Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Povestea lui Tolpa ţiganul şi Ştefan-Vodă cel Bun şi Mare

Spun, măre, că Ştefan domnul să fi fost om dezgheţat şi verde ca busuiocul. Toţi oamenii de pe lîngă dînsul erau aleşi pe sprinceană; deştepţi, ugurlii, veseli şi numai spirt, ştii colea, cum sunt buni să mi-ţi facă ispravă bună.

Ştefan domnul era aşa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană şi să se vindece; dară era aşa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ţi-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de şepte palme în frunte.

La curtea lui se afla un ţigan cam vorbăreţ, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate şi cam înghimpătoare pentru unii din boieri.

Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de ţărani români. El le iesă înainte.

— Ce căutaţi voi, bre, oameni buni?

Ţăranii, socotind că este vrun boier de-a curţii, îşi luară căciulele în mînă şi, într-o glăsuire, toţi ziseră:

— Apoi ce să căutăm, cuconaşule. Iată, am venit şi noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.

— A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneţi-mi şi voi tot ce ştiţi şi lăsaţi-l pe mîna mea, c-oi şti eu cum să-l încondei la măria-sa, şi vi se va face dreptate.

Atunci ţăranii îi spuseră cum îi nedreptăţeşte pîrcălabul, cum îi asupreşte şi jupuieşte, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globeşte peste măsură pentru lucru de nimica şi, pe lingă aceste, cum îi chinuieşte, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru aşa, de florile mărului.

— Duceţi-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, şi vă odihniţi, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeţi de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară.

— Dumnezeu să-ţi dea noroc şi să-ţi lungească zilele, cuconaşule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu şi să fii sănătos şi rumen ca un bujor.

Apoi plecară ţăranii cu inima uşurată.

Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate ţăranilor. Se vede că el cam ştia patarania despre ceea ce păţea ţăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ţie de cuvîntul ce dase ţăranilor. Se gîndi, se răzgîndi şi, deodată, lovindu-se uşor cu palma pe frunte, zise:

— Stăi, că ţi-am făcut-o, pîrcălabe.

El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult şi într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmaşi ce încălcaseră ţara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.

Atunci o dată intră răpede în Divan, ţinîndu-se cu mina de falcă şi văitîndu-se.

— Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.

— Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieşit stele verzi din ochi.

— Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea şi făcînd haz.

— Ei, iaca pentru că n-am ştiut Tatăl nostru.

— Bine ţi-a făcut. Două trebuia să-ţi dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ţi dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost şi tot trebuia să ştii Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu ştii tu rugăciunea Domnului şi Dumnezeului nostru?

— Ba îl ştiu, măria-ta; dară într-un loc îl greşesc.

— Ei bine, ia zi, să vedem unde nu ştii, şi să te sileşti să-l înveţi, că-ţi dau şi boierie.

— „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţască-se numele tău, vie împărăţia ta…“

— Mai încolo?

— Aici o cam scrintesc, măria-ta.

— „Fie voia ta.”

— Fie.

— „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început şi bagă de samă; ţine minte: „fie voia ta”.

— „Tatăl nostru… carele eşti în ceruri… sfinţască-se numele tău… vie împărăţia ta… fie…”

— „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îţi spun drept, şi mie îmi vine să-ţi trag o palmă. Cum de să uiţi tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu aşa de nătărău. Atîta lucru să nu ţii tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.

— Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…

— Nu aşa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face şi în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisnicule!

— D-apoi… fie şi a lui. Dară dacă uit…

— Doară nu-ţi lipseşte vreo doagă. Ţine bine minte.

— Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, şi te iscăleşte, că doar ştiind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.

Ştefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, şi care nu ştia ce este vicleşugul la inima lui, luă o coală de hîrtie şi scrise cu nişte slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.

Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieşi din Divan şi porni într-un suflet la satul de unde veniseră ţăranii să se jăluiască lui vodă.

Cum ajunse acolo, dete în ştire la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.

Cînd auziră ţăranii de una ca aceasta, se adunară cu căţel, cu purcel să afle ce zice porunca.

Tolpa trimise de chemă şi pe pîrcălab.

Acesta se grăbi a veni şi dînsul să ia cunoştinţă de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa şi-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:

— Oameni buni, faceţi roata mai mare şi lăsaţi-ne în mijloc mai mult loc de joc.

Şi îndată mijlocul roţii se deşertă şi rămase o lumină, cît faţa ariei.

Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească şi-l întrebă:

— Cunoşti această iscălitură?

— Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.

— Dacă o cunoşti, spune-mi ce zice măria-sa aici?

— Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.

— Ai înţeles acum?

— Ba n-am înţeles nimic.

— Ei, las’, că te-oi face eu să înţelegi acum.

Şi întorcîndu-şi privirile cătră ţărani, le opri asupra a doi flăcăi nalţi ca nişte brazi, legaţi şi vîrtoşi.

Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă şi le zise cu grai poruncitor:

— Porunca măriei-sale lui vodă grăieşte ca să-mi luaţi’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i daţi cincizeci de toiege de cele beşicate.

Toţi tăcură molcum cînd auziră de o aşa grea poruncă. însuşi pîrcălabului i se încleştă gura. El ştia ca şi toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieţii flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:

— Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase şi îndesate.

Flăcăii, care nu prea aveau poftă de aşa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt şi-i deteră cincizeci de beţe bune.

Pîrcălabul suferi şi nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.

Apoi Tolpa îi zise:

— Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveţi minte altădată a mai asupri pe aceşti sărmani şi nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în ţara lui şi să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei ţări.

Totuşi, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o aşa de aspră urgie domnească, el ştiindu-se credincios şi supus domniei.

Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ştefan-vodă cind era amărît pe cineva.

Trecu ce trecu şi trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfăţişeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte şi se arătă lui vodă.

Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind şi cu faţă senină:

— Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin ţară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?

— Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Şi nu cred să te fi îndoit de credinţa ce totdeauna ţi-am arătat, răspunse pîrcălabul.

— De unde îţi vin ţie, pîrcălabe, aşa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, şi dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.

Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puţină inimă şi se încumese a zice:

— Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ţi arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteţa unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, ştiindu-te totdeauna drept.

— Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare şi pierindu-i seninătatea de pe faţă.

Pîrcălabul înţelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta şi răspunse:

— Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.

Şi spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe faţă. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:

— Mişelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu şti Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea faţa mea! Să se spînzure!

Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ţinea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la uşă şi asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.

Îl căutară slujbaşii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de şerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.

El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-şi caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.

Acolo ştia el nişte culcuşuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva şi se piti într-una din acele ascunzători.

Inima lui Ştefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe faţa lui. Vezi că Ştefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieşind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singur-singurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărţi de pe la împăraţi şi crai.

Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîţă într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori şi se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzişul pomului.

Trecînd vodă pe potică şi aruncîndu-şi ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioşă, şi părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:

— Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai aşteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da şi pe dînsul de osteneală, ci şi-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aş ierta de moarte.

N-apucă să mai facă trei paşi, şi Tolpa ţup! în urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute şi sări jos din pom.

Ştefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:

— „Fie voia ta!”

— Bine că barim de frica spînzurătorii ai învăţat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul. Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăţie, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu ştiu cui.

Era glumeţ Ştefan cel Mare cîteodată şi-i plăcea a asculta şi glumele altora; dară glumele nesărate şi nesămuite erau oropsite; şi cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.

Convorbiri literare, Iaşi, an. XIII, nr. 6, 1878.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA