Editura Global Info / Literatură

Petre Ispirescu

Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate

Badea era un băiat de treabă. El îşi vedea de munca cîmpului, îşi îngrijea vitele şi ducea sarcina casei tătăni-său, mai bine decît mulţi oameni maturi. La dînsul toate era jucărie. Lucrurile cele mai grele pe care ceilalţi le făcea cu mare anevoinţă, la el era floare la ureche. Era inimos şi cu voie-bună, nevoie mare. Numai după umblet, îl cunoştea sătenii. Avea un mers mîndru şi el totdauna cînta. Niciodată nu-l vedeai trist. Apoi unde punea el mîna, punea şi Dumnezeu mila. Era blînd, supus la cei bătrîni şi ascultător, încît tutulor le era drag să se uite la dînsul. Fetele insă se băteau după dînsul. Lui nu-i plăcea flecăriile şi vorba lui era vorbă de om în toată firea.

Cînd trecea cîte un bătrîn pe dinaintea casei lor, el se scula în picioare şi apuca înainte de-i da bună ziua.
Toate bune. Un lucru însă nu-l domirea pe el. De ce cînd trecea el pe la alde moş Panciu, şi-i dă bună ziua, acesta îi răspunde: „Mulţumim dumitale, împărate”.

De una, aşa era, cum zicea moş Panciu. Lui nu numai că-i plăcea să-l vază, dar i se scurgea ochii după dînsul, cînd trecea pe acolo. Şi avea la ce se uita moş Panciu: Badea umbla cu o căciulită de hîrşie bună, pusă într-o parte ca un militar d-ăia vitejii, purta nişte iţari albi, în picioare opinci cu nojiţele legate de picior, de socoteai că sunt turnate acolo; o cămaşe pe dînsul de borangic cu mînicile largi, de s-o spargi cu limba, şi pe d-asupra cu ţundra prinsă de gît cu încheietori şi lăsată cam pe un umăr, parc-ar fi fost un fecior de domn, nu altceva.

N-avem nevoie a mai spune că era nalt ca un brăduleţ, mustăcioara trasă, ştii colea, ochii lui mîncau foc, şi cu chica lăsată pe spate.

Îi plăcea lui moş Panciu să se uite la dînsul, vezi bine, căci şi el fusese un pui de românaş.

În tinereţile lui, sărbătoarea da raita prin şapte sate, şi cîte alea toate nu făcea el!

Cum, cum, Badea nu putea să-şi dea seama de felul cum îi mulţumea moş Panciu cînd îi da bună dimineaţa, ori bună seara.

Trecu ce trecu şi Badea se însură. După aceasta mai trecură la mijloc vro cîteva luni şi el nu rnai întîlnise pe moş Panciu. În cele din urmă, aducîndu-şi aminte de el, Badea zise în sineşi: „O să-mi fac treabă să trec pe la nea Panciu, că nu l-am văzut de mult“.

Ceea ce zise şi făcu: trecu pe la casa Panciului şi iacă că el tocmai sta dinaintea ogradei.

— Bună dimineaţa, nea Panciule. Ce mai faci? Eşti sănătos? zise Badea.

— Mulţumim dumitale, om în rindul oamenilor. Iacă şi eu p-aci cu bătrîneţele. Ce să facem?

De unde pînă aci îl făcuse tot împărat, acum îl face om în rîndul oamenilor. La aceasta nu se aştepta Badea. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aş, nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. Se mai gîndi, se răzgîndi. Nimic.

Îi rămase în minte aste vorbe. El însă îşi căută de ale lui ca şi pînă acum. Dar fiindcă vorba ăluia: om în lume n-a stătut a fi fericit cu desăvîrşire, Badea dete peste o muiere a dracului: leneşă, puturoasă şi guralivă. De cum se făcea ziuă, o lua papuc la drum pin sat. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu de unele. La ea nu se ştia de nimic.

Bietul Badea la început îi spuse cu binele ce avea să facă. Aş, unde să-l asculte. Ea se lua la colţ cu dînsul. Îi zise şi mai cu răul. De loc. Îi zise apoi şi în adunarea bătrînilor. Ea se făcu şi mai arţăgoasă. Se căia bietul Badea că-şi închisese lumea cu dînsa.

Dacă văzu că nu e chip de îndreptare, urcă Dealul Mitropoliei şi se despărţi de nevastă.

Ei! mult după astă întîmplare, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că Badea trecu iară pe la moş Panciu şi, văzîndu-l, îi zise:

— Bună ziua, nea Panciule. În cit ai mai lăsat-o?

— Mulţumim dumitale, om ca neoamenii. Iaca fac şi eu umbră pămîntului, pînă într-o zi…

Badea al nostru puse ochii în jos, plecă cu coada între picioare şi tocmai acum începu a veni şi el d-acasă.

Se mulţămi în cele din urmă, ferindu-se să nu încalece şi pe calul altuia.

Snoave sau poveşti populare, nr. 2, 1874.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA