Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Prometeu

Spune la cărţile păgâneşti că la începutul începutului lumii erau numai zei şi zeiţe. Pe-atunci, mai-marele zeilor se numea Saturn, ori Cronos, ceea ce pe limba noastră se tâlcuieşte Timpul sau Vremea. Acest zeu, de teamă să nu-şi piardă scaunul domniei sale zeieşti, îşi înghiţea copiii; de cum îi năştea nevastă-sa. Aceasta nu mai putea de dor să aibă şi ea un copil; şi astfel o întoarse şi dânsa la şiretlic. Odată, când născu gemeni o pereche de pui de zei, pe Joe şi pe Junona, în loc să-i dea soţului ei să-i mănânce, îi ascunse; iară lui Saturn ori Cronos îi dete doi bolovani de piatră, înfăşaţi în scutece, de-i înghiţi. Nătărăul de domn al zeilor nu simţi. Ar fi putut să-i dea şi altceva, că el tot ar fi înghiţit! atât era de nătâng.

Joe, după ce se făcu măgădău mare, răsturnă pe tat-său din scaunul domniei, se puse el în locu-i, apucă trăsnetele şi fulgerele în mână, şi apoi, să te ţii pânză să nu te rupi! căci pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, îl rostogolea din înaltul cerului, trăsnit şi fulgerat.

Uriaşul Prometeu, văr bun cu Joe, şi din firea lui blajin, drept şi ocrotitor al asupriţilor, adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvârşise, dând pe tat-său jos de pe scaun.

Din pricina aceasta mai-marele zeilor se uita la dânsul tot chiondorâş şi îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. Prometeu, dacă văzu aşa, trăia mai deoparte de adunarea zeilor, cu frate-său Epimeteu, şi se puse pe fel şi fel de născociri.

Mai întâi, ce-i veni lui în minte, se apucă de făcu din humă nişte oameni, după chipul şi asemănarea zeilor. Apoi le dete suflet din însăşi viaţa lui de zeu.

Nemaiputând de bucurie că izbutise a-şi face soţi cu care să-şi petreacă urâtul în singurătatea lui, departe de adunarea zeilor, începu să se joace cu dânşii, ca nişte copilandri nevinovaţi ce erau ei cu toţii.

Auzind Joe chicotele lor de râs şi zgomotul ce făceau ei zbenguindu-se şi jucându-se, când de-a Baba-oarba, când de-a Leapşa ori d-a Feţele, se duse să se uite ce putea să fie asta. Gând văzu el oamenii asemenea loruşi, încruntă sprinceana şi se oţărî de supărare. Pasămite Joe crăpa de necaz cum de să nu-i trăsnească lui prin cap, ca el să fi făcut această minune. Vedeţi Dumneavoastră, hem (sic!) el nepriceput, hem (sic!) el cu pizmă, că de ce altul să facă ceea ce el nici cu gândul nu gândise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul!

Tăcu, deci, că n-avea încotro. Prometeu însă, care n-avea la inima lui nici un vicleşug, îşi învăţă pe soţii săi, cum să fie ascultători, cum să fie de treabă şi cum să se teamă de zei. Ba încă îi îndemna să le aducă şi jertfe.

Văzând aşa Joe, de ce mergea, d-aia se întindea ca pecingenea: ba, lasă-mă în casă; ba, lasă-mă sub pat; ba, lasă-mă şi în pat, povestea ăluia. Nu se mulţumi el să-i aducă jertfă oamenii câte o vită; ceru să-i aducă câte zece deodată, ba câte cincizeci, ba câte o sută.

Bieţii oameni făcură cum li se ceru, numai să se arate că sunt supuşi. Lui kir Zevs, adică jupânul Joe, îi râdea mustaţa când vedea atâta hoit: lua tot, şi oamenilor nu le lăsa nici măcar cât să pună pe-o măsea. Vedeţi lăcomie de zeu!

Asemenea jertfe de câte o sută de vite deodată se numiră ecatombe.

De-acolo au luat cărturarii vorba de zic, când se face vreo măcelărire de oameni care se ţin tare de vreo cugetare, ori se jertfesc dorinţele mai multora pentru gustul unuia singur, d-acolo, zic, s-a luat cuvântul de scrie în cărţi: că în cutare, ori în cutare pricină s-a săvârşit una sau mai multe ecatombe. Noi, pe limba noastră groasă, dar sănătoasă, zicem: la cutare, ori cutare lucrare s-a făcut mare prăpăd de oameni. S-a făcut pe gustul cutăruia, dar s-a făcut mare jertfă de popor.

Se mâhni până în suflet Prometeu când văzu până unde merge calicia zeului zeilor. Nu vedea el oare că Joe se pusese cu dinadinsul să amărască şi să necăjească fiinţele făptuite de dânsul?

Astfel fiind, pizmaşul de Joe începu a trimite oamenilor pe pământ fel de fel de trude, de necazuri şi de nevoi. Prometeu, cum simţea de unele ca acestea, numaidecât punea mâna pe aceste răutăţi şi le închidea într-un tronişor ce şi-l făcuse într-adins pentru aceasta.

Joe să se dea de ceasul morţii, când vedea făpturile lui Prometeu tot vesele, tot fără-de-griji. Vezi că ştia, tartorul, ce poame le trimitea el peşcheş; nu ştia însă ce făptuia Prometeu, până când făcu ce făcu şi află.

Cu cât Prometeu se punea şi cruciş şi curmeziş, ca să-şi ocrotească făpturile, cu atâta cererile calicului de Joe se încordau şi poftea la jertfe.

Atunci Prometeu se duse drept la dânsul şi-i zise că e păcat de Dumnezeu să ia omului şi cenuşa din vatră; căci de va merge tot aşa, bieţii oameni ai lui au să ajungă în sapă de lemn, să rămână fără vite, fără nimic, ca nişte muritori de foame. Îl rugă dar să se îndure ca să le lase şi lor măcar jumătate din jertfele ce i le vor aduce. Joe se înduplecă şi primi ca, odată pentru totdeauna, acum la început să-şi aleagă partea ce-i va plăcea din jertfe, ca astfel cealaltă parte să rămână oamenilor pentru chiverniselile lor.

Prometeu, după ce se învoi cu Joe, vru să cerce până unde merge priceperea şi isteţimea lui Joe ca un mai-marele zeilor. Pentru aceasta porunci de tăie un bou, şi alese toate cărnurile launloc, peste care puse pielea şi pe deasupra burta şi măruntaiele; iară la altă parte puse toate oasele curăţate de carne, peste care întinse grăsimea.

După ce aşeză jertfele astfel, chemă pe Joe să-şi aleagă partea. Acesta, cum veni şi văzu grăsimea lucind deasupra, până într-atâta îl orbi lăcomia, încât odată puse mâna pe dânsa şi zise: „Aceasta să fie partea mea".

Râse Prometeu înfundat de prostia lui Joe, dar nu-i arătă aievea.

Când văzu Joe însă că sub grăsime erau numai oase, se ruşină; voi să-şi ia vorba înapoi, dar nu putu, căci erau mai mulţi martori de faţă când făgăduise că se va mulţumi cu partea ce-şi va alege; şi aşa rămase păcălit.

Înghiţi Joe găluşca, dar numaidecât îşi dete arama pe faţă căci prinse a mai prigoni lumea o toană. Pe lângă altele, nu mai voi să dea oamenilor foc. Pasămite aceştia nu ştiau pe-atunci cum să-şi aţâţe focul, nefiind născocit meşteşugul de a scăpăra.

Bietele făpturi ale lui Prometeu nu mai avură lumină noaptea şi petrecură o bună bucată de vreme în bungetul întunericului. Cât fuse vară o duseră ei cum o duseră; dar veni iarna; acum tremurau de frig de le clănţăneau dinţii în gură şi făceau la piroane şi la cuie. Se stârciseră de se făcură covrig de ger. Ce să facă ei fără foc? Prometeu se gândi, se răzgândi, ca ce ar face el să vină şi aci în ajutorul fiinţelor înfăptuite de dânsul. Şi după ce-şi mai frământă creierii o toană, se sui binişor în cer, şi, pe când toţi zeii dormeau bumbeni, el, binişor, în vârful degetelor, se apropie de locul unde ţinea Joe focul, fură niţel dintr-însul, îl ascunse într-o trestie şi îl aduse oamenilor pe pământ de-şi aprinseră şi ei câte un focşor ca să se mai dezmorţească. Mai apoi îi învăţă şi cum să şi-l păstreze învelindu-l cu spuză, şi mai târziu îi învăţă să şi scapere.

Când văzu Joie a doua zi de dimineaţă la oameni atâtea focuri câte şi colibe erau, se mânie până într-atâta, încât nu se mai putu stăpâni şi trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să pună mâna pe tâlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanţuri şi să-l încătuşeze pe muntele Caucaz. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. Mai porunci Joe unui vultur ca să sfâşie pieptul lui Prometeu şi în fiecare zi să-i roadă din ficaţi. Făcu aşa cum noaptea să crească la loc atât cât va roade vulturul ziua, ca să aibă a doua zi ce roade iarăşi.

Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deşteptăciunea şi ascuţimea lui de minte, până ce veni Ercule cel viteaz de-l scăpă de la muncă, precum auzirăţi în povestea acelui voinic.

Tot pe Mercur trimise Joe de fură tronişorul în care închidea Prometeu relele ce trimitea Joe oamenilor din când în când, şi puse pe făurarul său de făcu altul mai frumos şi mai dichisit, în care băgă el aceste rele.

Pricopsiţii şi cărturarii din ziua de astăzi când vor să arate că cineva este un născocitor dibaci, carele scoate din creierii lui lucruri folositoare omenirii şi care, n-au avut până atunci fiinţă pe lume, îi zic că este un Prometeu, şi că a furat focul sacru din cer, ca să lumineze şi să încălzească pe muritori. Noi însă, pe limba noastră acea strămoşească zicem unui astfel de om că este român dezghelat care scoate lapte dulce din piatră seacă.

Spun, măre, că tot acest Prometeu să fi născocit şi meşteşugul scrierii, pe acela de a face corăbii, de a socoti, de a clădi, de a ghici precum şi meşteşugul leacurilor.

Ascultaţi acum, dragii moşului, cum şi-a izbândit Joe şi asupra omenirii cele nevinovate.

Când luă Mercur pe Prometeu să-l ducă a-l fereca pe muntele Caucaz, acesta se întoarse către fratele său Epimeteu şi-i zise:

„Frate, rămâi în locul meu şi aibi milă de biata omenire; căci ea este făptura mâinilor noastre. Ocroteşte-o împotriva zeilor celor lacomi. Pe lângă aceasta nu uita un lucru: să nu care cumva să primeşti vreun dar de la Joe, că nu va fi bine de voi. Darul vrăjmaşului este păgubitor, căci este făcut cu vicleşug."

Atâta zise.

Lui parcă-i spunea inima, vedeti D-voastră, că Joe are să joace vreun renghi bieţilor codănei plăsmuiţi de dânsul din humă.

Aceste povete ale lui Prometeu intrară lui Epimeteu pe o ureche şi îi ieşiră pe cealaltă. Căci Epimeteu era un fluşturatic şi uşurel de minte de-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea.

El se dase după joc cu ceilalti flăcăi şi habar nu mai avea de nimic.

Tartorul de Joe nu fu multumit numai cu osânda ce dete lui Prometeu; el pizmuia acum şi traiul tihnit şi fără de grijă al oamenilor. Voia să facă şi acestora ceva ca să-i necăjească şi mai mult.

Pentru aceasta porunci lui Vulcan, un alt zeu, care era şi mare meşter făurar, ca să-i facă o fată aşa de frumoasă, încât, de s-ar putea, să fie şi mai şi decât o zână.

Făpturile plăsmuite de Prometeu erau numai băieti.

Şi unde mi se puse nebunul de Vulcan de mi-ţi făuri, din pământ amestecat cu lacrimi, o fetişcană, atât de frumoasă şi de drăgălaşă, încât să mi-o sorbi într-un pahar cu apă. Minerva, cum o văzu, îi dete un zovon (văl), o împodobi cu flori peste care îi puse o cunună de aur; apoi îi dete o haină albă de strălucea ca soarele. Astfel gătită, Vulcan o aduse în adunarea zeilor. Aceştia când o văzură le lăsa gura apă după dânsa. Ei se minunară de o aşa rară gingăşie.

Vicleanul de Joe porunci tuturor zeilor să-i facă câte un dar, ca să fie şi mai ademenitoare. Astfel:

Minerva o învăţă toate meşteşugurile muiereşti şi între altele şi pe acela de a ţese pânză.

Vinerea sau Afrodita o împresură de nuri şi de vino-ncoace, şi o învăţă cum să facă pe oameni să moară după dânsa.

Mercur îi dete darul de a-i fi vorba cu lipici şi o învăţă meşteşugul de a cuvânta astfel încât să-nmoaie inimile oamenilor de ar fi ele de piatră chiar.

În cele de pe urmă, zăcaşul de Joe îi făgădui că o să-i dea o cutie frumoasă, cum nu mai văzuse ea. Acesta era tronişorul cu pricina. Joe nu i-l arătă; dar ea îl zărise într-un colţ.

Pe această codănică de fată o numiră Pandora, adică împodobită cu toate darurile.

Joe chemă pe Epimeteu şi-i zise:

„Verişorule, am socotit cu gândul meu de mai-marele zeilor că vouă trebuie să vi se fi urât tot jucându-vă cu alde-ai voştri numai de-a Baba-oarba, de-a Feţele, de-a Leapşa, şi am plăsmuit şi eu o fiinţă care să vă facă să uitaţi urâtul ce v-a cuprins. Ea are să vă înveţe cum să vă jucaţi de-a Porumbeii, de-a Ascunselea, şi cum veselia voastră să n-aibă sfârşit."

Zicând acestea, vicleanul de zeu desfăcu ramurile a doi pomi pe care le împreunase el cu meşteşug, şi după care era ascunsă Pandora, şi i-o arătă.

Apoi luând-o de mână, o aduse dinaintea lui Epimeteu şi-i zise:

„Aceasta să fie soţia ta."

Nătăfletele de Epimeteu când se văzu dinaintea unei fiinţe atât de fragedă şi de plăpândă, se pierdu cu totul.

Darămite când se apropie Pandora de dânsul şi începu să-l mângâie cu mânuşiţele ei cele grăsulii şi netede ca marmura cea bine lustruită, când îşi deschise gura spre a-i cuvânta nişte vorbe ce nu mai auzise el până atunci, şi când viersul ei cel dulce ajunse la urechile lui, până într¬atâta se zăpăci, încât nu mai ştiu ce face, nu mai văzu alt decât pe Pandora, nu mai auzi decât pe Pandora.

Ea îl luă de mână şi-i zise:

„Epimeteu, aidem acasă."

Uluitul de Epimeteu odată răsări. Şi nemaiputând să-şi mişte nici limba din gură, căci era amorţită cu totul, se lăsă să-l tragă Pandora de mână şi se luă după dânsa.

Mult se bucură Joe de una ca aceasta; căci acum era încredinţat că-şi va săra inima cu [ne] fericirea omenirii.

Dar mai-nainte de a chema pe Epimeteu, Mercur îi duse, din porunca lui Joe, tronişorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-l ţină la dânsul până s-o întoarce să şi-l ia, şi îi dete grijă ca nu care cumva să umble într-însul.

Când intră Pandora în coliba lui Epimeteu, ochii ei se împiedicară mai întâi şi întâi de acest tronişor sau cutie. Cum trecu pragul uşii ea, nici una, nici alta, zise:

„Epimeteu, ce ai tu în tronişorul ăsta?"

Ea, vezi, îl semui cu acela ce îi spusese Joe că o să i-l dea ei.

„Habar n-am, răspunse el, dând din umeri. Tronul ăsta nu este al meu. Mi-a venit aci, iaca aşa, urdu-belea. L-a lăsat un călător cu vorba să i-l păstrez până s-o întoarce ca să şi-l ia, şi ai face bine să nu mă mai întrebi de dânsul, că nu ştiu ce să-ţi spun."

„Ca ce să fie într-însul?"

„Nici că mi-am bătut capul să aflu."

„Dar cel ce ţi l-a adus, de unde venea şi unde se ducea?"

„Nici că m-am gândit să-l întreb."

„Ce prost lucru! strigă Pandora, scârbită şi strâmbându-se. Mult mai bine era de nu vedeam un aşa poznaş de tron."

„Ei, iacă! Nu te mai uita la dânsul, şi pace, îi răspunse Epimeteu. Haide mai bine, pe-afară să ne jucăm cu flăcăii."

Ea se luă după dânsul; dar gândul îi era pironit tot la procopsitul de tron. Până atunci nici una din făpturi nu fusese stăpânită de patima de a destăinui cutare ori cutare lucru. Pandora fu cea dintâi ce vru să ştie lucruri ce cătau să rămână ascunse. Tot frământându-se cu firea ca să afle cam ce ar putea să fie în nevoiaşul acela de tron, îşi amăra viaţa şi îşi urâse şi traiul.

La început fu cum fu: dar de ce mergea d-aia o înteţea urâtul până ce ajunse să i se pară că stă să cadă coliba pe ei.

„De unde naiba poate să fi venit tronul ăsta aci, îşi zicea în sineşi Pandora, ori către Epimeteu, şi ca ce poate să fie într-însul?"

„Ce tot ai, frăţioare, de tot vorbeşti de tronişor? parcă-ţi stă în gât, răspundea Epimeteu, care vedea că prea trece peste răscoale Pandora cu atâtea întrebări. Mi-ar părea mai bine, dragă Pandoră, să te aud vorbind despre alte alea. Haidem să culegem smochine coapte, cu care să ne facem cina sub copacul din vale. Acolo eu ştiu o viţă care face nişte struguri gustoşi şi dulci cum n-ai mai mâncat de când eşti."

„Tot smochine şi struguri!" zise Pandora, amărâtă şi scârbită.

„Dacă este aşa, îi mai zise Epimeteu, care era boul lui Dumnezeu, haidem neiculiţă, să dăm fuga şi să ne jucăm."

„Mi s-a urât tot alergând, şi nu mai am poftă de joc, zise Pandora îngreţoşată. Şi apoi, nu mai pot să fiu veselă, fiindcă ticălosul ăla de tron nu-mi iese câtuşi de cât din gând. Ce s-o întâmpla, întâmplă-se, numai tu trebuie să-mi spui ce este în el."

„Aida, de! Dar nu ţi-am spus de o sută de ori, frate dragă, că nici eu nu ştiu ce este într-însul? răspunse Epimeteu cam cu supărare; cum vrei D-ta oare să-ţi spun lucruri pe care nici eu nu le ştiu?"

„Cine te opreşte ca să-l deschizi, mai zise Pandora, uitându-se la dânsul cam pe sub sprâncene şi cu coada ochiului. Deschizându-l vom putea vedea..."

„La ce cugeţi tu oare, Pandora?" strigă el când auzi că ea vrea să-l bage în ispită.

Şi numai gândindu-se ca să deschidă tronul ce-i fusese lăsat în păstrare şi rugat cu insistenlă ca să nu se atingă de dânsul, se îngrozea şi se înfricoşa.

Văzând Pandora că până acolo ajunge treaba, crezu că este bine să nu mai stăruiască de dânsul în cirta aceea de timp.

Epimeteu se depărtă de locul ispitei cu teamă; iară Pandora, uitându-se după dânsul, zise:

„Ce prost ai mai fost şi tu, găgăuţă! şi cât aş fi dorit de mult să fii mai dezgheţat!"

Pentru întâia dată, de la venirea Pandorei, ieşi Epimeteu fără soaţa sa ca să meargă să se joace. Vezi că i se urâse şi lui şi-i venise acru, tot auzind-o de dimineală până seara, tronişorul şi iară tronişorul, pare că era un lucru făcut, de tot de dânsul se împiedica, ca şi când le-ar fi umplut coliba, fără să aibă încotro se întoarce de dânsul.

Plecând Epimeteu, Pandora rămase ţintuită în loc dinaintea tronişorului, adică a cutiei, la care, cu ochi cercetători, se uita cu mare luare-aminte.

Şi ce e drept că avea şi la ce se uita. Capacul era făcut dintr-un lemn neted şi lustruit de-şi vedea chipul într-însul Pandora, şi tronul cu totul măiestrit lucrat.

De câteva ori voi să se smulgă de la dânsul; dar pare că aţa o trăgea mai aproape şi rămase neclintită din loc.

Apoi, dorinţa de a şti ce e înlăuntru îi tot da ghies să se uite cu jind la dânsul; şi tot uitându-se, băgă de seamă că nu era încuiat cu vreo încuietoare meşteşugită; nu, ci era legat cu o frânghiuţă de fir de cel bun.

Atunci se aplecă să vadă cum era legat nodul. Acum altă belea, măiestria cu care era făcut acel nod o ispiti să se cerce, nu care cumva ar putea să descopere cum era făcut.

Şi tot cercându-se, învârtea printre degete frânghioara, şi când prinse de veste, numai iacătă că legătura se desfăşură în mâinile sale.

Pandora răsări. Ea ar fi vrut şi n-ar fi vrut să dezlege nodul, şi se sperie când văzu că aşa de lesne şi cam fără voia ei se deznodă. Răsărind, lovi tronişorul cu genunchiul şi se cam zdruncină, şi odată auzi un vuvuit ca de un roi de albine.

Ea sta în cumpănă acum. Să nu deschidă cutia, îi era că Epimeteu n-o s-o creadă că n-a umblat acolo, şi de va vedea şi frânghiula dezlegată; să deschidă cutia, se temea să nu o certe.

Într-acestea, iaca se întorcea şi Epimeteu. El culese flori şi venea încet, pâş! pâş! ca s-o împodobească pe nesimţite pe de la spate. Şi în adevăr că Pandora nu băgă de seamă; atât era de dusă cu gândurile la ceea ce trebuia să facă.

Văzând-o astfel Epimeteu, parcă-i dete şi lui brânci inima să ştie ce este în acel păcătos de tronişor.

Dacă ar fi zis ceva, poate că Pandora s-ar fi sfiit să-l deschidă; dar el tăcu.

Pandora în aceeaşi clipeală mai auzi zuzuitul din tronişor, şi de astă dată nu se mai putu stăpâni. Se vede că păcatele îi da ghies mereu şi n-o lăsa în pace.

„Că doar nu s-o face gaură în cer" îşi zise ea în sineşi; „că doar n-o pica sânge, îi şopti diavolul la ureche, de vei vedea ce este înăuntru".

Şi îndemnată de patima nerăbdării şi de a şti ceea ce nu-i era dat să ştie, ea puse amândouă mâinile şi ridică capacul oţârişoară ca să se uite în tronişor.

Dar n-apucă să-şi plece capul bine şi să pătrundă căutătura-i până în tron, şi odată se umplu casa cu nişte jivine înaripate. Un zgomot ca de tunet se făcu când izbucniră din tron afară aceste lighioane spurcate. Ce socotiţi că mi-ţi era? O mulţime de jigănii mici şi urâte la vedere, ce aveau nişte aripi ca de liliac, pornite spre năvălire, de să ferească Dumnezeu, şi având nişte ghimpi sau ace de te îngrozeau numai văzându-le. Ele începură a zâzâi într-un chip scârbos, aşa cum face o mare mulţime de muscoi, de trântori, de viespi, de tăuni, ori de ţânţari, când zbor cu mare repeziciune.

Cum ieşiră din tron, pişcară pe Epimeteu. El dete un ţipăt de durere. Când auzi Pandora ţipătul lui Epimeteu, odată lăsă capacul tronişorului, şi mai în acelaşi timp începu şi ea să se vaiete, căci o pişcase şi pe dânsa.

Ştiţi ce erau drăcoasele acelea de jivine? erau soiul cel nemărginit de mare al Trudelor, Supărărilor şi Grijilor pământeşti, toate patimile cele rele, şi cusururile oamenilor, tot felul de boale şi de păcătoşii de-ale muritorilor.

Pasămite în fundul tronişorului era şi Speranţa sau Nădejdea; dară ea rămase acolo când lăsase Pandora capacul. Vezi că ea nu este ca păcatele ce dau năvală ca porcul.

Iaca aşa spun păgânii că şi-a izbândit necuratul de Joe şi asupra bietei omeniri, fără ca să-i fi făcut vreun neajuns, ci numai şi numai pentru că Prometeu îl dojenise pentru ce să-şi nedreptătească părintele şi să-l răstoarne din scaunul domniei.

Vedeti D-voastră, dragii moşului, la cel fel de zei se închinau păgânii? Ia nişte zei supuşi patimilor mai cu asupra decât oamenii.

Şi de-atunci a rămas vorba printre procopsiţi şi cărturari de zic, când dă cineva de un lucru care îi aduce multă supărare, că a dat peste Cutia Pandorei.

Noi însă, pe limba noastră ce n-are nici în clin nici în mânecă cu bârfele păgânilor, când voim să arătăm pe câte un astfel de om, ori să vorbim de dânsul, zicem: a băgat pe dracul în casă cu lăutari, şi nu poate să-l scoată cu sute de arhierei, ori zicem: a dat peste dracu.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA