Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Trei snoave

I

Un flăcăiaş odată, întârziind prin sat, cătă să se adăpostească undeva, dar parcă era un făcut: unde năzuia, ori că găsea piţigoiul la uşă, ori că uşa era închisă tun; se fereau oamenii de dânsul ca de holeră ori ca de ciumă.

Pasămite era îmbrăcat cu haine de slujitor de la Domnie. Şi se ştie ce pacoste cade pe satul acela în care se iveşte câte un slujitor domnesc.

Şi măcar că el nu era în slujba domnească, ba nici zapcirească, dar la arătare părea a fi, d-aia fugeau oamenii de dânsul.

Umblă în sus, umblă în jos şi ca să găsească vreun locşor de adăpost, ba.

În cele din urmă, tocmai he! de marginea satului găsi şi el o uşă deschisă. Acolo şedea o mătuşă bătrână cu nepoată¬-sa, fată mare.

— Bun găsit, mătuşică, zise tânărul.

— Mulţam'tale, dragul mătuşichii.

Flăcăiaşul deschise vorba, cerând să-l adăpostească până mâine dimineaţă.

Baba cam cârmia, ba că n-are de unele, ba că n-are de altele, cum sunt babele, când nu prea vor să primească străini.

Flăcăiaşul atunci schimbă vorba şi începu a spune ce mai era prin ţara lui vodă, ce mai porunci domneşti se dăduse.

Baba uitase de cererea flăcăiaşului de adineauri, şi acum începuse a-l descoase şi ea cu întrebările, ba despre una, ba despre alta, ca una ce toate voia să le ştie.

Când fu în cele de pe urmă, flăcăiandru adăugă:

— Ştii, mătuşică, porunca cea nouă ce a ieşit de la domnie?

— N-a auzit mătuşica până acum.

— Cică fiecare muiere bătrână să-şi ia bărbat câte un tânăr şi fetele câte un bătrân.

Fata asculta şi ea ce vorbeau ei şi, când auzi despre porunca ce zicea flăcăul că a ieşit de la domnie acum în urmă, scăpă din gură un „deh!"

— Nici un deh! fata mea, răspunse bătrâna,

La domnie ce vrea-ţi face,
Nu te-ntreabă de-ţi mai place.

II

Într-un sat din ţara lui vodă, trăia odată o pereche de oameni,

cam trai,
cu vătrai,

cum se zice. Pentru că muierea era cam oteoteo, ştii colea, cum este omul când crede toate secăturile ce aude vorbindu¬se şi pe lângă acestea, era şi cam cicălitoare.

Ce nu-i făcuse bărbatu-său ca s-o dezbare de aceste apucături rele; dar îi fu în deşert toată osteneala.

Pe dracul să-l faci om?

Dacă văzu aşa, se înarmă şi el cu răbdare şi se făcu că nu bagă de seamă cicăliturile ei.

Nici aşa n-avea pace: ba că pe ici, ba că pe dincolo, ba că una, ba că alta. Nu-i tăcea gura toată ziulica. Nu e vorbă, îi făcea el, bărbatu-său, pe la soroace câte o vijelie prin ăl păr, ia aşa, numai cum curge din dragoste.

Dar rămânea cu atât.

El, chip, era om ticnit, dar îl scotea nevasta afară din pepeni cu cicăliturile ei. Şi apoi de ar fi fost vreo deşteaptă, calea, valea, dar era, după cum zisei, cam prostănacă şi asta adăuga supărarea. El avea obicei să se ducă în târg pentru trebuincioase de-ale casei, la trei şi patru săptămâni o dată.

De câte ori se întorcea de la târg ea ar fi voit ca bărbatu-¬său să-i tot spună şi să nu mai sfârşească la istorii şi la nagode întâmplate prin târg.

El spunea ce spunea şi-şi căuta de trebi. Ea începea cu gura pe el:

— Că tu aşa eşti, nu vrei să-mi spui şi mie ce ai văzut, ce ai auzit prin ăl târg mare. Mut te duci, mut te întorci. Alţi bărbali găsesc ce să spună muierilor lor. Tu nu găseşti.

De rândul ăsta, ce-i vine omului în gând, că vru să-şi cerce nevasta, să vadă în ce apă s-adapă. Întorcându-se de la oraş, iată că veni nevastă-sa şi-l întrebă:

— Ce mai vestea pe la târg, bărbate?

— Ce veste să fie, nevastă? Ia veşti rele: cică a ieşit o poruncă de la domnie ca toţi bărbaţii să-şi ia câte două muieri. Ai mai auzit tu până acum râsul dracului ca ăsta?

— D-apoi cum! Auzi, auzi, ce poruncă să dea! Pare că domnia asta nu este în toată firea ei. Unde s-a mai auzit nişte astfel de porunci? O! facu-i şi dregu-i, iaca ce şi iaca ce.

Şi începând a-şi înfoia catrinţa cu amândouă mâinile de amândouă părţile şi depărtându-şi coatele de trup începu a umbla prin casă şi pe lângă vatră, zicând:

— Na, uită-te şi tu, bărbate, nu e loc destul pentru noi amândoi, darămite încă pentru una. Abia încăpem noi la vatră, abia ne putem învârti amândoi prin casă, unde dracu să se mai vâre şi a treia.

Bărbatul tăcea şi asculta.

După alte patru săptămâni se duce iarăşi la târg. În acest timp, ea îl albise cu întrebările, ce şi cum? ce are să se aleagă de porunca domnească, pe care i-o adusese el peşcheş şi aştepta acum să se întoarcă bărbatul să-i mai spună la ce hal are să ajungă nişte astfel de porunci domneşti, nesăbuite.

Abia zări pe bărbat că se întorcea de la târg şi nevasta ieşi în prag, puse mâinile în şolduri, umplând uşa cu trupul ei şi aşteptă. Cea dintâi vorbă a sa când bărbatu-său se apropie fu a-l întreba:

— Ei! Ce s-a ales, bărbate, de poruncile alea poznaşe?

— E! e! nevastă, acum s-a schimbat marafeturile. Acum a ieşit poruncă de la domnie că toată muierea să ţină câte doi bărbaţi. Mai auzit-ai tu aşa bătaie de joc?

— Apoi de, bărbate, dacă-s poruncile domneşti atât de năzdrăvane.

Şi apăsând cu amândouă mâinile catrinja pe lângă dânsa şi lăsând brajele în jos, ca să arate mai şuie, zise:

— De, bărbate, l-om pune şi pe dânsul între noi colea la vatră, că pac-ar fi loc încă pentru unul.

Proastă, proastă, cicălitoare şi limbută cât pofteşti, judecata cam seacă în capul ei, dar la drăcii şi când îi vine ei bine, cum o taie capul!

S-a mai cercat bărbatu-său să vadă n-o putea scoate ceva bun din ea? Atunci! Ea rămase tot ea şi el tot el; dacă văzu şi văzu, o lăsă şi el în plata Domnului să-şi sfârşească zilele, precum a început, până adică să vină sfânta de moarte să-i astupe gura cu o mână de pământ.

III

După ce a făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi toate lighioanele, vru să se odihnească niţel de atâta muncă şi cătă asupra cerului şi pământului, vesel că a scos la iveală lucruri ce până atunci nu-şi aveau fiinţa.

Când colo, ce să-i vază ochii? pământul era mai mare decât cerul şi acesta nu-l putea acoperi.

Stătu de se miră de cum a ieşit lucrul aşa de nepotrivit. Acum se puse pe chibzuiri cum ar face să micşoreze pământul că să-l poată cuprinde cerul. Toate planurile pe care le făcea după ce le cercetă bine, vedea că n-o să-i iasă la vopsea. Se mai cârni, se mai suci, mai născoci el fel de fel de închipuiri, dar nici una nu i se potrivea.

Se frământa cu firea şi nu se pricepea deloc, deloc, cum să facă şi lucrul acesta.

Ariciul, văzând că Dumnezeu nu se domerise la aceasta, râdea înfundat.

Dumnezeu, carele simţi cele ce face ariciul, se cam atinse, dar nu se supără, mă rog, Dumnezeu era el; cum s-ar fi putut una ca asta, ca să se supere?! El este îndelung răbdător şi iertător, aşa spune la carte.

Deşi nu se supără Dumnezeu de râsul ariciului, nu-i venea însă îndemână să-l întrebe de ce râde.

Dar ca să afle ce gândeşte ariciul, trimise pe albină ca să-l ispitească şi să afle cugetul lui.

Albina, ascultătoare cum este ea din fire, zbârn!! se duse într-o cirtă devreme pe lângă cuibul ariciului şi acolo se ascunse într-o floare.

Venind la cuibu-şi ariciul, începe a râde cu hohot.

Puii, dacă văzu că râde cu aşa poftă, îl întrebară de ce râde?

El răspunse:

— Şi cum n-aş râde, când Dumnezeu care este atât de puternic, după ce a greşit planul de a făcut pământul mai mare decât cerul, nu se domireşte cum să-l mai micşoreze ca să poată să-l acopere cerul.

— Aşa zău, şi cum l-ar putea micşora, aşa să trăieşti?! întrebară puii ariciului.

— Iaca, făcând dealuri şi văi, munţi şi prăpăstii, se va micşora.

— Că bine zici, răspunseră puii.

Albina, care auzise tot, zbârn!! din fundul floarei unde era ascunsă şi pe-aci ţi-e drumul, către Dumnezeu, ca să-i spună ce gândea ariciul.

El, simţind că a fost iscodit, se uită după albină cum zbura şi zise:

— O! mâncar-ar ce faci tu ăl de te-a trimis!

În acelaşi minut Dumnezeu blagoslovi pe albină ca să facă miere, căci până atunci nu făcea.

Dacă ajunse albina la Dumnezeu şi îi spuse cugetul ariciului, văzu că are dreptate. Strânse dar pământul de amândouă părţile atât până se micşoră cît şi cerul.

Şi de atunci, măre, albina face miere şi pământul este plin de munţi şi prăpăstii, de dealuri şi de văi, căci i s-a încreţit faţa.

Primele două snoave povestite de dl. Panaitescu — student din Râmnicu-Sărat", a treia povestită de dl. Ilie Nisipeanu din Vâlcea

Publicate în: „Analele literare", Bucureşti, an I, 1886, nr. 2.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA