Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Tararaua nemţească

În vremea de demult, pe când şi dracii umblau pe pământ şi-i cunoştea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întâlnit odată un neamţ cu un drac, şi se cam luară la colţ. Dracul zicea că el ştie să cânte un cântec frumos şi lung. Neamţul se fălea că el ştie să cânte un cântec mai frumos şi mai lung decât dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dar câtuşi de cât nu se putură ajunge din vorbă ca să se înţeleagă.

Tocmai erau să se ciomăgească, iată că ajunge şi un pui de românaş şi intră şi dânsul în vorbă. Din una din alta, înţelese el despre ce este gâlceava. Atunci le zise:

— Măi, vreţi voi să faceţi pace?

— Vrem, răspunseră ei.

— Trebuie să vreţi, le mai zise românaşul, că de unde nu, vă fac morişcă în păr. Iacă tu, neamţule, să porţi pe dracul în cârcă, până îşi va sfârşi cântecul. Apoi, tu, drace, să porţi pe neamţ în spinare, până îşi va cânta şi dânsul cântecul. După aceasta vă veţi răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cântecul mai lung.

— Primi.

— Ne învoim.

Răspunseră deodată amândoi.

Neamţul luă pe dracul în spinare şi începu a-l purta, iară dracul începu să cânte. Un an de zile încheiate purtă neamţul pe drac în cârcă, în care timp dracul făcu ce făcu şi isprăvi cântecul.

Românul sta deoparte, îşi răsucea mustaJa, râzând de astă bazaconie.

Acum luă şi dracul pe neamţ în cârcă şi începu să-l poarte. Neamţul începu şi el să cânte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei şi neamţul, ca să sfârşească, ba. Dracul tot aştepta să-i spună că a sfârşit, dar neamţul nici că avea gând. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dar înghiţi la noduri, căci aşa le fusese vorba.

Românul râse de dânşii, până ce se strâmbă de râs. Se ţinea cu mâinile de pântece şi râdea.

În cele de pe urmă, către al şaptelea an, i se acrise şi dracului de atâta tarara, căci neamţul tararaua mi-şi cânta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă şi de necaz, dar neamţul şedea bine în cârca dracului şi nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu şi neamţul cânta mereu şi dracul îl purta mereu în cârcă. Cât p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea şi, scos din orice răbdare, se încumetă şi întrebă:

— Mai ai mult, mă neaţule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?

— O! O! D-abia am început, răspunse neamţul.

Atunci dracul, nemaiputându-se ţâne de necaz, trânti pe neamţ jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genunchi şi gherocul în coate şi la subsuoare. Şi de-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemţească.

Iară românaşul nostru leşinase de râs, de astă întâmplare, podidindu-l lacrimile.

Din volumul Snoave sau poveşti populare

TE-AR MAI PUTEA INTERESA