu sabia în mînă pe însuşi moartea înfrunta. Aşadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmaşilor zdrobea.

Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică nişte palaturi frumoase şi cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puţin repaus, acolo se ducea de-şi mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.

Aici, în faţa lui Dumnezeu şi în liniştea sufletului, cugeta şi născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Şi totuşi nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:

Ştefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alţi curteni, şi pe un tînăr, anume Nouraş. Acesta era foarte frumos la faţă, şi voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său şi nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, ştii, numai spirit, grăia minunat şi ştia să-şi dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea şi un viers îngeresc. Pentru care Ştefan-vodă îl iubea cît un lucru mare şi adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul şi, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.

Curtenii ceilalţi, cum sunt curtenii, îl pizmuiau şi-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ştefan-vodă.

Şi fiindcă pizmaşii lui Nouraş nu ştiau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-şi luase vodă, şi cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreţ şi spune lui Ştefan-vodă că Nouraş moare de dragoste după doamna, şi că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sîn, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraş găsise chiar în acea dimineaţă prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, şi n-apucase încă să i-o dea. Ştefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc şi pară de mînie, şi se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlneşte pe Nouraş, care tocmai umbla să urce treptele palatului, şi îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn şi i-o arată.

Ştefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept.

Nouraş abia mai putu îngîna:

— Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita faţă a Maicei Domnului că spun adevărul!

Şi căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă.

Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară şi cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, şi temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său aşa de mînios.

Acolo găsi pe Nouraş dîndu-şi sufletul, cu hangerul înfipt în piept şi cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaş să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înţelese totul. Nouraş nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt.

Se vede că simţea ea în inima ei ceva pentru Nouraş; dară el nu ştia nimic, şi o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupşor gingaş, scăldat în sînge şi zbătîndu-se în ghiarele morţii, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd şi de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraş, şi-l înfipse sieşi şi căzu grămadă peste dînsul. Ştefan-vodă, pătruns pînă la ficaţi de mîhnire, cînd îi văzu morţi, porunci de-i îngropă chiar în locul unde îşi deteră sufletul; iară pe părîş porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei.

În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată şi prinse rădăcină.

La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Şi din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Şi aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăţia lor, şi să nu rămîie cu ţărînă în gură.

Iată o pildă pe care toţi oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea şi liniştea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un şarpe veninos, de cum începe a şi-l ridica. Zavistnicul şi pizmătăreţul trebuiesc şterşi de pe faţa pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăţi tari, seminţii numeroase şi cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie şi de pizmă şi aşa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ştefan-vodă de a poruncit să se spînzure părişul.

Convorbiri literare, Iaşi, an. XIII, nr. 6, 1878.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA