Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Ion Minulescu

    Roşu, galben şi albastru

    Lui DUMNEZEU
    care ne-a purtat de grijă

    Lui MIHAI VITEAZUL
    care a încercat prima întregire a neamului

    şi MIE ÎNSUMI
    care am scris cele ce urmează

    I. M.

    Ah! Que le monde est grand à la clarté des lampes!...
    Aux yeux du Souvenir que le monde est peut!

    Charles Baudelaire


    I

    SOL, SOL, SOL, MI BEMOL... FA, FA, FA, RE!…

    Arcuşele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată şi spaima lor răsună ca nişte lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane şi note muzicale. Albastru şi multiplicat ca fumul pipelor pe sfârşite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuţele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucişilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roş-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca nişte undiţe, la vederea cărora delfinii de aur îşi încovoiară spinarea şi spaima lor se contopi cu spaima arcuşelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Şi se făcu tăcere... În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse şi orchestra şi publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Şi peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spaţiu de un trăsnet. Voiam să ţip; dar cu un singur ţipăt nu poţi înlătura un pericol. Voiam să fug, dar braţele fotoliului mă înlănţuiau ca o femeie stupidă şi sentimentală. Undiţele albastre prinseseră delfinii galbeni şi gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios şi deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spaţiu şi, afară de mine singur, în spaţiu nu mai exista decât roşu, galben şi albastru...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Mă deşteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în uşă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.

    Era grăbită şi speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobişnuit?... De când se începuse războiul, obişnuinţa cotidiană se schimbase şi ea după prescripţiile stării de asediu.

    Sar jos din pat şi mă uit la ceas. E ora două şi jumătate, sau, după orarul oficial, paisprezece şi jumătate. E ziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptuşite cu hârtie albastră, precauţiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureştii numai noaptea.

    Aprind lumina electrică şi deschid uşa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna şi se repede să deschidă fereastra.

    — Ce e? Ce s-a întâmplat?

    — Ceva teribil.

    — Ard Bucureştii?... L-au aprins bombele incendiare?

    — Ai să vezi, ai să vezi... Poftim, priveşte...

    Şi din cadrul ferestrei, mai agitată ca a şaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-şi gâtul în direcţia pieţei Sfântul Anton.

    — Spune dacă ai mai văzut aşa ceva... Mai mare ruşinea!... O să râdă de noi ofiţerii aliaţi...

    Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă şi parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.

    Mai mulţi gardişti şi comisari de poliţie asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naţionale pe care, nu ştiu de ce, negustorii le arboraseră peste tot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitaţie de roşu, galben şi albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud ţipete şi chiar înjurături. Din când în când, se sparge şi câte un geam. Nedumerirea unora măreşte revolta altora. Mulţimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în faţa Poştei şi nu mai poate înainta. Conductorul strigă şi sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis peste tot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâşte care te ameninţă de la distanţă. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul şi cu vorba. Dar autorităţile poliţieneşti, fie că nu vor să dea nici o lămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să cureţe oraşul de tricolorul naţional. Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce...

    E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaştelor să tacă pe dată...

    Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogoleşte peste oraş, greoi şi resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Urmează apoi altele şi altele tot mai dese. Odată cu ele, ţignalele gardiştilor săgeteză somnolenţa văzduhului cu impertinenţa lor de femei isterice.

    Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulţimea curioşilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetăţenii anonimi şi reprezentanţii forţei publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse şi el. Balcoanele păreau acum nişte colivii goale, iar ferestrele căptuşite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugăriţe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară şi ele sub carapacele obloanelor de tinichea şi hârşâitul lor de fierăstrău însângeră parcă şi mai mult rănile, nevindecate încă, ale oraşului.

    Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăţi răzleţe de stofă tricoloră, sfâşiată din drapelul naţional: Roşu... Galben... şi Albastru!...

    Aeroplanele duşmane veneau să bombardeze iar Bucureştii...

    *

    Închid fereastra şi, cu prestanţa exagerată a unui erou de operetă, încerc să-mi liniştesc proprietăreasa care a început să tremure.

    Relaţiile dintre mine şi doamna Charlota Grümberg sunt de aşa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis “coană Lotty”, iar după alte trei zile, “dragă Lotty”. Doamna Grümberg este o văduvă de treizeci şi patru de ani, socotiţi după vârsta domnişoarei Viki, singurul ei copil, care a împlinit cincisprezece ani, în ziua declarării războiului. Are părul galben auriu ca tărâţele de lemn, faţa rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaştri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt şi insinuant, cu nările vizibile ca două lanterne de automobil şi buzele cărnoase, obraznice şi răsfrânte ca ghizdurile unei fântâni. E înaltă, corpolentă, solidă şi, totuşi, admirabil proporţionată. Braţele ei albe şi generoase aşteaptă parcă să te prindă ca un colac de salvare, într-un naufragiu pe mare, iar degetele argintii şi roze par două legături de sparanghel pe taraba unui negustor de legume. Picioarele fine şi delicate suportă cu graţia unor socluri minuscule pulpele stilizate ca două coloane clasice, pe cornişa cărora frontonul şoldurilor elastice şi nervoase completează arhitectura minunată a acestui templu feminin destinat cultului profan.

    Lotty are, ca sălbaticii din Africa centrală, preferinţe numai pentru lucrurile care i-au violentat atenţia. Îi place cinematograful, caramelele de ciocolată, esenţa de roze şi pantofii americani cu tocul drept şi scurt, probabil o veche obsesie moştenită de la bărbatu-său, care era reprezentantul fabricilor “Walk Over”, “Hanan” şi “Edwin Klapp”.

    Pe mine mă iubeşte fiindcă seamăn (deşi nu am în vine nici un strop de sânge semit) cu un văr al ei, pe care l-a iubit la nebunie când era fată mare. N-a putut să-l ia de bărbat însă, fiindcă văru-său era violoncelist şi nu câştiga îndeajuns. Din cauza asta, Mauriciu Polak s-a sinucis chiar în ziua nunţii ei cu Solomon Grümberg. Şi bărbatu-său, care era bogat şi iertător, a reuşit s-o vindece mai repede de cum şi-ar fi închipuit de amintirea vie a primului ei amor defunct.

    Când m-a văzut pe mine însă, a tresărit din nou, ca şi cum s-ar fi găsit faţă în faţă cu mortul de acum şaptesprezece ani. Când am întrebat-o de preţul odăii, a închis ochii, s-a sprijinit de speteaza unui scaun şi, cu vocea bemolată ca un tremolo de violoncel (bineînţeles), mi-a răspuns oftând:

    — Cât vrei să-mi dai dumneata...

    M-am mutat, fără să ştiu cât am să plătesc şi, de trei ani, preţul odăii mele a variat după dispoziţia sufletească a fiecăruia din noi. Lotty e o femeie ideală. Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o ceaşcă de ciocolată cu frişcă.

    *

    Aeroplanele duşmane zburau acum pe deasupra casei noastre. Le auzeam mârâitul motoarelor, ca preludiul unui lătrat de câine. Bateriile noastre antiaeriene îşi înteţeau bubuiturile. De la începutul războiului însă, nici un aeroplan duşman nu fusese doborât, nici unul nu fusese scos din luptă. Câte veneau, atâtea plecau. Era o distracţie macabră, la care cei de sus nu luau parte decât ca spectatori inviolabili şi aproape chiar invizibili. Blestemul celor de jos nu-i putea nici ajunge, nici emoţiona. Şi spectacolul acesta se repeta în fiecare zi, cu o precizie exasperantă, la aceeaşi oră, ca acelaşi număr de bombe aruncate asupra oraşului şi ca aceeaşi inutilă intervenţie a obuzelor româneşti, fabricate în arsenalele apărării noastre naţionale. Tragedia noastră cotidiană se banalizase într-atât, că publicul începuse, cu timpul, să râdă ca la o piesă de Caragiale.

    Simt că Lotty e supărată pe mine. Eu nu mă ştiu vinovat cu nimic. Dar mai ştiu că, de câte ori este supărată pe mine, Lotty are perfectă dreptate. Sunt un incorigibil. Iubirea femeilor îmi deviază acul busolei sufleteşti. La mine, steaua polară s-a mutat în emisferul austral. Când e supărată, Lotty scrâşneşte din dinţi şi îşi presează buzele ca nişte Dardanele în miniatură. De data asta, arhipelagul nu-şi mai amestecă apele cu Marea de Marmara.

    — De ce eşti supărată, Lotty?

    — Şi de ce n-aş fi?...

    — Te plictiseşte războiul?

    — Ce am eu cu războiul?...

    — Ţi-e frică de bombe ?

    — Parcă frica te păzeşte de moarte!...

    După câteva duzini de întrebări şi răspunsuri în felul celor de mai sus, reuşesc să aflu că azi-dimineaţă, pe când dormeam, m-a căutat o femeie acasă. Pentru prima oară, o femeie vine la mine acasă. De trei ani, singura femeie care intră în odaia mea e Lotty. Cu celelalte mă întâlnesc la cafenea, la redacţie, la hotel, sau la ele acasă. Sunt curios să ştiu cine a fost.

    — N-a spus cum o cheamă?

    — A spus că ştii tu cine este.

    — Şi cum era? Tânăra, bătrână?...

    — Iaa!... o biată fetiţă... o mucoasă!... A spus că este elevă la Conservator.

    De la Conservator cunoşteam poate zece eleve, nu una singură. Lotty, însă, nu-mi dă răgaz s-o ghicesc.

    — Ea a spus... Dar cine poate şti dacă este aşa?... Mie mi-a făcut o impresie foarte proastă. Aşa eleve de conservator nu se găsesc decât pe la bariera Moşilor...

    Mă jur că nu mi-am dat întâlnire acasă cu nici o femeie, că dintre elevele de la Conservator nu cunosc decât pe sora unui coleg de redacţie, care, de altfel, este logodită cu un ofiţer de pe frontul de nord şi care, probabil, a şi plecat din Bucureşti în Moldova, ca să fie mai aproape de el.

    Ne împăcăm după un anume protocol, pe care, de trei ani, îl respectăm cu sfinţenie. Ce femeie delicioasă e Lotty!... Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o chiflă rumenă, abia scoasă din cuptor!...

    După ce s-a convins că fusesem străin de vizita elevei de Conservator, mi-a destăinuit mica ei răzbunare.

    — Când mi-a spus: “Vreau să vorbesc cu domnul Mircea Băleanu”, mi-a râs în faţă...

    — Şi tu ce-ai făcut?

    — Ce să fac?... Parcă puteam s-o bat!... I-am răspuns: “Nu mai stă aici, domnişoară dragă... S-a mutat de frica bombelor mai spre mahala...”

    *

    În momentul acela, sirenele fabricilor începură să sune mai răguşite ca olifantul lui Roland la Roncevaux. Aeroplanele duşmane îşi făcuseră obişnuita plimbare de după-amiază şi plecaseră. Oraşul începea să-şi trăiască iar parodia vieţii impusă de înaltele raţiuni de stat.

    La ora patru trebuia să fiu la biroul cenzurii, unde guvernul adăpostise câţiva din intelectualii cei mai de seamă ai ţarii. Intelectual însemna: scriitor, ziarist, artist plastic, muzicant, actor, profesor, avocat, doctor şi, la nevoie, chiar militar activ. Eu unul întruneam aproape toate titlurile şi calităţile cerute unui bun cenzor — eram scriitor, ziarist, avocat şi, pe deasupra, prieten bun cu ministrul Instrucţiunii Publice, şeful cenzurii. Biroul cenzurii ca şi “Marele” sau diferitele alte Cartiere mai mici ale armatei, serveau de refugiu dezertorilor cu “bilet de voie”. Aici se găsea cea mai mare parte din animatorii războiului, din vremea neutralităţii. Era natural, deci, ca statul să se îngrijească de soarta acestor superbi vizionari, pe care aurul german nu-i putuse corupe.

    Cei care propăvăduisem intrarea în acţiune pentru întregirea neamului, ne îndeletnicim acum cu cea mai calmă şi stupidă dezagregare a propriei noastre fiinţe. Dezlipim plicurile şi citim scrisorile ce nu ne sunt adresate nouă. Profanăm toate podoabele sanctuarelor sufleteşti: dragostea celor care se cheamă, curiozitatea celor care se caută, nerăbdarea celor care se aşteaptă şi nedumerirea celor care se chinuiesc. Fiecare din noi este un fel de bărbier al regelui Midas, care a descoperit nişte noi urechi de măgar, necunoscute încă marelui public. Nimeni nu-şi poate însă potoli mâncărimea de limbă. Şi trestiile vorbăreţe cresc pestetot — pe străzi, prin cafenele, prin birouri, prin tramvaie şi chiar pe front.

    Mă simt obosit. N-am dormit toată noaptea. Am jucat pocher cu colegii de la cenzură. Până pe la miezul nopţii eram în pierdere şi nu puteam pleca. După miezul nopţii eram în câştig şi iar nu puteam pleca. Când se lumină de ziuă, am vrut să plec, dar nu mi-am găsit biletul de liberă circulaţie. De la pocher ne-am dus cu toţii direct la birou. Nu ştiu ce-au făcut ceilalţi. Eu însă, pe la ora zece, m-am făcut bolnav şi-am venit acasă, să mă culc. Dacă nu mă deştepta Lotty, puteam dormi până seara. Aş fi pierdut însă spectacolul din stradă şi poate că visul meu s-ar fi desfăşurat în decorul altor culori decât cele naţionale.

    În sală mă întâlnesc cu domnişoara Viki. Fata seamănă cu mama la păr, la ochi, la nas şi la gură. Cu timpul, probabil că are să semene şi la corp. De la tată-său n-a moştenit decât obrajii pistruiaţi şi încăpăţânarea omului de afaceri, de a nu renunţa la nimic din ce şi-a pus în gând.

    Cu domnişoara Viki sunt în veşnică ceartă. Am prins-o de câteva ori uitându-se prin gura broaştei. Nu ştiu pe cine spionează — pe mine sau pe mamă-sa? Copiii au simţurile mult mai dezvoltate ca oamenii maturi. Bănuieşte oare ceva, sau este o simplă deprindere de copil prostcrescut? Dacă ar avea mai mult decât cincisprezece ani, curiozitatea ei m-ar încânta poate. Cum însă nu-i dau nici o atenţie, mă simt oarecum jenat când trebuie să-i ascund prezenţa mamă-sei în odaia mea. Când îi aduc bomboane englezeşti, strâmbă din nas ca şi cum i-aş da să mănânce chinină, iar mărţişorul pe care i l-am dat anul acesta, după ce a trecut luna martie şi l-a legat la piciorul stâng, pe sub ciorap. Poate că domnişoara Viki este un copil precoce. Lotty, însă, crede că toate aceste mici extravaganţe sunt influenţa pensionului. Dar pensioanele s-au închis odată cu declararea războiului şi Viki îşi continuă acum studiile acasă, cu Lotty şi cu mine.

    Mi-aduc aminte de un principiu biologic: “Necesitatea creează organul”. Dacă Lotty n-ar fi avut o fată, eu nu aş fi făcut niciodată pe profesorul de istorie şi dacă Viki n-ar fi avut cincisprezece ani, profesorul n-ar mai fi fost, poate, chiriaşul mamei sale.

    — Bonjour, Viki.

    — Bonjour, Mircea.

    — Cum stăm cu istoria?

    — Am ajuns la lupta de la Nicopole.

    — Unde creştinii au fost bătuţi de turci?

    — Fiindcă Mircea Basarab şi-a trădat aliaţii...

    Răspunsul domnişoarei Viki mă plesneşte ca un bulgăre de zăpadă drept în frunte. Nu cumva eleva începuse să ştie mai multă istorie decât profesorul?...

    O mângâi în treacăt şi mă grăbesc să cobor în stradă. În poarta casei însă, mă aşteaptă o noua surpriză. Agenţii unui birou de pompe funebre ţintuiesc tocmai o perdea de doliu pe echisonul căreia, citesc iniţialele numelui meu: M. B. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Dacă la Bucureşti poţi avea într-o singură zi numai atâtea surprize, ce trebuie să fie oare pe front?...

    Mă apropii timid de unul din ciocli şi-l întreb:

    — Cine a murit, vă rog?

    — Un domn de aici, de sus... A fost omorât de bombe.

    — Nu cumva ştiţi cum îl cheamă?

    — Moritz Braunştein...

    Răsuflu adânc şi uşurat de cea mai stranie nedumerire ce avusesem până atunci în viaţă. Era locatarul de la etajul al III-lea, de care auzisem, cu o zi înainte, că fusese rănit de o bombă chiar în faţa Poştei.

    Pornesc grabnic pe Calea Victoriei spre Capşa. Până la ora patru aveam timp să culeg şi ultimele noutăţi de la marele cartier al sedentarilor.

    Aici găsesc mobilizate toate forţele disponibile ale inutilităţii omeneşti. Majoritatea o formează ziariştii şi pensionarii.

    De ziarişti nu se mai simte nevoie, fiindcă ziarele nu mai pot publica decât ce le îngăduie cenzura. Faptele sunt şablonate după chipul şi asemănarea comunicatului oficial şi al informaţiilor dictate ne varietur. Cât despre comentariile scrise cu apă de fleurs d’oranger, nu mai vorbesc. Ele întrec în banalitate şi platitudine pe cel din urmă analfabet guvernamental.

    Adevăraţii candidaţi la sinucidere însă sunt pensionarii. De când s-a declarat războiul, cea mai sinistră parodie de activitate o desfăşoară octogenarii. Soluţiile lor sunt ca sentinţele Curţii de Casaţie. Păsuiţii morţii au devenit campionii vieţii. În lipsa celor care trebuie să trăiască, fiecare din ei încearcă să se justifice pentru ce n-a murit încă.

    Într-un cerc mai zgomotos se discută întâmplarea din strada Carol. Aflu în sfârşit şi eu pentru ce negustorii arboraseră tricolorul naţional, pe care poliţia românească avea să-l întâmpine, pentru prima oară poate, cu brutalitate, necuviinţă şi amendă.

    Unul din ajutorii de primar ai capitalei adusese la Palatul de Justiţie vestea unei mari victorii româneşti pe Argeş. Ştirea se împrăştiase ca fulgerul. Până să ajungă la centru însă, ştirea trebuia să treacă, fatal, mai întâi pe străzile Carol, Şelari şi Lipscani. Negustorii, în majoritate evrei, crezuseră că momentul e bine venit pentru o spontană manifestaţie de simpatie şi lealitate faţă de ţara în care nu trăiau încă cu titlul de cetăţeni legali. Ştirea, însă, era falsă. Imbecil sau extrem de distrat, ajutorul de primar minţise sau fusese minţit. Adevărul era altul. Armata noastră suferise o nouă înfrângere, graţie neglijenţei sau trădării unui general, care fusese chiar destituit şi trimis în judecata Curţii Marţiale. În primul moment, exuberanţa patriotică a negustorilor din strada Carol fusese interpretată ca o manifestaţie de simpatie faţă de puterile centrale, spre care majoritatea sentimentelor evreieşti oscilase pe faţă, tot timpul neutralităţii noastre. Când s-a aflat de isprava ajutorului de primar, era prea târziu. Simbolul patriei fusese terfelit de însăşi puterea executivă a statului.

    În cafenea nu se discuta decât gafa poliţiei. Aceasta era, de altfel, singurul fapt la ordinea zilei. Noua noastră înfrângere nu mai impresiona pe nimeni. Opinia publică se obişnuise să privească situaţia, cu resemnarea unui bolnav ce trebuie operat de apendicită. Trădarea generalului produsese la început oarecare senzaţie. Nedumerirea bucureşteanului însă nu trăieşte decât ce que vivent les roses. Îndepărtata origine străină a trădătorului motiva îndeajuns gestul omului cu chipiu, de general român.

    Cei câţiva care încearcă să însufleţească discuţia, renunţă copleşiţi de indiferenţa celor mai mulţi. La Capşa, respectul vârstei primează greutatea raţiunii. Fiecare din ei leagâ evenimentele prezente de amintirea unui pretins eroism personal. Închişi ermetic în borcanele de sticlă ale trecutului, s-au pomenit deodată cu etichetele şterse de frecătura anilor. Dulceaţa de cireşe amare se confundă cu pelteaua de gutui şi magiunul de prune cu şerbetul de zahăr ars. Luaţi în total sau în parte, aspectul personalităţii lor rămâne acelaşi. Dinastia Ptolemeilor scrie pe bucăţele de zahăr cubic istoria întregirii neamului românesc!...

    La masa din fund, un căpitan în rezervă perorează:

    — Pe vremea mea, când am trecut Dunărea, la şaptezeci şi şapte.

    De la o masă de alături însă îl înfundă un fost prefect în Basarabia:

    — Când l-a văzut Vodă-Cuza aşa dârz, i-a zis: Bravo, băiete!... Na trei galbeni, să te duci la Ţarigrad şi să...

    Şi n-am mai auzit nimic. Am ieşit din cafenea cu un zâmbet pe buze şi cu o piatră de moară pe suflet.

    Târziu detot, sau poate mai curând decât m-aştept, mă vedeam şi eu într-un fotoliu de bunic sau la o masă de cafenea, în mijlocul alor mei sau într-un azil de bătrâni, povestind, ca şi ei, ce s-a întâmplat pe vremea când eram... Da! Când eram mobilizat la biroul cenzurii, aeroplanele duşmane bombardau Bucureştii de câte două ori pe zi. Tunurile noastre îngheţaseră la Arhanghelsk, iar escadrilele aeriene se rătăciseră pe Volga. Aliaţii ne mângâiau cu bileţele dulci trimise prin telegrafia fără fir, iar ruşii cântau “Boje ţaria hrani” şi aşteptau ordine să se bată şi ei odată — cu nemţii sau cu românii — le era egal. Armata noastră plecase la război pregătită ca pentru o vânătoare de iepuri. Şi ca nepoţii de mai târziu să poată pricepe mai bine cum se bătuseră bunicii lor în prima fază a războiului pentru întregirea neamului, aveam să le citesc din poveştile conchistadorilor spanioli pasajul cuceririi Perului de către Francisco Pizarro.

    Călăreţi necunoscuţi, îmbrăcaţi în fier, coborâră de pe stâncile Anzilor. Unul din ei purta stindardul Castiliei şi Francisco Pizarro călărea în fruntea lor. Incasul Atahualpa îi aştepta cu douăzeci de mii de peruvieni. Tovarăşii lui Pizarro nu erau decât trei sute. Peruvienii însă nu mai văzuseră până atunci cai. Ei credeau că cele două animale — călăreţul şi calul — fac o singură fiinţă, un fel de zeitate nouă cu două capete. Şi Atahualpa, care se considera el însuşi un zeu, înaintă în litiera lui de aur, înconjurat de marii preoţi, de fecioarele templului şi de soldaţii goi, înarmaţi cu lăncii de lemn. Credea că, la vederea lui, fiinţele necunoscute vor fi orbite de măreţia şi strălucirea spectacolului şi vor îngenunchea umilite în faţa stăpânului suprem al munţilor de aur. Pizarro însă ridică spada, invocă pe sfântul Iacob şi călăreţii şarjară, în timp ce preoţii cântau Exurge Domine. Armata oamenilor goi fuse parte distrusă, parte pusă pe fugă, iar Atahualpa căzu prizonier. Ca să-şi poată recăpăta libertatea, incasul învins dărui spaniolului învingător tot aurul său personal, apoi tot aurul supuşilor săi şi, în fine, tot aurul Anzilor Peruvieni. Dar aurul, ca şi păcatul, este tot o născocire a diavolului. El întunecă mintea şi pietrifică inima, exagerează nevoile vechi şi creează pofte noi. Şi când Atahualpa nu mai avu ce să-i dea, înduioşat de suferinţa prizonierului său, Pizarro îl dădu pe mâna Inchiziţiei...

    *

    Cupola Ateneului ce se prăbuşise peste mine, în vis, devenea astfel simbolul realităţii nemărturisite. Bătăile în uşă, cu care Lotty parodiase fără să vrea începutul Simfoniei a V-a, răsunau, de data asta, mult mai puternic în uşa zăvorită de minciunile trecutului, a unui neam întreg.

    Nu ştiu cine era, ce dorea, cât cerea şi până când avea de gând să mai bată încă... Ecoul luptelor de pe front, însă, îmi asurzea urechile ca nişte ciocănele de ţambal, cu nume şi sonorităţi diferite: sol, sol, sol, mi bemol... fa, fa, fa, re!...


    II

    SECRETELE ŞEFULUI DE CABINET

    Toto Radian, unul din şefii de cabinet ai ministruluii de interne, îmi este prieten. De la el ştiu tot ce nu se poate afla la biroul cenzurii.

    De când s-a declarat războiul, cei doi şefi de cabinet fac de noapte mare, cu rândul, chiar acasă la ministru. Telefonul zbârnâie toată noaptea şi telegramele, cifrate de cele mai multe ori, reclamă rezolvări urgente şi chiar imediate.

    La noapte, ştiu că e rândul prietenului meu. Mă duc să-l văd. Simt nevoia să stau de vorbă cu cineva, care mi-ar putea umple golul din suflet cu o ştire nouă — bună sau rea; n-are importanţă. Presimt că în jurul meu se pregăteşte ceva în ascuns. Ştiu bine că şi eu, ca şi alţii, nu suntem decât un fragment din fresca decorativă a unui zid cuprins de igrasie. Aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi. Fiecare, însă, trebuie s-o întâmpine cu prestigiul propriei lui personalităţi. Când ai posibilitatea s-o bănuieşti, te mângâi cu aparenţa unei dezrobiri conştiente. Evenimentele neaşteptate însă pun stăpânire pe tine ca un pumnal ce te-a lovit în timpul somnului. Un roman tipărit complet într-un volum rămâne de multe ori cu filele de la mijloc netăiate. Un roman tipărit în fascicole însă se citeşte capitol cu capitol, filă cu filă, rând cu rând. Simt dar nevoia să-mi anticipez necunoscutul zilei de mâine, să-mi controlez bănuielile sufletului cu colaborarea ochilor şi a urechilor şi să mă apropii de omul cu care m-aş putea întregi.

    Ministrul de Interne locuieşte în strada Scaune. Drumul cel mai scurt este, dar, prin dosul Poştei, strada Stavropoleos, Banca Naţională, Bursa, statuia lui Mihai Viteazul, Universitatea, statuia lui Ion Brătianu şi strada Batiştei, până în strada Scaune.

    Noaptea, oraşul e sinistru. Nu sunt nici tramvaie, nici trăsuri. Din gările de la periferie, fluieratul locomotivelor nu mai pătrunde ca altădată până în inima capitalei. Un tren fără fluierat de locomotivă e ca o pălărie de muşchetar fără penaj. Aproape nu se mai aude nici uruitul vagoanelor. Şi cu toate acestea, noaptea circulaţia pe C.F.R. e mai intensă ca ziua.

    Din când în când, un automobil cu farurile stinse trece pe lângă tine, ca o fantomă. In toată această înscenare de film senzaţional nu se petrece însă nimic misterios, în automobil nu poate fi decât un reprezentant al autorităţilor militare sau civile. Statul a rechiziţionat toate automobilele particulare.

    Gardiştii stau lipiţi de ziduri ca nişte ex-voto-uri pe care Poliţia capitalei i-a închinat sfinţilor Constantin şi Elena, patronii Bucureştilor.

    Lumini aprinse nu se văd pe nicăieri. Felinarele sunt vopsite cu negru, iar ferestrele caselor, oblojite cu jurnale sau hârtie colorată, par bolnave de brâncă. Pe unde scapă din casă întâmplător câte o şuviţă de lumină în stradă, fereastra pare un ochi zbanghiu. Până şi ţigara aprinsă e ordin s-o ţii ascunsă în podul palmei, ca pe o perlă nedezghiogată încă din stridia bolnavă.

    Toto e singur. Afară de o servitoare şi gardianul de la poartă, nu mai e nimeni în casă. Familia ministrului se mutase la moşie, în Moldova, chiar a doua zi după prima bombardare aeriană, iar ministrul plecase, misterios ca de obicei, în oraş, probabil ca să vegheze ca Sfânta Genevieva pe somnul agitat al bietei capitale, în schimb, lăsase numărul telefonului unde trebuia anunţat, în caz când ar fi fost nevoie de dânsul. Ciudat lucru însă, numărul acesta nu era trecut în cartea telefonică, deşi domnişoara de la centrală te punea imediat în legătură cu el, oricând l-ai fi cerut, atât ziua cât şi la orice oră târzie din noapte.

    Sosisem la timp. Şeful de cabinet avea ştiri de o gravitate excepţională şi, pe deasupra, mai avea nevoie şi de serviciile mele.

    — Bine c-ai venit, îmi strigă el, când mă văzu intrând pe uşă. Mă gândeam tocmai ce-am să fac toată noaptea singur şi cu sufletul sfâşiat de atâtea emoţii.

    — Ştiri proaste?

    — Dezastru!...

    — Spune repede... Ce s-a mai întâmplat?

    În primul moment, Toto mă luase cu asalt. În clipa în care trebuia să înceapă însă destăinuirile, se opri brusc şi mă privi cu spontaneitatea vorbitoare a unor lanterne electrice.

    — Jură-mi că nimeni altul afară de tine...

    — Am înţeles, ţi-o jur...

    — Dacă s-ar afla mâine la cafenea, e nenorocire... Să ştii...

    — Insişti degeaba… Doar m-am jurat. Afară de mine n-o să ştie nici tata, chiar de-ar învia...

    — Iată ce este...

    Şi şeful de cabinet răsfiră pe birou câteva telegrame cifrate, pe sub rândurile cărora adăugase cuvintele corespunzătoare din dicţionar.

    — E una pe care n-am putut-o descifra bine. E vorba însă de mobilele şi colecţiile de artă de la Palat... ştii că Peleşul a fost ridicat şi trimis la Iaşi...

    — Crezi că nemţii s-ar fi atins de ceva din castelul regelui Carol şi al Carmen Sylvei?...

    — Paza bună, trece primejdia rea. Acum se evacuează şi cele două palate din Bucureşti. Căderea capitalei e chestie de câteva zile numai. Guvernul însă ascunde adevărul, ca să nu se producă panică. Ministerele au început să-şi împacheteze arhivele. S-au şi făcut liste de funcţionarii care trebuie să meargă la Iaşi. Nu-i ducem pe toţi, fiindcă n-avem unde să-i plasăm. Plevuşca o să rămână aici, să lucreze sub ordinele unui girant al fiecărui minister. Am ales tot unul şi unul. Numai filo-boşi. Mâine noapte, la ora zece, pleacă din gara Mogoşoaia primul tren cu familiile funcţionarilor de la ministerul nostru... Dar să ştii că toate lucrurile astea se fac în secret. E cuvânt de ordine… Cine nu ştie să-şi păstreze gura, rămâne la Bucureşti cu nemţii.

    Îl întreb atunci, cu oarecare temere, ca şi cum n-aş fi vrut să-mi calc cuvântul dat.

    — Dar cu noi de la cenzură ce-aveţi de gând să faceţi?

    — Probabil că n-o să vă evacuăm nici pe voi toţi. Trebuie să ne restrângem pe cât putem. La Iaşi n-o să fie nevoie de atâţia... De altfel, o să găsim şi pe acolo, ca şi pe aici, destui “învârtiţi”.

    Revoltat de ce s-ar fi putut întâmpla, ridicai tonul.

    — Să ştii că eu nu rămân cu nemţii nici mort. Mai bine cer să fiu trimis pe front!...

    Toto mă privi speriat:

    — Dar cine-ţi vorbeşte de tine?... Tu mergi, cu siguranţă, la Iaşi… Urmezi guvernul, familia regală şi drapelul ţării... Cum o să rămâi la Bucureşti cu nemţii?... Tocmai tu, care i-ai înjurat o viaţă întreagă?… Nu vezi că nu se poate?... Eşti copil, să-ţi închipui altfel!... Si-afară de asta, cum o să te lase ministrul tocmai pe tine la Bucureşti?...

    Deşi extrem de banale, argumentele şefului de cabinet aveau aparenţa cauzelor câştigate. Şi Toto continuă:

    — Nu e, însă, vorba de tine ci de altcineva: trebuie să anunţ numaidecât pe Jenny să-şi facă bagajul imediat şi să plece mâine noapte cu primul tren. Vreau să scap de o grijă şi s-o ştiu la adăpost din vreme.

    Doamna Jenny Vasilescu, nevasta unui colonel de pe front, era amanta prietenului meu, din ziua mobilizării, când îi fusese prezentată chiar de bărbatu-său, un văr al ministrului de interne. Şi cum luna de miere, la amanţi, se prelungeşte tot timpul cât durează şi dragostea, era natural ca Toto să se gândească, înainte de toate, la Jenny.

    — Fă-mi, te rog, un serviciu, dragă Mircea, îmi zise el cu oarecare reticenţă în voce. Începusem parcă să ghicesc. Ridicai din umeri şi cu aceeaşi lipsă de entuziasm, răspunsei:

    — Dacă e posibil; cu plăcere... Te mai îndoieşti?

    — Iată ce vreau să-ţi cer. Tu poţi circula noaptea. Ai bilet de voie. Nu?...

    Dădui din cap în chip afirmativ.

    — Vreau s-o anunţ pe Jenny chiar în noaptea asta. Când trebuie să plece la drum, femeile nu sunt niciodată gata la ora fixată. Mi-e teamă că n-are să aibă destul timp să-şi facă bagajul. Mâine, când am s-o pot vedea eu, o să fie prea târziu. Nu vreau să-i telefonez, fiindcă mi-e teamă să nu ne-asculte cineva pe fir... Fii drăguţ şi dă tu o fugă până în strada Nisipari... E abia zece şi jumătate... Nu cred să se fi culcat... Uite, o anunţ eu la telefon că vii. Comunică-i ce-ţi spusei. Ţin absolut să plece cu primul tren de mâine noapte, de ăsta, cel puţin, sunt sigur că pleacă. Celelalte însă... Dumnezeu ştie!...

    Ghicisem exact. Îmi venea să zâmbesc şi să-i scuip în frunte fraza lui Moliere: “Tu l’as voulu Georges Dandin!”

    Îmi păstrai însă calmul şi demnitatea omului hotărât să ducă sacrificiul până la capăt.

    — S-a făcut... N-ai nici o grijă. Într-un sfert de ceas, sunt acolo.

    Telefonează-i numai, să ştie că vin.

    Toto îmi strânse mâna cu căldură şi, grăbit, porni cu mine spre uşă. În clipa însă când să ne despărţim, mă scutură de mâneca hainei.

    — Apropo... Uitasem să-ti spun...

    — Altă nenorocire?

    — Da şi nu... Cum vrei s-o iei.... Mi-ai dat însă cuvântul de onoare că lucrurile astea rămân între noi...

    — Iar te-ndoieşti de mine? Doar ţi-am jurat!..

    — Ştii că Laurenţiu Blebea e spion german?

    — Nu se poate!

    — Ba se prea poate. Am raportul detailat de la Siguranţa Generală.

    Persoana din dosarul Günther trecută cu o sută de mii de lei, sub iniţialele L. şi B., este nenea Laurenţiu al nostru!...

    — Extraordinar!...

    — Ba ceva şi mai extraordinar e că a şi dispărut... Nu ştiai?... Se crede că s-a strecurat printre rândurile duşmanului.

    La surpriza asta nu mă aşteptam pentru nimic în lume. Bănuiam, bunăoară, că Bucureştii au să fie ocupaţi de nemţi. Dar că Blebea ar fi putut fi spion... trădător de patrie!... A, nu... asta niciodată! Noutatea asta nu-şi putea găsi loc în capul meu, după cum trupele noastre nu-şi puteau găsi încă punctul de rezistenţă pe front.

    Laurenţiu Blebea era prietenul nostru. Transilvănean de origine, dar venit în regat de copil mic, Blebea ne cunoscuse în clasa a V-a, la Liceul Lazăr, după ce sfârşise gimnaziul din Târgovişte. De atunci încolo, mersese cu noi mână în mână, din liceu în universitate şi, după licenţă, în barou, în gazetărie şi în vârtejul manifestaţiilor politice cu caracter naţional, care marcase personalitatea vieţii noastre de toate zilele, din ultimii ani. În timpul neutralităţii, Blebea fusese unul din cei mai dinamici animatori ai maselor populare, ori de câte ori venea vorba de înfăptuirea idealului naţional. Visul lui Mihai Viteazul era visul lui de toate zilele... În “Garda demnităţii naţionale”, Laurenţiu Blebea era penajul alb al regelui Henric al IV-lea în lupta de la Ivry. La declararea războiului, ceruse să fie angajat ca voluntar şi trimis pe front cu prima companie de vânători ce avea să dea ochii cu duşmanul. Prietenii şi admiratorii lui, însă, îl puseseră la adăpost. Un Laurenţiu Blebea nu trebuia să moară în mod stupid, de glonţul rătăcit al vreunui honved. La biroul cenzurii putea fi mai de folos atât fraţilor de sub jugul maghiar, cât şi cercurilor diriguitoare din România liberă. Blebea vorbea curent şase limbi şi scria cu uşurinţa rândunicii care încondeiază luciul apelor calme, cu hieroglifele zborului ei fantezist...

    Iată, dar, cu adevărat un secret, pe care trebuia să-l păstrez numai pentru mine, chiar dacă nu mi-aş fi dat cuvântul.

    *

    În stradă, acelaşi întuneric, aceeaşi linişte, aceeaşi lipsa de viaţă, aceeaşi nedumerire repetată veşnic: Unde-or fi oare Bucureştii?...

    Deocamdată, Bucureştii mei sunt în strada Nisipari! Grăbesc paşii, fără să ştiu de ce. Ba da... Acum ştiu... Dacă gonesc nebuneşte, înseamnă că cineva încearcă să mă ajungă din urmă. Pe mine, instinctul nu mă înşeală niciodată. Eu percep realitatea în dublu exemplar. Prima ediţie nu se pune în vânzare niciodată. E o ediţie de lux, tipărită pentru amatori numai. Publicul se mulţumeşte cu ediţiile obişnuite, pe care le poate cumpăra în orice librărie. Şi Toto, în momentul acesta, citeşte şi el, ca şi mine, ultima noutate din vitrina realităţii; citim împreună, dar citim pe ediţii diferite. Ochii lui mă urmăresc parcă prin întuneric, mă ajung şi mă ard în spate, ca răsuflarea fierbinte a zmeului din basmele populare. Am ajuns, însă, la timp. Uşa mi s-a deschis şi lumina din casă m-a înghiţit lacomă, parcă de bucuria unei aşteptări sigure. Apoi, în urma mea s-a făcut iar întuneric, iar linişte, iar absenţă totală şi din mlaştina nedumeririi mute a crescut deodată o pădure întreagă de arbori lungi şi încovoiaţi ca nişte semne de întrebare.

    Doamna Jenny Vasilescu mă întâmpină îmbrăcată într-un chimono japonez de mătase neagră, căptuşit cu mătase verde şi presărat de ibişi brodaţi cu tot felul de culori: aripile cu fir de argint, ciocurile cu fir de aur, ghearele cu fir de mătase purpură şi ochii cu fir de mătase roză.

    Amanta prietenului meu oscilează între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani.

    Din părul ei negru, câteva şuviţe albe şerpuiesc lipsite de orice disciplină, ca şi râurile dintr-un atlas geografic. În lumina globului electric ascuns de un abajur violet, ochii ei negri capătă o uşoară nuanţă de scrobeală albastră şi privirile ei severe mi se lipesc parcă pe frunte, pe obraji şi pe guler, ca nişte mărci poştale pe un plic cu adresa indescifrabilă. Are nasul fin, lung, ascuţit şi alb ca lama unui cuţit de argint, gata să-i taie în două buzele subţiri, uscate şi rumene ca un cataif bine prăjit. E înaltă ca un obelisc şi impunătoare ca o piramidă. Vocea ei gâlgâie ca un clarinet şi mişcările corpului o îndoaie ca pe o floare a soarelui în asfinţit. Nu ştiu dacă e din cauza vârstei, a fizicului sau a sufletului pe care nu i-l cunosc încă; dar personalitatea fiinţei sale are ceva asemănător cu clipa în care ziua se îngână cu noaptea.

    Amanta prietenului meu mă primeşte în camera de culcare. Fotografia colonelului (în mărime naturală) mă priveşte nedumerită din cadrul ei auriu de deasupra patului — probabil fiindcă nu mă cunoaşte încă. În noaptea aceea, mă vede intrând pentru prima oară în odaia de culcare a nevestei sale.

    Patul larg, pentru două persoane, păstrează, pe una din laturi, forma corpului ce-i mototolise cuvertura verde cu trandafiri roşii. Perna corespunzătoare e scofâlcită ca un crater de vulcan. Pe măsuţa de noapte, globul electric luminează eticheta unui tub de sticlă cu pastile de “Adalină” şi titlul unui roman francez: Nôtre Dame de Voluptés sans nombre. Într-un colţ al odăii, lavoarul îşi deschide braţele să cuprindă parcă mai bine garnitura de porţelan alb cu floricele albastre şi mai ales generozitatea ligheanului în pântecele căruia aşteaptă nerăbdător ibricul cu apă. Pe etajera de marmură neagră se înşiră, ca figurile de şah, tot felul de sticle cu parfum, apă de colonie, apă de gură, tubul cu pastă, peria de dinţi, săpunul şi borcănelul cu “Crême Simon” iar sub etajeră, umilită ca o elevă pedepsită să stea în genunchi, oftează o maşină cu spirt pentru încălzit apa. Alături, pe scânduri, bideul pudic îşi ascunde graţia concavă sub un prosop special. Tipicul “Salve”, cusut cu arnici roşu, pare o inscripţie funebră pe minusculul mormânt al condamnaţilor la moarte prin anticipaţie. Celelalte prosoape atârnă, întocmite curat şi neîntrebuinţate încă, pe spinarea unui suport de aluminiu.

    Doamna Jenny colonel Vasilescu nu cunoaşte încă scopul vizitei mele neaşteptate. În primul moment pare jenată. În jena ei însă, ghicesc mai repede o atitudine calculată. E jena demnităţii suverane pe care ar afecta-o, bunăoară, fata “boierului”, surprinsă stând de vorbă în fundul grădinii cu băiatul primarului din sat.

    Amanta lui Toto simte nevoia să se explice, să se scuze chiar.

    — Mă iertaţi că vă primesc aici, dar celelalte odăi sunt aşa de reci, aşa de pustii... De când s-a început războiul, nu-mi mai vine nimeni în casă...

    Cunoşteam formula. De când s-a început războiul, faptele curente ca şi problemele excepţionale se explică şi se rezolvă cu aceeaşi formulă tipică: “de când s-a început războiul”...

    Până mai ieri, toată lumea ştia de ce trebuie să înceapă odată şi la noi războiul. De când îi purtăm în spinare însă greutatea nebănuită, toată lumea se întreabă: “De ce-o fi început războiul?” A început fiindcă trebuia să înceapă; dar de ce trebuia să înceapă nimeni parcă nu-şi mai poate aduce aminte.

    Ca şi mulţi alţii, l-am propăvăduit şi eu, fără să-l fi dorit, l-am salutat, fără să-l aplaud şi l-am judecat, fără să-l condamn. Ştiam că războiul este însăşi imaginea vieţii, că el nu este acelaşi pentru toată lumea şi că efortul colectiv al sufletului omenesc n-are să-i poată unifica, niciodată, nici aspectul, nici mecanismul, nici raţiunea.

    Războiul este un obiect de artă, deopotrivă de inutil şi preţios. Un lucru este cu atât mai scump, cu cât este mai rar. Colecţionarii de lucruri scumpe sunt tot atât de rari ca şi darul special de a nu vedea la fel ca toată lumea. Când, însă, oamenii aceştia rari îşi expun colecţiile curiozităţii publice, mulţimea comună cască gura şi sufletul fiecărui anonim simte nevoia să se înfrăţească cu al celui care poartă cu adevărat un nume.

    Războaiele sunt ca muzeele naţionale în care nu ştii de către cine şi de unde au fost adunate atâtea podoabe. Unele au fost dăruite, altele cumpărate, altele furate. Dar, toate launloc, formează blocul compact al preţiozităţii unui popor pe care indivizii răzleţi nu au putut-o pune niciodată în valoare. Deoparte şi de alta, există şi morţi, şi răniţi, şi scăpaţi teferi. Există, dar, exact imaginea podoabelor dăruite, cumpărate sau furate. Dar pe deasupra acestor nomenclaturi personale, ca şi în viaţa de toate zilele, există învingători şi învinşi...

    De aici încolo însă încep să-mi declin competenţa de colecţionar pentru muzeul naţional. Rămân la colecţia mea personală, în care cel puţin, ştiu că nu păstrez nici un lucru cumpărat. E drept că pe ici, pe colo, am furat şi eu câte ceva. Majoritatea, însă, mi-a fost dăruită cu trupul şi cu sufletul.

    Nu ştiu dacă din războiul acesta vom ieşi învingători sau învinşi. Soarta poporului român nu stă în mâinile mele. Dar, în noaptea aceasta, eu trebuie să fiu învingător!... Unde?... Acolo unde am fost sortit să mă găsesc. Războiul planează pretutindeni. Frontul nu este decât un simplu meridian militar, pe care fantezia Belonei nu l-a fixat încă definitiv nicăieri. El poate fi schimbat după împrejurări şi, la nevoie, poate trece chiar prin inima Bucureştilor...

    De când s-a început războiul, toate vechile orânduiri s-au schimbat şi doamna Jenny colonel Vasilescu nu mai primeşte vizite decât în odaia de culcare.

    Îi explic scopul vizitei mele. Caut fraze cât mai lungi, cât mai obscure, cât mai alambicate. Aproape nu mă mai pot înţelege eu singur. Amanta prietenului meu, însă, m-a înţeles. Ea nu găseşte nici un inconvenient să plece la Iaşi chiar în noaptea următoare. Apropierea ei de frontul urmatei a IV-a, unde luptă bărbatu-sau, o mângâie de apropiata cădere a Bucureştilor ...

    Ceea ce mi se pare ciudat însă, e complotul nostru tacit contra lui Toto. Nu-i pronunţăm numele nici eu, nici ea. Eu nu vreau să insist asupra unui nume echivalent cu o indiscreţie. Ea, probabil, nu vrea să-mi spuie mai mult decât îmi spusese Toto. Programul de a doua zi fusese hotărât parcă de mine. Eu o preveneam de pericol, eu o trimiteam la Iaşi, ei îi rezervam locul într-un vagon oficial, eu veneam cu automobilul să-i iau bagajele de acasă, eu o duceam la Mogoşoaia şi aşa mai departe, eu, eu, şi numai eu...

    Nu ştiu ce se petrece în sufletul ei. De altfel, sufletul femeii nu trebuie niciodată scos din carapacea lui de broască ţestoasă. Trebuie să fie un lucru hidos, şi ea, ca şi mine, simţim poate, în momentul acela, prezenţa în odaie a persoanei absente, la care ne gândim amândoi, fără să-i pronunţăm însă numele... Dar care poate fi vina luptătorilor din primele rânduri?... Atât mai rău pentru cei din dosul frontului. Meridianul militar se schimbă cu o repeziciune vertiginoasă şi frontul celor două armate trece acum chiar prin strada Nisipari.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Un fluierat prelung, ca un miorlăit de cotoi indecent, insultă majestatea funebră a capitalei. Amanta prietenului meu tresare şi mâinile ei reci se întâlnesc, fără voie, cu mâinile mele calde.

    — Ascultă!... Iar vine...

    Fluierăturile se înmulţesc, în timp ce clopotele de la Mitropolie se târâse, obosite parcă, să ajungă la periferia oraşului.

    Stingem lumina şi ridicăm transperantul. Proiectoarele electrice îşi plimbă pe cer fâşiile de lumină ca nişte tulumbe de apă ce stropesc o grădină din O mie şi una de nopţi. Tunurile au început să bubuie şi ele şi zgomotul ăsta de infern se concentrează parcă deasupra casei în care ne aflăm noi.

    Vreau să ies în stradă, dar două braţe moi şi reci ca pielea de şarpe mă încolăcesc în pragul uşii. Nu-mi dau seama dacă groaza de moarte e mai puternică decât pofta de carne...

    Elicele Zepellinului se aud acum bătând aerul, ca o morişcă de şindrilă spânzurată de băiatul popii în vârful bradului din poarta bisericii.

    Din când în când, proiectoarele electrice îl prind ca într-un cleşte de foc. Şrapnelele noastre însă se sparg prea jos. Şi Zepellinul se apropie nesupărat, ca o havană aprinsă din vârful căreia o mână invizibilă i-ar scutura scrumul fierbinte pe noi.

    Amanta prietenului meu tremură în braţele mele şi parcă îngână o rugăciune. Era şi timpul!… Zepellinul a ajuns exact deasupra casei noastre, luminat ca un pridvor de mănăstire, în jurul căreia o maică tânără bate toaca de polunoşniţă.

    Femeia din braţele mele se topeşte ca un iceberg în drum spre ecuator. Îi caut buzele şi-i sorb cu brutalitate răsuflarea scurtă şi agitată, încerc să-i vorbesc, dar ea nu-mi răspunde. Elocvenţa tăcerii începe să-mi furnice trupul. Mă apropii cu ea de pat şi mă împiedic de pisica ascunsă, până atunci, nu ştiu unde. Alarma ei stridentă, ca o muzicuţă de tinichea, ne trezeşte brusc din catalepsia momentului suprem de groază şi poftă reciprocă... Un urlet grozav coboară atunci din văzduh ca o Niagară apocaliptică şi o explozie formidabilă ne clatină pereţii, ne sparge toate geamurile, şi ne azvârle pe amândoi în pat — unul în braţele altuia...

    Câteva clipe după aceea, corpurile noastre nu fac decât una şi aceeaşi ciozvârtă de carne inutilă, intrată în putrefacţie...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Acum e linişte iar.

    Bomba Zepellinului a dărâmat faţada casei vecine. Peste drum, locuieşte ataşatul militar al Rusiei.

    Pericolul a trecut. De acum înainte, nu mai are de ce să se teamă. Mâine noapte, pe vremea asta va fi în drum spre Iaşi. Zepellinul şi aeroplanele duşmane nu vin decât până la Bucureşti.

    Ne şoptim lucruri fără importanţă. Ne vorbim mai mult cu gesturile. Aproape nu mai avem nimic să ne spunem. Epilogul unei victorii câştigate cu consimţământul adversarului e totdeauna penibil. Spre ziuă, nevasta colonelului mă întreabă:

    — Spune-mi drept... De ce-ai venit azi-noapte la mine?

    — Nu ţi-am spus? Fiindcă m-a trimis Toto...

    — Şi altceva?...

    — Altceva, nimic,

    — N-ai venit cu nici un gând ascuns?

    — Păi, dacă nici nu te cunoşteam!...

    Femeia din braţele mele tresare jignită:

    — Să ştii ca nu-mi placi. Prea eşti sălbatic...

    La rândul meu, oftez plictisit şi răspund cu o voce de flaşnetă de panoramă:

    — Parcă mai ştiu şi eu cum trebuie să fiu!... De când s-a început războiul!...

    În noaptea aceea, aflasem toate secretele şefului de cabinet al ministrului de interne. Dar singurul meu secret din noaptea aceea, prietenul meu n-avea să-l afle niciodată.


    III

    CONVERTIREA DOAMNEI GRÜMBERG

    E o dimineaţă de sfârşit de toamnă, cu soare — soare mult şi lacom ca pentru o despărţire mai lungă. În văzduh, parcă se fac pregătiri de plecare la fel cu cele din Bucureşti... Încă o noapte pierdută. N-am dormit aproape deloc. Încep să cred că o partidă de pocher e mai puţin obositoare ca o femeie. Parcă aş fi beat. Picioarele mi se îndoaie ca nişte macaroane opărite şi ochii împăienjeniţi încep să vadă toate firmele magazinelor, scrise în limba germană.

    Sosesc la birou cel dintâi şi mă postez la uşa pe care servitorii au lipit o filă de registru, pe care s-a scris cu cerneală violetă: “Şeful cenzurii”.

    Şeful însă a sosit înaintea mea. Mă anunţ şi intru imediat.

    Ministrul e tânăr, nervos şi distrat. Vorbeşte citind şi te ascultă fredonând. După ce-ai sfârşit ce-ai avut de spus, te întreabă de ce-ai venit. Tu începi să repeţi şi dacă, întâmplător, repetirea conţine două sau mai multe fraze, ultimele sunt totdeauna sacrificate. Ministrul n-are timp să asculte decât pe cea dintâi. De când s-a început războiul, timpul se socoteşte dublu, iar la biroul cenzurii, chiar triplu. Noroc însă că prietenia noastră fură câte ceva şi de la unul şi de la altul. De la el, o clipă mai mult de atenţie; de la mine, un accent mai mult de îndră zneală.

    — Am venit, Excelenţă, să vă întreb, pe noi când ne evacuaţi?

    — Care voi?

    — Noi, de la cenzură... Funcţionarii ministerelor au primit ordin să plece la Iaşi.

    Ministrul şi-a ridicat ochii din telegramele cifrate şi mă priveşte nervos.

    — De unde ştii lucrul acesta?

    — La noapte pleacă din gara Mogoşoaia primul tren pentru Moldova.

    — Foarte bine... Să plece sănătos.

    — Şi noi?

    — Voi o să plecaţi când o să fie nevoie... Am eu grijă.

    Apoi, distrat, continuă într-o altă ordine de idei.

    — Ce-a fost azi-noapte în strada Nisipari?

    Tresar şi răspunsul meu repetă întrebarea lui.

    — A fost ceva în strada Nisipari? Nu ştiu nimic.

    — Cum se poate? N-ai aflat încă? Era să-l cureţe pe Tatarinoff.

    — A, da, da... ştiu... Credeam însă că s-a întâmplat altceva mai interesant...

    Adevărul e ca în strada Nisipari se întâmplase ceva şi mai interesant decât bombardamentul de azi-noapte. Pe la cenzură însă, trec numai faptele care ar putea fi date publicităţii.

    Prind ocazia să-i spun ce-aveam de spus.

    — Excelenţă dragă, să nu vă supăraţi, dar eu am să vă părăsesc...

    Nu speram, obosit cum eram, să repurtez două victorii consecutive. Pentru a doua oară, ministrul îşi ridică ochii din telegramele cifrate şi mă plesneşte drept în frunte cu o frază umflată ca o minge de fotbal.

    — Ce? Eşti nebun?... Unde vrei să te duci?

    — A!... Nu vă fie teamă, că nu mă duc pe front... Vreau să plec însă din Bucureşti. Vă rog să mă detaşaţi la biroul cenzurii din Iaşi. Mâine, poimâine, tot o să veniţi şi dumneavoastră. Lăsaţi-mă să plec măcar eu înainte... Mă duc să-mi fac detaşarea şi vin cu ea să mi-o semnaţi...

    Ministrul îşi vâră iar nasul în telegramele cifrate şi, pe aria “şapte gâşte potcovite”, fredonează mormăind:

    — Bine, bine... Du-te, du-te...

    *

    La ora zece şi jumătate eram posesorul tuturor actelor justificative cu care puteam călători la Iaşi, unde, până la noi ordine, rămâneam la dispoziţia biroului de cenzură din capitala Moldovei.

    Îmi dau seama bine că plecarea mea din Bucureşti nu este decât o dezertare deghizată. Prietenii binevoitori mi-ar fi putut-o taxa chiar de laşitate. Dar laşitatea, ca şi eroismul, nu suferă grade de comparaţie. Celor de pe front le puteam acorda dreptul să vorbească de rău pe cei de la Bucureşti. Celor de la Bucureşti însă, nu le dam voie să ştirbească nimic din blocul compact al laşităţii noastre comune. Localităţile geografice nu-i pot nici micşora, nici mări valoarea. Laşitatea este de o uniformitate asomantă. O poţi pune în borcane cu etichete felurite. Dar ce folos? Ea rămâne veşnic aceeaşi elocventă cocardă unică, pe care cei de la Iaşi sau de la Bucureşti o poartă la fel cu cei de la Paris, Londra, Roma, Viena şi Berlin, prinsă în butoniera hainei civile sau militare, în partea stângă, deasupra inimii. Nimeni nu se naşte erou, după cum nimeni nu bănuieşte că s-a născut laş. Dar eroismul distruge şi laşitatea conservă. Cine pleacă de acasă cu gândul să fie erou, riscă să nu se mai întoarcă. Eu plec cu gândul să mă întorc. Dacă sunt laş fiindcă vreau să trăiesc, atât mai bine... Trăiască laşitatea!...

    Cedez, dar, eroilor aureola trecutului şi întreaga împărăţie a pioaselor aduceri-aminte. Eu îmi rezerv nebulozitatea zilelor de mâine şi nerăbdarea sfârşitului care vreau să-l trăiesc la fel după cum l-am început. Mi-e sete încă de viaţă. O sorb cu lăcomia dezgheţului de primăvară şi parcă tot nu mă pot sătura. M-am ascuns în fundul pivniţei şi n-am să ies de acolo, până ce nu voi goli butea de vin până la fund.

    Când voi fi sătul, îmi voi permite luxul să fiu şi eu erou. Am să contribui, probabil, şi eu cu câteva rânduri în cărţile de citire ale elevilor din clasele primare. Voi avea funeralii naţionale şi copiii eroilor de azi vor rămâne repetenţi, dacă nu-mi vor şti biografia. Până atunci însă, nu dau voie nimănui să atenteze la libertatea laşităţii mele de a voi să trăiesc. Nu vreau să mă gândesc încă la formula eroismului, cu care voi emoţiona până şi pe antreprenorii de pompe funebre. Doresc să am nevoie de ea cât mai târziu posibil şi dacă se poate chiar la “calendele greceşti”...

    Plec, aşadar, la Iaşi. E primul meu act de eroism. Laşitatea celor de la Bucureşti a început să mă dezguste de mine însumi. Plec singur fiindcă eroismul este personal, nu colectiv. Mi-e teamă însă că la Iaşi voi găsi aceeaşi atmosferă ca la Bucureşti. Laşitatea e o boală contagioasă. Probabil că voi găsi şi acolo o proprietăreasă, voi avea colegi de birou şi cu unul din ei, pe care îl voi simţi mai aproape de sufletul meu, voi lega o prietenie mai mult sau mai puţin interesantă. Voi schimba Calea Victoriei cu strada Lăpuşneanu, voi citi ziarele cu douăzeci şi patru de ore întârziere şi voi privi evenimentele prin deschiză tura unui unghi obtuz. În schimb, nu voi mai auzi clacsonul automobilului regal, clopotele de la Mitropolie şi bateriile noastre antiaeriene — sinecuristele războiului.

    Lotty mă întâmpină furioasă. Două nopţi de-a rândul n-am dormit acasă, şi, în lipsa mea, eleva de la Conservator m-a căutat din nou. De data asta, mi-a lăsat un plic “personal”, pecetluit cu ceară mov.

    Domnişoara Gabriela Movileanu mă roagă să intervin pe lângă directorul Teatrului Naţional s-o angajeze ca probistă. Regret. Dar cum sunt nevoit să plec la noapte, nu-i pot fi de nici un folos. De altfel, asemenea servicii nu se fac decât femeilor pe care le poţi vedea mereu. Eu, însă, nu-mi pot amâna plecarea şi domnişoara Gabriela, probabil, n-are să vină după mine la Iaşi.

    Vestea plecării mele neaşteptate produce în micul apartament al doamnei Grümberg exact emoţia întregii capitale din ziua primului bombardament al aeroplanelor duşmane. Abia în momentul acela îmi dau seama, cu adevărat, ce mare lucru este să poţi fi erou. Laşitatea mea începe să oscileze între siguranţa avantajelor mele sentimentale şi avantajele siguranţei mele personale.

    Lotty plânge. Până astăzi n-am văzut-o încă plângând. Nu mi-am închipuit niciodată o femeie plângând pentru mine. Lacrimile ei mă încântă şi mă umilesc în acelaşi timp. Ucigaşul, nedescoperit încă, simte nevoia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului.

    Lotty îmi aduce aminte că sunt un om care, până atunci, nu se întrebase încă cine este. Îmi promit solemn însă, că dacă nu va fi prea târziu, la Iaşi voi sta de vorbă şi cu înţeleptul Socrate.

    Bagajul meu se compune dintr-un cufăr şi două geamantane — rufe, haine, câteva cărţi, o caramanie, două estampe japoneze, un Iser şi trei icoane. Lotty priveşte cu ochi umezi, cum se goleşte odaia de sufletul ultimilor ei trei ani. Îi las, în schimb, biblioteca aproape completă, câteva străchini vechi, un bronz de Brăncuşi, prea greu să-l iau cu mine, şi afişele ilustrate ale lui Toulouse-Lautrec, cu Aristide Bruant şi Yvette Guilberte.

    Uşa ambarului scârţâie ca un rămas bun, sugrumat de o presimţire tristă. Rafturile miros a levănţică şi “Cuire de Russie”. Levănţica e parfumul trupului ei. Şi trupul ei, trei ani de zile, l-am păstrat parcă închis în acelaşi flacon cu parfum de la Guerlain.

    Icoanele sunt pline de praf. Lotty le scutură cu religiozitatea unei călugăriţe care îngenunchează în faţa altarului. Lotty nu crede în icoane. Dar icoanele sunt simbolul religiei mele. Şi, trei ani de zile, religia mea a fost religia ei.

    Când le aşez în cufăr, Lotty mă atinge uşor pe umăr. Parcă nu îndrăzneşte să-mi spună ce vrea. Mă întreabă, în schimb, cu ochii, cu sufletul şi cu sfinţenia clipei când se coboară un mort în groapă.

    — Vrei ceva, Lotty?

    — Le iei pe câteşitrele?

    — Vrei să-ţi las şi ţie una? şi Lotty izbucneşte din nou în plâns.

    Vrea să păstreze şi ea o icoană. O vrea pe sfânta Paraschiva, pe sfânta Vineri, pe sfânta Venera...

    De unde ştie Lotty lucrurile astea? Unde le-a citit? Cine i le-a spus? Cine i-a deschis sufletul să creadă şi ea în ele?...

    Îi las icoana cu mândria perpetuării propriei mele stăpâniri în odaia asta, de unde plecam fără să ştiu dacă am să mă mai întorc vreodată.

    Bagajul este gata. La ora cinci, vine un servitor de la cenzură să mi-l ducă la Mogoşoaia. La noapte se îmbarcă numai persoanele.

    Afară e încă soare. În odaie s-a întunecat însă, ca într-o după-amiază grăbită de toamnă târzie. Asfinţitul de aici pregăteşte răsăritul de dincolo. Ne privim ca primii oameni goniţi din raiul fericirii eterne. În jurul nostru, nimic altceva decât umbra propriei noastre nedumeriri. Drumurile care duceau la Roma, se întorc fiecare spre locul de unde porniseră la început...

    Pe capacul cufărului boltit ca spinarea unui elefant sacru ne alipim atunci sfioşi ca într-o poveste de pe malul Gangelui şi porţile Nirvanei se deschid să ne adăpostească din nou împreună, dar numai pentru o singură clipă şi pentru cea din urmă oară.

    *

    Cobor să-mi fac provizii pentru drum. Preţurile s-au întreit. Negustorii au început să ascundă marfa. O păstrează probabil pentru armata germană. Peste zece, cincisprezece zile, au s-o dea poate chiar gratuit.

    Un coleg de la cenzură mă opreşte în faţa Terasei Oteteleşanu.

    — E adevărat că pleci la Iaşi?

    — Adevărat, dar numai pentru câteva zile. Am o misiune specială.

    — Aşa da, înţeleg şi eu... Trebuie să fie o plictiseală acolo... Ceva groaznic!... şi apoi, ştii că nu mai e nici un pericol. Situaţia s-a schimbat complet. Ruşii au primit ordin să atace. De acum, să te ţii!... Te pui cu colosul de la nord?... Ai văzut pe hatmanul cazacilor din Kuban?… Un tip admirabil... Un erou de tragedie clasică, îmbrăcat în costum de operetă vieneză... Am tras cu el azi-noapte un chef la “Flora”! … ştii ce frumos se vedea Zepellinul de la şosea? Ceva feeric!… Ne-a plictisit el destul, nu-i vorbă; dar acum i s-a înfundat şi lui... N-ai aflat?... L-au doborât ai noştri azi-noapte. Uite-l colo, la “Independance”. Hai să trecem să-l vedem...

    Şi colegul meu de la cenzură mă ia cu mâna stângă de braţ şi cu dreapta face un gest semnificativ strigând:

    — “Alivoar, ţăţico... şi să-mi scrii pe glaspapir?...” În vitrina de la “Independance” o bucată de stofă cauciucată, ruptă neregulat şi pe alocuri arsă şi înnegrită de fum, se răsfăţa obraznic, încurajată de afişul care o explica mulţimii de “cască-gură”:


    Fragment din Zepellinul doborât azi-nopte
    la Ciocăneşti
    de bateriile noastre antiaeriene
    de la fortul Chitila.


    În faţa vitrinei, publicul se înghesuie ca la pomană. Se fac glume şi chiar comentarii serioase. Se explică materialul din care e făcută învelitoarea unui Zepellin, se povesteşte cum a fost ochit şi doborât şi, printre cele câteva sute de persoane care se perindă cu greu prin faţa vitrinei, se găsesc chiar şi foarte mulţi martori oculari ai acestei prime şi strălucite victorii a artileriei noastre antiaeriene.

    Colegul meu de la cenzură este entuziasmat. Intră în vorbă cu toţi necunoscuţii care îi ies în cale şi cu vocea de stentor afirmă, cu autoritatea atribuţiei sale oficiale, că dezastrul Zepellinului s-a petrecut aşa după cum îl povesteşte un căruţaş din dosul Filantropiei.

    Mie, însă, nu-mi vine să cred nimic din tot ce văd şi aud. Asistasem cu o zi înainte la terfelirea tricolorului naţional şi mă întrebam dacă învelitoarea Zepellinului din vitrină nu este cumva tot opera vreunui ajutor de primar imbecil. Eu rămâneam la informaţiile mele. Şeful de cabinet al ministrului de interne îmi spusese chiar mai mult decât trebuia. şi Toto Radian nu şi-ar fi trimis amanta la Iaşi, dacă Bucureştii n-ar fi fost condamnaţi să cadă peste câteva zile.

    *

    Înaintea plecării, simt nevoia să mai vad o dată oraşul în care mă născusem, fără să-i fi putut închina nimic din dragostea pentru locul natal. Bucureştii mi-erau străini ca un tată vitreg. Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice.

    Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată un oraş adevărat. Ca să poată trăi, oraşele, ca şi oamenii, au nevoie de un anumit organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier şi tot ceea ce un doctor în medicină ar putea spune mai complet decât mine. Bucureştii n-au nimic din toate acestea. Au numai un amestec de maţe, pe care planul oraşului le numeşte străzi. Strâmte şi sucite ca nişte gâturi de cocostârci sugrumaţi de eticheta grădinii zoologice, străzile Bucureştilor au pavajul pestriţ şi niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca nişte clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi şi canalele împuţite. Locurile virane nu-şi au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită îşi prelungesc provizoratul la infinit cu certificatele de sănătate edilitară, eliberate chiar de domnul primar care mai este în acelaşi timp şi corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în zece, douăzeci de consilii de administraţie şi multimultimultimilionar. Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni — unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice. Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare cât, bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată. Deşi trec drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi. Mâine, însă, probabil că Bucureştii vor fi ai nemţilor!...

    Nu-mi plac Bucureştii. Dar despărţirea asta mă înduioşează. Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte totdeauna de fosforescenţa unică a femeilor ei!...

    Am ajuns în faţa grădinii Ateneului. Hai să-l mai văd o data pe… Pe cine?... Nu ştiu... Vad eu astăzi toate lucrurile răsturnate sau statuetele ateneiştilor îmi răstoarnă noţiunea limitei, de la care zbieretul măgarului nu mai poate fi luat drept acompaniament de contrabas?...

    Doamne, Doamne!... mă gândesc eu. Dacă fatalitatea a voit să vină nemţii ca stăpâni la Bucureşti, dă-le cel puţin ideea să topească bronzurile astea inutile, care vatămă ochii celor vii şi pătează prestigiul celor morţi — Dumnezeu să-i ierte!...

    Mă doare în suflet perspectiva prezenţei duşmanului la Bucureşti. Dar, ca un bun patriot ce sunt, nu văd altă soluţie să scăpăm de ruşinea monumentelor noastre artistice. Statuile, din grădina Ateneului mai ales, părcă sunt un joc de popice. Mai lipseşte butoiul cu bere, untul proaspăt şi legătura cu ridichi de lună.

    Figura alegorică de pe soclul poetului Şerbănescu s-a îmbătat de alcoolul indiferenţei publice şi s-a rostogolit ca simbolul eternităţii în nisip. Traian Demetrescu, cioplit în marmură, pare o biserică de caş... Mânca-ţi-ai opera, autorule, împreună cu comitetul ei de recepţie!...

    Puvis de Chavannes n-a putut picta marea frescă din sala Ateneului, fiindcă pontifii frumosului de pe vremea aceea au găsit că cerea prea mult două sute de mii de lei. În schimb, însă, de ruşinea monumentelor ridicate mai târziu în grădină, Ateneul n-are să poată plăti cât îl vor ţine temeliile...

    Plec mai departe. Dar Bucureştii sunt aceiaşi pestetot. Aproape la fiecare colţ de stradă, statuile marilor oameni care îl cinstiseră în viaţă, se întrec, care mai de care, să-l necinstească după moarte. De mortuis, nihil nisi bene. Dar, atunci, ce rost mai au statuile astea oribile, cu care li se tulbură eternitatea somnului de pe lumea cealaltă?... Ce bine e să nu fii erou!... Scapi de admiraţia urmaşilor şi de răsplata statuii inevitabile, cu care ţi se denaturează şi figura şi activitatea vieţii.

    Nu mai vreau să mai văd nimic. Mă duc mai bine acasă. În odaia mea voi găsi, cel puţin, atmosfera prielnică în care să-mi pot reconstitui fericirea mediocră dar completă din ultimii trei ani.

    Războiul m-a oprit la jumătatea drumului. Nu ştiu unde aş fi putut ajunge, îmi dau seama însă că, de acum înainte, drumul începe să urce. Şi când urci, ţi se pare că nu mai ajungi... Mă mângâie doar ideea că nu sunt singur. În situaţia mea se găsesc atâţia alţii încă, o întreagă pleiadă de egocentrici matriculaţi cu nume şi grade deosebite, ca şi cum viaţa ar fi legiferarea unui serviciu militar obligatoriu. Suntem o clasă de oameni aparte, o categorie bine distinctă, sau, mai precis, o întreagă generaţie. Suntem generaţia celor sacrificaţi!… Mâine, efectele acestui sacrificiu vor constitui, poate, actele eroismului nostru de azi.

    La încrucişarea bulevardelor cu Calea Victoriei, mă opresc din nou. Spre Cotroceni apune soarele. E poate ultimul meu apus de soare din anul acesta, la Bucureşti!...

    Bulevardul Elisabeta se întinde drept ca un braţ de atlet, în palma căruia soarele pare o portocală de Jaffa. Colo, la dreapta, e Cişmigiul cu idilele scurte şi obscure ale anilor de şcoală. Alături e Liceul Lazăr. Acolo l-am cunoscut pe Laurenţiu Blebea. Trădarea lui Blebea îndurerează parcă orizontul apusului. Mai departe, e Dâmboviţa cu podul Sfântul Elefterie. Acolo se descarcă iarna căruţele primăriei de zăpada ridicată de pe străzi. Vine apoi Facultatea de Medicină — corcitură arhitectonică şi, alături de ea, căsuţa în stil românesc a nu ştiu cărui om de gust. Proprietarul casei şi arhitectul se confundă, însă, mai întotdeauna. Palatul Cotroceni tânjeşte ca un tort de fisticuri în vitrina unei cofetării. De când s-a început războiul însă, cine mai mănâncă prăjituri ?... Pâinea cea de toate zilele este şi mai neagră, şi mai mică, şi mai scumpă, şi mai amară!...

    Mă întorc acasă cu sufletul scămoşat de impresia recentă a unei înmormântări. N-am îngropat pe nimeni, în jurul meu însă, pe zi ce trece, văd deschizându-se atâtea gropi, că una din ele nu se poate să nu fie pregătită pentru mine.

    Laşitatea are o mare superioritate asupra eroismului. Te ţine într-un contact mai des şi mai apropiat cu dumnezeirea. Rugăciunea nu este decât exteriorizarea laşităţii. Simt nevoia să mă rog. Unde? În odaia mea a mai rămas o icoană — icoana sfintei Paraschiva, pe care mi-a cerut-o Lotty. Deschid uşa cu capul plecat, aşa cum se intră într-o biserică, şi umilit, încerc să-mi ridic ochii spre peretele dinspre răsărit. O lumină vie, nebănuită, necunoscută încă, mă încremeneşte în prag. Pupilele mi se dilată ca un gălbenuş de ou răscopt, şi sufletul îmi picură parcă printre buze, ca un izvor scăpat din stâncă, pe jgheabul lui de lemn de brad.

    Icoana era la locui ei, acolo unde, timp de trei ani, stătuse nemişcată. De data asta însă, privirea sfintei Paraschiva nu mai era încruntată ca mai înainte…

    O candelă ardea dedesubtul ei...

    În odaia din care trebuia să plece un om, intrase un suflet! ...

    Chem pe Lotty. Convertirea evreicei mă uimise. Nu ştiam dacă sunt eu cauza. Dar autorul acestei strălucite convertiri simţea că sarcina ce-i fusese încredinţată, fără să fi cerut-o, întrece cu mult puterile lui sufleteşti. Eu nu puteam fi apostol, fiindcă apostolii nu propovăduiesc în numele lor personal, ci în numele unei idei de care sunt stăpâniţi. Stăpânul meu însă eram EU. Mie singur îmi fusese dat să mă supun şi numai pe mine singur mă preamărisem, după slabele dar deplinele mele putinţi!… Cine putea fi dar apostol?... Icoana lui Ioan Botezătorul pleca cu mine la Iaşi...

    — Mie mi-ai pregătit surpriza asta, Lotty?

    — Te supără?

    — Nu... dar... untdelemnul de candelă miroase greu… împute odaia...

    — Lasă c-am să-l miros eu... n-ai să-l miroşi tu…

    — Cum aşa?… Ai de gând s-o ţii aprinsă şi în lipsa mea?

    — Şi de ce nu?... Parcă tu ai fost vreodată credincios? Sau ai să fii la Iaşi mai mult decât ai fost la Bucureşti?… Cum vrei să-ţi ajute Dumnezeu şi sfinţii, dacă nu le aprinzi la icoană şi o candelă?… Icoana este doar un trup de lemn… Dumnezeu adevărat însă este în lumina candelei!…

    — Şi te-ai gândit la mine, când ai cumpătat-o?

    — La tine, la mine... totuna este... O candelă în casa omului nu strică... N-ai auzit?... De mâine nu ne măi dă electricitate deloc...

    *

    În antret îmi iau rămas bun de la domnişoara Viki. Vreau s-o sărut. Viki se fereşte, însă. Îşi astupă faţa cu ambele mâini, se trage înapoi şi îşi tremură capul ca o frunză de plop. Lotty o ceartă.

    — Nu-i frumos ce faci, Viki... Sărută pe Mircea. Dar Viki nu se supune. Răspunde numai prin deschizătura palmelor cu vocea gângavă, ca şi cum i-ar fi rămas în gură un sâmbure de piersică.

    — Pe copii, numai părinţii îi sărută...

    O rog atunci pe Lotty:

    — Sărut-o din partea mea şi urează-i s-o găsesc sănătoasă, cuminte, mare şi frumoasă…

    Pe scară însă, mă ajunge un troncănit grăbit de paşi. E Viki.

    — Ce s-a întâmplat, Viki?

    — Nimic. Vreau să-ti dau ceva... şi-mi întinde un mototol de foiţă albă.

    — Ce e asta?

    — Ai să vezi... Dar să nu-l desfaci aici. Ţine-l până după ce pleci... şi să-l păstrezi... Auzi?... Te rog s-o păstrezi şi să mi-o arăţi când ai să te întorci...

    Mă simt înduioşat. Nu ştiu ce poate fi în foiţa asta de hârtie albă. Dar parcă încep să ghicesc ce este în sufletul acestei copile de cincisprezece ani. O cuprind în braţe şi, de data asta, Viki se lasă în voia mea. O sărut apoi pe frunte, pe ochi şi pe gură....

    În stradă, desfac pacheţelul şi curios mă chiorăsc prin întuneric să văd darul Vikei. E o cruciuliţă albă — poate să fie chiar de argint — o cruce gamată, cu vârfurile îndoite ca simbolul infinitului din zvastica indică.

    Darul neaşteptat al unui copil e cea mai sigură proorocire de noroc. O pipăi cu emoţie şi dragoste şi degetele mele îi mângâie cele patru colţuri în care litera V — iniţiala numelui ei — se repetă parcă mereu, la infinit, tot de câte patru, patru, patru, patru ori.


    IV

    ARMATA RUSĂ INTRĂ ÎN ACŢIUNE

    Pe şoseaua Kiseleff automobilele se ţin lanţ, ca în zilele când sunt curse de cai. Dacă n-ar fi noaptea, felinarele stinse şi lanternele maşinilor căptuşite cu foiţă albastră, ai crede că războiul a trecut şi viaţa de toate zilele şi-a reluat mersul ei normal.

    Ironia cerului se manifestă printr-o lună la primul pătrar şi prezenţa completă a stelelor după mărimea şi importanţa lor. Ai zice, o reprezentaţie de gală, la care, din cauza întunericului din sală, nu se văd decât decoraţiile înalţilor demnitari ai statului, care umplu lojile şi primele scaune cu bilete gratuite. Sunt singurele spectacole, de altfel, unde asistenţa, deşi cu totul străină de ce se petrece pe scenă, face parte integrantă din ansamblul spectacolului.

    Gara Mogoşoaia este ticsită de lume. Bărbaţi, femei, oameni maturi şi copii forfotesc, ţinându-se de mână să nu se piardă. “Orbii” lui Maeterlinck au reuşit în fine să se reprezinte şi în România. Se vorbeşte pe şoptite şi frazele scurte sunt presărate cu oftaturi lungi, de parcă nu se mai sfârşesc. Cei care se recunosc, se privesc prin întuneric cu resemnarea unui burghiu înţepenit într-o scândură de stejar. Frazele care circulă mai des sunt:

    — Pe cine-ai lăsat acasă?

    — Unde-ai ascuns cazanul de rufe?

    — Ce-ai făcut cu linguriţele de argint?

    — Ţi-ai luat cearşafurile de olandă?

    Gospodarii se mângâie între ei:

    — Ce-o fi, să fie!... Doar o să fie la fel pentru toată lumea...

    Burlacii, însă, trag numai cu urechea şi cu coada ochiului. Pentru ei, formula “Ce-o fi, să fie” n-are să fie la fel ca pentru toată lumea. Şeful gării, un ofiţer de rezervă, anunţă că trenul pentru Iaşi se găseşte pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâţi se revarsă cleioasă, ca asfaltul, peste primele doua rânduri de şine... În uşa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate.

    Peronul se goleşte ca un joc de şah, după ce adversarii şi-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte şi de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion. Şeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu paşi mărunţi şi după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se ataşeze şi vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalaţi o regină şi un nebun, care îi ţine de urât până la plecarea trenului.

    Eu nu mă grăbisem să mă îmbarc, fiindcă îmi aveam locul asigurat.

    Doamna Jenny colonel Vasilescu şi Toto Radian nu se aşteptau să mă vadă. Surpriza lor fredonează aceeaşi romanţă, dar transcrisă pe registre diferite:

    — Ce-i cu tine?

    — Plec.

    — Unde?... La Iaşi?...

    — Da... Pentru câteva zile numai... Sunt trimis într-o misiune specială.

    — Asta s-o spui lu’ Mutu, dragă... Te-ai şi învârtit... La repezeală… Brava ţie...

    Amanta prietenului meu mă întreabă cu vocea lipsită de orice entuziasm.

    — Aveţi loc, domnule Băleanu?

    — Da, doamnă... mulţumesc... Am o bancă întreagă.

    — În vagonul oficial?

    — Chiar în compartimentul de alături...

    Apoi, fiindcă nici ea, nici Toto nu găsesc ce să mă mai întrebe, încep să-i întreb eu pe ei:

    — Tu ce faci?… Când ai de gând să vii?

    — Ştiu şi eu...! În orice caz, nu cred să mai întârziem.

    — Dar dumneavoastră, doamnă, aveţi ceva rude pe la Iaşi? Unde o şi fiţi găzduită?...

    — N-am pe nimeni. Am luat însă o recomandaţie pentru şeful biroului de cartiruire.

    Toto intervine:

    — Dacă cumva ai vreo neplăcere, dă-mi o telegramă imediat.

    Iar eu completez:

    — Veniţi cu mine la cenzură când aveţi de comunicat cu Bucureştii...

    După alte câteva clipe de tăcere, doamna Vasilescu mă întreabă brusc:

    — Sunteţi singur, domnule Băleanu?

    — Mai singur ca Iov după ce-şi pierduse averea...

    — N-aţi luat cu dumneavoastră nici o coniţă?

    — Vai, doamna!... Ce întrebare... Am eu mutră să călătoresc în doi?...

    — Dar sălbatic mai sunteţi, domnule Băleanu!... V-am mai spus-o eu şi aseară. V-aduceţi aminte? Mi se pare chiar că v-aţi supărat! Şi întorcându-se spre Toto, îl explică:

    — Ştii ce mi-a făcut aseară?... Nici nu vrea să intre în casă. Zicea că e grăbit. Nu-i vorbă, că dacă mai întârzia un sfert de ceas numai, îl apuca bomba la mine în stradă...

    *

    Pleacă trenul...

    Toto s-a coborât. Eu şi amanta prietenului mea am rămas să călătorim singuri. Regina şi-a pierdut nebunul de pe negru şi a rămas cu nebunul de pe alb. Toto e brun. Eu sunt blond...

    Trenul se pune în mişcare fără nici o pregătire aproape. Nici un semnal de conductor, nici un fluierat de locomotivă, nici un “rămas bun”, nici un “bun voiaj”... Parcă ducem cu noi un bolnav de lepră. Înaintea noastră, cineva agita un clopot de lemn. Zgomotul lui e destul de slab ca să nu deştepte pe cei care dorm şi destul de puternic ca să înlăture din calea noastră pe cei care s-ar putea molipsi. Nimic mai asemănător cu trenul nostru, ca îndepărtarea unui lepros dintr-un sat cu oameni sănătoşi.

    În vagoanele trenului e întuneric, dar noaptea din sufletele noastre e şi măi neagră decât noaptea de afara. Mergem Încet. Parcă abia ne mişcăm. Atârnă, oare, aşa de greu tristeţea celor care pleacă, sau trenul s-a încurcat în păienjenişul Bucureştilor, care nu ne mai lasă să plecăm?

    În compartimente discuţiile fierb înăbuşite ca apa într-un samovar. Dar până mâine dimineaţă, samovarul o să se răcească şi în strecură toarea cerului găurit de stele n-are să mai rămână decât amărăciunea frunzelor de ceai. Lichidul parfumat al momentului o să fie golit odată cu alcoolul primelor senzaţii şi trenul o să meargă mereu aşa încet, încet detot, tot mai încet, cât mai încet, până ce călătorii se vor deştepta în plină realitate a visului învăţat pe dinafară...

    *

    După o tăcere destul de lungă, în care timp fiecare ne gândisem, probabil, la lucruri diferite, Jenny mă întreabă:

    — Cum îl găseşti pe Toto?... Gentil băiat. Nu?

    — Cam simplu.

    — E tânăr încă.

    — Şi prost...

    Amanta lui Toto nu se aştepta probabil la răspunsurile mele.

    — Ştii că nu eşti deloc drăguţ cu prietenii dumitale?

    — Eu spun totdeauna ce gândesc.

    — Eşti teribil... începe să-mi para rău că te-am primit aseară.

    — Ai remuşcări?

    — Nu... Dar... Oricum...

    — Îl iubeai?

    — O!... Ce ideel... Cum îţi închipui lucrul ăsta?... Nu suntem deloc potriviţi pentru aşa ceva. Nu-l vezi?... E aproape un copil.

    — Un copil de vârsta mea.

    — A, nu... Tu eşti altceva... Eşti mai bărbat, mai sălbatic... mai… Lasă-mă-n pace că eşti obraznic. Să ştii că m-ai supărat...

    În timpul ăsta, mi-am dezbrăcat pardesiul şi am aprins o ţigară.

    — Îmi dai voie să stau cu dumneata?

    — Dacă-ţi face plăcere...

    — Nu te supără fumul de tutun?

    — Nu, deloc...

    Mă aşez lângă dânsa pe canapea. Ea se fereşte parcă s-o ating, îi caut mâinile prin întuneric şi nu i le găsesc. Şi le-a ascuns la spate. O întreb:

    — Unde-ţi sunt mâinile?

    — Le-am pierdut.

    — Cu ce-ai să te aperi, atunci când o să vrea cineva să te sărute?

    — Cu dinţii.

    — Hai să încercam, atunci...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Nu-mi plac femeile care cedează uşor, chiar când nu sunt interesate băneşte. Fructele viermănoase se desprind singure de pe cracă. Dar nici rezistenţa exagerată n-o pot suferi. Suprema cochetărie a femeii, când ţi se dă pentru prima dată, este să-ţi zică ţie “nu” şi ei “da”. În felul acesta se împacă reciproc amorul propriu al celor două sexe şi actul se săvârşeşte conform ritualului profan, de către pontifii cu drepturi şi cu îndatoriri egale. Victoria este şi a unuia şi a altuia. Fiecare o apreciază în felul lui. Dar efortul unuia şi rezistenţa altuia nu sunt, în fond, decât pile ou face ale aceleiaşi monede cu efigia lui Eros. N-am preferinţe pentru un anume gen de femeie. Îmi place numai femeia şi atâta tot. Pentru mine femeia este un obiect de artă, ochit de un colecţionar priceput şi pătimaş. Colecţionarii de obiecte de artă nu sunt chiar cei mai păcătoşi dintre muritorii de rând! Unii colecţionează covoare persane, alţii stampe japoneze; unii, vechi obiecte bisericeşti, alţii, vechi porţelanuri străine; unii, docuRoşu, galben şi albastru 49 mente şi ediţii rare, alţii, icoane sau fotografii obscene... Specialitatea pasiunii nu are nici o importanţă, fiindcă orice colecţionar este un hirotonisit cu darul sfânt. Pe mine, însă, soarta colecţionarilor mă înduioşează. În viaţă, o colecţie bogată îţi satură sufletul, cum ţi-ar sătura stomacul o masă bine garnisită. După moarte, însă, colecţia trece în posesia rudelor, a statului sau a creditorilor. Singuri colecţionarii de femei frumoase îşi duc colecţia cu ei în groapă!...

    Lucrurile astea le explic amantei prietenului meu ca să-şi dea seama şi ea pentru ce Toto este mai prost decât mine şi pentru ce, de azi-noapte, pe mine mă găseşte mai bărbat decât pe Toto, deşi amândoi avem aceeaşi vârstă.

    Ne despărţim târziu, după miezul nopţii.

    — Vrei să te odihneşti şi tu? Eu trec în compartimentul meu, să mă culc.

    Ea îmi răspunde, fără să-mi răspundă:

    — Eşti un nebun. Pentru prima oară mi se întâmplă aşa ceva în tren!...

    Vreau să-i explic pentru ce — fiindcă trenul nostru nu este un tren ca toate trenurile şi fiindcă trenurile, de când s-a început războiul… Renunţ însă. Mi-e somn. Şi teroarea somnului e mai sintetică decât a Zepellinului... O culc pe canapea, o înfăşor în pătura de voiaj, o mai sărut o dată şi o las singură în compartimentul ei.

    *

    La Focşani începe să se lumineze de ziuă. Potriveala asta pare un simbol. Răsăritul soarelui desparte iar Moldova de Muntenia. De aici înainte, începe lumina, liniştea, libertatea... Pe Argeş, însă, probabil că nu s-a crăpat încă de ziuă. La Bucureşti, mai ales, noaptea cea mare de-abia acum începe cu adevărat.

    De la Mărăşeşti părăsim linia Siretului. Mergem la Iaşi pe linia Bârladului. Trenul nostru merge tot aşa de încet ca şi în timpul nopţii. Se opreşte în toate staţiile şi, unde se opreşte, acolo parcă îl uită şi Dumnezeu şi personalul mobilizat pe loc la C.F.R. Până să pornească din nou, citeşti toată Fedra lui Racine. Încep să regret plictiseala lecturilor clasice din liceu!...

    Zeci de trenuri militare se încrucişează cu trenul nostru, aproape în fiecare staţie. Într-unele aşteptăm până trec la vale câte două, trei şi chiar mai multe la rând, din sfert în sfert de ceas.

    Din Basarabia şi nordul Moldovei armata rusă coboară spre Bucureşti, în fragmente greoaie şi nesfârşite ca nişte baloturi de marfă ce dispar în pântecele unui transatlantic. Comparaţia nu e deplasată. Deşi curgea mereu, ca şi cum s-ar fi deschis cataractele cerului, armata rusă intra parcă în pământ. Nimeni nu ştia unde se găseşte. Cartierele generale o vedeau numai pe hârtie. Frontul, însă, n-o văzuse nici măcar pe hartă. Armata ţarului Nicolae era o armată fantomă. Nu-i mai lipsea decât un Wagner rus, şi Olandezul zburător putea să iasă din repertoriu pentru totdeauna.

    Abia acum încep şi eu să-mi dau seama ce înseamnă o armată care pleacă la război. Încep să văd cu ochii ceea ce până acum nu văzusem decât cu imaginaţia. Armata română n-o văzusem decât la 10 Mai. Excursia de plăcere de la 1913 în Bulgaria nu-mi satisfăcuse decât amorul meu propriu de român şi mândria mea de latin. Veni, vidi, vici! Dacă m-ar fi auzit Iulius Caesar, sunt sigur că m-ar fi tras de urechi.

    Armata rusă, însă, o văd, o sorb cu ochii şi o mistui cu toate simţurile laşităţii mele de combatant în dosul frontului...

    Avea dreptate prietenul meu de la cenzură: “Te pui cu colosul de la nord!”... Ce va face însă acest colos? Se va bate, oare, colosul şi pentru noi? A primit cu adevărat ordin să se bată?... Deocamdată, colosul se plimbă numai, bea ceai, mănâncă seminţe de floarea-soarelui şi cântă din gură şi din balalaică...

    Uniformitatea colosului ăsta mobil te înspăimântă. Îmbrăcaţi la fel, aproape nu poţi deosebi pe ofiţeri de soldaţi. Hainele şi şepcile lor cenuşii au ceva din cromolitografiile cu tiraj nelimitat. Vai de bietul autor!... A căzut pe mâna unui editor bandit...

    O deosebire exista, totuşi. Soldaţii se îmbată cu spirt ordinar, iar ofiţerii şi generalii cu rom, coniac şi, la nevoie, chiar cu apă de Colonia.

    Amanta prietenului meu se topeşte după ei, de la fereastra vagonului. Nu coboară geamul, fiindcă i-e teamă să nu dea peste vreunul rău crescut. Uniforma însă, cu nasturii de la manta şi cocarda de la şapcă, o hipnotizează ca nişte ochi de şarpe. Şi în fiecare nouă staţie, broasca simte parcă nevoia să cadă victima unei reptile. Nevasta colonelului român a rămas sclava disciplinei militare pe care bărbatu-său probabil i-o localizase, în sentimentul de camaraderie, chiar pentru ofiţerii aliaţi.

    Prezenţa mea în compartimentul doamnei Jenny Vasilescu devine, în anume momente, chiar jenantă. Modestele mele haine civile mă scot din luptă, mai înainte de a începe atacul. Dintre cei care se perindă prin faţa ferestrei, aproape toţi sunt mai bărbaţi, mai sălbatici şi mai puţin laşi decât mine. Chipiul deformează interiorul capului, dar conservă prestigiul aparenţei exterioare. Trebuie să optez, dar, pentru una sau pentru alta. Oricât m-aş trudi să par altul decât fugarul din Bucureşti, îmi dau seama că e în zadar. Capul meu nu poate fi un cap de erou, nici chiar în urma celor două victorii succesive, repurtate asupra nevestei colonelului român, amanta prietenului meu, şeful de cabinet al ministrului de interne.

    *

    În gara Crasna ni se înfundă şi unora şi altora. Evacuaţii din Bucureşti nu mai pot merge spre Iaşi, iar a 18-a brigadă de cavalerie rusă nu mai poate porni în ajutorul Bucureştilor.

    Ofiţerii beţi au devastat restaurantul gării, au golit toate sticlele de coniac, au arestat pe comandantul militar, au dezarmat miliţienii români şi au tăiat firele de telegraf...

    Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Armata rusă a intrat în fine în acţiune!... Colegul meu de la cenzură de acum poate dormi liniştit...Soarta războiului începe să se schimbe!...

    Unul dintre eroi este român basarabean. E tânăr şi frumos, înalt şi subţire ca un clarinet şi blond ca o papură uscată. Îmi vine să cred că românul-rus din Basarabia, trebuie să fie un neamţ de la vreun “Gesellschaft” din Bucureşti ! Se agită pe peron cu o sticlă de coniac într-o mână, cu sabia scoasă din teacă în alta şi vorbeşte româneşte cu bucureştenii îngroziţi:

    — Eu nu sunt bat… Eu, moldovan adevărat... Rumânu, ţigan… Ptiu!...

    Şi se scuipă singur pe tunica cu panglica “negru şi galben”, insigna Crucii sfântului Gheorghe...

    Îmi aduc aminte de Sergentul lui Vasile Alecsandri. Şi noi ne-am împotmolit tot ca şi el, “pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”... şi de acolo ceva mai departe, la Iaşi. “Şi nici că-i vine a crede, când crucea Sfântu Gheorghe, pe sânul lui o vede”. Eu însă credeam, fiindcă i-o vedeam. Vasile Alecsandri nu crezuse, fiindcă, probabil, nu văzuse nici Crucea rusească pe sânul românesc, nici scena cu “Colonelul dând mâna cu sergentul”.

    Scandalul se potoleşte, când începe să se însereze sau, mai bine zis, când soseşte un nou tren rusesc cu ofiţerii treji. Se repară în grabă firele telefonice, se reia comunicaţia cu Vasluiul şi cu Bârladul şi mersul trenurilor se restabileşte după cum fusese hotărât, cu singura excepţie a celor patru ore de întârziere din gara Crasna.

    Locomotivele fluieră din nou. Iată-ne iar porniţi — românii spre Iaşi, ruşii spre Bucureşti...

    *

    Iar e noapte. În Moldova însă nopţile par mai puţin sinistre ca la Bucureşti. Pe cer nu se văd decât stelele şi acelaşi pătrăr de lună cu care pornisem din gara Mogoşoaia. Reflectoarele electrice au dispărut şi, odată cu ele, au amuţit şi bateriile antiaeriene. În clipa asta poate, la Bucureşti, ele au intrat din nou în acţiune. Regret pentru cei care au rămas acolo. Statul are însă nevoie de funcţionari destoinici, pentru care sacrificiul părăsirii căminului este egal cu o trimitere pe front. Şi, funcţionarii aceştia, călătorim în momentul de faţă spre Cartierul general de mâine, al celor ce trebuiesc să conducă destinele ţării de la adăpost. Până atunci frontul rămâne acelaşi meridian militar, pe care împrejurările îl pot împinge chiar până la Iaşi. Laşitatea noastră, dar, e relativă, sau, mai bine zis, eroismul nostru este condiţionat de imposibilitatea unei alte noi retrageri.

    Ajungem la Iaşi pe la ora zece. Oraşul e luminat. Lumea umblă pe străzi fără teamă, ca în vremurile de pace. Războiul n-a ajuns încă până la Iaşi...

    Dăm fuga la biroul de încartiruire. Şeful biroului, care este ieşean, începe să se enerveze la vederea atâtor bucureşteni. E o adevărată invazie de lăcuste. Un evacuat ţipă din fundul sălii:

    — Şi-o să vedeţi ce-au să mai vină!... Ce-i astă-seară, nu-i nimic!...

    Rumoarea cucereşte mulţimea autohtonă. Liniştea Iaşului patriarhal ameninţă să se ducă la vale pe Bahlui. Zurbagiii de la Făgădău, din Dealul Spirei, Cuibul cu barză şi Delea Veche sunt în stare să strice tabietul bătrânului oraş domnesc, pentru care strada Lăpuşneanu, Păcurarii şi Sărăria fac mai mult decât zece capitale ale României launloc. Moldovenii, şi în special ieşenii, au ceva din pitorescul naivităţii grave a francezilor din sud. Poate fiindcă la Iaşi miroase a usturoi ca şi pe întreaga coastă a Mediteranei, de la Perpignan până la Villefranche. Reflecţiile câtorva bătrâni ieşeni îmi amintesc raţionamentul francezului din Marsilia: Si Paris avait une Cannebiere, il serait une petite Marseille.

    Adevărul era că Iaşul nu cunoscuse încă războiul propriu-zis. Din clipa aceea însă, proiectilele de pe front începuseră să se spargă în timpanele celor adunaţi în jurul statuii lui Cuza-Vodă. Războiul pentru întregirea neamului românesc abia acum începea şi în vechea capitală a Moldovei.

    Doamna Jenny colonel Vasilescu căpătă bilet de cartiruire în strada Muzelor, peste drum de spitalul Sfântul Spiridon, iar eu, în strada Lozonski, lângă seminarul Veniamin Costache:

    Fără să fie ideală, odaia mea prezintă marele avantaj de a nu avea proprietăreasă. Proprietarul e văduv, fără copii şi fără pensie de la stat. Nu e mobilizabil şi nu urăşte pe bucureşteni, fiindcă evacuaţii nu vin de plăcere şi dacă statul găseşte cu cale să-i aducă la Iaşi, înseamnă că tot statul o să le plătească şi ceva mai mult decât leafa obişnuită.

    Domnul Hacik Aivazian mă primeşte cu braţele deschise şi cu cămaşa fără guler. A sfârşit tocmai masa şi a gustat două, trei păhărele mai mult, dintr-un tămâios turbat. Pe vremea aceea, la Iaşi, masa de seară ţinea până peste miezul nopţii, ca mai în toate oraşele patriarhale şi cu respect pentru tradiţie. Domnul Aivazian este mijlocitor în tot felul de afaceri urgente, secrete şi rentabile: vânzări, cumpărări, ipoteci, dobânzi convenabile şi vorbe bune pe drum de seară. În felul său, noul meu proprietar este un adevărat erou. Războiul nu-l înspăimântă şi nu-l indispune. Războiul este o afacere ca oricare alta. Depinde cum ştii s-o învârteşti. Şi domnul Aivazian speră s-o ducă până la capăt cu bine. Deocamdată, i-a luat pe ruşi în antrepriză. Rusul înseamnă aur, nu glumă. Rubla rusească e de două ori şi jumătate mai mare ca leul românesc. Şi dacă ştii cum să te porţi cu rusul, poţi transforma, fără nici o greutate, rublele în lei şi leii în ruble.

    Nu s-a împlinit ora de când stau de vorbă cu domnul Aivazian şi suntem mai prieteni de cum am fi copilărit împreună. Comparaţia, însă, este exagerată, fiindcă proprietarul meu are vreo douăzeci de ani mai mult ca mine. Abia am început să mă dezmeticesc de drum şi domnul Aivazian propune să mergem la cafenea. I s-a sfârşit tocmai “melanjul” său de “Moca” cu “Ceylon”, că altminteri mi-ar fi preparat dânsul o gingirlie, cum nici la Constantinopol nu se poate lua totdeauna. Cafeneaua e la doi paşi, la “Hotel Traian”. De când au început să vină bucureştenii, cafeneaua stă deschisă până la miezul nopţii. Starea de asediu este şi ea un fel de Janus cu două feţe. Cu una priveşte dincolo de Siret, cu alta dincoace...

    Prima cunoştinţă pe care o întâlnesc în uşa cafenelei, e Laurenţiu Blebea. Regăsirea asta neaşteptată ne emoţionează parcă pe amândoi.

    Aproape în acelaşi timp ne întrebăm unul pe altul.

    — De când la Iaşi?

    — Eu de trei zile...

    — Eu picai adineaori...

    — Va să zică, e adevărat ce se vorbeşte?... Se evacuează Bucureştii...

    — Tocmai evacuare, nu... Dar, înţelegi... e vorba de funcţionarii statului care nu mai pot lucra la birouri din cauza bombelor...

    — Dar tu ce cauţi la Iaşi?...

    În loc să-l iau eu de guler, trădătorul începuse să-mi ia el interogatoriul.

    Domnul Aivazian rămăsese cu gara căscată, căutând să se apropie cât mai mult de noi şi să intre în vorbă imediat ce i s-o prezenta ocazia. În momentul acela însă, nu-mi convenea să-i recomand lui Blebea pe noul meu proprietar, fiindcă, pentru spionul nemţilor, voiam să ţin secret scopul venirii mele la Iaşi. Lăsai, deci, pe domnul Aivazian să-mi aprecieze educaţia după cum i s-ar fi părut, iar lui Blebea îi răspunsei de data asta pe un ton ceva mai ridicat.

    — Eu ca eu... Am venit într-o misiune specială... Dar tu?... Te ştiam la Bucureşti... Cu ce ocazie pe aici?...

    De data asta, elocvenţa lui Blebea apropie de noi pe domnul Aivazian care la început aproba cu capul, iar mai târziu repeta mereu:

    — Brava, domnule!... Aşa este. Aveţi dreptate...

    Blebea vorbeşte zgomotos şi caută să-şi creeze simpatii printre necunoscuţii din jurul lui.

    — Eu, dragă, nu aştept ca tine să plec din Bucureşti cu misiune specială, că pe mine, dacă mă apucă nemţii acolo, mă curăţă la sigur.

    Eu nu sunt ca voi filofrancez pe comandă... Eu sunt român transilvănean... Eu ştiu ce mă aşteaptă, când or pune ungurii mâna pe mine. Pe voi, cel mult, o să va închidă sau o să vă trântească un picior undeva... Pe mine, însă, mă spânzură!... Cât sânge rău le-am făcut eu singur, nu le-aţi făcut voi cu toţii launloc... Am mirosit eu în ce ape se scaldă guvernul. Umblă să se scape de noi acum... Până aici ne omora cu dragostea. Mă mir cum se mai ţine pe picioare calul lui Mihai Viteazul, de câţi nebuni au călărit pe el în ultimii doi ani... Daţi-i, băieţi, înainte... ţineţi trează conştiinţa naţională... A sunat ceasul dezrobirii fraţilor de peste Carpaţi... şi acum?... Să scape cine poate?... Pardon!... Datoria guvernului e să se ocupe mai întâi de cine trebuie... Să ne scape mai întâi pe noi, că dacă se întâmplă să iasă altfel, nouă ni s-ar fi datorat libertatea fraţilor de dincolo, nu domnilor care o învârtesc, când albă, când neagră, după cum le convine...

    Domnul Aivazian strânge mâna lui Blebea şi-l asigură de toată simpatia şi sprijinul său. Îi propune chiar să se mute la dânsul, dacă cumva nu e mulţumit de odaia unde stă. Blebea însă nu e patriot de “Sala Eforiei” şi n-a venit la Iaşi numai ca să fugă de frica ungurilor. A venit să-şi aranjeze intrarea în şcoala militară de la Botoşani. Vrea să se ducă pe front pregătit să moară ca un erou, nu ca o victimă a politicienilor fără scrupule.

    Spovedania lui Blebea m-a înduioşat şi pe mine. Cum l-am putut crede oare trădător, după o simplă vorbă aruncată în vânt de un şef de cabinet al unui ministru de interne?... Parcă Siguranţa Generală a statului nu se poate înşela şi ea!... Încep chiar să cred că în timpul neutralităţii noastre, presa opoziţiei avea perfectă dreptate. Serviciul Siguranţei trebuie complet reorganizat. Aşa cam se găseşte, în momentul de faţă, nu mai poate corespunde menirii lui într-un stat cu pretenţii de civilizaţie. Ar fi o adevărată crimă să încredinţezi siguranţa statului pe mâna unor astfel de oameni, care pretind că Laurenţiu Blebea este spion neamţ şi trădător de patrie...

    Sosirea mea la Iaşi mă dezbrăcase de tunica lui Nesus, purtată doua zile şi trei nopţi cu intermitenţa acceselor de tuse măgărească. Laurenţiu Blebea era acelaşi!... şi Laurenţiu Blebea era hotărât să moară pe front ca un erou, în timp ce eu aveam să mă stafidesc la cenzură…

    De atâta laşitate nu m-aş fi crezut niciodată capabil.


    V

    HOTARUL CELOR DOUĂ ŢĂRI

    Sunt la Iaşi de patru zile. Deşi mă interesează oraşul, nu mă arăt pe stradă, decât foarte rar. La cafenea am fost o singură dată. Dacă aş fi fost de două ori, ar fi însemnat că nu mai sunt la Iaşi!... Fugarii din Bucureşti sosesc în grupuri organizate, ca trupele de actori. Mi-am regăsit la Iaşi atâtea cunoştinţe, că aproape am început să mă cred tot în Bucureşti.

    Când pleci de acasă hotărât să descoperi o lume nouă, nu înţelegi, desigur, să te întâlneşti tot cu cei lăsaţi acasă. Încep să cred că nu mai e chip să descoperi nimic nou pe pământ. În cea mai pustie insulă din Oceanul Pacific o să te împiedici de un funcţionar englez, care o să te întrebe de paşaport. În cea mai ascunsă şi misterioasă stradelă a Iaşilor, un cunoscut bucureştean o să te întâmpine cu aceeaşi veşnică întrebare: “De când pe aici?”...

    Nimeni nu vrea să admită că ideea lui au mai putut-o avea şi alţii. Toţi te măsoară cu ochii nedumeriţi, ca şi cum ai fi un animal antedeluvian. Fiecare se crede în dreptul primului ocupant şi enervarea celor sosiţi creşte pe măsură ce noile figuri bucureştene îşi fac apariţia pe strada Lăpuşneanu, la “Traian”, la “Tufli” sau chiar prin cartierele mărginaşe ale Iaşilor.

    Capitala Moldovei a devenit mai sufocantă chiar decât capitala ţării. La restaurant nu mai poţi găsi un loc liber. Aştepţi să se facă loc şi nu măi găseşti mâncare. La bărbier trebuie să te înscrii din vreme, ca pentru audienţele de la Palat. Ca să poţi citi un jurnal, trebuie să-l cumperi de la gară, când soseşte trenul şi ca să poţi vorbi cu o femeie pe stradă, trebuie să-i pui în cap tichia fermecată, fiindcă altfel ţi-o suflă altul imediat.

    De la Bucureşti sosesc numai ştiri proaspete. Fugarii le povestesc după fantezia lor proprie. Unele pot fi chiar inventate pe de-a întregul. Nu le poţi controla însă, fiindcă cei care le aduc, le dovedesc cu prezenţa lor la Iaşi. Comunicatele oficiale păstrează situaţia neschimbată. Numărul fugarilor însă, chiar dacă le-ai fi tăiat limba, tot nu ar fi fost mai elocvent decât rândurile măsurate ale comunicatelor. Or, dacă în fundul Moldovei situaţia se schimbă din zi în zi, de ce, oare, pe front ea ar fi rămas aceeaşi?...

    Eu, de altfel, mă aşteptam la orice. Toto mă pusese în curent cu toate eventualităţile. Bucureştii trebuiau să cadă. Armata noastră avea să mai încerce o rezistenţă pe Ialomiţa şi apoi ultima speranţă era linia întărită, Galaţi — Nămoloasa — Focşani. Ce ştiam, dar, mi-era de-ajuns. Informaţiile străzii şi ale cafenelei erau chestii de amănunt.

    M-am hotărât să nu mai ies din casă, întâmplă-se orice s-ar fi întâmplat... La biroul cenzurii nu se simte încă nevoie de prezenţa mea. Ieşenii, de altfel, nu m-ar fi văzut cu ochi buni. Pentru ei, publiciştii din Bucureşti nu sunt destul de serioşi. Fac glume de prostgust, nu pun destul preţ pe critica literară, nu respectă tradiţia limbii româneşti, renegă pe Eminescu şi pe Creangă şi nu ştiu să tragă chefuri până la ziuă, ca la “Bolta rece”.

    Domnul Aivazian, care m-a şi ghicit cam ce fel de om sunt, mă întreabă dacă n-aş vrea să cunosc un băiat “pe cinste”, de la spitalul militar rusesc.

    — E doctor? îl întreb eu.

    — Mi se pare că e şi doctor... dar e mai mult unul d-ăştia ca dumneata... Citeşte... Aoleo !... Să-l vezi ce mai citeşte... şi vorbeşte! Asta e ăl mai deştept de la noi din ţară… Să ştii!...

    — Dar în ce limbă vorbeşte?

    — În ce limbă vrei... Pe toate le ştie... Vorbeşte şi limba noastră. E rus din Basarabia.

    Şi domnul Aivazian insistă, ca şi cum ar fi pus la cale o afacere rentabilă. Proprietarul meu are perseverenţe diabolice. Parcă toată viaţa n-a vândut decât năut şi stafide la Trebizonda. Îmi spune cum îl cheamă, cu numele de botez şi de familie, cum îi zic prietenii, cum e la trup, ce suflet are, cit alcool bea zilnic şi unde îl poţi găsi dimineaţa, când nu se mai poate duce acasă noaptea.

    La început credeam, mărturisesc, la bordel. Domnul Aivazian, însă, mă priveşte cu nişte ochi de Gorgonă şi protestează cu vehemenţă:

    — Cum?... Nicolaşa la bordel?... Îmi pare rău, cucoane!... Se vede că nu-l cunoşti... Un băiat subţire ca ăsta, nu-şi murdăreşte tinereţea prin localuri de perdiţie...

    Apoi, începe să-mi povestească pe larg cele petrecute acum două săptămâni:

    — Adusesem tocmai tămâiosul care l-ai gustat şi dumneata. Seara am mâncat cu Nicolaşa. Era cam plictisit că nu primea veşti de acasă. Nu ştiu de unde făcuse rost de un buchet de trandafiri... Îl ţinea la piept şi îl mirosea mereu, ca să-i treacă de urât. Aşa sunt ruşii, când cu votca, când cu florile!… Îmbucă de două, trei ori din cârnaţii de porc, şi... iar cu trandafirii la nas!… Cu tămâiosul însă l-am dat gata. Am băut vreo şapte măsuri, numai noi amândoi!… Pe la două după miezul nopţii, a început să plângă. Până atunci cântase şi-l înjurase pe ţar… Bine că nu l-a auzit cineva, că-mi găseam beleaua cu el. De cum a început şi plângă însă, nu i-am mai putut cădea în voie. S-a sculat, şi-a luat şapca şi buchetul de trandafiri şi a plecat. Nu mi-a dat nici “bună seara”. Eu credeam că s-a dus acasă, adică la spital, la antrepozitele de la gară. Dar de unde!... Să mă fi bătut cineva şi tot n-aş fi ghicit!... A doua zi dimineaţa m-am dus şi eu, ca omul... ştii... şi când colo, ce să vezi?... Nicolaşa al meu dormea pe scăunelul de la closet, cu buchetul de trandafiri în braţe...

    Sar din scaun ca un Arhimede din baie şi abia mă reţin să nu-mi sărut de bucurie proprietarul, în sfârşit!... Găsisem şi eu ceva nou la Iaşi!...

    — Adu-mi-l, nene Aivaziane... Adu-mi-l chiar astă-seară... să mâncăm împreună câteşitrei.

    Şi domnul Aivazian surâde mulţumit, ca după sfârşitul cu bine al unei afaceri grase.

    — Dacă nu ţi-o plăcea, mă jur şi te ţin gratis la mine în casă, până ce s-o încheia pacea...

    *

    Toto îmi scrisese tocmai, rugându-mă să-i dau veşti despre nevasta colonelului, care, probabil, odată ajunsă la Iaşi, rupsese orice legături sentimentale cu Bucureştii. Cum n-o mai văzusem nici eu până atunci, plecai s-o caut, nu atât pentru mine, cât pentru împlinirea comisionului...

    Dacă nu mai mult, cel puţin atât merita şi prietenul meu.

    Ca să mergi din strada Lozonski în strada Muzelor, trebuie să treci prin faţa statuii lui Cuza-Vodă. Consiliul miniştrilor de bronz de pe soclul domnitorului sub care se făcuse unirea principatelor, era tulburat de discuţia diferitelor grupe care se învârteau în cercul vicios al aceleiaşi idei:

    “Hai să dăm mână cu mână
    Cei cu inima română...”

    Ca şi la Bucureşti, Blebea era nelipsit, oricând şi oriunde se discuta dezrobirea fraţilor din Ardeal. De data asta, era vorba de o nouă manifestare de solidaritate a tuturor românilor din toate ţările subjugate. Ţarul Nicolae promisese liberarea prizonierilor austro-ungari de origine română. O comisie mixtă, formată din civili şi militari români şi ruşi, avea să plece în lagărele de prizonieri din Rusia pentru a alege pe ardeleni şi bucovineni. Din această comisie urma să facă parte, natural, şi câţiva români de peste Carpaţi şi, printre ei, cel mai indicat era Laurenţiu Blebea — penajul regelui Henric în lupta de la Ivry. Blebea demonstra că dacă ţarul vrea, afacerea se poate face, că “dreptul ginţilor” nu se opune, fiindcă ordinea rasei primează uniforma soldatului şi că el, dacă s-ar duce la Petrograd, într-o săptămână cel mult, chestia ar fi tranşată în mod definitiv.

    Ne strângem mâna în treacăt. De când s-a început războiul, nu mai îmi place să m-amestec în discuţii, unde e nevoie să-ţi cântăreşti vorbele. Iau notă, însă, de noua latură a activităţii lui patriotice. Pentru mine situaţia lui era mai clară ca lumina zilei. Laurenţiu Blebea nu mai atingea acum nici măcar tangenţial sfera bănuielilor Siguranţei, cum că ar fi spion neamţ.

    De la statuia lui Cuza până în strada Muzelor sunt doi paşi. În curtea Consulatului rusesc, trei camioane militare descarcă diferite lăzi şi pachete pe care stă scris în două limbi: “Legation imperiale de Russie” şi “Russcoie Imperatorscoie Posolstvo”. Asta înseamnă că la Bucureşti s-a început evacuarea şi a legaţiilor aliate.

    Odaia doamnei Jenny colonel Vasilescu e la parter. Din trotuar pot privi pe fereastră înăuntru. De data asta însă, perdeaua e dată în lături şi din odaie priveşte în stradă un chipiu românesc cu cocarda tricoloră şi cifra regelui Ferdinand. Mă opresc în loc, nehotărât, pentru un moment, ce trebuie să fac... S-o iau înainte sau înapoi… Probabil că amanta prietenului meu s-a mutat din odaia dată provizoriu de comenduire. Sau, poate, o fi chiar chipiul bărbatului care şi-a luat concediu anume pentru ea... Dar, şi într-un caz şi în altul, eu nu aveam ce căuta acolo. Cel mai bun lucru de făcut, dar, era să-mi amân vizita pentru altă dată.

    În momentul acela însă, o mână se întinse spre fereastră şi chipiul dispăru, ca să apară din nou, peste câteva clipe, în capul unui căpitan de jandarmi, care ieşi din odaia cu bucluc, unde, cât p-aci, era să intru eu. Căpitanul era vesel şi rumen la figură. Se vedea că nici nu vine de pe front, nici n-are de gând să se ducă vreodată. Nu ştiu, dar, de ce purta uniformă, când, la Iaşi, hainele civile l-ar fi prins mult mai bine. Dar cine putea fi căpitanul ăsta?... Noul chiriaş al odăii sau poate chiar noul amant al doamnei Jenny colonel Vasilescu?...

    Intru în gangul casei şi bat la uşă:

    — A!... Tu erai?...

    — Da, eu...

    — Şi până azi ce-ai făcut de nu te-ai mai văzut?

    — Am aşteptat în stradă, până s-a îndurat să plece căpitanul de jandarmi.

    Amanta prietenului meu, a mea şi a căpitanului, se făcuse galbenă ca mijlocul drapelului naţional. Celelalte două culori ni le rezervase, probabil, una mie şi una lui Toto.

    — A, da... Tocmai venise de pe front. Mi-a adus o scrisoare de la Jorj...

    — Şi ăsta vine de pe front?... O fi tot frontul de pe strada Nisipari... Ştii... Zepellinul... Bomba...

    Nevasta colonelului mă privi calmă, ca o regină detronată, ce-şi măsoară cu ochii propriul eşafod.

    — Te rog să mă laşi în pace... De azi înainte nu mai vreau să ştiu că te-am cunoscut. De altfel, mâine plec la Huşi... Sper că n-ai să te ţii după mine şi acolo...

    — Eu nu, m-a ferit Dumnezeu!... Dar poate o să vină Toto... Mă roagă tocmai să-i dau veşti despre dumneata...

    — A, nu, nu, nu... Vă rog să mă lăsaţi în pace. M-am săturat de copii rău crescuţi... Să vă faceţi ucenicia cu modistele şi cu fetele din Conservator, nu cu femeile din lumea bună...

    Morala deci: nu te amesteca în tărâţe, că te mănâncă porcii!...

    Toate aceste istorioare cu tâlc sunt foarte interesante, dar au un mare inconvenient. Ţi se spune totdeauna că nu trebuie să faci, dar nu ţi se da niciodată garanţia că n-ai să mai faci.

    *

    Pentru seara, domnul Aivazian a pregătit o masa în trei. În materie de mâncare şi băutură însă, calculele prietenului meu sunt de o aproximaţie interplanetară. Bucatele pregătite, pentru astă-seară, pot sătura o companie de soldaţi pe front, iar vinaţul ar putea răpune întregul regiment Preobrajenski.

    Eram aşteptat. Domnul Aivazian mă prezenta cu modulări de voce admirative.

    — Domnul de la Bucureşti, despre care ţi-am vorbit... Oaspetele meu...

    Rusul se scoală şi-mi întinde mâna:

    — Eu sunt Nicolai Damianovici Gorski.

    — Şi eu, Mircea Băleanu.

    — Şi tatăl dumitale?

    — Tata a murit.

    — Dumnezeu să-l ierte, dar cum îl chema?

    — Teodor.

    — Atunci, Mircea Fedorovici Băleanu.

    — Cum zici dumneata... Mie mi-e egal, că eu tot ăla sunt!...

    Rusul râde zgomotos, mă bate pe umăr, mă mângâie pe sub guşă şi-mi trage, în glumă, o palmă care plesneşte ca o şindrilă ruptă şi-mi roşeşte obrazul. Se propteşte apoi cu amândouă mâinile în umerii mei şi mă întreabă:

    — Intelectual?

    — Mai mult, jurnalist.

    — Scriitor?

    — Şi scriitor, dacă vrei...

    — Poet?

    — Aşa şi aşa...

    — Dostoievski, mare... Nu?

    — Mare... Mare detot... Cum dracu să nu fie mare!

    — Şi Andreev, bun... Nu?

    — Bun şi ăsta... Grozav de bun...

    — Haraşo...

    Şi mă pupă în gură ca pe o femeie cu care s-ar fi găsit singur în odaie. Apoi se linişteşte, mormăie ceva în limba lui Dostoievski şi aprinde o ţigară cu carton, lungă cât un creion “Hardtmuth”.

    Nicolae Damianovici e înalt şi spătos, ca un chioşc de ziare, are ochii galbeni-verzui, ca absintul după ce l-ai amestecat cu apă, nasul turtit, urechile blegi, părul cenuşiu şi faţa vânătă ca un apus de soare în largul mării. Nu poartă nici barbă, nici mustăţi. Trebuie să se radă însă foarte rar, fiindcă buzele lui înţeapă ca o floare de scaiete. Când umblă prin odaie, parcă se cutremură pământul. E îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar. Are haină de piele neagră, pantaloni de călărie, albaştri cu vipuşcă roşie, jambiere şi bocanci englezeşti, galbeni, cămaşă cu guler răsfrânt şi cravată tricotată şi şapcă la fel ca toţi ruşii pe care îi întâlnisem până atunci.

    Masa e lipită de perete. Într-un cap al mesei stă domnul Aivazian, într-altul eu şi, pe latura liberă, el. Îi place să aibă în jurul lui spaţiu mult. Are gesturile largi, ca nişte unde herziene şi vorbeşte parcă tot prin telegrafia fără fir. După primele pahare golite, încep să-l întreb şi eu.

    — Dumneavoastră sunteţi doctor?

    — Doctor artist în litere, filozofie, chimie, medicină şi ştiinţele oculte...

    — Scriitor nu sunteţi?

    — Niet.

    — Dar literatura vă place?...

    — Mult.

    — Pe ruşi trebuie să-i fi citit pe toţi.

    — Pe toţi.

    — Dar pe francezi?

    — Pe toţi.

    — Şi pe germani...

    — Pe toţi.

    — Scandinavii?...

    — Toţi, toţi, toţi...

    Nu mai era nevoie, deci, să-l întreb de englezi, italieni, spanioli...

    Riscai totuşi o întrebare dictată de amorul meu propriu de român.

    — Dar din scriitorii români?...

    — Nicievo.

    Nu ştiam dacă răspunsul lui era o provocare la duel. Pe vreme de război, însă, mănuşile trebuiesc ridicate la timp.

    — Ştiţi că vorbiţi bine româneşte!…Unde-aţi învăţat?

    — La Mukden.

    — În Manciuria?

    — În războiul cu japonezii... de la românii din Basarabia. Oftai fără să vreau. Exagerasem, poate. Accentele mele sentimentale de mobilizat la cenzură nu trebuiau să încalce terenul rezervat numai combatanţilor pe front.

    Nicolae Damianovici rămase cu paharul la gură, întoarse capul spre mine şi mă privi încruntat, ca şi cum, în cele două păhărele cu absint, ai fi turnat cerneală neagră. Bătu apoi cu pumnul în masă şi după ce oftă şi el ca mine, şopti printre dinţi, ca o răşchietură de fierăstrău.

    — “Boje ţaria hrani”, până ce l-o lua dracul şi pe el. Tonul cu care pronunţase fraza asta ca o sentinţă de Curte de casaţie, îmi dădu curajul şă-l întreb din nou.

    — De ce nu vor ruşii să se bată şi ei pentru noi?

    — Fiindcă nu e încă timpul.

    — Când o să fie, atunci? După ce or cădea Bucureştii?…

    — După... Când or ajunge pe Milcov... Şi eu care parcă tot mai speram că Bucureştii n-au să cadă niciodată!...

    Răspunsul rusului îmi încordase muşchii, ca o injecţie de stricnină.

    De unde ştia el că până la Mitcov armata ţarului Nicolae n-are să lupte deloc?... şi de ce tocmai pe Milcov şi nu pe Ialomiţa sau pe Buzău?...

    — De unde ştiţi lucrul ăsta?

    — Din hartă... Acolo o să fie hotarul celor doua ţări.

    Simţeam că-mi plesnesc tâmplele de ciudă. Laşitatea mea îmbrăcase armura medievală a unui strămoş necunoscut şi problematic pe care Mircea cel Bătrân îl avusese alături de el, şi la Nicopole şi la Rovine. În carapacele ei de oţel însă, în clipa aceea, nu mai sălăşluia decât sufletul unui manechin mâncat de molii într-un muzeu militar.

    Nu ştiu dacă înţelegeam bine, tot ce trebuia să înţeleg. Vechiul hotar dintre cele două ţări surori dispăruse de mai bine de o jumătate de veac. Cine-ar fi încercat, dar, să ne despartă din nou, când noi porniserăm să ne unim şi cu ceilalţi?... Care erau cele două ţări pe care Milcovul avea să le despartă iar?…

    Surâsul diabolic al lui Nicolae Damianovici, parcă îmi silabisea pe alfabetul zilei de mâine: Ru-si-a şi A-us-tro-Un-ga-ri-a…

    Băusem poate prea mult. Nu mai auzeam bine şi-n jurul meu nu mai vedeam decât o apă mare, o băltoacă imensă, cu nuferi, cu orăcăit de broaşte, cu zbor de libelule şi cu soarele prăbuşit ca un bivol în fundul ei.... În timpul ăsta, rusul continua să bea şi să propovăduiască iubirea pentru aproapele:

    — Hai să nu mai vorbim de lucrurile astea, Mircea Fedorovici. Noi nu pricepem politica de la Petrograd. Politica Rusiei n-o cunoaşte nici Nicolae Alexandrovici... Rusia e mare, dar n-are încă oameni destui. Şi mâine o să aibă şi mai puţini... Atât câţi îi trebuie unui mort să fie dus la groapă… Şi rusul se ridică de pe scaun, se închină şi apoi, întinzând braţele ca şi cum ar fi binecuvântat Cina cea de taină, continuă:

    — Mircea Fedorovici, fratele meu întru Cristos şi aproapele meu întru Apollo, să ne iubim fără gânduri ascunse şi fără priviri piezişe… Să ne iubim, ca să putem muri liniştiţi şi asiguraţi că cel care va rămâne în urmă, va duce la groapă, cu toată cinstea cuvenită, pe cel care va pleca înainte...

    Domnul Aivazian tăcea ca un motan de porţelan, îşi plimba numai ochii de la unul la altul şi răsufla greu ca o geamandură pe vreme de ceaţă.

    Două vapoare căutau intrarea portului, unde fiecare avea să-şi descarce cuprinsul pântecelor de fontă neagră. Dar ce-aducea unul şi ce-aducea altul?... N-avea nici o importanţă... De când se începuse războiul, grâul şi dinamita erau păstrate launloc, în aceleaşi hambare… Care din ele, însă, avea să schimbe primul salut cu semaforul portului?...

    — Nicolae Damianovici, îi răspunsei eu, fraţii buni nu se iubesc numai la băutură: Sângele Domnului înfrăţeşte până şi pe străinii care nu s-au cunoscut încă. Adevărata iubire însă trebuie să pornească de la cei mari către cei mici, fiindcă pericolul, totdeauna, de la cei mari vine, şi apropierea celor mici de cei mari trebuie să se facă fără teamă, ca să poată fi iubire adevărată…

    — Toţi suntem deopotrivă, Mircea Fedorovici... Toţi suntem mari, toţi suntem trup din trupul primului om şi suflet din sufletul Domnului Sabaoth... -

    — Ce faceţi, atunci, voi ruşii, pentru români?

    — Îi facem la fel cu noi… Îi facem unul şi acelaşi popor, de la Marea Alba până la Marea Roşie!... Lasă politica deoparte, Mircea Fedorovici, că nici Domnul nostru Iisus Cristos n-a propăvăduit numai pentru evrei... Războiul ăsta, ascultă-mă pe mine, o să ne strângă pe toţi laolaltă şi o să ne înfrăţească pe pământ la fel ca şi sub pământ...

    — Şi cine o să ne adune iar launloc?

    — Tot ăla care ne-a şi despărţit...

    — Dumnezeu?

    — Păcatul.

    — Şarpele?...

    — Femeia.

    — Vrei să zici, dragostea?

    — Frumosul, adevărul, lumina, viaţa!...

    Şi Nicolae Damianovici îşi umplu din nou paharul, îi azvârli apoi vinul pe perete şi, răstignindu-se pe speteaza scaunului, începu să cânte. Nu înţelegeam cuvintele, dar trebuie să fi fost un cântec de despărţire, un cântec de renunţare, un cântec de sinucidere.

    Când sfârşi, ne privi pe amândoi cu nişte ochi de antilopă rănită, îşi desfăcu braţele colac pe marginea mesei, îşi propti fruntea pe ele şi începu să plângă...

    Domnul Aivazian îmi făcu semn să nu-l deranjez.

    Tăceam amândoi. El continua să plângă. Şi plânsul lui Nicolaşa mărea parcă tăcerea din odaie, în timp ce orologiul de la seminar se săruta sonor de douăsprezece ori cu miezul nopţii.

    Din fiecare capăt al mesei, eu şi domnul Aivazian păream îngerii Domnului care veghează deşteptarea celui ce fusese îngropat în vinerea sfântă.

    O bătaie repede în uşă ne trezi pe câteşitrei.

    Era învierea, poate.

    O fată tânără de la “Crucea roşie” se opri în prag, măsurând, cu ochii severi, odaia cu resturi de mâncare pe scânduri şi pete de vin roşu pe pereţi.

    Nicolaşa sări de pe scaun cu repeziciunea unei aruncături de praştie.

    — Tatiuşca!... Tatiuşca!...

    Şi după ce mai adăugă şi alte cuvinte în limba rusească, aşteptă răspunsul. Dar femeia care intrase în odaia noastră, odată cu miezul nopţii, continua să tacă. Degetele lui se agitară atunci spre tavan ca lăncile soldaţilor lui Makduf, plesniră apoi ca un sfârc de bici pentru patru cai înaintaşi şi se lăsară pe umărul meu drept, cu repeziciunea unui erete în mijlocul unui stol de vrăbii. Prezentarea se făcu în limba franceză:

    — Fratele meu, Mircea Fidorovici, scriitor român... Domnişoara Tatiana Grigorievna, studentă la medicină...

    Înaintai doi paşi; dar numai doi nu fură de-ajuns. Tatiana continua să stea nemişcată în pragul uşii. Mă apropiai de ea şi îi sărutai mâna.

    Mina ei era albă şi rece ca o porţie de îngheţată de lămâie. Apoi, cu aceeaşi înflăcărare spontană cu care fusesem prezentat, mă adresai studentei în medicină, arătând pe Nicolaşa.

    — Dacă fratele meu Nicolae Damianovici v-a supărat cu ceva astă-seară, eu sunt vinovatul, domnişoară, vă cer iertare…

    Tatiana continua să privească cu dezgust interiorul odăii.

    Dezgustul ei însă, cădea parcă asupra noastră numai. Şi cădea greoi şi indiferent, ca un capac de coşciug pe trei stârvuri omeneşti deodată. După câteva clipe de atitudine minenerală, Tatiana vorbi:

    — Nicolae Damianovici, ai să mori de paralizie... Apoi, adresându-se mie: Regret că te-am cunoscut chiar astă-seară, Mircea Feodorovici. Dar dacă vrei să-i fii cu adevărat frate lui Nicolaşa, trebuie să-mi fii mai întâi prieten mie. Şi mie nu-mi plac oamenii care se îmbată…. Să ţii minte lucrul acesta...

    Pentru domnul Aivazian nu avu nici un cuvânt, nici de bine, nici de rău. Pesemne că-l cunoştea mai dinainte sau ghicise că nu are nici un interes să-l cunoască.

    Nicolae Damianovici şi Tatiana Grigorievna plecară, schimbând cu noi simple saluturi convenţionale, cu nişte trecători pe trotuare deosebite.

    După ce rămasei singur cu proprietarul, îl întrebai:

    — Cine mai e şi trăsnita asta? Domnul Aivazian dădu din umeri.

    — Crezi, oare, c-ai să găseşti un rus în toate minţile?...

    — Dar şi rusoaicele sunt aşa?

    — Ba bine că nu!... La ruşi, bărbaţii şi femeile, totuna sunt.

    — Tatiana e amanta lui Nicolae?

    — Dracu ştie, că la ei nu e ca şi la noi... Ei trăiesc amestecaţi ca orătăniile în ogradă. Oameni nebuni, cucoane… N-a-uzi ce spune Nicolaşa, că până la Milcov n-au de gând să se bată!… Când le intră lor o idee în cap, nu le-o mai poţi scoate cu toporul. Curat, candidaţi la paralizie… Bine parcă-i spuse dama de la “Crucea roşie.”

    Aprecierile proprietarului meu din noaptea asta nu se mai potriveau cu cele din ziua debarcării mele la Iaşi. Se schimbaseră ruşii sau se înşelase domnul Aivazian?...

    Vina era a mea, care înţelesesem greşit. Acum, însă, când îl aud pe domnul Aivazian perorând, îmi dau seama şi eu, pentru ce Nicolaşa era un băiat “pe cinste”.

    — Eu înţeleg să stau de vorbă cu ruşii, când e rost de câştigat ceva parale!... Dar aşa, pe degeaba... Mâncarea şi vinul costă bani, nu glumă... Eu credeam că o s-aducem vorba de nişte medicamente, că ruşii ăştia au de toate la spitalul lor... Mă luarăţi însă repede cu războiul, cu hotarele, cu Marea Roşie, cu tot felul de bazaconii... Parcă vorbeaţi chinezeşte... Nu pricepeam nimic. Aoleo! D’ ăştia mi-eşti dumneata?... Aşa sunteţi toţi bucureştenii?... Ia te uită, nene, pe cine băgai eu în casă!...


    VI

    BUCUREŞTII, PICTURĂ CUBISTĂ

    Grupul de armată al mareşalului Mackensen. “Mari succese au încununat ieri oboselile şi luptele în care trupele armatei a IX-a şi armatei de Dunăre, conduse în mod excelent sub comanda mareşalului Mackensen, au aruncat la pământ, cu lovituri repezi, pe adversarul român şi întăririle ruseşti aduse în grabă. Comandanţii şi trupa şi-au primit răsplata victoriei. Bucureştii, capitala ultimei victime a Antantei, Ploieştii, Câmpina şi Sinaia sunt în stăpânirea noastră. Inamicul bătut se retrage pe tot frontul spre est. Curajul şi voinţa dârză de a învinge au permis trupelor care înaintau furtunos să corespundă sforţărilor noi care li se cereau. Pe lângă forţele principale germane, bravele trupe austro-ungare, bulgare şi otomane s-au purtat strălucit…”

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Nu pot sfârşi textul comunicatului german.

    Comunicatul român, continuă să prezinte situaţia frontului, neschimbată.

    S-a sfârşit...

    Firul de mătase albastră, de care se mai ţinea legată prelungirea deznodământului fatal, s-a rupt.

    Îmi simt ochii umezi.

    În sufletul meu, Bucureştii s-au prăbuşit cu zgomotul surd şi elocvenţa plastică a unui amestec de culori, linii, planuri şi intenţii dintr-o pictură cubistă. Încerc să-l reconstitui, măcar în amintire, şi nu mai pot. Din oraşul meu natal n-a mai rămas decât:


    VII

    IAŞII, CAPITALA ROMÂNIEI

    Căderea Bucureştilor nu impresionase pe nimeni peste măsura tensiunii lui sufleteşti. Ea fusese aşteptată cu enervarea firească a părintelui prevenit că o să-i rămână copilul repetent. Dar, atâta tot... A repeta o clasă nu înseamnă numaidecât a te sinucide. Ba, de cele mai multe ori, un an pierdut în şcoală, înseamnă un an mai mult câştigat în viaţă.

    Căderea Turtucaiei, bunăoară, fusese cu adevărat o surpriză nebănuită. Dezolarea opiniei publice împrumutase pe alocuri aspecte şi accente de tragedie antică. Dar cum il n’y a que le premier pas qui coute, amorul nostru propriu se şlefuise cu timpul în aşa fel, că mărinimia neputinţei noastre de rezistenţă acordase aproape în mod gratuit duşmanului mai bine de jumătate din pământul patriei. Eroismul celor de pe front devenise chiar o problemă de inconştienţă mecanică...

    Trenul însă pornise din gară şi nu mai avea cine să-l oprească.

    Mecanicul şi fochiştii săriseră de pe locomotivă, în plină viteză. Unii din ei, e drept că-şi frânseseră gâtul. Dar aceştia erau numai câţiva. Pasagerii însă, care aveau să se prăpădească poate până la cel din urmă, se găseau închişi ermetic în vagoane şi numărul lor era de mii, de sute de mii, de milioane, poate...

    Aşa e când pleci la drum. Călătoriile, e drept, că-ţi completează cunoştinţele. De cele mai multe ori, însă, îţi descompletează bagajele şi chiar trupul!...

    Capitala ţării era acum la Iaşi.

    Bahluiul se umfla în... ape, de bucurie că Dâmboviţa, “apă dulce”, şi-a pierdut preşedinţia consiliului de administraţie al Societăţii de H2O naţională. Ce apă parvenită şi Dâmboviţa asta!... întâmplătoarea ei rudenie prin alianţă cu capitala îi asigurase în geografia ţării o situaţie superioară tuturor celorlalte ape curgătoare din România. Siretul, Prutul, Argeşul, Oltul şi chiar Dunărea, trebuiau să i să ploconească până la pământ şi să-i recunoască celebritatea din Enciclopedia Larousse. De data asta însă, importanţa Dâmboviţei fusese redusă la aprecierea justă a duşmanului, care o judecase probabil după insuficienţa debitului de apă şi dezgustătorul ei hal de murdărie.

    Iaşii se răzbunau de vitregia vremurilor şi evenimentelor istorice care îi răpiseră hlamida şi coroana domnească, dăruite de Vodă-Lăpuşneanu. E drept că bisericile Trei Ierarhi şi Sfântul Nicolae, cu zidurile lor încondeiate ca o colivă, nu-şi puteau ascunde păcatul de a fi cunoscut şi ele pe Lecomte du Noüy. În schimb, biserica Sfântul Sava părea că propovăduieşte în deşert: “Lăsaţi arhitecţii români să vină la mine”, iar turnul Goliei mustra cu blândeţe pe bucureştenii rătăciţi prin curtea bisericii: “Unde vă este turnul Colţei, risipitorilor de nepreţuite moşteniri strămoşeşti?”...

    Guvernul, parlamentul, ministerele, biroul cenzurii, legaţiile străine, cafeneaua “Capşa”, bodega “Mircea” şi Calea Victoriei, de la “Hotel Bulevard” până la Ateneu, s-au instalat la Iaşi. În Bucureşti n-au mai rămas, probabil, decât provincialii surprinşi de evenimente.

    Când te muţi dintr-un apartament în altul, iei cu tine şi mobilele, şi telefonul, şi lămpile electrice, dacă le-ai instalat tu. Nimic mai natural, dar, ca Bucureştii să se mute la Iaşi cu tot ce-i aparţinea. Noul apartament era mai strâmt, dar mai sigur. Era plin de igrasie şi de ploşniţe, dar nu avea nici un fel de “Herr” doctor de la Heidelberg şi nici un strateg bulgar. Fiecare se aranja după putinţă sau, mai bine zis, după noroc, intervenţia autorităţilor nu putea mări cu nimic bunăvoinţa localnicilor. Saloanele, birourile şi sufrageriile fuseseră desfiinţate. Toate încăperile unui apartament trebuiau de acum înainte să servească numai de odăi de dormit, Iaşii fusese transformat într-un vast dormitor de seminar, fiindcă dintre toţi bursierii statului, seminariştii singuri obişnuiesc să se închine seara la culcare şi dimineaţa la sculat. Seminariştii Iaşilor erau bucureştenii, care, neputându-se dezmetici încă de emoţia primelor zile, continuau să invoce pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, la fiecare pas, măsurat în ritmul unei procesiuni religioase, de-a lungul străzilor supraîncărcate de atâtea ornamente inutile. Era ca şi cum s-ar fi căutat mijlocul să transporţi cu o singură roabă, dintr-o singură dată, o întreagă claie de fân.

    Alimentele începuseră să se împuţineze. Aprovizionarea devenea tot mai anevoioasă. Speculatorii îşi frecau mâinile de bucurie şi domnul Aivazian pleda pentru valorificarea momentului oportun.

    — Acu-i acu!... îmi explica dânsul cu voluptatea pisicii care a descoperit ascunzătoarea şoarecelui flămând. Cine nu ştie să profite la timp, s-a curăţat. Aşa ocazie, mai rar... Dumneata ştii cum a făcut milioanele Rothschild?

    Eu îl ascultam fără să-l pot pricepe. Laşitatea mea se generalizase până şi asupra perspectivelor îmbunătăţirii sigure a stării mele materiale. Deşi banale şi lipsite de orice spirit inventiv, planurile domnului Aivazian erau totuşi grandioase. Câteva zile oscilase între o ”Casă de schimb” şi un restaurant popular. La început, aureola zarafului întunecase tichia albă a birtaşului. Într-o seară, însă, mă anunţă triumfător:

    — Ştii, că m-am hotărât... Tot mai bine e un restaurant. Am şi aranjat. O să fie o bodegă de lux, dar cu preţuri rezonabile, numai pentru persoane de seamă... aşa, intelectuali ca dumneata... Vin şi secărică o să fie din belşug. D-astea nu duc grijă, în privinţa mâncării, însă, clienţii o să se cam mulţumească cu ce s-o găsi... O să am iahnie de cartofi, de fasole, de linte şi tot felul de zarzavaturi... M-am aprovizionat pentru toată iarna. Din când în când, o să fie şi carne... fripturi reci mai ales... Astea au mare căutare la băutură. Pentru cunoscuţi însă, ca dumneata, ca altul, o să se găsească din când în când şi câte o pasăre, iepure, peşte de la Galaţi... Am eu grijă de oamenii mei!... N-o să duceţi nici o lipsă... O să vedeţi... O să coc dovleac în fiecare zi... Ăsta e bun pentru stomac. Apoi, joia şi duminica o să fac iaurt... şi dacă vad că are cătare, introduc şi orezul cu lapte... Ce zici.?... Aşa e că am nimerit-o?...

    — Excelentă afacere!...

    — Duminică îi facem inaugurarea.

    — Şi unde ai găsit localul?

    — În strada Brătianu... Era dugheana unui ramagiu, unul d’ ăia care încadrează fotografii... Cine dracul o să-i mai cumpere lui fleacuri de astea, pe vreme de război !… I-am dat trei mii de lei şi l-am scos din prăvălie şi din odaia din fund. Bucătărie am găsit în curte. Mă mai costă şi aia cinci mii de lei pe an. Am luat-o însă cu pivniţa de lemne a proprietarului. Mucegăia degeaba, ţinea pirostriile şi cazanul de rufe în ea. Lemnele o să şi le pună în curte sau pe sală, că are loc destul... Slavă Domnului!... E casă veche, spaţioasă, zidită din belşug, nu glumă...

    — Bravo, nene Aivaziane... să fie într-un ceas bun!...

    — Să dea Dumnezeu!... Dar, vorba e... Vreau să-i pun şi o firmă... ştii, aşa ca pentru bucureşteni... pentru lume subţire... Ce zici dumneata?… La “Mielul alb” sau la “Mielul de aur”?

    Strâmbai din nas.

    — “Mielul alb” prea e banal... şi, la urma urmelor, de ce să-ţi minţi clienţii?... Parcă ai să poţi să le dai vreodată miel?...

    Domnul Aivazian căzu pe gânduri.

    — De!... Asta cam aşa e...

    — Parcă “Mielul de aur” ar fi mai potrivit... Dacă n-o fi mielul tocmai miel, dar ceva aur poate să iasă din afacerea asta!...

    — Ai dreptate... “Mielul de aur” e mai nimerit...

    — Dar dacă vrei ceva cu adevărat simbolic, ceva, cum zici dumneata, pentru lumea subţire, eu ţi-aş propune să-i zici: la “Cocostârcul de aur”… ştii că rândunelele, berzele şi cocostârcii sunt simbolul căldurii, luminii, tinereţii, fericirii... tot ce vrei... adică simbolul unor vremi mai bune...

    Domnul Aivazian mă fură şiret pe sub gene, de teamă să nu-mi bat joc de el.

    — Crezi c-ar merge la “Rândunica de aur”?

    — N-ar fi rău... Dar rândunica prea e mică. Cât aur poate să intre într-o rândunică?... Nimica tot... Pe câtă vreme, cocostârcul... e altceva… Ia gândeşte-te dumneata... Un cocostârc de aur, înseamnă câteva milioane!...

    — Bun. Să fie atunci cum zici dumneata, îi pun firma la “Cocostârcul de aur”.

    — Şi Dumnezeu, nene Aivaziene, fii sigur că o să-ţi poarte de grijă, ca şi cocostârcilor pe care îi goneşte toamna şi-i aduce înapoi primăvara...

    Iată-mă şi naşul bodegii domnului Aivazian. Situaţia mea la Iaşi este de-acum consolidată. Mi-am asigurat casa, masa şi concursul nelimitat al unui viitor erou al zilei.

    Paralel cu marele război european, domnul Aivazian este hotărât să intre şi el în război cu înfometaţii de la Iaşi. Aviz clienţilor de mâine ai bodegii la “Cocostârcul de aur”.

    *

    În stradă, primul cunoscut de care dau cu ochii e Nicolaşa. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Pare a-şi fi uitat toate jurămintele de dragoste din noaptea când ne-a găsit Tatiana, beţi morţi.

    Îmbrăcat în manta, pare şi mai înalt. Vine spre mine încruntat. Parca e un semnalizator de gară, uitat noaptea neaprins. Calcă greoi şi îşi mişcă mâinile ca două pendule de perete.

    — Zdravstvuite, Mircea Fedorovici... Pe tine te căutam...

    — Şi eu vreau să te văd, Nicolae Damianovici. Mi-era dor de tine, ca de cei lăsaţi la Bucureşti... N-ai idee ce amărât sunt, Nicolaşa dragă!...

    — Şi eu sunt amărât, dar mie nu mi-e dor de nimeni.

    — De când au căzut Bucureştii, nu ştiu cum... dar parcă mi s-a rupt ceva din inimă...

    — Şi mie mi s-a rupt ceva din inimă, dar nu de când au căzut Bucureştii.

    — Ce vrei să spui, Nicolae Damianovici?

    — Că eşti un dobitoc!...

    Violenţa tonului şi greutatea epitetului mă puseră pe gânduri. Bănuii la început o intrigă a domnului Aivazian. Proprietarul meu era capabil să ne joace pe amândoi, numai să-şi poată face afacerile lui.

    — De ce sunt dobitoc, dragă Nicolaşa?... Fiindcă sunt trist ca boul când îl duci la abator?...

    — Eşti dobitoc fiindcă nu trebuie să fii trist.

    — Ar însemna să nu fiu român adevărat!... Ne-am pierdut şi capitala şi jumătate din ţară.

    Rusul azvârli în mine cu ochii lui mari şi rotunzi ca două dubloane de aur. Mă apucă apoi de bărbie, mă zgâlţâi puternic, de-mi strivi limba între dinţi şi frângându-mi grumazul gâtului, ca să mă poată privi în ochi drept, îmi spuse:

    — Uită-te bine în ochii mei, Mircea Fedorovici... Aşa... Uită-te bine şi ascultă ce-am să-ţi spun. Tu eşti trist că ai pierdut Bucureştii, eu sunt trist că am pierdut o femeie... Ce? Bucureştii erau ai tăi?... Ce-ţi pasă ţie de Bucureşti?... Ce o să-mi pese mie dacă s-o duce dracului Kievul, şi Moscova, şi Petrogradul?... Ducă-se... Mai sunt oraşe în Rusia... şi dacă s-or sfârşi cele din Rusia, până la Vladivostok, găseşti destule altele, câte vrei... Dar femeia pe care am pierdut-o, era... Nu, nu... Mircea Fedorovici... iartă-mă... Era să-ţi spun o minciună... Dar eu nu mint niciodată... să ştii... nici când sunt beat... ţi-o jur... Nu era a mea, dar speram că odată are să fie... De astăzi înainte însă, s-a sfârşit... Am pierdut-o pe Tatiana pentru totdeauna!...

    Spovedania lui Nicolaşa mă schimbase, ca pe nevasta lui Loth, într-o stană de sare. Îmi plecai capul spre umăr şi abia putui îngâna.

    — Ai dreptate, Nicolae Damianovici... o femeie iubită face mai mult ca toate oraşele din lume!... Acum înţeleg şi eu de ce eşti trist...

    — Tu însă n-ai de ce să fii trist... dă-l dracului de Bucureşti, că ăla nu era oraş... Fii cel puţin tu vesel, Mircea Fedorovici... Auzi tu ce-ţi spun eu?... Fii vesel, Mircea Fedorovici... Fii vesel că Tatiana te iubeşte pe tine!...

    Sfârşitul frazei mă asasinase ca o pastilă de acid prusic. Gura mi se încleştase pe prima vocală a alfabetului şi braţele mi se răcise, ca şi cum le-aş fi vârât în apele Bahluiului în ziua Bobotezei.

    Abia târziu putui să-l întreb cu vocea umedă, ca şi colţul pleoapelor ce mi se topeau parcă de-a lungul obrajilor:

    — De unde ştii lucrul ăsta, Nicolae Damianovici?

    — Mi-a spus-o chiar ea, şi Tatiana nu minte. Mi-a spus-o ca s-o ştiu şi eu... Noi aşa facem, când avem ceva de spus... Nu ne ascundem nimic. Suntem ca fraţii buni, adevăraţi...

    — Dar eu nu ştiu nimic... Ţi-o jur!...

    — Ştiu că nu ştii încă... D-aia ţi-am şi spus-o... S-o ştii de la mine, nu de la ea... O femeie nu trebuie să se înjosească niciodată până acolo.

    — Dar, Nicolae Damianovici, eu nu vreau să-ţi fac nici un rău… Eu nu vreau să te fac să suferi. Nu vreau să-i fiu Tatianei decât prieten... sau, mai bine, nici nu vreau s-o mai văd... îţi jur că de azi înainte...

    — Să nu juri, fiindcă n-ai să-ţi poţi ţine jurământul. Şi e păcat. E păcat să nu juri adevărat... Ascultă, Mircea Fedorovici... Vei face aşa cum îţi spun eu, fiindcă numai aşa Tatiana o să fie fericită... Si, pentru fericirea Tatianei, eu mă sacrific oricând... Ai să-i spui Tatianei c-o iubeşti... Şi-ai s-o iubeşti... Dar să o iubeşti cu adevărat... Auzi tu, Mircea Fedorovici?... Ai s-o iubeşti cu adevărat şi n-ai s-o faci să sufere niciodată, fiindcă, altfel...

    Şi pumnul lui Nicolae Damianovici se ridică în aer ca un ciocan de uzină, gata să cadă pe fierul înroşit în foc de pe nicovală...

    — Capul tău, Mircea Fedorovici, n-o să reziste nici măcar cât Bucureştii... şi-acum, să vorbim de alte lucruri...

    *

    Iată ce însemnează a fi erou!... O scrisoare cu adresa greşită, o pălărie schimbată fără voie, o confuzie de persoane sau un glonţ scăpat dintr-un revolver pe care îl credeai gol, te pot pune alături de Valter Mărăcineanu, la Griviţa sau de Napoleon Bonaparte, la Arcole. Docil şi lipsit de orice iniţiativă, eroismul se ţine după tine ca umbra după un câine cu ciolanul în gură. Meşteşugul cel mare e numai să ştii cum şi când trebuie să pui stăpânire pe el. Fereşte-te de umbra de pe luciul apei, fiindcă apele pot fi adânci şi în cazul acesta eroismul devine inutil. Opreşte-te însă în faţa umbrei de pe un soclu de marmură sau chiar de granit ordinar. Pietrele acceptă şi conservă tot felul de zgârieturi, chiar dacă nu sunt tocmai inscripţii comemorative. Cu alte cuvinte, nu face ca Valter Mărăcineanu şi încearcă să faci ca Napoleon Bonaparte. De pe urma celui dintâi, rămâne numele unui scuar în faţa Ministerului de Război din Bucureşti, de pe urma celui de-al doilea, o coloană de bronz în Place Vendôme din Paris.

    Mi-e teamă însă că balastul laşităţii mele cotidiene o să mă împiedice să m-agăţ de nacela balonului care m-ar putea ridica până în al şaptelea cer. În materie de dragoste, nu m-am ridicat niciodată aşa de sus. Peste înălţimea unui pat, a unei sofale turceşti, sau chiar a unui fotoliu englezesc n-am trecut niciodată. Am renunţat la recordul înălţimii, în favoarea eroilor care, în caz de accident, au cel puţin scuza că se pot prăbuşi cu cinste. Şi afară de asta, nu înţeleg dragostea cu epitropie. Pumnul lui Nicolaşa nu este un lucru de neglijat. Misticismul sufletului slav ia câteodată forme de corpuri contondente. Îl voi evita dar, pe cât îmi va sta cu putinţă. Atitudinea discretă formează primul capitol din catehismul laşităţii. Dacă Tatiana m-a făcut cu adevărat stăpânul inimii sale, vor lăsă-o să mă iubească “în pace şi onor”, aşa cum pretinde suveranitatea unui rege. Dar atâta tot. N-am să-i spun niciodată că o iubesc, şi dacă, întâmplător, va căuta să-mi dea de înţeles, ea, lucrul acesta, voi căuta să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont. E singurul act de eroism cu care îmi pot răscumpăra laşitaţea de a nu putea iubi o femeie decât în termenele prescrise de legea chiriilor...

    *

    Un automobil se opreşte lângă mine. Toto îmi face semn să mă urc lângă el. Mă despart de Nicolaşa, după ce-l prezint şefului de cabinet cu indicaţia specială: “un mare prieten al românilor”. Lui Toto, însă, prietenia ruşilor de la Iaşi îi era indiferentă. Ar fi preferat poate şi el, ca şi mine, prietenia ruşilor de pe front...

    Atitudinea aliaţilor noştri de la nord îl exaspera mai rău ca perspectiva unei noi remanieri a guvernului. Prima se făcuse, din fericire, fără prea multe emoţii. Ministerul de interne se schimbase. Toto însă rămăsese. Războiul putea, dar, să continuie. Probabil că printre ofiţerii de rezervă de pe front, foarte mulţi erau gata să facă, nu importă ce sacrificiu, pentru a-şi putea îmbrăca din nou hainele civile. Laşitatea lor însă, nu era mărturisită şi, în afară de sfântul Augustin, nimeni nu i-ar fi putut pedepsi. Superb era însă eroismul şefilor de cabinet, care îmbrăcaseră uniforma ofiţerilor de rezervă chiar din prima zi a mobiliză rii. Prietenul meu Toto fusese chiar înaintat la gradul de căpitan. Nu-i mai lipsea decât o decoraţie cu spade pentru fapte vitejeşti şi o misiune oficială la Londra sau Paris.

    Jenat probabil şi el de anemia ierarhică a celor trei trese de aur, Toto mă întrerupse brusc, tocmai când felicitările mele păreau mai sincere.

    — Ai văzut cum a fugit?... Asta e cea mai mare porcărie pe care am văzut-o.

    Credeam că vorbeşte de nevasta colonelului care nu-i acordase nici măcar graţia să-l aştepte la Iaşi. Încercai dar să-l mângâi:

    — Ei, şi… Să-i fie de bine!... Doar n-ai vrea să te sinucizi pentru o femeie?... Toto holbă ochii la mine.

    — Care femeie?

    — Cum care femeie? Jenny!... Nu vorbeşti de Jenny?... ştiam mai dinainte, dar nu vream să-ti spun, ca să nu-ţi faci sânge rău... A plecat la Huşi.

    — Jenny e la Huşi?

    — Sigur. Cum?... Tu nu ştiai încă unde e?...

    — Eu am fost chiar aseară la ea!...

    De data asta, era rândul meu să holbez ochii la el.

    Nu vorbeai de Jenny?

    — Nu.

    — De cine atunci?

    — De Blebea!...

    — Dar Blebea trebuie să fi plecat la Botoşani, la şcoala militară, iar îţi faci spaimă degeaba, ca la Bucureşti, când credeai că s-a strecurat printre rândurile duşmane...

    — Ba e chiar la Bucureşti. S-a întors de la Iaşi în ajunul intrării nemţilor şi a rămas acolo. De data asta, nu mă mai înşel. Era omul lui Von den Busche şi acum o să fie directorul ziarului oficios al comandaturii lui Mackensen.

    Nu ştiam ce să-i răspund. Graba cu care amestecasem numele celor două persoane, deopotrivă de periculoase relaţiilor mele personale cu Toto, mă pusese într-o vădită inferioritate. Tăceam din gură, exersându-mi elocvenţa numai cu limbajul sprâncenelor şi umerilor.

    Bănuitor însă, Toto reluă discuţia:

    — Dar cu Jenny ce este? Când a fost la Huşi? Ştii ceva precis?

    Căzusem singur în capcană. Prietenul meu avea toate calităţile de pe lume, afară de una singură: era mai prost ca mine. Răspunsei dar, aproape fără să mă gândesc:

    — Ştiu ce mi-a spus ea. Dacă avea de gând să stea la Iaşi, de ce m-a minţit că pleacă la Huşi?

    Toto se jena parcă să-mi răspundă imediat. Dar odată şi odată tot trebuia să aranjeze cu mine şi afacerea asta. Făcu, deci, o supremă sforţare şi cu vocea lui confuză de cobză, începu să mă mustre:

    — Fiindcă a vrut să scape de tine. Prea o plictiseai cu curtea... Să-ţi fie ruşine. Ce?... Credeai că n-o să-mi spuie?...

    Pericolul trecuse. Toto Radian trebuia să-mi rămână acelaşi prieten bun de mai-nainte. Pentru aceasta însă, era nevoie să încep cu ofensiva şi încă repede detot.

    — Eşti un caraghios, dacă îţi închipui că era lucru serios... Ce? Altă treabă n-am acum decât să mă leg de amanta ta?... Jenny însă este o femeie imposibilă... Să ştii. E plină de fumuri. Dacă nu-i faci curte, se supără că nu-i dai atenţie şi te face rău crescut... Dacă îi faci, se supără că n-o respecţi şi te face obraznic. Nu-i poţi fi pe plac niciodată... Pesemne că de când te iubeşte pe tine, s-a zăpăcit aşa!...

    Toto surâde şiret... Amanţii şi struţii înghit tot felul de lucruri imposibile. Eu, însă, continui ofensiva printr-o mişcare de învăluire:

    — Şi dacă e vorba de supărare, mi se pare că eu am dreptul să mă supăr, nu ea... Iată pentru ce a făcut Dumnezeu femeia... Să bage dihonie între prieteni.

    Toto caută să mă liniştească. A fost o simplă glumă. Jenny nu s-a plâns de purtarea mea. A încercat să-l facă însă gelos. Dar nu s-a prins... Toto cunoaşte sufletul femeilor, cum îşi cunoaşte Frantz Ioszef popoarele monarhiei!... Pronostichează imediat unde e dragoste adevărată şi unde nu e decât interes. Dar în dragoste aşa este — cei care se iubesc, caută să se singularizeze chiar cu riscul sacrificării vechilor prietenii. Şi Jenny, care ştie să facă deosebirea între bărbaţi, după rezultatele obţinute în propriul ei laborator, tratează anemia cerebrală cu stricnină şi hipertrofia nervoasă cu bromură...

    Când voi vedea-o, am s-o felicit. Era cea mai potrivită alegere ce-ar fi putut-o face. Recunosc că Toto îmi este superior din toate punctele de vedere. Nu ştiu dacă războiul a inversat nomenclatura valorilor. Constat însă că şeful de cabinet al ministrului de interne ne bate cu câte zece lungimi de cal, şi pe mine şi pe căpitanul de jandarmi, proprietarul chipiului din fereastra odăii doamnei Jenny colonel Vasilescu. Noi suntem două laşităţi anonime — unul mobilizat la cenzură şi altul detaşat pe lângă lagărul internaţilor civili de la Huşi. Toto, însă, e laşitatea oficiala, care veghează la... îndestularea eroilor de pe front!...

    De data asta, bunăoară, se duce la gară să se intereseze dacă nu cumva a sosit de la Odesa vagonul special cu smochine, ciocolată, rahat şi biscuiţi. E darul pe care generalul-şef al aprovizionării ruseşti l-a făcut aprovizionării româneşti pentru nevoile frontului nostru. Cozonacii Mariei Antoaneta îşi pierduseră ultima lor raţiune istorică. Regina Franţei formulase un simplu deziderat. Generalul rus îl tradusese în fapt...

    Istoria se repetă însă, cu precizia reapariţei unei comete cu sau fără coadă. Astronomii naivi îşi închipuie că vizitele acestor musafiri cereşti se datoresc calculelor lor. E una din puţinele mângâieri ale specialiştilor. Cei care vor avea însă norocul să se înfrupte din ciocolata, rahatul, smochinele şi biscuiţii mărinimiei ruseşti, se vor întreba nedumeriţi cum au putut ajunge până pe front aceste comete alimentare, neprevăzute până atunci în calculele privaţiei lor cotidiene. Şi poate că cel mai vechi contingent de pe front îşi va aduce aminte că la el în sat apariţia unei comete însemna sfârşitul lumii şi, strângând în jurul lui pe cei mai tineri, le va şopti în taină, de frică să nu-l audă don’ căpitan:

    — Ascultaţi-mă pe mine, măi fraţilor, că eu sunt mai bătrân ca voi... Asta e grijania itindenţei ca să murim barim împărtăşiţi!…


    VIII

    “COCOSTÂRCUL DE AUR” ŞI “PORUMBIŢA DE PORŢELAN”

    Bodega domnului Aivazian nu are în aspectul ei nimic din graţia păsării călătoare care i-a dat numele firmei. Din stradă, prin geamul vitrinei pătrate şi al uşii dreptunghiulare, nu se văd decât perdelele galbene-limonii, pe fondul cărora literele albe ale celor doua inscripţii “Cocostârcul de aur” şi “Intrare” par nişte fărâmituri de brânză de oaie, presărate neregulat în două ceaune de mămăligă.

    Pasărea călătoare, însă, nu există decât în cele şapte vocale şi nouă consoane ale alfabetului. Cocostârcii, probabil din cauza sezonului înaintat, plecaseră din Iaşi spre Constantinopol şi, în lipsa modelului autentic, zugravul n-avusese după ce să-i facă portretul.

    Faţada localului era, dar, severă şi discretă, aşa cum se cuvenea să fie o bodegă născută din nevoile războiului.

    Interiorul, însă, dovedea oarecare preocupare de confort din partea patronului, care cumpărase, de ocazie, zece mese şi treizeci şi două de scaune, de forme şi stiluri diferite. Pereţii erau albi şi se terminau în tavan printr-un chenar cu aşa-zise motive româneşti, vopsit, bineînţeles, cu roşu, galben şi albastru. Tariful consumaţiilor, o ordonanţă a prefecturii de poliţie şi două cromolitografii — una cu “Maurul din Veneţia” şi alta cu “Bărbierul din Sevilia” — formau podoabele artistice ale acestui interior de strict interes practic. Ca să facă mai mult efect, domnul Aivazian spânzurase în perete o piele de leopard, pe care până atunci o avusese în odaia să de culcare. Tejgheaua era un fel de pupitru de şcoală, iar în dosul ei, un dulap cu geamuri adăpostea garnitura sticlelor cu băuturi spirtoase. Conţinutul lor, însă, nu corespundea etichetelor. El era unul şi acelaşi, deşi domnul Aivazian marcase pe sticle preţuri diferite, precum să se ştie că romul e mai ieftin decât coniacul, coniacul mai ieftin decât vişinata şi vişinata mai ieftină decât benedictina.

    Ziua inaugurării ne adunase ca în corabia lui Noe, toate vietaţile pământului, care în momentul acela se reduceau la diferite categorii de mobilizaţi pe loc sau detaşaţi la serviciile de specialitate. Catalogarea laşităţii după specialităţile vieţii era singurul lucru pe care îl imitaseră m cu succes de la nemţi. Erau de faţă reprezentanţii autorităţilor civile şi militare, reprezentanţii presei, ai “Crucii roşii” şi ai cenzurii. Erau de faţă chiar un căpitan de la comenduire, doi comisari de la prefectura poliţiei, un ofiţer aviator francez, un inginer american de la căile ferate, trei ofiţeri ruşi şi un popă român-ortodox. Domnul Aivazian nu uitase pe nimeni dintre cei care ar fi putut să-i fie vreodată de folos. Mai eram, apoi, eu cu Toto şi, bineînţeles, Nicolaşa cu Tatiana.

    Ne înghesuiam unii într-alţii, fără să ne mai cerem “pardon”, ne vorbeam, fără să ne cunoaştem şi ciocneam paharele, fără nici un entuziasm, fără nici o legătură sufletească, fără nici o speranţă de mai bine, ca şi cum fantezia mediocră a unui mare agricultor ar fi amestecat în aceeaşi baniţă şi grâu, şi porumb, şi orz, şi secară.

    Nicolaşa bea şi servea de interpret. Traducerea fiecărui compliment la adresa patronului era apreciată după felul băuturii care se schimba în pahar. Nicolaşa bea de toate şi făcea la toţi declaraţii de dragoste şi cursuri de umanitarism. Tatiana ne măsura cu ochii pe fiecare şi, în gând, ne punea parcă note de sârguinţă şi bună purtare.

    De data asta, o pot vedea mai de aproape. O pot judeca la lumina zilei şi-i pot aprecia podoabele luminoase cu care fiinţa ei orbise pe Nicolae Damianovici, care o iubea până la sacrificiul de a o respecta toată viaţa.

    Nicolaşa avea, poate, dreptate. Tatiana e o porumbiţă de porţelan străveziu. Beţivii din bodegă o murdăresc cu ochii şi cu gândurile ascunse. Privirea mea de colecţionar, însă, întârzie pe luciul obrajilor ei de caolin, ca şi cum ar vrea să-i descifrez marca fabricii. E un “Sevres”, un “Meissen”, un “Nymphenburg”, un “Alt Wien” sau un “Kutany?”… E o piesă rară, o piesă unică poate, modelată într-un acces de nebunie şi arsă într-un cuptor supraîncălzit, care a dat pământului strălucirea unui spectru solar, simplificat la roz, albastru şi argint. N-aş putea spune pentru ce e frumoasă, fiindcă pentru religia frumosului nu s-a întocmit încă un catehism. Nu seamănă însă nici cu Jenny, nici cu Lotty şi nici chiar cu Viki. Nu seamănă cu nici una din femeile cu care mi-am familiarizat ochii şi mi-am domesticit amintirea. E un amestec ciudat din tot ceea ce arta a putut realiza mai sintetic şi mai înrudit cu intenţia premergătoare creaţiei: o icoană de Panselinos şi o infantă de Vélasquez, o stampa japoneză şi “Olympia” lui Manet. E parcă duhul sfânt coborât în formă de porumbiţă în mijlocul acestei mlaştini omeneşti, în care orăcăitul batracian din jurul “Cocostârcului de aur” salută, în acelaşi timp, şi reînvierea şi apropierea morţii.”

    Femeia asta a venit aici pentru mine. Prezenţa ei îmi sugrumă până şi iniţiativa unui eroism problematic. Laşitatea mea se coboară de data asta până sub temelia edificiului meu sentimental. Altă dată mi s-ar fi dat cel puţin mângâierea unui simulacru de luptă. De data asta însă, nu voi putea avea nici măcar curajul unei rezistenţe convenţionale. Luarea în stăpânire a trofeului profan se va face după protocolul impus de cel mai tare. Şi cel mai tare dintre noi doi este ea. Simt că n-aş putea-o violenta nici măcar cu completa mea resemnare. Nicolaşa avea dreptate. Tatiana trebuie iubită. Dar pe Tatiana n-o poţi iubi decât făcându-te tu, mai întâi, iubit de ea. Şi Nicolaşa n-a minţit. Tatiana mă iubeşte. Tatiana mă urmăreşte cu ochii, discret, ca fumul ţigării ce mângâie portretele din perete, în drumul lui spre tavan. Insistenţa ei mă face să roşesc. Din bucuria clipei, se desprinde, însă, regretul eternităţii. E ca şi cum s-ar împlini ultima dorinţă a unui condamnat la moarte. Şi cel care n-a preţuit până acum viaţa altora începe să se tocmească cu propria lui viaţă...

    Cu cit mă uit mai mult la Tatiana, cu atât îmi dau seama că până azi n-am cunoscut încă femeia. De-acum pot să-mi înstrăinez întreaga mea colecţie de bibelouri. Oricât le-am crezut de felurite, toate laRoş u, galben şi albastru 87 unloc nu fac nici cât fotografia unei femei adevărate. Dar Tatiana este, oare, cu adevărat o femeie?...

    Pentru ce femeia, pe care o iubeşte Nicolaşa, mă iubeşte pe mine?… Nu cumva Mircea Fedorovici nu-i decât umbra lui Nicolae Damianovici prelungită pe luciul unui lac, de răsăritul lunii pline?... Dacă Nicolaşa n-a înţeles gândul adevărat al Tatianei, când i-a spus că mă iubeşte pe mine?...

    Încep să tremur. Îmi simt tâmplele reci şi sloiul de gheaţă începe să coboare din creier prin toate arterele şi vinele mele, în a căror plasă de mătase roşie închisesem porumbiţa de porţelan, ca într-o colivie agăţată de vârful ventricolului stâng.

    Pentru prima oara, o femeie îmi dă vertijul prăpastiei sufleteşti. Începe să-mi fie frică s-o mai privesc. Aş vrea să-mi închid ochii, să nu mai văd nimic. Dar dacă, în timpul ăsta, Tatiana priveşte pe altul?...,

    Tatiana, Tatiana!... Simţi tu, cum EU am început să te iubesc, nu TU?...

    Încerc să mă apropii de ea. Picioarele, însă, îmi sunt mai grele ca roţile unui obuzier, împotmolit în mlaştinile Neajlovului... Dacă Tatiana îmi va întoarce spatele?... Dacă Tatiana nu mă iubeşte pe mine?… Dacă Nicolaşa s-a înşelat?...

    Îmi tremură trupul ca o piele tăbăcită de bivol, pe care un toboşar, înnebunit subit, ar bate şarja unei divizii de cavalerie destinată sacrificiului până la ultimul cal şi călăreţ... Ce-mi trebuie, să pornesc şi eu în fruntea ei?... Care e băutura cu care îşi potolesc setea morţii imediate eroii de mâine?

    Domnule Aivazian, domnule Aivazian!... Destupă sticla din care n-ai dat nimănui să bea... Umple-mi din ea cel mai mare pahar din bodega dumitale şi dă-mi să-l sorb până la fund, ca să pot striga imbecililor îmbuibaţi de alcool şi prostituţie:

    — În lături, laşilor, faceţi loc eroului, gata să moară pentru dragostea Tatianei, fiindcă pe Tatiana n-o poate iubi decât un erou... şi dintre voi toţi, eu singur pot iubi pe Tatiana... Eu singur iubesc pe Tatiana... iubesc pe Tatiana... iubesc pe Tatiana!...

    *

    — Nu te-am văzut de mult, Tatiana Grigorievna.

    — Eu te-am văzut mereu, Mircea Fedorovici.

    — Unde?

    — Peste tot...

    Tăcui o clipă, ca şi cum aş fi căutat să ghicesc unde m-ar fi putut vedea Tatiana. Ea zâmbea şi mă privea drept în ochi.

    — De ce nu m-ai oprit, să-mi vorbeşti?

    — Dar eu ţi-am vorbit tot timpul.

    De data asta, Tatiana nu mai zâmbea. Îşi ridicase mâna dreaptă până aproape de gură şi privea încruntată cornalina inelului din degetul arătător.

    — E o glumă ce-mi spui... Nu?

    — Eu nu glumesc niciodată... N-am timp de glume...

    — Dacă este aşa, spune-mi ce ţi-am răspuns când mi-ai vorbit. Eu nu-mi mai aduc aminte.

    — Ai tăcut din gură... N-ai vrut să-mi răspunzi niciodată.

    — Poate că mi-ai vorbit ruseşte.

    Tatiana ridică din umeri şi o strâmbătură vulgară îi răsuci buzele ca două foi de porumb, fragede...

    — Inima nu vorbeşte decât o singură limbă!...

    Încercai să-i apuc mâna. Fiindcă nu i-o puteam muşca de bucurie, vream să i-o sărut măcar. Tatiana se feri însă şi-mi zise:

    — Hai să plecăm de aici. Beţivii ăştia mă dezgustă.

    — Luăm cu noi şi pe Nicolaşa?...

    — A, nu... Eu nu umblu pe stradă cu doi bărbaţi deodată.

    Probabil că plecarea noastră fusese observată şi chiar comentată. Dacă Nicolaşa n-ar fi fost de faţă, faptul acesta m-ar fi încântat. Gândul, însă, că l-aş fi putut face pe el să sufere, mă întrista şi pe mine.

    În stradă, mâinile noastre se întâlniră ca doi soboli ce s-ar fi căutat pe sub pământ. Ce-i puteam spune mai mult decât:

    — Te iubesc, Tatiana.

    — Exact acelaşi lucru vream să ţi-l spun eu.

    — Te iubesc, Tatiana... M-auzi tu?... Te iubesc!...

    — N-aud nimic... Nu vreau s-aud nimic... Nu face zgomot pe stradă, că se uită oamenii la noi.

    — Unde vrei să mergem, atunci?

    — La tine acasă.

    În colţul străzii Brătianu cu strada Muzelor, doamna Jenny colonel Vasilescu se despărţea tocmai de căpitanul de jandarmi. Căutai un pretext să-i atrag atenţia. Voiam cu tot dinadinsul să fiu văzut în intimitatea unei femei frumoase. Oprii pe Tatiana şi-i spusei:

    — Vezi pe doamna de alături? E amanta lui Toto, pe care-l înşală cu căpitanul de care s-a despărţit adineaori.

    Tatiana întoarse capul cu dezgust.

    — Femeile voastre nu ştiu să respecte bărbaţii de la care îşi împrumută propriul lor prestigiu. Noi, însă, nu ne înşelăm niciodată bărbaţii cu care trăim, îi schimbăm cu alţii care ne plac mai mult, dar nu-i înjugăm niciodată ca pe boi, câte doi, la plug...

    Morala porumbiţei de porţelan ar fi înviorat poate tristeţea lui Nicolaşa, care continua să bea la “Cocostârcul de aur” în sănătatea ei şi în ciuda problematicului său număr de ordine.

    *

    De când au căzut Bucureştii, mi-am dat seama că şederea mea la Iaşi depinde de victoria finală. Nu ştiam care anume din beligeranţi va aduce, ca Salomeea, pe tipsia de argint, capul lui Ion Botezătorul. Oricare ar fi fost rezultatul războiului însă, ştiam că Bucureştii vor rămâne mai departe capitala României de mâine. Până atunci dar, Iaşii trebuiau să mă adăpostească cu toată cinstea cuvenită unui evacuat oficial. Cu învoirea domnului Aivazian, deci, îmi transformasem odaia după chipul şi asemănarea Zeului vagabond care poposise în ea, fără termen şi fără obligaţii legale. Starea de asediu mă punea la adăpostul oricărei neplăceri de ordin material, vizavi de proprietarul meu. Mi-am reconstituit, în parte dar, odaia mea din strada Carol, cu personalitatea rafinamentului primitiv, potrivit vremurilor excepţionale prin care trecea toată lumea. Târgul Cucului îmi furnizase câteva lucruri de preţ, pe care nu le-aş fi putut găsi nici în Calea Vacăreşti a Bucureştilor. Înnădisem firul celor aduse cu mine de firul celor găsite la Iaşi şi făcusem din odaia domnului Aivazian un labirint minuscul, pe pereţii căruia ochii unui nou-venit s-ar fi putut pierde ca şi Teseu prin coridoarele lui Minos.

    Tatiana priveşte uimită în jurul ei. Lăcomia slavă începe totdeauna cu unul din cele cinci simţuri. Individual, se continuă cu pofta de mâncare, băutură şi dragoste, iar colectiv, se încheie cu mirajul stăpânirii Constantinopolului. Lăcomia Tatianei a început cu ochii şi are să se sfârşească probabil cu gura.

    — Unde te-ai născut tu, Mircea Fedorovici?

    — La Bucureşti.

    — Ce anume rasă românească reprezintă Bucureştii?

    — Propriu-zis, nici una... E un amestec savant din sângele diferiţilor clienţi ai unui laborator de analize medicale. Negustorii sunt ovrei, birjarii sunt muscali, servitorii sunt unguri, croitorii sunt nemţi, lăutarii sunt ţigani, birtaşii sunt francezi şi oamenii politici sunt parte greci, parte armeni, parte albanezi. Români adevăraţi nu sunt, probabil, decât funcţionarii inferiori — singurii cărora li se cer actele stării civile, la intrarea lor în slujbă.

    Tatiana crede că glumesc. Numără pe degete toate categoriile de bucureşteni şi, după ce sfârşesc, mă întreabă din nou:

    — Dar tu nu eşti român?

    — Ba da... Eu sunt oltean.

    — Ce însemnează asta?

    — Un fel de român cu douăzeci şi patru de măsele, cu cămaşa lungă până la glezne, cu cuţit la brâu, cu o garoafă roşie după urechea dreaptă, şi cu toţi sfinţii din calendar pe buze.

    — Ce cauţi, atunci, la Bucureşti?

    — Fiindcă oltenii cutreieră toată ţara. Vând zarzavaturi şi fructe, fură găinile din curţile boierilor, înmulţesc populaţia cu copiii din flori ai bucătăreselor şi învaţă pe candidaţii la cetăţenia română să cânte Doina.

    Tatiana şi-a aruncat haina de blană pe pat şi a rămas în şorţul alb de infirmieră la “Crucea roşie”. Aiurelile mele încep s-o intereseze. O consultaţie medicală se impune. Pentru diagnostic, însă, medicul are nevoie să mai cunoască şi alte simptome.

    — Cum se face, atunci, că te-ai născut la Bucureşti?

    — Fiindcă a fost o naştere incidentală, dacă nu chiar accidentală...

    Tatiana s-a lungit pe pat ca un Harun al-Raşid, acordându-mi şi cinstea sexului şi întâietatea cuvântului de aur al Şeherezadei.

    — Povesteşte-mi viaţa ta, Mircea Fedorovici... Vreau să ştiu mai întâi dacă meriţi să te iubesc.

    Mă apropii de dânsa cu ochii fragmentaţi în elipsa primei rugăciuni din ierarhia dragostei. Tatiana s-a ghemuit însă lângă perete şi, cu vocea ei severă, mă ţintuieşte locului:

    — Stai pe scaun, dacă nu te mai ţin picioarele şi povesteşte-mi, mai întâi, viaţa ta, Mircea Fedorovici. Altminteri, plec şi nu mă mai vezi niciodată.

    Mă supun ca un copil sau, mai bine zis, anticipez supunerea octogenarului căzut în vârsta copilăriei.

    — M-am născut la Bucureşti, fiindcă preludiul naşterii mele a fost moartea tatei. Sunt un copil postum, Tatiana. Noroc însă că n-am întârziat decât şapte zile după moartea tatei. Altminteri, nu ţi-aş fi putut spune azi, exact, al cui sunt. Aş fi preferat, desigur, să mă nasc şi eu acolo unde îmi este obârşia strămoşilor. Graba tatei, însă, a făcut să văd lumina zilei în oraşul unde el închisese ochii pe vecie. Poate vrei să ştii cine a fost tata?... N-a fost nici boier, nici mojic. Era exact ceea ce unii ar putea să fie, dacă ar voi, iar alţii vor să fie, fără să poată. Era negustor de pietre şi metale preţioase. Era un suflet de artist vagabond înfrăţit cu clipa vieţii trăită integral. Vântura ţara în lung şi în lat. Cumpăra unde găsea, vindea unde putea şi, la nevoie, schimba o piatră de topaz, pe o damigeană de Drăgăşani vechi şi două pietre de smarald sau safir, pe doi ochi de fată mare. Iartă-mă, dacă eu nu-i pot semăna întru toate. Dar de când s-a început războiul, nimic din ce este nu se mai aseamănă cu ce-a fost. Aurul şi pietrele preţioase le-am trimis la voi, la Moscova, Drăgăşanii au fost distruşi de filoxeră şi fetele mari s-au făcut surori de caritate.

    Tatiana bate din palme şi-mi dă să înţeleg că nu mai este nici ea fată mare.

    Eu încep să simt greutatea răspunderii mele de istoric fără pergamente domneşti şi galerii de portrete strămoşeşti. Ce mult aş fi dat, să-l fi putut avea pe tata cu mine, măcar într-o simpla fotografie!... L-aş fi păstrat în carnetul meu de identitate, fiindcă sufletele copiilor, de cele mai multe ori, se tocesc mai repede ca actele stării civile. L-aş fi consultat în momentele mele de grea cumpănă şi l-aş fi impus controlului Tatianei, să-mi spună dacă semăn cu el, sau dacă nu cumva păstrez din greşeală o altă fotografie decât a tatei.

    Îmi dau seama că toate bănuielile mele din clipa aceea sunt abjecte. Aş prefera să renunţ chiar la despuierea scrutinului meu de familie. Tatiana însă mă teorizează. S-a întins în pat ca o strună de argint pe pântecele unei viori şi se uită ţintă în ochii mei ca un “Aeternum vale” de pe poarta unui cimitir! şi mă gândesc că o strună de vioară poate plesni, iar pe poarta unui cimitir poţi intra, câteodată, fără să mai ieşi afară.

    Îi încep, dar, povestea vieţii mele cu sfârşitul vieţii tatălui meu, săvârşit în noaptea revelionului din 1881. Amănuntele complete nu le cunosc nici eu. Prietenii tatii, cu care petrecuse, n-au vrut să-mi spună nimic mai mult decât să blesteme “ceasul rău”, ceasul cu care se începea un An nou în ciocnet de cupe şi, poate, chiar în atingeri de buze. O iarnă grea împiedică transportul cadavrului la Târgu Jiu şi înmormântarea se făcu la Bucureşti, unde familia fuse nevoită să aştepte reluarea circulaţiei pe căile ferate. Graţie acestui caz de forţă majoră, văzui pentru prima dată lumina unei... lămpi de gaz, în noaptea sfântului Ioan Botezătorul.

    Dacă evenimentele profane nu sunt decât reflexul voinţelor divine, aş putea spune că naşterea mea n-a fost decât o pastişare a naşterii lui Isus Hristos. Amândoi ne-am născut la drum, cu singura deosebire a decorului în care se săvârşea misterul apariţiei noastre pe lume. El se născuse pe paiele unor iesle de grajd, eu pe cearşaful de olandă al unui pat de bronz. Amândoi, apoi, ne legasem naşterea de numele primului sfânt al bisericii creştine. Dar, naşterea lui fusese numai anunţată de Ioan Botezătorul, pe câtă vreme naşterea mea fusese chiar patronată de el. Ca recunoştinţă pentru deosebita cinste ce-mi făcuse, familia hotărî să mă numesc Ion. Dorinţa tatei însă, care purta numele lui Tudor Vladimirescu, spaima fanarioţilor, făcuse ca fiu-său să poarte numele lui Mircea Basarab, învingătorul turcilor la Rovine. Şi iată pentru ce, în cazanul cu apă sfinţită, mă botezară Ion, iar în registrele stării civile, de la primărie, fusei înscris Mircea Ion Băleanu... Altă deosebire nu mai văd. Bethleemul şi Bucureştii încep cu aceeaşi literă!...

    Somiera patului scârţâie ca schela unui edificiu în construcţie. Tatiana se ridică în picioare, ca un obelisc alb, crescut din mijlocul cuverturii cenuşii de pe pat şi-mi strigă:

    —Vania, Vaniuşca....Vino încoa să te sărut!...

    Eu mă înalţ în vârful degetelor spre ea, ea îşi frânge mijlocul în două, aplecându-se spre mine şi buzele noastre fierbinţi se lipesc, întregindu-se ca cerul şi marea la orizont.

    Tatiana nu mai vrea să audă nimic. Restul vieţii mele n-o mai interesează. Nu-i cunosc încă părerea asupra primului meu foileton. Îi ghicesc însă intenţia fermă de a colabora cu mine la cele nescrise încă. De altfel, e tot ce-aş fi putut visa să găsesc la Iaşi!...

    Războiul nu mai îmi procura nici o senzaţie nouă. Eram condamnat să-mi îmbrac până şi sufletul în uniforma verzuie a celor ce trebuiau să se mulţumească cu simple roluri de figuranţi. Până atunci, e drept că mobilizaţilor de la cenzură li se respectase haina civilă. Pe scenă însă, importanţa rolului nu se judeca după costum, ci după text. Oare, la Iaşi nu se reprezenta aceeaşi piesă ca la Bucureşti? Nu erau aceiaşi actori şi publicul nu era aproape acelaşi?... Pentru ce, dar, s-ar fi schimbat numai rolurile?...

    Tatiana îmi adusese aminte de ceea ce nu trebuia să uit niciodată. Războiul nu este decât o simplă problemă de perspectivă, şi atâta tot. E acelaşi peisaj, văzut numai prin diferite ochiane de panoramă. Aceeaşi arie exasperantă de flaşnetă anunţă oraşului sosirea panoramei şi aceeaşi baborniţa, soră cu moartea, îţi întinde biletul de intrare, în schimbul banilor cu care ţi-ai putea cumpăra o pâine...

    Deşi despărţiţi prin frontul de luptă, Bucureştii şi Iaşii se ţin încă de mână. Sunt fraţii care au pornit vara în excursie prin munţi. Primul a alunecat în prăpastie, al doilea mai rezista încă, agăţat de trunchiul unui brad. Care va fi sfârşitul, nu ştiu. Poate se vor prăvăli amândoi, poate vor scăpa amândoi. Depinde de prezenţa de spirit a excursioniştilor şi de calitatea frânghiei cu care sunt legaţi.

    Deocamdată, însă, în vârful bradului a poposit o porumbiţă albă de porţelan. Se uită nedumerită în jurul ei şi nu pricepe nimic din cele ce se frământă sub umbrela bradului. Pentru ea, prăpastia, ca şi muntele, sunt mai netede ca o potecă pe Bărăgan. Adâncimile nu-i dau vertigiul prăbuşirii şi înălţimile nu-i grăbesc zborul spre mezalianţe astrale. Vine însă de departe şi este obosită. Ar vrea să-şi moaie ciocul în apa unui izvor ascuns, din care razele soarelui n-au sorbit încă nici un strop. Războiul s-a întins însă ca o pecingine pestetot, a otrăvit toate izvoarele munţilor şi a îndoliat până şi razele soarelui...

    Nu ştiu dacă războiul respectă măcar simbolul biblic al porumbiţelor. Dar, pe umărul meu, ca şi pe o cracă verde de brad, Tatiana şi-a răsfirat degetele ca nişte gheare fine de pasare obosită. A simţit, poate, că eu sunt singurul izvor de apa vie din care s-ar putea adapă în trecerea ei prin aceasta lume moartă. Şi când glasul ei se agita în cuprinsul odăii mele ca zigzagul unei ramuri de măslin la poalele muntelui Ararat, ecoul fericirii biblice îi răspunde, frângându-se parcă în cele şapte culori ale curcubeului.

    — Vaniuşca, Vaniuşca, abajaiu tiebea!...

    — Taniuşca, Taniuşca... porumbiţa mea de porţelan!...


    IX

    DONEC TOTUM IMPLEAT ORBEM

    În aşteptarea unor vremuri mai bune şi cu speranţa descoperirii unor oameni mai pricepuţi, comandamentele militare fuseseră schimbate, de la şeful Marelui Stat Major, până la şefii celor mai neînsemnate unităţi de luptă. Rămăşiţele armatei noastre, completate cu diviziile proaspete ale ţarului Nicolae şi ajutate mai ales de practica ofiţerilor din misiunea militară franceză, reuşiseră să fixeze frontul pe poziţiile strategice însemnate cu steguleţe tricolore, pe harta de la Marele Cartier. Nu ştiu dacă era o simplă coincidenţă, dar cele două armate duşmane se opriseră, parcă după comanda lui Nicolae Damianovici, pe linia care avea să formeze hotarul dintre cele două ţări...

    Părerea mea, însă, era că adevăratul autor al acestei prime victorii româneşti fusese iarna. Gerul şi zăpada colaboraseră cu noi, mai sincer şi mai eficace decât aliaţii.

    Se începuseră acum pregătirile pentru campania de primăvară.

    Această formulă sacramentală îmi aducea aminte de expediţiile împăratului Traian contra dacilor. Pe mine, operaţiile militare nu mă pasionaseră niciodată. Şi dacă le uitasem pe cele învăţate în liceu, cu atât mai mult, nu eram ţinut să le discut pe cele încredinţate persoanelor competente de pe front sau din dosul frontului.

    Rolul meu, ca şi al câtorva alţi confraţi de la cenzură, fusese hotărât în mod definitiv de către Marele Cartier General. Comandamentul suprem ne făcuse marea cinste să ne încadreze şi pe noi printre colaboratorii victoriei finale. Armata românească trebuia să-şi refacă mai întâi moralul său, într-o formulă mai poetică, să-şi regăsească sufletul pierdut pe Jiu, pe Olt şi pe Argeş. Completarea cadrelor şi muniţiilor era o simplă chestie de câteva contingente mai mult şi de alte câteva trenuri sosite din Rusia la timp. Animatorii victoriei de mâine, însă, nu puteam fi decât noi, redactorii ziarului “România”.

    Iată-ne, deci, încadraţi în serviciile auxiliare ale armatei combatante!… Amorul meu propriu, care nu-şi tulburase cu nimic starea lui latentă de până atunci, începuse deodată să aibă veleităţi de ghiocei, şi, cu toate acestea, până la primăvară, mai era încă timp!... Eroismul, însă, nu este o “salată de sezon” şi primele mele simptome de eroism începuseră să-mi gâdile sufletul, ca primele dureri artritice la încheietura degetelor.

    Nu-mi puteam preciza încă bine aportul activităţii mele eroice în marea operă de pregătire a victoriei finale. Optimismul, însă, mă însufleţea ca o sărutare pătimaşă de femeie. Începusem chiar să consider războiul ca o operă a mea personală. Nu-mi rămânea decât să-mi aleg sacrificiul cu care s-o pot desăvârşi. Mănăstirea de la Curtea de Argeş se dărâmase atâtea nopţi de-a rândul. Dar, în clipa în care visul meşterului Manole fusese trăit aievea de propria lui soţie, cărămizile se transformaseră în piatră şi piatra în veşnicie. Pentru un moment, fiinţa de care mă lega cea mai frenetică şi sălbatică dragoste era Tatiana. Tatiana, deci, trebuia să-mi ajute la desăvârşirea operei compromisă de alţii. Pe porumbiţa mea de porţelan aveam s-o spânzur de streaşina României de mâine, cu un clopoţel de argint în cioc!...

    *

    În dimineaţa zilei de 27 februarie, Nicolaşa îmi bate în uşă. Căciula lui de oaie albă îmi pare aureola unui sfânt venit din fundul Siberiei. Veselia lui miroase a praf de puşcă şi a ploaie de primăvară.

    — Bucură-te, Mircea Fedorovici, că se sfârşeşte războiul... De acum înainte, avem noi grijă de toată lumea!...

    Unde o fi bătut Nicolaşa toată noaptea, de a nimerit la mine aşa de dimineaţă?... Mă frec la ochi, să-l pot privi mai bine, dar frazele lui mă orbesc parcă şi mai mult.

    — De acum s-a sfârşit şi cu ţarul nostru şi cu nemţoaica lui. Or să se ducă dracului amândoi după popa Rasputin...

    Nu pricep nimic. Nicolaşa trebuie să fie beat turtă.

    — Revoluţia mult aşteptată a început... Preobrajenski, Valinski şi Litovski au trecut de partea poporului... De acum nu ne mai temem de nimeni. Regimentele astea fac mai mult decât toată armata ţarului de pe front... ştii cine a dat semnalul în armată? Cărpicinicoff!… Un soldat din regimentul Litovski... Un simplu om liber!... Bravo lui!… Trăiască revoluţia!...

    Abia acum încep să pricep. Dar, în momentul de faţa, este oare posibilă o revoluţie în Rusia?... Nu cumva cele povestite cu atâta patos de Nicolaşa nu sunt decât simple tulburări de stradă? Trebuia să mă duc la redacţie numaidecât. De la Nicolaşa nu puteam afla decât ecoul ştirilor trecute din gură în gură. Mie, însă, îmi trebuia textul telegramelor oficiale.

    Nicolaşa mi-ajută să mă îmbrac. Parcă aş fi un paralitic. Îmi lipsesc doar cârjele şi cele câteva sute de spectatori ca să mă însoţească până la “scăldătoarea oilor”. În stradă, Nicolaşa mă părăseşte:

    — Luaţi seama să nu scrieţi vreo prostie la gazetă, că pe urmă n-o să fie bine... Dacă vreţi să câştigaţi şi voi războiul, să luaţi apărarea poporului... Daţi-o dracului de oligarhie, că nu mai merge. Să nu care cumva să combateţi revoluţia, că aici vă putrezesc oasele. Să ştiţi!… Trageţi la gazetă un titlu mare, pe toată pagina: “Trăiască democraţia rusă!...”

    La redacţie nu este încă nimeni. Dau fuga la tipografie. Aici găsesc pe secretarul de redacţie, care pregăteşte o ediţie specială. Ştirile sunt adevărate. În Rusia, izbucnise revoluţia de trei zile. Pericolul însă părea înlăturat. Poporul se revoltase contra trădătorilor de origine germană, care puseseră stăpânire pe ţar şi înlesniseră dezastrele armatei pe front. Foştii miniştri şi demnitarii curţii fuseseră arestaţi. Noul guvern era format din reprezentanţii partidelor democrate din Dumă. Războiul avea să continue până la victoria finală.

    Puţin mai târziu, de la cenzură ni se trimite o nouă telegramă: ţarul abdicase în favoarea fratelui său mai mic, marele duce Mihail Alexandrovici, care avea să semneze o proclamaţie către poporul şi armata rusă şi să pună imperiul pe bazele democraţiei adevărate.

    Surprizele se precipită, însă. Telegramele sosesc din sfert în sfert de oră. Dar, cele noi, prezintă situaţia sub un alt aspect. Curiozitatea şi nerăbdarea populară cresc văzând cu ochii. Mulţimea umple străzile din centrul oraşului, ca într-o zi de sărbătoare naţională. Opinia publică este împărţită. Unii privesc evenimentele din Rusia cu simpatie; alţii continuă să se îndoiască de schimbarea radicală a situaţiei. Autorităţile se abţin de la orice manifestaţie spontană. Rezerva oficialităţii noastre se identifică cu statuia lui Miron Costin, care continuă parcă să buchinească în Letopiseţul său, că: “nu vremurile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremurilor”.

    După-amiază, aflăm că marele duce Mihail a refuzat tronul, până ce Adunarea Constituantă nu i-l va oferi ca dar din partea poporului rus. Majoritatea deputaţilor, însă, înclină spre republică.

    Ultimele ştiri de peste Prut contribuie să deruteze complet opinia publică. Toată lumea se întreabă: “Ce are să mai fie mâine?...” Dar ce trebuia să fie cunoscut la Iaşi abia mâine, în Rusia se petrecuse încă de ieri!... Guvernul provizoriu fusese constituit cu atribuţii dictatoriale. Le roi est mort, vive le roi!... Cu ce autoritate însă, şi, mai ales, pe ce forţă se baza noul guvern, ca să poată prezida mai departe destinele fostului imperiu ţarist?... Cei care apucaseră războiul de la 1877 nu puteau concepe Rusia fără ţar şi pe ţar ca un simplu sinecurist al republicii. Vulgarifatea acestei eventualităţi făcea să roşească până şi obrajii celor mai mari duşmani ai ţarismului. Cei mai tineri, însă, proslăveau triumful democraţiei şi, cu discreţia impusă de stare de asediu, propovăduiau chiar o revoluţie la fel şi în România.

    Pretenţiile lor însă erau exagerate, fiindcă, în momentul acela, o Românie propriu-zisă nu mai exista. Oltenia, Muntenia şi Dobrogea erau ocupate de duşmani, iar fâşia de pământ pe care se refugiase regele, guvernul, parlamentul şi autorităţile care constituiesc suveranitatea unui stat liber, deşi purta numele de Moldova şi pe hartă făcea încă parte din România, era inundată de aproape un milion de soldaţi ruşi, care ar fi putut-o alipi oricând la Rusia. O revoluţie în România, în momentul acela, ar fi fost un act de sinistră megalomanie democratică.

    Războiul ne scuturase de urechi, ca un profesor ce şi-ar fi prins elevii cu lecţia neînvăţată. Idealul nostru de până atunci fusese să trecem examenele, cu intervenţia părinţilor sau rudelor influente. De data asta însă, căzuserăm peste un profesor bătăios, care nu vrea să ştie de nimeni. Războiul ca războiul!... Au mai mâncat şi alte popoare bătaie şi n-au dispărut. Ce te faci, însă, cu revoluţia?...

    Toto, pe care îl vedeam aproape în fiecare zi, mă ţinea, ca şi la Bucureşti, în curent cu toate noutăţile interzise cunoştinţei marelui public. De data asta însă, şeful de cabinet al ministrului de interne nu mi le mai spunea cu precauţia destăinuirii unui secret, ci cu sinceritatea mărturisirii unei nenorociri fatale. Revoluţia rusă, de altfel, desfiinţase toate secretele de stat. Lumea începuse să ştie tot ce se petrece. Măştile începuseră să cadă una după alta. Carnavalul inconştienţ ei durase destul. Mascarada ipocriziei se stingea în sufletul fiecă ruia, odată cu lumina ultimului lampion de hârtie multicoloră. Sinceritatea făcea ravagii, chiar printre cei care aveau de mărturisit anumite păcate. Iaşii păreau o enormă casă de nebuni. Atâta cuminţenie numai la balamuc puteai găsi!...

    Părerea celor în măsură să cunoască adevărata situaţie era că România sărise din lac în puţ. Dar puţul era aşa de adânc, că deschizătura ghizdurilor nu mai îmbrăţişa decât un pătrat de cer senin, mare cât o faţă de masă pentru patru persoane.

    Orice s-ar fi întâmplat, deci; dar la masa asta trebuia să mă ospătez şi eu. Nu puteam admite, pentru nimic în lume, să fiu sacrificat de dragul meu unui ţar imbecil, care se aruncase în apă să scape de înec un copil zvăpăiat, fără să-şi dea seama că el nu ştie să înoate.

    Un tacâm, deci, mi-l rezervasem, din oficiu, mie. Dar pentru celelalte trei?...

    Nu-mi place vecinătatea oricui. La masă, mai ales, când nu pot fi singur, mă enervează tovărăşia necunoscuţilor care mănâncă brânză cu cuţitul, scuipă sâmburii cireşelor din compot în farfurie şi se scarpină după ureche cu furculiţa.

    Deocamdată, mi-am găsit doi tovarăşi de masă. Unul este, bineînţeles, Tatiana; altul, Nicolaşa. Mai îmi trebuie un al treilea şi, în urmă, “la Maître d’Hôtel” poate începe să ne servească “menu”-ul.

    Vreau să-mi duc, însă, generozitatea până la capăt. Mă obsedează al patrulea tacâm liber. Dacă ar fi vorba de “marea frescă a Ateneului român”, l-aş lăsa liber, până ce s-ar îndura Dumnezeu să ne dea şi nouă un artist decorator. Dar, pe vremurile astea de criză alimentară, e păcat să saturi numai trei flămânzi cu mâncare rânduită pentru patru inşi.

    Pe Toto nu-l chem, fiindcă oficialitatea şefului de cabinet ar putea jigni sentimentele democratice ale lui Nicolaşa şi, poate, chiar ale Tatianei. La domnul Aivazian, iar nu mă pot gândi, fiindcă nu vreau să-l smulg din abundenţa bodegii la “Cocostârcul de aur”. Ca să pot încheia dar cu succes ciclul Niebelungilor, trebuie să-l caut pe al treilea la Bucureşti. Primul nume care îmi vine în gând este o Walkirie. Lotty se roagă poate şi astăzi pentru mine la icoana sfintei Paraschiva şi dacă nemţii nu vor fi reparat încă uzina electrică, probabil că Lotty ţine în fiecare noapte şi candela aprinsă..

    Cine o fi stând acum în camera mea? Cine îmi citeşte cărţile din bibliotecă?... N-am luat cu mine decât pe Baudelaire, pe Laforgue, pe Rimbaud, pe Corbiere şi pe Saint-Pol-Roux... Mi-e teamă chiar că, din cauza lor, a început să se vorbească de revoluţie şi la Iaşi. Poezia nouă e ca dinamita veche. Când crezi că nu mai e bună de nimic, atunci face explozie singură. Am lăsat însă pe Villon, pe Ronsard, pe Mallarmé, pe Verlaine, pe Francis Jammes şi toate romanele autorilor cu numele legat de câte o casă de nebuni. Pe Lautreamont l-am împrumutat Tatianei să-l citească. Efectul l-am constatat chiar a doua zi. Tatiana mă sărută acum ca o meduză. Deşi foarte personal, sufletul slav se adaptează, foarte uşor, oricărei formule de intelectualitate superioară. De când i-am dat să-mi citească autorii favoriţi, Tatiana are aerul că încearcă să mă instruiască ea pe mine. Zilele trecute mi-a vorbit de Gerard de Nerval şi de Villiers de l’Isle Adam... Pe Aloïsius Bertrand l-am dat lui Nicolaşa. Poemele lui Gaspar de la Nuit cadrează cu firea lui spontană şi întunecată ca o sală de spectacol înainte de ridicarea cortinei. Nicolaşa, însă, este un rus absurd. Principiile lui democratice l-au îngrădit ca pe o vespasiană în paravanul de tinichea atenuat cu afişe de teatru şi reclame comerciale. Nu mai admite acum nici aristocraţia intelectuală...

    Dar mai am la masă un loc liber. Nicolaşa, desigur, l-ar rezerva doleanţei colective a papagalilor dresaţi să ţipe “Trăiască libertatea”. Din fundul perspectivei celor trei sute km. de la Iaşi la Bucureşti, Lotty îmi aruncă parcă o mustrare sfioasă şi imensă, ca resemnarea capitalei după ocuparea ei de armata duşmană...

    “Nu, dragă Lotty... Nu te-am uitat încă şi nici n-am să te uit vreodată. Dar, la masă, nu trebuie să stai niciodată cu două femei pe care le-ai avut. Şi afară de astea, mi-e teamă că, odată ajunsă la Iaşi, vei cere să mănânci iar usturoi... Rămâi la Bucureşti, dar. Am să te regăsesc, după ce revoluţia rusă şi Tatiana şi-or spune ultimul lor cuvânt...”

    A, da!... Iată şi pe al patrulea comesean. L-am găsit. Trebuia să mă gândesc la el chiar din primul moment. E Laurenţiu Blebea, pe care Toto şi-a propus să-l aresteze, imediat ce-şi va vedea visul cu ochii. E spionul nemţilor din timpul neutralităţii noastre. E trădătorul cauzei naţionale şi al vagoanelor de cereale româneşti trecute peste Carpaţi!...

    Nu mai păstrez pentru Blebea, în sufletul meu, nici un fel de dragoste, nici măcar reflexul unei linguri de lemn într-o strachină cu ciorbă de linte. Dar dacă Blebea a reuşit să ne înşele pe toţi ca să-şi poată duce infamia cu succes până la capăt, înseamnă că Blebea este cu adevărat un om mare şi merită să stea la masa celor patru. Eu, cel puţin, îl găsesc, în momentul de faţă, superior nouă tuturor. Eroii laşităţii conservatoare de la Iaşi nu se pot compara nici chiar pe departe cu atitudinea eroică a celui ce riscase tot timpul să dispară prin asasinat sau sinucidere. Cei care tremurau în mână cu telegramele sosite din Rusia, invidiau acum şi atitudinea lui Blebea dinaintea declară rii de război, şi soarta lui după problematica încheiere a păcii...

    Ofer lui Blebea, dar, locul de cinste din capul mesei. Ştiu că masa este pătrată şi nu are nici un atribut ierarhic. Dar capul mesei va fi acolo unde va sta Blebea. Mă închin înaintea lui, ca în faţa geniului reprezentativ al unei rase. Blebea este mai armonic, mai simetric, mai dinamic şi mai extatic, şi decât mine, şi decât Nicolaşa, şi chiar decât Tatiana — singura femeie, până astăzi, care m-a obsedat mai mult de trei zile.

    *

    Ruşii au înnebunit de-a binelea. De altfel, fericirile neaşteptate îţi zdruncină totdeauna creierii. Democraţia face ravagii înspăimântătoare. Nu ştiu ce-ar putea fi în Rusia, unde noul regim a trebuit să niveleze o întreagă serie de clase sociale. La Iaşi, însă, deosebirea dintre soldaţi şi ofiţeri a dispărut cu totul. Salutul superiorului s-a redus la o chestie de bunăcreştere. În primul moment, cocardele roşii apăruseră numai pe pieptul stâng al uniformelor pământii. Cu timpul, însă, ele s-au urcat până la şapcă şi în prezent astupă cu totul vechea cocardă ţaristă cu culorile ordinului “Sfântu Gheorghe”. Emblema democraţiei li s-a urcat pâna la creier, ca manifestaţiile unui sifilis în faza terţiară. Cu cât soldatul este mai democrat, cu atât cocarda este mai mare. Unele ating circumferinţa unei străchini cazone. Altele sunt împodobite cu banderole de aceeaşi culoare, care atârnă pe uniforme ca dârele de sânge ale unor răni imaginare. Fiecare soldat din armata Rusiei democrate concurează parcă pentru un loc de figurant în opera Carmen. Cei mai sprinteni îşi iau aere de toreadori. Spiritul de imitaţie al celor mai simpli îi încadrează în ceata picadorilor, iar cei care nu pot pricepe încă ce înseamnă cocarda roşie, îndeplinesc, ca şi mai înainte, rolul taurilor, deşi, în majoritatea lor, nu sunt decât nişte simpli boi.

    Luptele pe front nu-i mai interesează. De altfel, bieţii oameni au, poate, dreptate. Ce caută ei în România?... Cum pot cetăţenii Rusiei democrate să se lupte pentru o ţara oligarhică?... Emisarii de peste Prut avuseseră grijă să sosească la timp, ca să poată strica mecanismul fostelor manechine ţariste. Oratorii de la Iaşi, ca şi cei de pe front, le explicaseră ce înseamnă un soldat democrat, care, la urma urmelor, nu era decât un cetăţean liber şi atâta tot.

    Printre aceştia, cel mai înfocat propagandist era Nicolae Damianovici!...

    Nicolaşa dispăruse pentru câtva timp din Iaşi. Domnul Aivazian era dezolat, fiindcă nu ştiu ce pusese tocmai la cale cu cel mai de seamă client al bodegii la “Cocostârcul de aur”. Tatiana jura că nu are nici o ştire de la el. Bănuia, însă, că trebuie să fie în Rusia, unde se pregăteşte temelia lumii noi, pe care eu şi confraţii de la ziarul Marelui Cartier nu o puteam pricepe încă. Tatiana, însă, vorbea din auzite. Deocamdată, n-o interesa decât faptul că răniţii din spital se împuţinaseră şi că alţii noi nu mai soseau de pe front. De câte ori încercam să-i cunosc părerile asupra viitorului, Tatiana îmi da aproape acelaşi răspuns. Fiindcă îmi jurase, să nu se despartă niciodată de mine, căuta să mă convingă că în Rusia de mâine s-ar putea trăi mult mai convenabil decât în România betejită de război. Nicolaşa avea relaţii în toate cercurile intelectuale din Petrograd şi Moscova. În felul lui, Nicolaşa era un om superior care putea juca un rol preponderent în noua Rusie, dacă, bineînţeles, s-ar fi lăsat de băutură...

    Porumbiţei mele de porţelan începuse să-i crească gheare de erete!...

    Iată-l, însă, pe Nicolaşa apărând din nou la Iaşi. Fusese la Chişinau, unde se pusese de acord cu “tovarăşii” basarabeni asupra unor anumite chestii care interesau frontul românesc şi chiar dosul frontului de la Siret până la Prut.

    Dar Nicolaşa este curat nebun, i s-a urcat şi lui democraţia la creier!… Bine i-a spus Tatiana, că o să moară de paralizie!…

    *

    E luna mai.

    La Iaşi, a înflorit parcă amintirea trandafirilor de altădată. Armata noastră refăcută a început să înlocuiască pe front unităţile ruseşti, de care comandamentul superior nu mai este sigur. Pe strada Lăpuşneanu trec regimentele de vânători, care au început să pună pe gânduri pe membrii sovietelor ruseşti şi diferiţii comisari ai poporului pripăşiţi şi pe la noi...

    Soldaţii cântă din gură şi din frunză. În capela fiecărui, o altă frunză de stejar îi înfrăţeşte, parcă, cu pădurile din mijlocul cărora s-au desprins. Cântecul lor răsună mai puternic şi mai departe ca toate discursurile patriotice şi minciunile sentimentale cu care fuseseră cântaţi prin cărţi, prin ziare, prin întrunirile publice şi prin parlamentele româneşti sau ale diferitelor ţări aliate. Din marşul lor, din chipul lor şi din cântecul lor simplu, sfios şi totuşi grav — ca şi clipele acestea în care pornesc spre moarte — simt cum se desprinde, imensă şi curată, întreaga jale şi vitejie strămoşească, pe care eu nu le-am cunoscut-o decât din veşnica şi obsedanta lor “frunză verde”.

    Cu aceeaşi frunză verde, prinsă în capelă şi între buze, se duc, şi de data asta, pe front. Toţi sunt la fel. Parcă toţi n-ar fi decât acelaşi ţăran român multiplicat în rândurile regimentului ce parcă nu se mai sfârşeşte.

    Redactorii de la ziarul Marelui Cartier au ieşit pe trotuar ca să-i aplaude. Animatorii eroismului pe hârtie îşi anticipau colaborarea cu executanţii operei lor, pe front. Era singura ofensă pe care graţiaţii sorţii o puteau aduce condamnaţilor la moarte!...

    Eu m-am retras în fundul redacţiei, cu Nicolaşa care a venit să mă vadă. Rusul a văzut scena şi mi-a priceput revolta.

    — Aşa e că-i păcat să moară atâta lume?... Trebuie să se sfârşească odată şi cu măcelul ăsta. Noi o să ne facem datoria până la capăt. Rămâne ca şi voi să ne ajutaţi frăţeşte. Noi nu mai luptăm. Nu te lua după informaţiile Cartierului. Ăştia nu ştiu nimic. Ruşii nu mai luptă, fiindcă n-au pentru ce să mai lupte. Dacă vă simţiţi în stare să luptaţi singuri cu nemţii, bravo vouă!... Am s-o vad eu şi pe asta... Nu încercaţi însă marea cu degetul... Hai să dăm mai bine mâna frăţeşte şi să nu lăsam pe mâine ce putem face astăzi... Dacă am reuşit să scăpam noi de ţarul nostru, dar voi de al vostru!... Ce? Crezi că-i mare lucru?… Un simplu păhărel de coniac!... Îl dai pe gât dintr-o singură dată... şi-atâta tot!...

    Încerc să-l potolesc. Dar Nicolaşa se aprinde şi mai tare:

    — Ascultă-mă pe mine. Să ştii că le vine rândul la toţi. O să se cureţe unul după altul... Ai să vezi că, după noi, n-au să mai lupte nici nemţii... Noi nu stăm degeaba. Lucrăm vârtos, că ne-am legat cu jurământ de moarte. Deviza noastră este: Donec totum impleat orbem. Până ce nu vom cuceri pământul tot, nu ne lăsăm... Să fie al tuturor, nu numai al unora!... Să-l împărţim frăţeşte... Fiecare cu bucăţica lui… Ce?...Ai ceva de zis?... Fiindcă eşti pus astăzi la adăpost de gloanţele nemţeşti, crezi că n-are să te ajungă mâine gheara propriilor tăi călăi?... Ce-ai făcut până acum în viaţă?... Ce te-au lăsat să faci, ăi care nu ştiu să facă nimic?... Câine de curte boierească vrei să trăieşti toată viata? Să-ţi fie ruşine!... Ajunge atâta laşitate... Mişcă-te o dată şi tu, să le spui cine eşti... Nu mai aştepta degeaba, că ei n-au să te cunoască niciodată... Hai cu noi!... Hai să vezi ce înseamnă să fii om liber, om mare, supraom!...

    Nu-i pot răspunde nimic, fiindcă regimentul de vânători a trecut şi colegii au început să intre în redacţie. Unul din ei îşi freacă mâinile de bucurie:

    — Grandios spectacol!... N-am ce zice... Hei, domnul Gorski… Vânătorii noştri luptă, nu se încurcă!... Volga dumneavoastră o fi ea mare, dar prea e plină de nămol!... Dumneavoastră parcă nu aveţi sânge în vine... Până să vă hotărâţi s-o mişcaţi din loc, vă dă neamţul mereu peste cap... Dar, ia să vezi cum au să se schimbe acum lucrurile… Aşteaptă numai s-ajungă vânătorii noştri pe front!... I-ai văzut?… Oltenii, săracii!... Oltul nostru n-are nămol în el... Are, amestecat în apă, sânge de roman şi dac!...

    Nicolaşa îşi clatină capul distrat şi crâşneşte printre dinţi donec totum impleat orbem, în timp ce colegul meu de redacţie continuă:

    — Am să trag un articol, să se ducă pomină!... Dacă nu mi-or da pe “Mihai Viteazul” nici de data asta, să le fie ruşine!...


    X

    LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL…

    Toată lumea şi-a pierdut capul. Sfântul Denis cel puţin rămăsese cu el în palme. Dar sfinţii anonimi de la Iaşi n-avuseseră nici măcar prezenţa de spirit a primului episcop al Parisului. Capetele noastre se rostogoliseră ca nişte bolovani în prăpastie... Dacă s-ar fi strâns launloc toate miresele de pe lume, a doua zi după noaptea nunţii, spectacolul ar fi fost, probabil, mult mai decent decât al războinicilor de la Iaşi, ameninţaţi să-şi piardă, în fine, şi târzia lor virginitate.

    De câteva zile, nemţii atacă cu furie frontul de pe Siret, intenţia duşmanului este să ne întoarcă flancul stâng, să pătrundă în sudul Basarabiei, să ne taie legătura cu Odesa şi să ne prindă ca pe o muscă în palmele Carpaţilor şi Prutului. Nu ştiu cum s-ar putea opera această mişcare strategică, deşi specialiştii de la ziarul Marelui Cartier ne dau explicaţii suficiente pentru ca articolele noastre să nu pară, celor de pe front, anecdote traduse din limba chineză. La Iaşi, însă, panica produsă de ofensiva duşmană a luat proporţia holerei, la Hamburg, sau a cutremurului de pământ de la Messina.

    Românii rezistă fiindcă, de data asta, întâmplător, au cu ce să reziste. Parte din materialul de război trimis din Franţa şi Anglia a sosit la timp, pentru a ne putea fi şi el de folos. Frontul, însă, nu este ocupat numai de români. Ba, ceva mai mult, deşi pe hartă poartă numele de “frontul român”, grosul lui este format de ruşi.

    De când s-a democratizat, însă, armata rusă a devenit mai protocolară ca o recepţie la Palatul de iarnă al fostului ţar. Nu mai admite decât opt ore de... luptă, pe zi, iar, în caz de atac, anunţarea lui cu cel puţin trei zile înainte. Nu mai vorbesc de tratativele cu diferiţii comisari ai poporului şi de dreptul de “veto” al sovietelor care, în ultimul timp, s-au înmulţit în aşa fel, că aproape fiecare soldat rus a devenit o entitate militară, socială şi naţională.

    Sub regimul ţarist, ruşii nu se bătuseră, fiindcă nu le sosise încă ordinul de la Petrograd. Sub regimul republican e drept că ordinele soseau zilnic, dar libertatea voinţei individuale trebuia respectată înaintea angajamentelor anterioare, luate fără consultarea şi prealabila aprobare a poporului.

    De îndată ce artileria duşmană începea bombardamentul, trupele ruseşti părăseau poziţiile expuse şi se retrăgeau acolo unde se credeau mai la adăpost. Majoritatea lor, însă, întrebuinţa o tactică şi mai avansată. Părăsea armele pur şi simplu şi venea la Iaşi ca să se plângă marelui soviet al armatei de sud de mizeriile unor anume generali prea bătrâni, care nu puteau înţelege rostul unei armate democrate. Până să vină românii să ocupe poziţiile părăsite, nemţii se instalau în ele ca într-un compartiment gol de drum de fier şi cadrilul începea iar, parcă tot cu figura schimbului de... dame.

    Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o bună zi, exasperarea comandanţilor români atinse limita extremă a frăţiei de arme şi câteva companii româneşti trecură prin mitraliere o întreagă divizie rusă, ce fugea de pe front numai cu căruţele de alimente.

    De data asta, dar, trebuia să ne batem şi cu nemţii, şi cu ruşii. Rezultatul final nu era greu de ghicit. Frontul românesc nu mai putea rezista multa vreme. Odată spart însă, ultima fâşie de pământ din România liberă dispărea şi ea... Ce era, dar, de făcut?

    Noi, ca noi... Făceam parte din cadrele armatei şi, în ultimul moment, s-ar fi putut găsi în depozitele Iaşului câte o uniformă de gradat şi pentru civilii mobilizaţi la ziarul Marelui Cartier. Eventuala noastră situaţie de prizonieri începuse chiar să ne surâdă. A cădea prizonier, nu însemna, numaidecât, a fi laş. Câţi eroi de pe front nu fuseseră făcuţi prizonieri fiindcă, în toiul luptei, îşi pierduseră revolverul sau întrebuinţaseră până chiar şi ultimul glonţ cu care trebuiau să-şi zboare creierii!...

    Publiciştii români puteau fi, deci, mândri că luptaseră până la ultimul strop de cerneală!... Nemţii n-aveau decât să vină la Iaşi. Ne-ar fi găsit pe toţi la posturile noastre de onoare, drapaţi în toga misiunii naţionale, ca nişte senatori romani, gata să azvârlim cu călimara în cap primului barbar care ar fi îndrăznit să ne atingă...

    Persoana noastră, însă, nu reprezenta decât o cantitate neglijabilă din prestigiul ţării. Dar parlamentul?... Dar guvernul?... Dar regele?… Ce era de făcut cu aceste trei elemente constitutive ale suveranităţii naţionale?...

    E drept că pentru parlamentari se găsise o soluţie mai dinainte. Majoritatea deputaţilor şi senatorilor plecase în concediu nelimitat, să-şi facă vilegiatura prin Suedia, Norvegia, Danemarca, Anglia şi Franţa. Mai rămânea, deci, guvernul şi regele. De altfel, cineva trebuia să mai rămână şi cu noi la Iaşi, până în ultimul moment, când avea să se hotărască soarta României ce aştepta, ca şi micul Isaac, să fie urcată pe rugul sacrificiului biblic.

    În redacţia noastră se vorbea de soluţia dată de unul dintre miniştri. Armata se va retrage de pe front şi va forma în jurul Iaşilor un triunghi strategic, botezat “Triunghiul morţii”. În mijlocul lui, regele, guvernul şi ultimii demnitari ai statului aveau să repete gestul strămoşului Decebal şi al ultimilor ostaşi din Sarmisegetuza, sau — pentru înţelesul celor care nu cunosc bine istoria neamului — aveau să-şi aştepte sfârşitul, ca echipajul unui vapor englez ce se cufundă cu pavilionul naţional arborat pe puntea de comandă, strigând în cor: God save the King.

    Noi trebuia să strigam, bineînţeles, “Trăiască regele” şi poate chiar “Trăiască România Mare!”...

    Alţii, însă, mai în curent cu cele ce se puneau la cale în cercurile conducătoare, afirmau că s-a hotărât retragerea generală, peste Prut, peste Nistru, peste Nipru, peste Don, şi peste munţii Caucaz, până în Mesopotamia, unde trebuia să facem o joncţiune strategică cu trupele engleze. Ajunşi pe Tigru şi Eufrat, soldaţii români aveau să-şi croiască drum prin Asia Mică până la Dardanele sau să fie îmbarcaţi în golful Persic, pentru alte fronturi desemnate de comandamentul suprem al armatelor aliate. Lucrul acesta n-ar fi imposibil, deoarece aceeaşi operaţie militară fusese aplicată şi resturilor armatei sârbeşti, cu doi ani în urmă.

    Mărturisesc că o a doua soluţie mă încânta mai mult decât “Triunghiul morţii”. Ea mi-ar fi dat prilejul să călătoresc gratuit în Orientul care mă obseda încă din copilărie şi, poate, cine ştie, m-ar fi apropiat de Homer, cu poema pe care aveam de gând s-o scriu după încheierea păcii.

    Dar, pesemne, scriitorilor români nu le fusese dată încă mângâierea unei opere trăită cu adevărat. Ce scrisesem până atunci, atât cât eu şi ceilalţi confraţi, nu fusese decât minciuni. Minciuna ne îmbătase, minciuna ne adormise, minciuna ne mângâiase în vis şi tot minciuna ne deşteptase din somn. Naţionalizasem minciuna ca o societate pe acţiuni din care eliminasem, încetul cu încetul, întregul capital străin. Adevărul fusese decretat ca dăunător intereselor superioare ale statului. Şi fiindcă statul se topise ca o lumânare de seu în celula unui condamnat la moarte, unde am fi mai putut regăsi voluptatea adevărului decât pe ruinele Ninivei şi Babilonului?...

    *

    De două zile aştept cu geamantanele făcute, gata să-mi iau adio de la domnul Aivazian, Nicolaşa şi Tatiana, la primul ordin de plecare. De două zile, din sufletul meu, ca dintr-un trunchi de stejar, cresc parcă două crăci în direcţii opuse, dar deopotrivă de asemănătoare la coajă şi la sevă. Una se îndreaptă spre Prut, spre necunoscut, şi-atâta tot... Alta se îndreaptă peste Siret, spre Bucureşti şi mai departe chiar, spre Olt, spre cuibul copilăriei mele distrus de duşman şi spre crucile sărace de lemn cioplit sub care ai mei se odihnesc de veci, sub cerul şi în vecinătatea caselor noastre strămoşeşti... De două zile aştept cu nerăbdare să-mi citesc singur sentinţa expatrierii. Peste Prut sau peste Siret, este acelaşi lucru. România nu mai există nici de o parte, nici de alta. Răsfoiesc calendarul, mă uit pe hartă, şi îmi ridic ochii spre cer, doar voi putea găsi undeva un mucenic, un Bethleem sau vreo stea cu care să-mi pot înfrăţi laşitatea de a trăi, nu ştiu unde, pentru ce şi pentru cine... De două zile, parcă este noapte continuă...

    Iată, însă, că cineva a aruncat o vorbă în vânt... Şi vorba asta nu este mai mare ca un bob de grâu sau de porumb... Şi bobul a căzut undeva pe câmp şi, ca o adevărată minune, a început să încolţească în sufletul celor care până atunci trecuseră cu picioarele peste el… Victorie!...

    Armata română continuă să reziste. Armata duşmană a început să se retragă...

    Comunicatele noastre sunt clare. Dar cine mai are încredere în comunicatele de la Iaşi? Comunicatele duşmane, însă, confirmă şi ele victoria românească...

    De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care laşitatea mea se înveşmântă în odăjdii sacerdotale... Aproape nu mi-o mai recunosc. Eu, însă, o împiedic să arate mulţimii podoabele ce-ar putea-o înstrăina de sufletul meu...

    De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care mi-e ruşine parcă să dau ochii cu lumea!...

    *

    În bodega de la “Cocostârcul de aur” redacţia ziarului România sărbătoreşte victoria de la Marăşeşti.

    Întâmplător, colonelul unui regiment rus, care nu fugise încă de pe front, era văr cu Nicolaşa. Asta înseamnă că “doctorul” Gorski — cum îi zic românii — nu poate lipsi din mijlocul nostru. Tatiana, care m-a căutat acasă, mă găseşte la bodegă.

    Colegii de redacţie, care au botezat-o “Rusoaica lui Băleanu”, o primesc cu aplauze zgomotoase. Se strigă chiar “Trăiască Rusia”. Pentru prima dată, la Iaşi, apariţia unei femei frumoase atenuează impresia unei acţiuni urâte. Adăugaţi, apoi, la frumuseţea Tatianei cantitatea de alcool consumată în proporţiile impuse de natura petrecerii şi veţi ghici uşor pentru ce simpla prezenţă a Tatianei ne răzbuna de trădarea întregii Rusii. O victorie ca cea de la Mărăşeşti nu se putea sărbători numai cu apă de Timişeşti. Şi românul — iertător din fire — în faţa unui pahar cu vin bun, devine mai bun ca însuşi Isus Hristos, în faţa buretelui muiat în oţet şi fiere...

    Dar pe Tatiana o dezgustă oamenii beţi. Pe mine mă tolerează, fiindcă nu i-am dat încă ocazia să mă vadă cu limba şi picioarele împleticite. Pe Nicolaşa, însă, nu-l poate suferi. În mijlocul acestor străini care ţin cu tot dinadinsul s-o asocieze bucuriei lor, Tatiana pare, oarecum, stingherită. Zâmbetul ei purifică parcă atmosfera bodegii, ca o ploaie de primăvară...

    Îmi face semn să plecăm. Eu mă apropii de ea. Privirile tuturor se abat asupra noastră ca o salvă de mitraliere. Românul, însă, la beţie, este mitocan, nu-şi poate ţine gura şi face glume nesărate. De la o masă, unul dintre colaboratorii victoriei de la Mărăseşti zbiară ca un măgar:

    — Bravo, Bălene!... Aşa lovitură, zic şi eu!... Să nu te laşi, până ce n-ai să ne răzbuni de toate mizeriile ruşilor.

    Infamia cea mare, însă, porneşte de la altă masă:

    — Şi dacă te simţi obosit, să ne-o treci şi nouă!... Tresar, ca şi cum as fi primit o palmă din senin. Tatiana nu a priceput fraza, dar a înţeles din gestul meu reflex că a fost vorba de ea. Nicolaşa a sărit de pe scaun, răsturnând masa cu paharele şi sticla plină de vin. Statura lui ne domină pe toţi ca un Guliver în ţara piticilor.

    — Cine a îndrăznit să insulte o femeie rusă?… Tăcere şi laşitate generală!...

    Bodega pare mai goală ca o tranşee după bombardamentul artileriei grele. Domnul Aivazian a îngheţat la tejghea, cu ochii ţintă la mine. Vinovatul era un locotenent de cavalerie, detaşat la cenzură în toiul luptei de la Mărăşeşti. Mă îndrept spre el şi îl bat prieteneşte cu palma pe epoletul ierarhiei sale militare.

    — Domnule locotenent... Cereţi-vă scuze imediat sau, dacă nu, pregătiţi-vă să trageţi consecinţele cuvintelor pronunţate.

    Deşi calmă, intervenţia mea produce efectul unui gest eroic. Ea se varsă ca un hârdău cu apă rece în capul celor înfierbântaţi de băutură. Toată lumea s-a trezit, parcă la comandă. Disciplina laşităţii este începutul înţelepciunii omeneşti. Corul figuranţilor repetă cu insistenţă după bagheta capelmaistrului:

    — Scuze... scuze.... scuze...

    Locotenentul se ridică, galben şi umilit ca o lămâie stoarsă de zeamă, bolboroseşte câteva cuvinte şi aşteaptă verdictul. Unul din judecă torii improvizaţi îi ordonă:

    — Sărută mâna rusoaicei.

    Şi locotenentul porneşte de la masă ca o păpuşă automată şi execută ordinul, în aplauzele asistenţei care consideră incidentul închis.

    Tatiana a ghicit, probabil, tot ce nu putuse pricepe în primul moment. Ochii ei mă învăluie ca o acoladă regală, cu care se răsplăteşte un act de eroism pe front. Nicolaşa întinde mâna locotenentului care, de data asta, şi-a revenit în fire, se urcă apoi pe o masă şi începe să peroreze:

    — Fraţi români!... Vă zic fraţi, fiindcă abia de azi înainte începem să fim cu adevărat fraţi... Deşi aliaţi pe frontul nostru de luptă comună, gândurile noastre nu s-au contopit niciodată până astăzi şi pumnii noştri n-au ameninţat decât duşmani imaginari... De azi înainte, însă, trebuie să ne spunem cuvântul cinstit pe faţă şi adevărata noastră frăţie să înceapă aşa cum stă scris în cărţile sfinte, fiindcă la început era cuvântul, şi cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul… Asta înseamnă că Dumnezeu a dat omului cuvântul ca să-şi poată pune în valoare mintea. Cuvintele sunt vehiculele raţiunii, vorbite sau scrise, ele singure ne mută dintr-un loc în altul, ne multiplică, ne descifrează, ne rezolvă şi ne umanizează... Revoluţia noastră nu este decât opera cuvântului propovăduit sau tipărit. Cine cugetă fără să vorbească, moare înainte de a se fi născut... Să ne spunem, dar, ce avem de spus fiecare... Să ne amestecăm durerile, ca să le putem pierde din urmă... Să ne controlăm, odată pentru totdeauna, idealurile, ca să ne descărcăm sufletele de povara contabilităţii duble… Să ştergem frontierele dintre ţări, ca să dispară odată cu ele şi fronturile de luptă... şi să desfiinţăm toate rafturile naţionale din prăvălia umanităţii... Duşmăniile actuale nu sunt decât iluzii optice... Misterul care ne desparte pe unii de alţii nu este decât efectul lentilelor fumurii, prin care ne privim de la distanţă... Ca să ne dăm seama, însă, că toţi oamenii suntem la fel, trebuie să ne apropiem, să ne pipăim, să ne demisterizăm, să ne realizăm, să ne umanizăm!... Rusia vă pune la îndemnă, de azi înainte, materialul necesar să vă puteţi construi şi voi în formule noi. Rusia vă dă putinţa să ieşiţi de sub tutela burgheziei care vă soarbe ca un fitil de lampă cu gaz. Cine-i întreţine flacăra decât voi?... Fitilul uscat nu arde. Se pârleşte numai şi îţi gâdilă nările cu mirosul lui de cârpă. Aruncaţi-l, dar, ca pe o cârpă murdară în lada cu gunoaie, să nu vă mai infecteze sufletul, că pe urmă o să fie prea târziu... Datoria voastră, a intelectualilor din România, este să înfiinţaţi şi voi odată un serviciu de ecarisaj social. Luaţi exemplu de la noi. Şi dacă n-aveţi braţe destule, ale noastre vă stau la dispoziţie… Dar, dezrobiţi-vă odată, pentru numele lui Dumnezeu!... Deşteptaţi-vă, numerotaţi-vă, valorificaţi-vă, cuceriţi-vă dreptul vostru sub soare, fiindcă soarele adevărat al unui popor voi sunteţi, intelectualii!… Burghezia nu-i decât un fitil de cârpă murdară... Nu-i mai împrumutaţi lumina soarelui, când nu vă răsplăteşte nici măcar cu sclipirea timidă a stelelor anonime din “Calea robilor”. Până când să vă fie viaţa o veşnică noapte?... Până când adevărata voastră viaţa să nu înceapă decât după moarte?... Ce sărbătoriţi voi astăzi?... O victorie militară?… O excrocherie burgheză, nenorociţilor!… Cine s-a bătut la Mărăseşti?… Cine a învins şi cine putea să fie învins?... Stăpânii sau slugile?... Hai, spuneţi-mi, dacă aveţi curaj... Unde erau stăpânii şi unde erau slugile?… Cine a fugit peste frontieră şi cine a rămas să moară în pragul casei atacată de bandiţi?... Faceţi-vă singuri dreptate, fiindcă dreptatea stă pe loc totdeauna; nu fuge niciodată. Victoria de la Marăseşti este victoria poporului anonim, care, de azi înainte, trebuie să poarte numele celor care au renunţat la el. Slugile au scăpat casa de bandiţi, slugile trebuie s-o stăpânească, de azi înainte... Aşa stă scris la cărţile sfinte, unde vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul oamenilor... ăsta este adevărul, asta este dreptatea şi ăsta este cuvântul lui Dumnezeu... Şi Dumnezeu trebuie să fie singurul nostru cuvânt, fiindcă la început era cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era...

    Nicolaşa nu mai poate vorbi. Ultimul cuvânt i se pusese de-a curmezişul în beregată, ca un os de peşte. Aceeaşi impresie, însă, o aveam parcă şi cei care îl ascultaserăm până atunci. După discursul rusului, douăzeci şi trei de guri căscate şi patruzeci şi şase de ochi holbaţi presăraseră, în atmosfera glacială a bodegii, urmele calde încă ale unor explozii de obuze.

    Cine avea să-i răspundă? Cine putea să-i răspundă? Cine şi ce trebuie să-i răspundă?...

    Situaţia intelectualilor români era mai penibilă ca a soldaţilor de pe front, prinşi între două focuri. Cel care ar fi luat cuvântul trebuia să interpreteze sentimentul unanim al celor de faţă şi poate chiar şi al celor absenţi. Eroismul acesta, însă, nu era prevăzut în regulamentul activităţii colaboratorilor externi ai victoriei de la Mărăşeşti. Fiecare ne priveam cu nedumerirea unei regăsiri neaşteptate. Nimeni dintre noi, însă, nu ne puteam regăsi ceea ce simţeam că pierdusem probabil pentru totdeauna. Curajul cuvântului, poate, nu lipsea nimănui dintre noi. Dar cuvintele erau vehiculele raţiunii şi raţiunea noastră, de când se începuse războiul, pierduse obişnuinţa călătoriilor de plăcere!...

    Nicolaşa nu înţelege parcă şi ne plânge de milă. Dar Nicolaşa se înşală. România, în momentul acela, nu era nici a burghezilor fugiţi peste frontieră, nici a intelectualilor de la Iaşi, nici a soldaţilor anonimi de pe front. Era a celor ce aveau s-o reclame mâine, pe baza hrisovului domnesc în care se da fiecărui ce se cuvine... Dar care dintre noi, în momentul acela, putea să facă pe Nicolaşa să priceapă că palmierii de la Iaşi erau de hârtie vopsită şi că pielea leopardului din bodega la “Cocostârcul de aur” fusese cumpărată de domnul Aivazian de la un armean care fusese prin India?...

    Totuşi, unul din noi, se aventură să şoptească la urechea altuia:

    — Hai să-l combatem, că rusul este complet idiot!....

    Dar sentimentul siguranţei personale a fiecăruia din noi se opunea net.

    — Ce, eşti nebun?... Vrei să ne stâlcească rusul cu pumnii?...

    — Hai să zicem, atunci, ca el...

    Siguranţa personală, însă, este o stofă cu “double face”.

    — Atât ne mai trebuie!... Să audă la Cartier numai, şi gata... Ne-a şi dat în Consiliul de Război!...

    Locotenentul de cavalerie se sculase de la masă şi dispăruse. Probabil că tot aşa reuşise să se subtilizeze şi de pe front. În război, soluţiile ofiţerilor activi sunt, incontestabil, mult mai adecvate situaţiei decât soluţiile civililor sau ofiţerilor de rezervă.

    Parte din confraţii mei încep să-l imite şi, cinci minute mai târziu, nu mai rămâneam în bodegă decât eu, Tatiana, Nicolaşa şi domnul Aivazian.

    Tatiana mă întrebă cu zâmbetul ei răutăcios:

    — Tu nu zici nimic?...

    — Ce vrei să zic?... Nicolaşa are dreptate... Cu o singură excepţie, însă... La început nu a fost cuvântul, cum scrie la Evanghelia lui Ioan… La început a fost laşitatea şi laşitatea a fost la început a lui Dumnezeu şi pe urmă, abia, a fost a omului pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea să...


    XI

    MAI TARE CA STANISLAVSKI

    Ruşii s-au hotărât, în fine, să lupte, dar nu contra duşmanului ci contra aliaţilor care nu voiau să adere la revoluţie. Duşmanului nu-i puteau pretinde lucrul acesta decât, cel mult, după încheierea păcii. Aliaţilor de la Iaşi, însă, le puteau oricând impune voinţa lor, mai ales că românii făcuseră apel la ei, ca la nişte “protectori”. O alianţă între un ţânţar şi un armăsar nu era posibilă nici măcar în fabulă.

    Victoria noastră de la Mărăşeşti fusese “Visul unei nopţi de vară”, în ultimul moment, însă, decorurile fuseseră amestecate şi din pădurea fermecată a lui Shakespeare ne trezisem în pădurea “Hoţilor” lui Schiller. Ruşii părăsiseră frontul şi se împrăştiaseră prin ţara necotropită încă de duşman, ca să propăvăduiască frăţia între oameni şi binefacerile alcoolului de nouăzeci de grade, cu care noul regim democrat voia să egalizeze drepturile omului şi circumvoluţiunile creierului.

    Parte din ei îşi luaseră concediu nelimitat, lăsaseră în păstrarea primarilor, în schimbul unei “zapiska”, tunurile şi materialul de război neîntrebuinţat încă şi trecuseră Prutul în Basarabia, unde era grânarul armatei de sud şi pragul haosului democratic. Aceştia reprezentau voinţa poporului autentic, pe care pontifii de la Petrograd şi Moscova îl scosese de sub robia ţarismului, a cnutului şi a nopţilor polare.

    Alţii, însă, rămăseseră pe loc. Îşi dădeau seama că misiunea lor nu putea fi complet terminată, până ce libertăţile acordate poporului rus nu s-ar fi revărsat, ca nişte râuri de lupte, pe tot cuprinsul pământului frământat de sclavajul social, economic, intelectual şi politic şi al altor popoare.

    Era natural, dar, ca opera lor de umanitarism imperativ să înceapă cu România, care era cea mai aproape şi cea mai potrivită pentru un prim câmp de experimentare... Aceştia erau adevăraţii apostoli ai revoluţiei, erau “poporul ales” din “poporul chemat”, erau smântâna laptelui democratic cu care ierarhia roşie atenua obsesia teroarei albe. Şi aceştia nu voiau, pentru nimic în lume, să plece din România. Sovietele ruseşti votaseră în unanimitate fericirea poporului român. Protectorii noştri nu ne puteau lăsa în voia soartei, ca pe o barcă fără cârmă în voia valurilor. Democraţia rusă nu putea fi capabilă de asemenea acte de laşitate. Armata rusă, care plecase de pe front, nu putea pleca şi din ţară, până ce n-avea să detroneze pe rege, să distrugă oligarhia, să proclame înfrăţirea ruşilor cu românii şi, pe urmă, chiar înfrăţirea cu duşmanii de pe front, ca să se poată pune odată pentru totdeauna capăt războaielor.

    Situaţia noastră devenea tot mai critică, din zi în zi. Frontul de luptă îşi pierduse aproape importanţa psihologică. Meridianul militar oscilase după fantezia neprevăzutului, de pe frontieră, pe diferitele cursuri de apă, trecuse apoi prin Bucureşti, într-o dimineaţă posomorâtă de toamnă şi se fixase, după părerea celor de la Marele Cartier, pe Dunăre, Siret şi Carpaţii Moldovei. Acesta era, însă, frontul oficial, frontul comunicatelor trimise prin telegrafia fără fir. Dar frontul adevăratei noastre primejdii se înfipsese, ca şi cuiul lui Pepelea, în inima Iaşilor, pe care ruşii puseseră stăpânire ca şi nemţii pe Bucureşti.

    Noutătile zilei nu mai veneau nici de pe Siret, nici din Carpaţi, ci de la sediul sovietului soldaţilor ruşi de pe frontul de sud. Dar frontul şi sovietul formau una şi aceeaşi asociaţie de câţiva dezertori, care îşi ţineau şedinţele în sala Circului, de unde, apoi, rezoluţiile erau comunicate celor de la Socola. Acolo erau adunate marile depozite de muniţii cu care ruşii ameninţau să arunce Iaşii în aer, în cazul când regele n-ar fi voit să abdice şi oligarhia să treacă puterea în mâna poporului suveran.

    Generalul-şef al armatei ruseşti ajunsese un fel de premier moutardier du Pape. Rămăsese cu titlul doar şi cu apartamentul de la Copou, în care sta închis şi păzit de o sotnie de cazaci credincioşi, pe care, însă, nu ştia cât timp o să mai poată conta. Parte din ofiţerii ruşi, degradaţi de soldaţii revoluţionari, se oferiseră să facă de gardă la palatul regal din strada Lăpuşneanu, probabil pentru a-şi răscumpăra vina de a nu fi ştiut să facă această gardă pe frontul de luptă.

    În această atmosferă de enervare şi nesiguranţă generală, conducătorii poporului român combinau, în laboratoarele consiliilor de miniştri şi Marelui Cartier, tot felul de substanţe imaginare, din care sperau să scoată, într-o bună zi, “piatra filozofală” cu care să poată clarifica situaţia de faţă... Ştiinţa alchimiei evoluase, însă. Demagogia roşie nu se mai impresiona de secretele magiilor albe sau negre. Preoţii lui Zoroastru şi călugării evului mediu nu se mai puteau reîncarna în generalii sau miniştrii vremurilor noastre. Ne trebuia un pic de la Mirandola care să poată ţine piept ruşilor ca un nou de omni re scibili. Soluţia trebuie căutată în altă parte. Eroismul, însă, n-o putea găsi, fiindcă eroismul este un act spontan şi spontaneitatea exclude matura chibzuinţă. Rămânea laşitatea singură. Dar cum nu pot face elogiul laşităţii, mă voi mărgini să citez pe Erasm care a scris Elogiul nebuniei.

    *

    De câtva timp, între mine şi Tatiana se dă o luptă surdă, o luptă nemărturisită încă, dar destul de accentuată pentru a ne îndârji deopotrivă, şi pe unul, şi pe altul. Tatiana este trăsura de unire dintre mine şi Nicolaşa. Amândoi suntem, însă, ca doua cuvinte care încep şi se sfârşesc cu câte o vocală. Oricum ne-am aranja în frază, unul din noi trebuie să iasă cinstit. O eliziune este fatală. Una din vocale trebuie să dispară. Care din noi amândoi, însă, vom renunţa la ea?

    Nicolaşa este sclavul Tatianei care, până la o nouă orientare sentimentală, este şi rămâne sclava mea. Dar Tatiana este admiratoarea concepţiilor politice ale lui Nicolaşa, pe care eu, deocamdată, nu le pot admite, fiindcă sunt, mai întâi, român, apoi, mobilizat la ziarul Marelui Cartier al armatei şi, în fine, practicant diletant al laşităţii profesionale. Tatiana va decide, dar, pe care din noi va trebui să-l sacrifice sau, mai bine zis, ce anume sacrificiu îşi va impune singură. În cele două tirizii ale balanţei atârnă, de o parte, egoismul sentimental, iar de alta, altruismul social. Pe mine, Tatiana mă iubeşte. Pe Nicolaşa, îl admiră numai... Nu ştiu care va fi sfârşitul dragostei noastre. Ziua de mâine îmi poate aduce surpriza unui cataclism nebănuit. La aceeaşi surpriză, însă, se poate aştepta şi Nicolaşa. Şansele noastre, dar, sunt egale, atâta timp cât fiecare din asociaţi ne mulţumim cu natura aportului nostru. De îndată, însă, ce vom încerca să ne amestecă m specialităţile, un deznodământ fatal se poate produce...

    Sunt hotărât să grăbesc acest deznodământ, oricare ar fi el. Vreau să ştiu dacă Tatiana pune mai mult preţ pe revendicările sociale, cu care ne terorizează ruşii lui Nicolaşa, decât pe revendicările propriului ei suflet, cu care mă las să fiu terorizat ca să-i fiu pe plac. Nu-mi acord nici o calitate excepţională, dar ochii mei sunt răi de deochi... Pătrund şi răscolesc adânc, tulbură apele liniştite, ca elicea unui vapor, răstoarnă pământul înţelenit, ca fierul unui plug şi transformă blocul de marmură inertă, ca dalta unui meşter inspirat. Vreau să ştiu dacă mai pot conta pe ochii mei şi dacă Tatiana mai este sau nu victima lor.

    Astă-seară ruşii au de gând să hotărască de soarta regelui şi guvernului nostru. Moţiunea votată astă-seară va fi adusă la îndeplinire, dacă va fi nevoie, chiar cu preţul unei vărsări de sânge. Automobilele blindate aşteaptă la Socola gata să pătrundă în oraş, la primul semnal, iar dezertorii de pe front s-au înarmat cu toţii ca să lupte pentru scăparea poporului român din ghearele oligarhiei...

    Ah!... Frazele astea au început să mă sugrume, ca nişte gulere vechi care mi-ar fi rămas strâmte. Adevărul, însă, este că, la Iaşi, de multă vreme încă, nu se mai pot găsi nici gulere, nici fraze noi. Unele au fost consumate de război, altele de revoluţia rusă. Astă-seară, însă, trebuie să se sfârşească. Trebuie să ştim, odată pentru totdeauna, cine sunt stăpânii Iaşilor şi ai fâşiei de pământ strămoşesc ce ne-a mai rămas liber... Noi sau ei?...

    După-amiază, Tatiana vine, ca de obicei, să mă vadă. O aştept cu rolul învăţat pe dinafară, de cu noaptea. Sunt hotărât să realizez, pe rând, şi cu orice preţ, toate planurile iluştrilor mei predecesori închişi prin diferitele case de nebuni, din ţară sau din străinătate...

    Am să-i propun, deci, Tatianei un pod peste ocean, o scară până la cer şi un voiaj cu aeroplanul în planeta Marte. Dacă Tatiana mă iubeşte cu adevărat, n-are să-şi dea seama că fac pe nebunul şi, în cazul acesta, regele şi guvernul român sunt salvaţi. N-au decât să-şi aleagă ce vor: podul, scara sau aeroplanul. Dacă, însă, Tatiana nu mai vede în mine decât un bărbat la fel cu toţi ceilalţi, de prisos să mai întreţin relaţii cu o gâscă pe care, într-un moment de miopie sentimentală, o luasem drept o porumbiţă de porţelan.

    Cum, însă, lupta se dă între mine şi o rusoaică intelectuală care cunoaşte reprezentaţiile de la “Teatrul Mic” din Moscova, fatal că trebuie să fiu mai tare ca... Stanislavski. O feerie, însă, nu o poţi pune în scenă cu mijloacele intelectuale şi materiale de care dispun teatrele noastre naţionale. Şi feeria, pe care o pregătesc Tatianei, trebuie să întreacă, cu fastul montării, până şi fantezia creatoare a celui din urmă “Abenserai” al teatrului modern.

    Iata, dar, ce-am imaginat:

    Scena reprezintă odaia unui om de geniu, mobilată simplu dar cu gust. Proprietarul sau, mai bine zis, chiriaşul ei, suferă din cauza unei intoxicaţii lente, produsă de lipsa alimentelor, de prea lunga durată a războiului, de revoluţia rusă şi de alte ingrediente sociale şi farmaceutice. Omul de geniu este condamnat să moară din cauza mediocrităţ ilor oligarhice, care l-au îmbrăţişat cu atâta dragoste şi căldură, că i s-a uscat cerul gurii şi maţele i s-au transformat în tromboane muzicale. În actul al doilea, decorul reprezintă o grădină cu plante exotice şi tot felul de animale pe care nu le poţi vedea prin atlasele zoologice. Cum acţiunea actului nu se petrece într-o menajerie, şi animalele nu sunt închise în cuşti cu gratii de fier, oligarhia, îmbuibată de tot felul de bunătăţi materiale şi avantaje sociale, este ameninţată să fie sfâşiată de animalele flămânzite în timpul actului întâi. Omul de geniu, însă, pândeşte din umbra unui sicomor, cu trunchiul căruia a început să se confunde încă dinaintea începutului actului întâi. Genialitatea nu exclude umanitarismul, resemnarea, mila, inconştienţa şi absenţa totală din cadrul realităţilor posibile. La gestul lui, dar, o porumbiţă coboară din văzduh şi cu ciocul ei de mărgean scoate ochii tuturor fiarelor apocaliptice. “Viţelul de aur” este salvat şi, după ce-şi regăseşte poarta, intră triumfător în ograda naţională, recitând ca un şcolar de clasele primare: “Fericiţi cei săraci cu duhul”... Actul al treilea se petrece în pragul umanităţii de mâine, adică în plin întuneric. Pe scenă nu se zăreşte nimic decât o coroană regală, un fotoliu ministerial, un mandat parlamentar care acoperă, cu prestanţa lui, un alt “mandat de aducere”, un titlu definitiv al unei asociaţii pe acţiuni, un om mascat ţinând în mâna dreaptă Vacuum Cleaner, iar în mâna stângă o oală de noapte şi trei abecedare pentru uzul celor trei figuri mai reprezentative din trecutul, prezentul şi viitorul României...

    Tatiana intră, tocmai când sfârşeam repetiţia generală a feeriei cu care aveam de gând să rezolv problema realităţii de la Iaşi.

    Trebuie să fi fost foarte schimbat la faţă, deoarece Tatiana, în loc să mă sărute ca de obicei, se opreşte nedumerită în prag şi mă întreabă:

    — De ce eşti aşa trist, Vaniuşa?

    Cum se cunoaşte că Tatiana nu mai aparţine unei ţări monarhice constituţionale!...

    — Fiindcă, astăzi, ne vedem, poate, pentru cea din urmă oară, Tatiana dragă...

    Sunt sigur că în clipa aceea chipul meu se şi lipise pe fiinţa Tatianei, ca figura lui Hristos pe năframa sfintei Veronica. Chipul fără frază şi fraza fără chip este ca o ramă fără tablou şi un tablou fără semnătură. Tatiana pare mişcată. Ştirea izbucnirii revoluţiei ruseşti n-o impresionase aşa de mult ca eventuala noastră despărţire.

    — Cum aşa?... Ce s-a întâmplat?

    — Până acum, nimic încă.

    — Atunci?...

    — Am zis: “poate”. Poate că are să se întâmple... Bunăoară, la noapte chiar... şi dacă se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină, Tatiana mea dragă!... Tu şi cu Nicolaşa, bineînţeles. Eram sigur c-o să se sfârşească aşa. Voi nu ne pricepeţi pe noi şi noi nu vă pricepem pe voi... Iată adevărul. Ne iubim, fără să ne pricepem... Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai renunţa la nebuniile tale umanitariste...

    Tatiana nu pricepe nimic. De altfel, nici nu trebuie să priceapă, chiar de la începutul reprezentaţiei, fiindcă o scenă de dragoste trebuie să păstreze decenţa unei progresii aritmetice, nu geometrice. Tatiana nu pricepe nimic, fiindcă nu m-a auzit niciodată vorbind aşa de repede şi încâlcit. Pentru prima oară polemizez cu ea pe tema dragostei noastre. Şi frazele de dragoste sunt ca chibriturile de ceară. Nu se sting niciodată singure, fiindcă nu sunt fabricate în România, şi dacă nu sufli în ele la timp, îţi ard degetele şi-ti pătează rău unghiile...

    Îi recapitulez principalele pagini din sintaxa dragostei noastre şi-i mai expun încă o dată părerile mele asupra analogiei dintre om şi univers, pentru care întrebuinţez expresiile: microcosm şi macrocosm, ca să o pot impresiona mai puternic.

    — Dragă Tatiana, tu ştii că eu nu admit nici progresul, nici decadenţa omenirii. Admit numai individul, care rămâne acelaşi în permanenţă şi care nu urmăreşte decât propriul lui interes, chiar când pretinde că se sacrifică pentru binele altuia. Cu atât mai mult dar, nu pot admite nici teoriile lui Nicolaşa şi ale revoluţionarilor ruşi, mai ales când ne sunt impuse cu forţa. Românii nu au nici un interes să facă revoluţie. S-o ştii de la mine. Ruşii au făcut-o, fiindcă le era necesară. Dar coca ce lor le foloseşte, nouă ne vatămă... Românii vor să-şi păstreze oligarhia, fiindcă sunt un popor tradiţionalist. Românii au avut totdeauna un stăpân şi nu s-au încântat niciodată de perspectiva unui “sat fără câini”. Că stăpânii noştri s-au schimbat de-a lungul veacurilor, asta e treaba istoricilor şi a fanteziei noastre naţionale. N-o să vă dăm vouă socoteală de ce a fost aşa. Ruşii, însă, n-au să se amestece “acolo unde nu le fierbe oala”. Noi vrem să ne păstram regele şi guvernul şi suntem gata să-i apărăm până la ultima picătura de sânge. Destul pământ am pierdut până acum... Să ne salvăm cel puţin oamenii care ni l-ar putea da înapoi... !

    O pun apoi la curent cu tot ce s-a hotărât în cazul unui eventual atac din partea ruşilor.

    — Să nu credeţi că n-am aflat toate planurile voastre. Va cunoaştem tot programul pentru la noapte. Să ştiţi, însă, că nimeni nu va putea ieşi din Circ, în cazul când se va vota revoluţia la Iaşi. Şoseaua de la Socola a fost minată în dreptul Abatorului, ca să nu poată pătrundă în oraş nici un automobil rusesc. Populaţia a fost înarmată până la ultimul om, iar ofiţerii ţarişti, din oraş, s-au înrolat în armata română, ca simpli soldaţi, şi au jurat în faţa mitropolitului că vor ucide fără cruţare pe toţi cei care poartă cocarde roşii. Nu va mai fi, deci, o luptă pentru triumful democraţiei, ci un adevărat măcel, ca în noaptea Sfântului Bartolomeu... Vă convine?... Spune... Vă simţiţi destul de tari? Nu vă e teamă de laşitatea celor care au fugit şi de pe front?... Cu ăştia vreţi să daţi piept la noapte cu noi?... Aoleo!... şi, pe urmă, cine are să plătească oalele sparte?... Tu... Nicolaşa şi alţi nebuni ca şi voi amândoi...

    Tatiana s-a făcut albă ca varul. Se uită în tavan, ca o brazdă uscată de soare care aşteaptă un strop de ploaie din cer şi sufletul ei rănit îşi sfâşie parcă bandajul cu care doctorul o minţise că se vindecă până la noapte.

    — Asta e situaţia adevărată, Tatiana... Iată de ce ţi-am spus că ne vedem, poate, pentru ultima oară... La noapte, poate să mor eu... Poate să mori tu... Cum ne-o fi norocul !... Poate chiar să murim şi unul şi altul... Dar să scăpam amândoi... asta e greu!...

    Tatiana mă întrebă grăbită:

    — Ce e de făcut, atunci?

    Privirile mele o săgetează ca pe sfântul Sebastian.

    — Mă iubeşti cu adevărat, Tatiana?

    Ea nu-mi răspunde. Mă priveşte numai cu ochii umezi de lacrimi şi buzele ei mestecă parcă ultima picătură a paharului cu zeamă de cucută.

    — Dacă mă iubeşti cu adevărat, tu singură poţi face la noapte o minune.

    — Spune ce trebuie să fac.

    — Să găseşti pe Nicolaşa numaidecât şi să-l convingi să renunţe la nebunia plănuită. Pentru ruşii de la Iaşi, cuvântul lui Nicolaşa e literă de evanghelie şi textul evangheliei astea numai tu poţi să-l schimbi, Tatiana...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Pe la ora două după miezul nopţii, Nicolaşa, Taliana şi cu mine ne întoarcem de la mitingul soldaţilor şi muncitorilor ruşi de pe frontul românesc.

    Moţiunea votată exprimă admiraţia asistenţei pentru regele erou, care luptă alături de soldaţii săi pentru dezrobirea pământului strămoşesc, cotropit de duşman. Cât priveşte schimbarea regimului politic din România, ea a fost amânată după victoria definitivă, când poporul român va fi liber să hotărască singur de soarta lui.

    Nicolaşa ne conduce până în poarta casei. Nu pot ghici pentru ce nu s-a dus, ca de obicei, la bodega domnului Aivazian. Tot drumul n-a scos un singur cuvânt. A mârâit numai printre dinţi un cântec aspru şi greu ca de plumb topit. Din când în când, a oftat adânc şi tot timpul a mers doi paşi în urma noastră.

    Ne despărţim cu gravitatea funebră a martorilor într-un duel în care unul din adversari ar fi fost ucis. Tatiana a intrat în casă. Nicolaşa mă opreşte de mână.

    — Să-i mulţumiţi Tatianei şi s-o respectaţi ca pe o sfântă, dobitocilor… Ea v-a scăpat!... Să ştiţi...

    *

    A doua zi dimineaţa, în faţa uşii noastre, cu preşul făcut pernă sub cap, Nicolaşa dormea ca un câine credincios, pe scândurile goale, de-a lungul antretului plin de noroi şi igrasie...


    XII

    HEROSTRAT LA COŢOFENEŞTI

    Arde spitalul de la Coţofeneşti!... La Cartier, nu se ştie decât că i-a dat foc azi-noapte un nebun. Asta înseamnă că până să primim noi ştirea la Iaşi, spitalul trebuie să fi fost distrus complet.

    Dispariţia acestei podoabe a “Crucii Roşii” mă face să exclam şi eu ca Bossuet la moartea ducesei de Orlèans: “Madame se meurt... Madame est morte...”

    Toate nenorocirile de pe lume s-au abătut parcă asupra noastră. Fatalitatea ne urmăreşte cu încăpăţânarea ei de catâr, împrospătată în fiecare zi, nu mai ştiu din ce izvor, cu “apă vie”.

    Eu, care nu mă apropiasem de front nici măcar până la Coţofeneşti, nu puteam aprecia importanţa acestui dezastru. Câţiva ofiţeri, în concediu de convalescenţă, îl socoteau chiar ca o nouă înfrângere a armatei române. Credinţa mea era însă, că, după victoria de la Mărăşeşti, armata noastră nu mai putea suferi înfrângeri ca cele de pe Jiu, Olt şi Argeş. Pentru mine, adevărul acesta plutea în atmosferă, ca un zbor de berze primăvara. Pentru prima dată de la începutul războiului, aveam impresia fermă că ultimele noastre necazuri nu sunt decât preludiul unei soarte mai bune. Nu eram profet şi nici nu voiam să fiu, fiindcă profeţii de până atunci îşi făceau penitenţa pe treptele castelului de la Canossa. Dar, pentru mine, dispariţia spitalului de la Coţofeneşti era un indiciu divin că armata română nu mai avea nevoie de el.

    Întâmplarea, de altfel, mă făcu să constat, chiar a doua zi, că pe mine presimţirile nu mă înşelaseră niciodată.

    Toto, care până atunci fusese veşnic îngrijorat, ca şi cum răspunderea războiului ar fi dus-o el singur în spinare, mă întimpină de data asta mai vesel de cum ar fi avut să-mi anunţe o victorie:

    — Uf!... Bine că s-a sfârşit şi cu porcăria asta!...

    Eram sigur că are să sfârşească... De altfel, în afacerea asta, să ştii că am lucrat şi eu... Nu ţi-a spus şeful siguranţei? De acum încolo, răspund eu de ei...

    — De cine vorbeşti?

    — Cum, de cine?... De ruşi!...

    — Ce are a face ruşii cu Coţofeneştii?... Cu spitalul care a ars?

    — Bineînţeles! ăla era spital?...

    Şi şeful de cabinet al ministrului de interne, odată cu dispreţul lui pentru gazetarul prost informat, îmi ţipă în urechi un cuvânt internaţ ional, cu care transformă insigna “Crucii roşii” într-un felinar de aceeaşi culoare.

    — Nu ştii c-am prins-o şi pe Jenny acolo?... Făcea pe dama de caritate!...

    — Ce, eşti nebun? Vorbeşti serios?...

    — Dar tu pe ce lume trăieşti?... Cum? nu mi ştiai ce era la Coţofeneşti?...

    Mărturisesc că până atunci nu ştiam nimic. Discreţia adorabilei mele laşităţi mă împiedica să peregrinez dincolo de barierele Iaşilor. Nesiguranţa zilei de mâine îmi suprimase avântul oricărei curiozităţi. Mă resemnasem, ca un sâmbure de fistic într-o bucată de rahat “Hagi-Bekir”, veritabil. Tatiana era o adevărată enciclopedie sentimentală, din care puteam să mă instruiesc la infinit, fără să mai simt nevoia bibliotecilor străine din dosul frontului. Ba, ceva mai mult chiar, trebuie să adaug că până atunci nici nu aflasem de fosta existenţă a spitalului de la Coţofeneşti.

    Sunt sigur, dar, că Toto exagerează ca de obicei. Deşi pretinde a cunoaşte sufletul femeii în diferitele lui ipostaze, prietenul meu confundă, totuşi, caritatea creştină cu dragostea personală şi spiritul de sacrificiu cu darurile benevole. Supărarea lui este pricinuită, probabil, numai de prezenţa amantei sale la Coţofeneşti şi nu de scopul propriu-zis al atâtor alte prezenţe, cu mult mai ilustre decât a doamnei Jenny colonel Vasilescu. Toto este însă un egoist şi raţionamentul lui este tot atât de meschin ca şi al celorlalţi favorizaţi de soartă, care nu cunoscuseră greutăţile frontului, nici binefacerile spitalelor din dosul frontului.

    Nu ştiam ce-ar fi putut însemna pentru Toto un spital în timp de război. Eu, însă, găseam că, între un spital şi o femeie, există o mare asemănare. Amândouă te pot vindeca, după cum amândouă te pot omorî. În atmosfera unui spital palpită sufletul colectiv al femeii, cu toate capriciile lui de o clipă, brodate pe canavaua eternului feminin. Un spital fără femei nu poate fi un spital adevărat. Femeia singură poate încălzi albul rece şi unanim al sălilor de spital. Un medic fără o soră de caritate este un medicament cu dozajul greşit. Primul descoperă şi vindecă; a doua inventează şi însufleţeşte...

    Era natural, dar, ca în spitalul din dosul frontului să se găsească în permanenţă cât mai multe femei, fiindcă, în timp de război, sora de caritate singură îţi poate fi mamă, soră sau înger de pază. Într-un spital, femeia este pâinea de toate zilele a răniţilor de pe front. Şi în timp ce medicul îţi vindecă numai rănile, femeia îţi întregeşte sufletul fărâmiţat de durerea rănilor...

    Desigur că nebunul care dăduse foc spitalului de la Coţofeneşti nu fusese niciodată rănit pe front, sau poate că — rănit şi vindecat de medic — înnebunise de dragul femeii care îi veghease la căpătâi.

    Când o să se afle, oare, adevăratul motiv pentru care nebunul de la Coţofeneşti năzuise să reînvieze în Moldova numele lui Herostrat, pe care cele douăsprezece cetăţi ioniene îl opriseră, sub pedeapsă de moarte, să fie transmis generaţiilor viitoare?....

    Şi iată cum, actualitatea unui simplu fapt divers, poate servi drept trambulină unui ziarist mediocru, pentru a-l arunca în plină antichitate.

    Dar istoria se repetă. Incendiul spitalului de la Coţofeneşti reeditează incendiul templului de la Ephes. Acelaşi mister le învăluie pe amândouă fiindcă, şi într-unul şi într-altul, se oficia cultul aceleiaşi zeiţe, cu nume diferite. “Crucea roşie” modernă şi Diana antică nu sunt decât paravanul Afroditei hetaire, pe care vulgul nu trebuie s-o cunoască niciodată sub adevăratul ei aspect...

    În templul de la Ephes se păstra manuscrisul lui Heraclit, care proclamase domnia focului. În spitalul de la Coţofeneşti se vindecau rănile celor atinşi de focul războiului. Fatalitatea voise, dar, ca tot focul să le purifice şi umanitatea păcatului pentru care erau divinizate.

    Herostrat dăduse foc templului de la Ephes, fiindcă, probabil, lumina candelelor cu ulei îi dezvăluise misterul pe care el — copilul virgin de pe calul Caystrului — nu-l bănuise încă. În Artemision, preoţii zeiţei cu o sută de mamele adorau, după tradiţia egipteană şi ritul persan, pe zeiţa cu o sută de mii de buze. Şi din toate podoabele templului blestemat, Herostrat nu voise să păstreze neatinse de foc, decât foile de papirus cu versurile lui Heraclit.

    Nu ştiu dacă nebunul de la Coţofeneşti a putut salva şi el ceva din spitalul distrus de foc. Dar ce putuse, oare, să vadă el, pe gaura cheii, la lumina electrică pe care medicii şi surorile de caritate ale spitalului uitaseră s-o stingă, în timpul oficiului?

    Istoria se repetă, însă, iar cei care o scriu ca să fie citită, o înfrumuseţează, ca să fie crezută. Herostrat a fost, probabil, un nebun, fiindcă un om cuminte s-ar fi angajat ca simplu senator al templului, iar nebunul de la Coţofeneşti a fost un Herostrat, fiindcă un român adevărat s-ar fi făcut şi el medic aliat.

    Epilogul celor două mistere este, iarăşi, acelaşi. În noaptea când a ars templul de la Ephes, s-a născut Alexandru Macedon. În noaptea când a ars spitalul de la Coţofeneşti, s-a hotărât încheierea armistiţiului pe front...

    *

    Nu mă înşelasem, dar, nici de data asta. Incendiul spitalului de la Coţofeneşti era începutul unei ere noi. Situaţia noastră urma să se schimbe şi pe front, şi la Iaşi. Toata lumea era, de altfel, convinsă că războiul pe frontul de răsărit nu mai putea continua. După refuzul armatei democratice a Rusiei revoluţionare de a mai lupta contra imRoş u, galben şi albastru 129 perialismului puterilor centrale, armatei române nu-i mai rămâneau decât două soluţii: să-şi ardă drapelele şi să se sinucidă în bloc, sau să se facă... soră cu dracul până ce va trece puntea...

    Şi puntea ce ni se arunca de către duşman, era... Basarabia!

    Victoria finală trebuia să se decidă pe alte fronturi. Frontul nostru nu mai conta, decât ca o filă albă la sfârşitul unui volum. Acţiunea războiului propriu-zis se desfăşura în textul zilelor precedente. Trebuia să umplem şi noi însă cu ceva această filă albă.

    La drept vorbind, Basarabia era tot a noastră. O puteam, deci, încorpora şi pe ea în strofa cântecului nostru războinic: “Să cucerim ce-avem de cucerit!”...

    N-aveam decât să rezervăm cucerirea Ardealului pentru vremuri mai bune. Deocamdată, visul lui Mihai Viteazul trebuia să-l îndeplinim începând cu Basarabia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

    Românii de peste Prut ne aşteptau. Oligarhia de la Iaşi îi neliniştea mai puţin ca democraţia de la Moscova. Vocea sângelui începuse să capete anumite rezonanţe şi în Basarabia. Şi dacă se vărsase zadarnic atâta sânge românesc în Carpaţi, de ce nu s-ar fi vărsat cu folos şi două, trei picături, pe Nistru?...

    Aliaţii noştri din răsărit ne deschideau singuri perspectiva celei mai nebănuite mărturii de dragoste, începusem chiar să binecuvântăm revoluţia rusă, iar eu, personal, începusem să iubesc pe Nicolaşa ca pe un adevărat frate basarabean...

    Evenimentele se precipitau ca desfăşurarea unei serbări naţionale, după programul oficial. Guvernele se schimbaseră, unul după altul. Toto nu mai era şef de cabinet. Rămăsese un simplu căpitan de rezervă, în schimb, însă, ofiţerii de rezervă nu mai aveau nici un motiv să-şi înlocuiască uniforma militară cu hainele civile. Marele cartier fusese desfiinţat şi animatorii victoriei finale de la ziarul România obţinuseră favoarea să fie trimişi la vatră, ca şi ceilalţi demobilizaţi anonimi. Frontul de luptă dispăruse, ca şi meridianul geografic pe care desenatorul uitase să-l tragă şi pe noua hartă. Solemn şi glacial, războiul intrase, sub formă de amintire, în arhiva documentelor naţionale.

    După armistiţiu, urmă pacea de la Bucureşti şi după pace, primele operaţiuni de contabilitate dublă. Profitul şi pierderea începură să fie apreciate după putinţa sufletească a fiecăruia. Nu se putea, însă, cădea de acord, fiindcă, de data asta, diplomele Academiei de Înalte Studii Comerciale trebuiau eliberate de Panteonul patrimoniului nostru naţional.

    Pierduserăm Carpaţii şi jumătate din Dobrogea şi câştigasem Basarabia.

    Harta ţării se schimbase. Se umflase pe o latură şi se subţiase pe cealaltă. Din forma unei ghete, luase forma unui cimpoi...

    Gheata veche, e drept că fusese purtată cu folos de atâţia inşi. Cine s-ar fi încumetat, însă, să cânte cu acelaşi succes din cimpoiul cel nou?... Naţionalul nostru instrument muzical era ameninţat să nu-şi găsească cimpoier. Cine, dar, avea să cânte Hora unirii cu fraţii de peste Prut, când fraţii de peste Carpaţi boceau încă la căpătâiul gropilor proaspete?... Vorbeşti însă de lup şi lupul la poartă!... Laurenţiu Blebea a sosit la Iaşi. A fugit din Bucureşti, fiindcă nu mai putea suporta atmosfera înăbuşitoare a pumnului prusac. Fuga lui Blebea era o întreagă odisee. Dar aici, la Iaşi, cel puţin, se putea respira în libertate. Revoluţia rusă nu putuse fi decât o floare la ureche pe lângă ocupaţia germană. Ruşii sunt oameni generoşi. Au suflet... şi — vorba domnului Aivazian — dacă ştii cum să te porţi cu ei, îi bagi în cofă numaidecât. Pe câtă vreme neamţul e altceva. Parcă are plumb în cap şi asfalt în suflet...

    Ca să poată scăpa nespânzurat, Blebea fusese nevoit să joace o mare carte: se prefăcuse că se dă de partea lor, ba, ceva mai mult chiar, scrisese câteva articole şi la Gazeta Bucureştilor. Cum s-a încheiat însă pacea, a şters-o pe furiş. Până ce n-o pleca ultimul soldat neamţ din Bucureşti, nu se mai întoarce înapoi.

    Suntem nevoiţi să primim explicaţiile lui Blebea, fără nici un comentariu. Prezenţa misiunii militare germane la Iaşi (care înlocuise misiunea franceză) ne impunea cea mai strictă rezervă de ordin sentimental, chiar faţă de anume compatrioţi ai noştri. Îl primim, dar, din nou în cercul nostru şi, după câteva zile, cercul nostru de la Iaşi se transformă parcă în vechea “gardă a demnităţii naţionale” de la Bucureşti, din timpul neutralităţii.

    Părerea tuturor este că nemţii au să fie învinşi. De la Salonic continuă să vină ştiri, tot mai bune din zi în zi. Se pare că bulgarii nu mai vor să lupte. Nemţii sunt nevoiţi să-i ţină pe front cu mitralierele din spate... Ce invenţie lipsită de imaginaţie mai e şi istoria asta!… Nu-i decât o veşnică repeţire. În Macedonia se petrecea exact acelaşi lucru ca şi în Moldova. La fel procedasem şi noi cu ruşii, la Mărăşeşti...

    Tot aşa de îmbucurătoare sunt şi ştirile de pe marele front din apus. Noua ofensivă germană asupra Parisului a dat greş. Diviziile Kaizerului s-au împotmolit iar în mlaştinile Marnei. De la Aeţiu şi până la Foch, câmpiile Catalaunice acordă, cu aceeaşi tradiţională generozitate latină, locuri pentru odihnă veşnică tuturor turbaţilor de peste Rin.

    Încep să mă stimez mai mult decât eram obişnuit să mă cred. Simptomele unei ipertrofii timide îmi gâdilă, discret şi plăcut, subconş tientul meu de animal raţionabil. Deşi nu mărturisisem încă nimănui lucrul acesta, eram convins că îndreptarea situaţiei noastre se datora nebunului care dăduse foc spitalului de la Coţofeneşti. Herostratul nostru naţional fusese un inspirat al zeilor. Minunea începuse să se vadă cu ochii. Regretam chiar că nu fusesem eu nebunul incendiator. Mi-aş fi legat cel puţin numele de un act eroic. Nebunia şi eroismul trăiesc frăţeşte în acelaşi compartiment al creierului.

    Laştitatea noastră comună începe să ne pârguiască sufletul ca pe nişte struguri. Toată lumea aşteaptă cu nerbadare începutul culesului. O să fie, oare, în toamna asta, sau poate...

    Blebea nu crede în victoria aliaţilor. O aşteaptă şi el cu nerăbdare, bineînţeles; dar nemţii sunt încă tari. Diviziile retrase de pe frontul răsăritean aveau să strice echilibrul balanţei de pe frontul apusean.

    Laurenţiu Blebea locuieşte într-o odaie din curtea bisericii Banului, peste drum de Legaţia franceză, instalată în localul Conservatorului. Aci venim zilnic să citim comunicatele de la Turnul Eifel şi să luăm note după fluctuaţiile frontului. Câţiva dintre noi am făcut cerere la comandatura germană să ni se permită întoarcerea la Bucureşti. Nici unul, însă, din prietenii lui Blebea n-am putut obţine cuvenitul “ausweis”.

    Nicolaşa, care nu mai face parte din nici un soviet, s-a înregimentat cercului nostru. De când s-a proclamat unirea Basarabiei cu Patria-mumă, Nicolae Damianovici Gorski s-a făcut român basarabean. Pentru Blebea mai ales, Nicolaşa are o deosebită stimă. Îi plac argumentă rile lui spontane şi volubilitatea cu care peripateticianizează asupra diferitelor chestii la ordinea zilei. Când îl cauţi, Nicolaşa e la Blebea acasă. Pe la mine nu mai vine aproape deloc. Rezerva lui, de altfel, mi-o explic foarte uşor. Odată cu plecarea ultimilor soldaţi ruşi din România, spitalul de la antrepozitele gării s-a desfiinţat şi Tatiana s-a mutat la mine. Îi apreciez discreţia dar, cu atât mai mult, cu cât Tatiana este hotărâtă să plece cu mine la Bucureşti. Porumbiţa mea de porţelan a început chiar să ciripească Doina Oltului şi Ce te legeni, codrule?

    În ultimul timp, bodega la “Cocostârcul de aur” se transformase într-un restaurant de clasa I. Domnul Aivazian avusese dreptate: Războiul este o afacere ca oricare alta.

    Depinde cum ştii s-o învârteşti. Şi domnul Aivazian o învârtise mai bine ca noi. Ba, ceva mai mult chiar, scăpase şi de puşcărie...

    Un client cu care se certase la un pahar de vin, îl denunţase că serveşte la masă carne de pisică, în loc de carne de iepure. Autorităţile ordonaseră o anchetă imediat, se făcuse o descindere la faţa locului şi cum judecata sub starea de asediu se face altfel de cum stă scrisă la lege, domnul Aivazian stătuse închis aproape o lună. L-am scăpat, însă, noi — prietenii şi clienţii săi statornici. Şi “Cocostârcul de aur” şi-a întins aripile din nou şi a început să zboare, odată cu apariţia la Iaşi a celorlalţi tovarăşi sosiţi în unghi ascuţit, din Constantinopol.

    De data asta, însă, urgia cea mare trecuse şi, localul născut din nevoile războiului trebuia să corespundă cerinţelor vieţii normale. Domnul Aivazian a mai închiriat, dar, şi prăvălia vecină, a spart zidul şi a schimbat, odată cu mobilierul, şi vechiul “menu” din timpul războiului. Acum se serveşte de toate şi la fel pentru toată lumea. Pentru câţiva clienţi mai vechi însă, domnul Aivazian tot mai păstrează o surpriză, din când în când.

    Într-o seară, proprietarul meu îmi şopteşte discret la ureche:

    — Ştii că mi-am asigurat localul pentru o jumătate de milion?

    Precauţia asta mi-ar fi părut foarte naturală, dacă domnul Aivazian nu m-ar fi impresionat cu aerul sau misterios.

    — Se vede că nu mai ai ce face cu banii!... Ai început să-i arunci pe gârlă.

    — Aşa crezi dumneata?... Va să zică, omul trebuie să-şi lase avutul aşa în voia soartei...

    — Dar cine îţi ameninţă avutul, nene?

    — Cum cine?... Doamne fereşte de ceasul rău!... Parcă ştie omul ce se poate întâmpla mâine?... Ia gândeşte-te, bunăoară... Un foc… N-ai văzut cum a ars spitalul de la Coţofeneşti?...

    — Ăluia i-a dat foc un nebun.

    — Ei, şi?... Dumneata crezi că la Iaşi nu sunt nebuni?... Slavă Domnului!… Iaşul e mai mare ca Socola!...

    — Atunci, foarte bine ai făcut... Bravo dumitale... În caz de incendiu, pui mâna pe o jumătate de milion...

    — Deocamdată, o jumătate... Mă bate gândul să-i ridic asigurarea la un milion...

    — Şi ce-ai să faci, nene, cu atâţia bani?...

    Domnul Aivazian oftează adânc şi mă priveşte cu mila unui părinte pentru un copil tâmpit din naştere.

    — E, he!... Ce înseamnă un milion, cucoane, în zilele noastre? Dar dacă o da Dumnezeu să se întâmple şi minunea asta, să ştii că plec din Iaşi. Mă duc la Constantinopol. Acolo trebuie să fie rost de câştigat parale multe, acum... Mie nu-mi prea miroase a bine, cu nemţii din Balcani... Să ştii că la Constantinopol o să vină tot englezii... şi ăia vin cu aur mult, nu glumă!... Ce crezi dumneata c-a fost rubla rusească? Nimica toată... Să poţi lucra, însă, numai cu lire sterline şi, pe urmă, să nu mai superi pe Dumnezeu cu nimic!...

    Domnul Aivazian îmi face impresia că nu aşteaptă decât ocazia binevenită, să poată face pe Herostratul propriului său restaurant. De altfel, cum suntem intraţi în toamnă, cocostârcii trebuie să fi început să plece spre Constantinopol.


    XIII

    HgC2Az Ş HCI ş HgCI Ş C2AzH

    De câteva zile, Dumnezeu ne surâde binevoitor din pervazul ferestrei de cer albastru, pe care toamna ne-a lăsat-o deschisă parcă anume, în orizontul fumuriu dinspre miazăzi. Pentru prima dată, de la începutul războiului, briza caldă a Mediteranei ajunge până la Iaşi. În Moldova se fac pregătiri pentru iernat. În Macedonia, însă, a început să se împrimăvăreze. Comunicatele oficiale transcriu parcă textul cap. XI din Evanghelia sfântului Ioan, cu învierea lui Lazăr...

    Defecţiunea armatei bulgare a deschis drumul aliaţilor noştri spre Dunăre. Trupele germane nu mai opun nici ele rezistenţă. Se retrag în grabă spre nord şi e foarte probabil că n-au să se oprească decât la ele acasă. Monarhia austro-ungară este în plină descompunere. Ungurii au fugit şi ei de pe Piave şi trupele italiene, împănate cu cele câteva divizii franceze, au depăşit vechea frontieră. Situaţia disperată de pe cele două fronturi de luptă secundare a demoralizat întreaga armată germană. Frontul apusean a fost străpuns în mai multe locuri şi divinul Wothan a părăsit pământul Franţei şi al Belgiei, pentru a-şi putea apăra măcar scena teatrului din Bayreuth...

    De la Bucureşti ne vine ştirea că nemţii au început să-şi facă bagajele.

    Regret că nu sunt şi eu acolo. Spectacolul trebuie să fie acelaşi ca acum doi ani, când începusem să ne facem noi bagajele pentru Iaşi.

    Bucuria noastră patinează pe gheaţa inconştienţei eroice pe care bunul Dumnezeu ne-o procură în fiecare iarnă, pe lacul din Cişmigiu. Toată lumea patinează la fel. Parcă toţi s-ar fi născut cu câte o pereche de patine în picioare...

    Blebea singur stă pe mal şi priveşte încruntat spectacolul de pe lac. Îi clănţăne dinţii de ger şi nu ştie unde ar putea găsi o vatră caldă şi prietenoasă. Dragostea noastră nu-l mai mulţumeşte. Ar vrea să plece din Iaşi cu primul tren. Dar trenul acesta întârzie parcă anume, ca să poată pleca cu alţii, nu cu Blebea...

    Dezastrul puterilor centrale deşteaptă în sufletul nostru ecoul suferinţelor aproape uitate... Blebea, însă, declară că nu vrea să le lase nerăzbunate. Dacă ar putea pleca la Bucureşti cu un aeroplan, n-ar sta la gânduri un singur moment. Vrea să asiste la ultimele momente ale agoniei germane în teritoriul ocupat şi din inima Ardealului românesc vrea să smulgă el singur insignele Coroanei sfântului Ştefan, cu crucea ei strâmbă ca şi judecata anilor de robie.

    De data asta, însă, e prea târziu. Blebea trebuie să se resemneze. Guvernul care semnase pacea de la Bucureşti a fost schimbat peste zi şi armata română a fost pusă din nou pe picior de război. Primele detaşamente au şi trecut culmile Carpaţilor moldoveni, şi pe pământul Ardealului fluturau din nou, şi pentru totdeauna, culorile sfâşiate acum doi ani de-a lungul străzii Carol: Roşu, Galben şi Albastru!...

    *

    În restaurantul la “Cocostârcul de aur” se bea în cinstea primelor noastre victorii în Ardeal.

    Foştii mobilizaţi la cenzură au cerut cu toţii să fie trimişi pe front. Întâlnirea lor cu armatele aliate care au trecut Dunărea îi obsedează ca vitrina unui magazin cu decoraţii şi alte insigne de nobleţe seculară. Sufletul rezerviştilor români îmbrăcaţi în stofă de Buhuşi s-a înfrăţit cu sufletul cruciaţilor de altădată, înveşmântaţi în fier. Eroismul, însă, cere suflet nu haină. Şi suflet, slavă Domnului, avem cât motorul unui automobil de 120 HP putere!... Dacă ar fi să ni se acorde, ca pe vremea cruciadelor, câte un titlu de nobleţe fiecărui candidat la eroism, pomelnicul nostru ar umple trei almanahuri Gotha. Am putea bate chiar recordul democraţiei ruseşti...

    În veselia noastră unanimă însă, “guelqu’un, troubla la fete”.

    Toto apare ca un bolid şi, din pragul uşii, strigă cât îl ţine gura:

    — Aţi aflat noutatea cea mare?... Blebea a fost găsit azi-dimineaţă mort, în odaia lui...

    Zgomotul încetează, ca un cântec de fonograf oprit brusc. O singură voce se ridică stridentă şi totuşi gravă, ca o rachetă luminoasă pe cerul unei nopţi fără lună şi fără stele. E vocea lui Nicolaşa.

    — Ha, Ha, Ha!... Ce proastă inspiraţie!... Tocmai acum şi-a ales momentul să moară?... Dobitocul!...

    Ştirea adusă de Toto şi replica lui Nicolaşa se încrucişează ca două rapiere pe teren. Impresia primului moment fusese profanată de inconştienţa unui alcoolic în ultimul grad...

    Oricine ar fi putut fi mortul — un spion nedovedit sau o victimă a gurilor rele — noi nu puteam uita că Laurenţiu Blebea fusese prietenul nostru şi că, odată cu moartea lui, murea parcă în fiecare din noi câte o părticică din visul propriei noastre tinereţi: Întregirea neamului românesc!...

    Visul acesta îl trăiserăm împreună. Unde, cum şi când, nu avea nici o importanţă. Elocvenţa noastră încălzise bronzul statuii lui Mihai Viteazul şi cădelniţa animatorilor de la ziarul Marelui Cartier tămâiase, cu prisosinţă şi pioasă recunoştinţă, mormintele anonimilor de pe front. Amintirile comune măreau cortegiul funebru al celui plecat din mijlocul nostru, cu fiecare din cei care îl cunoscusem, îl iubisem sau îl urâsem. Moartea lui Blebea ne aduna parcă din nou launloc şi fiindcă atâţia ani de-a rândul trăiserăm nedespărţiţi, datoria celor care sărbătoream înfăptuirea visului comun era să-l urmăm în mormânt sau să-l păstrăm, veşnic viu, în sufletele noastre...

    Sărbătorirea primelor noastre succese în Ardeal se schimbase într-un parastas pentru odihna sufletului zbuciumat al primului român ardelean dispărut din mijlocul nostru...

    *

    Tatiana mă întreabă de ce sunt trist.

    — A murit Blebea. L-au găsit azi-dimineaţă mort în odaia lui.

    — Ştiam de aseară... Îmi spusese Nicolaşa.

    Calmul Tatianei mă împietreşte locului. Numele lui Nicolaşa îmi pare, de data asta, un laitmotiv funebru în intimitatea unei destăinuiri pe care n-o poate anticipa decât criminalul adevărat, încep să bănuiesc că moartea lui Blebea nu este lucru curat.

    — Dar Nicolaşa de unde ştia?

    — Nu ştia că a murit. Ştia numai că are să moară...

    — Şi cine l-a omorât?... Haide, Tatiana, spune-mi adevărat... Tu trebuie să ştii tot ce s-a petrecut...

    Tatiana tace. Îşi mişcă doar buzele şi parcă vorbeşte cu ea singură.

    — Spune-mi. Tatiana... Aşa e că Blebea a fost asasinat?

    — A fost pedepsit numai.

    — Şi pentru care vină?

    — Servise la doi stăpâni deodată şi pe amândoi îi înşelase deopotrivă.

    — Era spionul nemţilor?

    — Şi al nemţilor, şi al Ohranei ruseşti.

    — De unde ştii lucrurile astea?

    — Mi le-a spus Nicolaşa. Vă trăda şi pe voi, şi pe noi, şi pe nemţi. Înaintea intrării voastre în război, era în legătură cu amiralul Visolkin, de la Reni... Ce afla de la agenţii ţarişti, raporta la Legaţia germană. În ultimul timp, trimitea la Bucureşti note zilnice de ce se petrece la Iaşi. Fotografia de la fereastră pe toţi cei care se duceau la Legaţia franceză... Ştii de ce nu ţi-au dat nemţii “ausweis” ca să te întorci acasă?... Erai pus şi tu pe lista lui Blebea...

    Destăinuirile Tatianei mă transformaseră într-o stalactită. De-a lungul spinării, simţeam curgând parcă un fluviu care îşi schimbă tocmai cursul apelor. Bănuielile mele nu merseseră niciodată până acolo. Tatiana, însă, vorbea cu limpezimea unei lecturi în limba ei maternă.

    — Nicolaşa îl descoperise din prima zi. Pândea numai momentul să-l poată pedepsi...

    — Va să zică, Nicolaşa l-a omorât?...

    — L-a pedepsit, nu l-a omorât...

    — Dar dacă se află? Dacă se dovedeşte că a fost asasinat?...

    — N-ai nici o teamă... Noi nu omorâm cu dovezi... De aceea a şi întârziat aşa de mult. Dacă nu se stingea aseară lumina electrică, putea să mai trăiască încă.

    Perseverenţa Tatianei de a-mi da amănuntele cu linguriţa, ca un medicament, mă făcuse să uit aproape numele mortului. De data asta, nu mă interesa decât felul morţii lui.

    — Ascultă, Tatiana. Tu îţi baţi joc de mine... Ce are a face lumina electrică cu moartea lui Blebea?....

    Tatiana zâmbeşte cu buzele împreunate, ca cicatricea unei răni vindecate demult.

    — Crezi c-ai să pricepi, dacă am să-ţi spun?

    — Spune-mi, mai întâi, care a fost rolul tău în această crimă?

    — Nici unul.

    — De unde ştii, atunci, aşa de bine, ce s-a petrecut?

    — Fiindcă Nicolaşa îmi spune tot ce face... Credeam că ştii lucrul ăsta.

    — Ce-i, atunci, cu lumina electrică?

    — Când li s-a stins lumina, Blebea a început să înjure că a rămas pe întuneric. Nicolaşa, însă, poartă cu el totdeauna o lumânare sistem Pilau. I-a oferit-o imediat şi s-a grăbit să plece, după ce i-a aprins-o. O lumânare sistem Pilau omoară pe nesimţite şi fără nici o urmă… Un sfert de ceas, ti-e de-ajuns...

    — Cum, cum?... Ce fel de lumânare?...

    — Pilau... Pi-la-u... N-ai citit pe Edgar Poe?... Noi cunoaştem reţeta lumânării lui Pilau, de acum cinci ani... Stearină, treizeci de grame, cianură de mercur, patru grame şi acid clorhidric, trei grame... Ce-ai holbat aşa ochii la mine?... Să nu afle Nicolaşa că ştii şi tu lucrurile astea, că nu-i bine... Mai are preparate încă vreo două duzini....

    — Nu, nu... Fii pe pace...

    Nicolaşa, însă, putea să mă ameninţe şi cu două sute de duzini, că eu tot nu pricepeam nimic din ce-mi spunea Tatiana. Şi cu toate acestea, ştiam că Blebea fusese găsit mort în patul lui, că uzura electrică nu funcţionase din cauza unui accident de motor şi că, azi-noapte, Iaşii fusese luminat numai cu lumânări. Cu ce fel de lumânare, dar, fusese asasinat Blebea?

    Tatiana se aşază la masă şi începe să-mi explice, negru pe alb:

    — Vino încoa să înveţi şi tu. Poate ai să ai nevoie vreodată. Acidul clorhidric se găseşte într-o capilară de stearină curată, care străbate lumânarea paralel cu filtrul. Pe măsură ce lumânarea arde, acidul clorhidric, venind în contact eu cianura de mercur, o transformă în clorură de mercur, iar acidul cianhidric, care se degajă, otrăveşte aerul şi omoară, fără deosebire, orice fel de vietate s-ar găsi în odaie: om, câine, pisică, muscă şi chiar păduche de lemn. Dacă vrei să cunoşti şi formula chimică, iat-o:

    HgC2Az Ş HCI ş HgCI Ş C2AzH

    Ai înţeles?... Operaţia e foarte simplă... Nu lasă nici o urmă şi nu deşteaptă nici o bănuială. Exact la fel poţi muri de apoplexie sau de ruptura unui anevrism...

    *

    Pe Laurenţiu Blebea l-am îngropat în “Cimitirul eroilor”, unde statul acordă pământul gratuit. La “Eternitatea” locul costa prea scump şi din cotizaţiile prietenilor nu s-ar fi putut niciodată strânge suma necesară. Nu s-a ţinut nici un discurs şi în tot Iaşii n-am putut găsi o singură floare să-i punem pe mormânt. În schimb, i-am făcut o cruce de stejar mai mare şi în prima lui noapte subterană, o candelă cel puţin, ştim bine că i-a ars la căpătâi. De celelalte nopţi nu mai putem răspunde noi, fiindcă mormintele eroilor sunt date în păstrarea unei “societăţi”, formată din elementele militare care nu mai sunt apte pentru front.

    Nicolaşa l-a condus împreună cu noi până la groapă, îi era teamă parcă să nu-i scape din mână. Eu m-am ferit să-i fac vreo aluzie. Deocamdată, nu era potrivit nici locul, nici timpul. Şi-afară de asta, îmi lipsea poate dinamica eroismului de a-mi afirma măcar patriotismul contemplativ. Cu alte cuvinte, îmi lipsea cel mai principal obiect din echipamentul meu sufletesc.

    La început, Tatiana trebuie să fi avut o încredere oarbă în mine ca să-mi destăinuiască secretul morţii lui Blebea. Mai târziu, însă, când îşi dăduse seama de uşurinţa cu care vorbise, avusese grijă să mă prevină că Nicolaşa mai are încă două duzini lumânări sistem Pilau. Nicolaşa, dar, va continua să fie prietenul meu, atâta timp cât dragostea Tatianei pentru mine nu-i va devia sufletul şi, mai ales, pumnul cu care mă ameninţase acum doi ani...

    La întoarcerea noastră spre casă, Toto, care a intrat în graţiile noului ministru de interne, îmi comunică un mare secret. Peste trei zile, pleacă primul tren direct la Bucureşti, cu persoane oficiale şi particulari cu trecere la guvern. Dacă Toto ar avea inteligenţa mea, iar eu relaţiile lui cu lumea oficială, amândoi am ajunge oameni deopotrivă de mari în România de mâine. Probabil, însă, că Toto îmi va lua înainte de data asta, fiindcă relaţiile cu puternicii zilei menţin apele totdeauna tulburi, ca să nu poată pluti la suprafaţă decât gunoaiele.

    Mă folosesc, totuşi, de cele aflate şi încep să-mi pregătesc putinţa plecării la Bucureşti, cu primul tren direct. E trenul cu care, acum câteva zile, visase să plece bietul Blebea!... Regret din suflet schimbarea rolurilor. Martor mi-e bunul Dumnezeu că n-aş fi în stare niciodată să doresc moartea unui prieten, chiar când prietenul meu ar fi duşmanul ţării mele. Laşitatea are marele avantaj de a ne umaniza mai repede şi mai complet. În privinţa aceasta, sunt de perfect acord cu Nicolaşa şi cu idealul democraţiei ruseşti. Ne desparte numai o simplă nuanţă de interpretare. Nicolaşa omorâse; eu iertasem...

    La drept vorbind însă, inversarea rolurilor venise la timp. Doi ani, stătusem destul la Iaşi. Puteam să-mi consider stagiul exilului sfârşit. De acum încolo, începea exilul lui Blebea. Fiecare la rândul lui...

    Bucureştii mă chemau înapoi. Nu ştiam dacă mă iertase de toate criticile nedrepte făcute la plecare. Dar ştiam că, atâta timp cât o să existe parabola ,,Fiului risipitor”, Bucureştii vor sacrifica totdeauna cu bucurie un miel gras şi un butoiaş cu vin vechi pentru sărbătorirea pocăitului.

    Ştiam că, după doi ani de zile, nu voi găsi nimic schimbat, afară, poate, de sufletul câtorva romantici întârziaţi. Urmele ocupaţiunii duşmane nu putuseră schimba poteca bătătorită, pe care iarna n-o astupă decât până în primele zile ale primăverii. Pictura cubistă din ziua când citisem ocuparea Bucureştilor de armata mareşalului Mackensen, începea să-şi precizeze intenţiile, liniile, planurile şi culorile ca şi o Madonă de Rafael. De data asta, începusem să văd Bucureştii, exact ca într-o carte poştală ilustrată...

    Iată iar Ateneul cu statuile lui meschine şi pretenţioase ca morala din fabula Broasca şi boul. Iată Calea Victoriei demonstrând cu impertinenţa ei savantă erezia formulei geometrice, că drumul cel mai scurt de la un punct la altul ar fi linia dreaptă. Iată, apoi, strada Carol cu viziunea ei funebră din ziua în care servise de mauzoleu drapelului nostru naţional şi, în fine, iată-mi odaia cu biblioteca şi icoana sfintei Paraschiva, iată pe Lotty, iată pe Viki, iată-mi sufletul reîntregit ca soarele după o eclipsă totală.

    Perspectiva regăsirii Bucureştilor mă înalţă pe soclul laşităţii mele conştiente aşa de sus, că aproape încep să-mi pierd noţiunile de adevăr şi de frumos. Da, da... Bucureştii sunt cel mai minunat oraş din lume, fiindcă, de azi înainte, Bucureştii sunt iarăşi ai mei!... Bucureştii sunt şi au să rămână, veşnic, amanta necredincioasă care te înşală cu primul venit, dar de care nu te poţi hotărî să te desparţi, fiindcă ţi-a intrat ca o otravă în sânge...

    Mă întorc la Bucureşti... Permisul l-am obţinut mai repede decât m-aş fi aşteptat. Se pare, însă, că Dumnezeu ne-a identificat — pe toţi animatorii victoriei finale — cu păsările cerului: ne poartă de grijă şi unora, şi altora.

    Tot cu ajutorul lui am reuşit să conving pe Tatiana că, deocamdată, trebuie să rămână încă la Iaşi. Va veni la Bucureşti, însă, de îndată ce o voi anunţa. Nicolaşa va veni şi el. Ar putea găsi loc la un ziar independent, unde ideile democraţiei de peste Nistru puteau fi îmbrăţişate mai repede chiar ca în ziarele ruseşti.

    Sunt mai fericit ca un elev scăpat de examen. N-am luat nici un premiu, fiindcă părerea mea asupra premianţilor continua să se bată cap în cap cu a profesorilor şi a Ministerului Instrucţiunii Publice. Un elev conştient pentru el şi nu pentru bucuria părinţilor, poate ajunge om mare, chiar când trece clasa cu media la limită. În şcoală, creierul trebuie menajat. Efortul cel mare se cere după ce intri în viaţă. Şcoala este un simplu câmp de antrenament. Pe hipodrom, însă, dacă nu ştii cum se face o cursă de aşteptare, la potou îţi ia altul înainte. Acelaşi lucru era să se întâmple cu armata română, dacă nu încheiam la timp pacea de la Bucureşti. Jocheii din capul plutonului au rămas de data asta în coadă. Eroismul de a fi fost totdeauna în frunte, le-a metamorfozat coroana de lauri într-una de spini!... Până astăzi — mulţumescu-ţ i Ţie Doamne — n-am luat nici un premiu: nici în şcoală, nici în literatură. Asta înseamnă că morţii n-au ajuns încă să mă priceapă şi, ca atare, continuu să fiu viu. Când cei care nu mai sunt încep să priceapă pe cei care par a mai fi încă, diferenţa dintre unii şi alţii se reduce la spaţiul de timp ce-i trebuie mortului să fie coborât de pe catafalc în groapă...

    E povestea tragică a tuturor fabricanţilor noştri de marmeladă naţională, politică, socială, economică şi artistică.

    Consolidarea ruinelor ne preocupă mai mult decât creaţia edificiilor noi. Ne este teamă să ne atingem de morţi, fiindcă ne dăm seama că nu-i putem înlocui. Îngăduinţa colectivă dovedeşte neputinţa individuală. Greutatea trecutului ne sufocă, contemplarea mizeriei prezente ne mângâie şi dispariţia noastră fatală ne scapă de ruşinea unei existenţe pe care nu ne-am putut-o afirma cu nimic.

    De azi înainte, întregirea noastră pe harta geografică este sigură. Să dea Dumnezeu ca ea să se poată face şi în viaţa de toate zilele!...

    Mi-e teamă, însă, că vom rămâne mereu aceeaşi paracliseri ai formulei “Doamne milueşte-ne!”... Vom deveni, poate, cu timpul chiar preoţi şi, după un stagiu de milogeală evanghelică, vom ajunge Arhierei şi poate chiar Apostoli... Vom aştepta zadarnic, însă, pe Prometeul neamului nostru, care să ne dăruiască focul propriei noastre existenţe, fără prealabila învoire a Divului Traian sau a lui Mihai Viteazul!… Mi-e teamă că nu vom ajunge niciodată să înţelegem optimismul unei existenţe naţionale şi vom continua să ne proslăvim strămoşii, cu respectul slugii faţă de stăpânul bătăios...

    Din tot trecutul nostru, nu vom putea agonisi în suflet decât un maldăr de ruine. Dar ceea ce este mai trist, nu le vom putea păstra nici pe acestea intacte; fiindcă — spre marea noastră ruşine — nu vom fi în stare să clădim pentru ele nici măcar un Muzeu Naţional. Le vom specula, însă, în discursuri, în promisii şi în planuri pentru viitor şi le vom preamări atâta timp cât ipocrizia, egoismul şi rapacitatea celor puternici ni le va flutura prin faţa ochilor, învăluite în culorile drapelului naţional: roşu, galben şi albastru...

    Virtutea pasivă a propriei noastre admiraţii va ucide în noi orice emoţie creatoare. Vom clădi atâtea mauzoleuri, că nu vom mai putea găsi loc pentru un singur Panteon... Şi aşa mai departe, vom continua să rămânem în viaţă aceiaşi elevi premianţi la şcoala României de ieri, până ce vom îmbătrâni pe băncile neamului întregit, fără să putem pricepe tinereţea trecutului învăţat pe de rost. Vom papagaliza şi noi ce vom auzi de la alţii şi, în mijlocul generaţiei de mâine, vom trăi suspendaţi în colivia noastră spaţioasă, ca o podoabă exotică în casa unui îmbogăţit de război. Dar optimismul şi entuziasmul pentru viaţa adevărată, al celor câţiva, sunt sigur că vor fi apreciate ca şi până mai ieri, tot cu nota “trei la conduită”.

    Ce voi găsi, dar, la Bucureşti, după doi ani de umilinţă naţională şi completă dezagregare moleculară?...

    Să se fi născut, oare, din el însuşi, un al doilea Empedocle şi în ţara mea?... Întregirea neamului românesc să fi întregit oare şi sfera dragostei solare, la care ar trebui să ne încălzim cu toţii, ca la sânul acestui zeu globular?... Sau, poate, pontifii discordiei vor continua să-i denatureze cultul şi pe viitor?... Vom culege şi noi, ceva nou cu adevărat, din realizarea visului nostru de ieri?... Sau ne vom mulţumi numai cu sandala de aramă a magului de odinioară, scorojită de focul vulcanului Etna?...

    În cazul de faţă, vulcanul Etna poate fi înlocuit cu războiul pentru întregirea neamului românesc.

    Îmi dau seama, însă, că supoziţiile mele mă îndepărtează şi mai mult de optimismul existenţei pentru care trebuie să pledez de azi înainte.

    E timpul, dar, să proclamăm, cu aroganţa omului care vrea să trăiască, nu temerile, ci aspiraţiile noastre de mâine.

    E timpul să ne controlăm viaţa cu propriii noştri ochi, cu propriile noastre simţuri, cu propriile noastre braţe!... Să ne admirăm strămoşii, dar numai cu intenţia hotărâtă de a face şi noi ca ei... Din admiraţia noastră pentru trecut, să ne rezervăm, numaidecât, o cotă parte şi pentru viitor... Cei care trăiesc admirând numai trecutul, dispar fără să poată lăsa după ei ceva demn de admirat... şi să nu uităm că datoria noastră, înainte de toate, este să devenim strămoşii urmaşilor noştri de mâine...

    E singurul eroism postum al laşităţii noastre creatoare, conservatoare şi perpetuante.

    Altminteri, riscăm şi noi, ca şi Laurenţiu Blebea, să fim puşi în formula chimică: HgC2Az Ş HCI ş HgCI Ş C2AzH...

    Tatiana mi-a destăinuit că Nicolaşa mai are încă două duzini de lumânări sistem Pilau. Are, dar, exact cât i-ar trebui, la nevoie, României de mâine, să scape de ploşniţele României de ieri.


    XIV

    TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!

    Locomotiva noastră urlă ca un câine la lună plină. Primele macaze ne zgâlţâie ca nişte sughiţuri nervoase şi, pe peronul gării de Nord, un grup de prizonieri germani urează: Willkommen în der Heimat, primilor bucureşteni sosiţi de la Iaşi fără “ausweis”.

    Cobor din tren, ca şi cum m-aş fi întors din vilegiatură. În cele două nopţi şi două zile de drum, mi-am recapitulat zadarnic episoadele faimoasei “Expediţii a celor zece mii” şi împreună cu tovarăşii de vagon mi-am pregătit vocea să salut oraşul natal: Talassa!... Talassa!... Scontasem însă o emoţie la care, probabil, nu aveam nici un drept. Momentul liric mă trădase ca un aliat de ocazie, de care nu mă lega nici o afinitate sufletească. Îmi dau seama, încă o dată mai mult, că eroismul este un fel de articol de lux, pe care nu mi-l pot introduce în suflet, nici măcar prin contrabandă.

    Privirile binevoitoare ale curioşilor încep chiar să mă enervezc. Şi nu sunt măcar îmbrăcat în uniformă militară!... Cel puţin, i-aş putea minţi că vin de pe front... Dar aşa — civil, cu ghete de la misiunea americană, palton cu blana de la Odesa, pălărie de la “Herbert James” şi cravată de la “Charvet”, nu pot avea altă scuză decât aceea, poate, ca n-aş fi român...

    Noroc însă că nu mă cunoaşte nimeni şi, de la gară până în strada Carol, mă strecor ca chiurasatul “Goeben” printre vasele flotei engleze din Marea Mediterană.

    În drum, spre casă, admir arcurile de triumf pe care inscripţia “Trăiască România Mare” se repetă ca galoanele de aur ale unui general, ajuns pe culmea ierarhiei militare. Noul calificativ al ţării nu-mi pare deloc exagerat. Dacă nu mă înşel, pe vremea lui Mihai Viteazul, România fusese chiar ceva mai mare!...

    În schimb, constat cu bucurie că aspectul oraşului nu s-a schimbat deloc şi că, mai ales toamna, Bucureştii oftează la fel, fie că plecăm noi şi vin nemţii, fie că pleacă nemţii şi venim noi...

    În poarta casei, mă opresc o clipă. Sunt mai mult plictisit, decât emoţionat. Mi-am adus aminte că, la plecare, Viki îmi dăduse o cruce gamată, pe care îi promisesem c-am s-o păstrez. În clipa aceea, însă, cruciuliţa se găsea la gâtul Tatianei... şi Viki e capabilă să-şi aducă aminte de angajamentul meu solemn...

    Ah!... Dacă ar fi fost o şuviţă de păr, aşa cum se obişnuieşte în asemenea cazuri, i-aş fi cântat poate şi eu ca Marcel Legay, la Noctambules:

    “Et toujours ma cocarde unique
    Fut cette mêche de cheveux
    Que je serrais d’un poigne nerveux
    Contre mon coeur, sous ma tunique”    .

    Dar, în tot timpul războiului, nu purtasem niciodată o tunică militară şi, în locul tradiţionalei şuviţe de păr autentic, Viki îşi legase amintirea de un lucru cu totul străin fiinţei sale.

    Ciudată împerechere de lucruri sfinte!... Lotty îmi ceruse, la plecarea mea, icoana sfintei Paraschiva, iar Viki îmi dăduse o cruce...

    Atâta prozelitism nu cred să fi putut face în strada Carol nici chiar apostolul Pavel.

    Abia acum încep să mă neliniştească surprizele reîntoarcerii mele la Bucureşti. Simt cum emoţia revederii celor două femei începe să fie copleşită de răspunderea vinovatei mele atitudini...

    Treptele scării parcă nu se mai sfârşesc... “Mai lungă-mi pare scara, acum la-ntors acasă.”

    În faţa uşii mă opresc să răsuflu. Nu sunt obosit. Dar o uşă în care n-ai mai bătut doi ani de zile e ca un prieten bolnav de tifos exantematic. Nu ştii dacă trebuie să-i dai mâna sau să-i vorbeşti numai de la distanţă.

    N-am fost niciodată aşa de emoţionat. Nu mi-am anunţat sosirea nimănui. Cei care ar fi putut să mă aştepte, poate nici nu vor să mai ştie că exist... Cartea mea de vizită a dispărut de pe uşă. Probabil că, în lipsa mea, în dosul geamului cu perdeluţe de mătase verde se perindaseră alte nume. Dar cel puţin amintirea numelui meu o fi rămas undeva, în aceasta cutie a Pandorei pe care mi-e teamă parcă s-o deschid?...

    Lotty şi Viki mă cred, poate, plecat pentru totdeauna. În doi ani de zile, la Iaşi a murit atâta lume, că cei care se întorc par mai repede fantoma celor care au plecat.

    Dar nu cumva mă înşel?... Aceasta să fie oare uşa pe care altădată intram ca ecoul unui acord de violoncel, pe care Mauriciu Pollak îl trimite doamnei Grümberg de pe lumea cealaltă?... Nu ştiu în care din noi doi s-a schimbat ceva... Uşa nu mai are clanţa de alamă galbenă pe care i-am lăsat-o la plecare. Probabil că nemţii o transformaseră în cămăşi pentru gloanţele cu care credeau să ne poată goni şi de la Iaşi. Alama asta, însă, ne-a atras cu puterea unui magnet şi ne-a adus din nou la Bucureşti.

    Iată-mă, dar, din nou în faţa uşii mele. De data asta, o recunosc. Butonul soneriei electrice îmi sărută degetul arătător, ca o buză rece de convalescent...

    Din cadrul uşii, o servitoare pe care n-o cunosc mă măsoară din tălpi până în creştet.

    — E cineva acasă?

    — Nu e nimeni...

    — Unde e cucoana?

    — A plecat cu domnul...

    — Care domn?

    — Domnul doctor...

    — Care doctor?

    — Bărbatul cucoanei...

    Presimţirile nu mă înşelaseră, dar. Lotty se mutase în alta parte. Din odaia mea plecasem cu adevărat pentru totdeauna... Fatalitatea îmi suprimase una din primele revederi pe care le scontasem, neîntrerupt, timp de doi ani de zile.

    — Nu ştii unde s-a mutat chiriaşa cea veche?

    — Care chiriaşă?

    — Doamna Grümberg.

    — Păi tot doamna Grümberg stă şi acum, dar nu-i mai zice aşa... s-a măritat cu domnul doctor Hirsch şi au plecat amândoi în Germania.

    După nedumerirea cu care mă priveşte servitoarea, pricep care trebuie să fi fost propria mea nedumerire. Încerc să mă reculeg, să mă regăsesc, să mă recunosc. Revederea, la care trebuia să renunţ, îmi fusese poate cu mult mai scumpă decât a camerei mele, pe care o bănuisem în primul moment. Servitoarea mă întreabă cu oarecare temere:

    — Dar dumneavoastră cine sunteţi?

    A, da!... Uitasem aproape că trebuia să fiu şi eu cineva! ...Mi-era teamă, însă, că cel care se întoarce nu mai putea fi cel care plecase.

    — Eu sunt chiriaşul cucoanei... Am fost până acum la Iaşi... Mircea Băleanu.

    Servitoarea tresare şi îmi ţipă la ureche, ca o trompetă militară:

    — A!... dumneavoastră sunteţi conaşul Mircea?... Bine aţi venit!… Poftiţi, vă rog... De când vă aşteaptă domnişoara!... Toată ziua vorbeşte de dumneavoastră... Domnişoara Viki n-a plecat... Nu ştiaţi? Aşa a lăsat vorbă coniţa... Să v-aştepte mai întâi pe dumneavoastră şi pe urma să plece şi dumneaei...

    Viki, însă, nu este nici ea acasă.

    Apartamentul este aproape gol. Lotty şi-a vândut, la plecare, toate mobilele. N-a mai rămas decât strictul necesar, cu care Viki trebuia să-mi aştepte întoarcerea. Restul are să-l vândă probabil ea, după ce n-am să mai fiu pentru ele decât simpla amintire a unui fost chiriaş... În odaia mea, deocamdată, nu s-a schimbat nimic. Icoana sfintei Paraschiva mă aşteaptă în peretele unde o lăsasem. Surâsul ei, însă, are parcă ceva din senzualitatea buzelor cu care Lotty îi destăinuise, la plecare, pentru ce nu mă mai poate aştepta. Şi Lotty îi lăsase parcă secretul clipei când sufletul trecutului profan palpitase pentru prima dată în lumina sfinţită a unei candele. Servitoarea îmi explică, grăbită şi guralivă:

    — În odaia dumneavoastră a dormit până acum domnişoara Viki. Nu vă lipseşte nimic. Lucrurile sunt toate la locul lor, aşa după cum le-aţi lăsat dumneavoastră. Domnul doctor a stat la început în odaia domnişoarei, până ce şi-a făcut vorba cu coniţa şi s-au luat. Seamănă cu dumneavoastră — bătu-v-ar norocul — ca două picături de apă... Parcă aţi fi fraţi... Îmi spunea mie coniţa, dar tot nu credeam... şi ce-a mai plâns când a plecat!... Îl iubeşte dumneaei pe domnul doctor, nu-i vorbă.... dar, oricum... Îi vine greu omului să se despartă de ţara lui… Dacă nu-i băteau ai noştri pe nemţi, rămâneau cu toţii la Bucureşti, că şi domnului doctor mult îi plăcea la noi... Se vede, însă, că aşa i-a fost scris coniţei... N-a avut parte de ţara noastră... Dacă au plecat nemţii, a trebuit să plece şi dumneaei după bărbat. Nu se putea altfel...

    *

    Viki s-a întors din oraş. Aproape n-o mai recunosc. A crescut mare.

    S-a rotunjit la faţă şi la şolduri. Pulpele i s-au împlinit ca un desen cercetat de profesor şi sânii au început să-i puncteze bluza, ca două corniţe de miel care suge încă la oaie. I-au dispărut şi pistruii de pe obraz şi privirile bănuitoare de pe sub gene. Ochii i s-au limpezit ca doua mărgele albastre de Murrano, iar cârlionţii părului par nişte mătănii de chihlimbar de Buzău.

    Viki are şaptesprezece ani şi trei luni!...

    Exact aşa trebuie să fi fost şi Lotty, pe vremea când era iubită de Mauriciu Pollak.

    Vreau s-o sărut. În lipsa mamă-sii, pe cine oare aş fi putut săruta în casa asta, în care, trei ani de-a rândul, nu-mi precupeţise nimeni sărutarea?...

    Viki, însă, mă opreşte revoltată.

    —O, o, o!... Ce înseamnă îndrăzneala asta? Ai înnebunit?... Pe toţi v-a zăpăcit, aşa, victoria?...

    Nu vedeam nici o legătură între victoria armatei noastre; de data asta asigurată, şi o eventuală înfrângere a mea personală. Refuzul neaşteptat al fetei, însă, îmi aduce aminte de îngăduinţa mamei sale. Încerc să-mi stăpânesc enervarea.

    — Nu vrei să te sărut, Viki?

    — Să mă săruţi?... Pentru ce să mă săruţi?....

    Îngân ruşinat ca un elev prins cu lecţia neînvăţată:

    — Fiindcă simt nevoia să sărut pe cineva... Vreau să-mi sărut trecutul... amintirea fericirii mele în casa voastră... Tu nu înţelegi că, în clipa asta, trecutul meu eşti tu.... Tu singură!... Afară de tine, ce-a mai rămas din tot trecutul meu în casa asta?...

    Viki îşi pleacă ochii şi nu răspunde.

    Eu continuu:

    — Haide, Viki... Vino să te sărat, ca un frate mai mare ce-ţi sunt… Tu eşti sora mea cea mai mică şi cuminte, care nu m-ai dat uitării. Tu singură m-ai aşteptat... Tu singură m-ai iubit cu adevărat!...

    Viki mă priveşte încruntată:

    — Nu este adevărat... Cine ţi-a spus că te-am iubit?...

    — Tu singură... Adu-ţi aminte... Ce mi-ai spus şi ce mi-ai dat în noaptea plecării mele la Iaşi?...

    — Eu?... Nu-mi aduc aminte...

    Încep să înţeleg. Viki încearcă să nu-şi mai aducă aminte nimic din ce s-a hotărât să uite pentru totdeauna. Probabil că Viki a rămas acelaşi copil încăpăţânat, care mă ura la fel ca şi pe vremea când mă spiona prin gaura uşii. Şi Viki are, poate, dreptate. Domnişoara Grümberg nu mai este copila de cincisprezece ani, pe care o lăsasem la plecarea mea. Acum e fată mare... În primul moment, îmi fusese teamă de amintirea copilei de acum doi ani. Ironia fetelor mari, însă, este mai periculoasă decât otrava cuţitelor ruginite. Şi otrava a început chiar să-şi facă efectul....

    E răzbunarea talismanului înstrăinat, care îmi purtase noroc în pribegie!...

    Din mulţimea învingătorilor ce se întorceau de la Iaşi, eu eram, deocamdată, primul învins. Şi Viki nu-mi dă nici măcar timpul să mă dezmeticesc.

    — Ţi-a spus servitoarea că trebuie să te muţi numaidecât? La 15, predau apartamentul proprietarului...

    Eram dat afară ca un lucru de prisos. Odaia în care, trei ani de-a rândul, mirosise a levănţică, începuse să pută a acid fenic. Caricatura trecutului îmi schimonosea parcă imaginea prezentului, pe care crezusem că-l voi putea înnoda la infinit de firul solid al Parcei, care până atunci îmi fusese mereu binevoitoare...

    Tulburarea mea, însă, nu făcea nici un efect asupra micului meu călău. Viki continua să-mi citească sentinţa de moarte:

    — Trebuie să-ţi cauţi numaidecât altă odaie în oraş... Grăbeşte-te, însă, până ce nu se întorc toţi refugiaţii... Să ştii că odăile s-au scumpit grozav, de când cu victoria românilor... Cu preţul ăsta, nu mai poţi găsi odaie nici la mahala!...

    Îmi dau seama că nu mai am ce căuta în casa asta. De data asta, în odaia mea mă simt mai străin ca în prima noapte petrecută în odaia domnului Aivazian...

    Lotty a plecat...

    Pe Viki am pierdut-o...

    Jenny n-a existat niciodată pentru mine...

    Tatiana este încă la Iaşi...

    Şi zorii zilei de mâine întârzie parcă să se arate la orizont...

    Eram sigur că dintre învingătorii întorşi la Bucureşti foarte mulţi n-aveau să se aleagă cu nici un trofeu. Mă îndurera, însă, faptul că tocmai înfrângerea mea personală trebuia să servească de preludiu deziluziei naţionale de mai târziu.

    Mă ridic solemn şi plin de mărinimia unui decret regal de graţiere:

    — Bine... Plec... Dar să ştii că nu plec, până ce nu te sărut, mai întâi... Lasă-mă să te sărut, Viki...

    — Fii serios, Mircea...

    — Lasă-mă să te sărut, scorpie mică...

    — Astâmpără-te că ţip... A!... A!... Bestie!... Be… be… B'… b'...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    — Iartă-mă, Viki. Nu fi supărată pe mine... Dar... Dar... noblesse oblige... Tu, pesemne, uiţi că eu sunt unul din animatorii victoriei finale!… Atâta lucru măcar merit şi eu de la tine...

    Viki şi-a ascuns capul în pernele patului şi plânge cu hohote, ca apa fierbinte dintr-un samovar. Mă apropii de ea şi îi mângâi părul răsfirat pe trupul subţire şi delicat, ca un arc în clipa când se îndoaie ca să azvârle săgeata.

    Bestia a fost atinsă drept în inimă. Şi bestia rănită, încep să-mi dau seama că sunt eu.

    De ce plânge Viki?... De ce plâng femeile când nu-şi pot spune tot ce vor?...

    Aventura mamă-sii o dezgustă. Din clipa în care mintea a început să-i lămurească nedumeririle copilăriei, Viki i-a iertat trecutul, dar şi-a rezervat dreptul să-şi hotărască singură viitorul. Probabil că Viki este cea mai tânără adeptă a principiilor lui Wilson… Dacă ar fi să n-o mai vadă pe mamă-sa niciodată şi tot n-ar pleca din ţară. Deocamdată are de gând să se ducă la Galaţi, la un unchi al ei... Ştie bine că acolo are să moară de urât. Dar nici la Bucureşti nu mai poate rămâne. De când a plecat mamă-sa, nu mai are pe nimeni aici. Pentru ea, mamă-sa este ca şi moartă. Şi, din moştenirea părintească, nu vrea să păstreze nimic, nici chiar amintirea fostului chiriaş, care ar putea-o face să roşească.

    Ce repede a crescut Viki!... Parcă ar fi România Mare. Şi eu, ce repede am îmbătrânit!... Parcă aş fi... Dar nu. Nu, nu... Pune strajă, Doamne, gurii mele!...

    *

    M-am mutat, provizoriu, la hotel. De la fereastră, privesc în piaţa Teatrului Naţional şi în lungul Căii Victoriei ultimele pregătiri pentru primirea suveranilor, generalului Berthelot, guvernului, armatei române, detaşamentelor aliate şi a primilor eroi sosiţi de la Iaşi cu trenurile speciale.

    În clipa asta, Bucureştii parcă e cel mai frumos oraş din lume. Mi-e teamă, însă, că în capitala României Mari podoaba zilelor de mâine o vor face aceeaşi oameni mici.

    Am rămas singur...

    Mă mângâi cu iluzia Ceahlăului că ar fi mai mare decât Negoiul sau Caraimanul!...

    Ce mic păream la Iaşi, alături de Nicolaşa!... Până şi Tatiana părea mai mare, alături de mine. Şi domnul Aivazian, ce sus trebuie să se fi înălţat!... “Cocostârcul de aur” pluteşte pe deasupra banalului triunghi de cocostârci tout simplement!... Laurenţiu Blebea doarme în cimitirul eroilor de la Iaşi, iar Toto Radian şi-a asigurat un scaun de deputat în Ardeal. Şi Ardealul e plin de mine de cărbuni, de fier şi de aur!... Din desişul brazilor seculari, surâsul Canaanului incendiază, cu simplul lui miros de răşină, venerabilul suflet al Patriarhilor români!...

    De data asta, însă, Istoria n-are să se mai repete, fiindcă Istoria adevărată nu-i decât legenda unei realităţi inexistente. Moise nu va mai muri pe muntele Sinai şi pustiul Arabiei nu va mai albi decât oasele eroilor necesari pentru morala fabulei... Fabula este pâinea de toate zilele a omenirii!... Adevărul displace, dezgustă, deprimă, distruge. Adevărul cade totdeauna la fund, greu ca plumbul... Minciuna, însă, vrăjeşte, orbeşte, însufleţeşte, înalţă. Minciuna zboară totdeauna pe deasupra, ca gunoaiele în vânt... Nu ne place adevărul, fiindcă prea ne temem de el. Adorăm, în schimb, minciuna, fiindcă ea nu ne contrazice niciodată...

    Şi totuşi, în România Mare, ce mic îmi pare că sunt, de când am rămas singur…

    Viki a plecat la Galaţi, iar Tatiana îmi scrie că nu mai vine la Bucureşti. Se întoarce în Rusia cu Nicolaşa, pe care s-a hotărât să-l ia de bărbat. Şi-a dat seama că n-are să poată trăi în România, că dragostea ei de la Iaşi n-a fost decât pasiunea unui copil pentru o păpuşă nouă şi că viaţa adevărată nu sunt liniile paralele, ci secantele care ciopârţesc sfera...

    I-am răspuns: “Facă-se voia ta”, şi atâta tot. Pumnul lui Nicolaşa nu va mai ameninţa decât fantoma unei amintiri neplăcute şi amintirea trecerii lor prin România nu va fi decât mirosul greoi al gunoaielor aprinse în ziua celor patruzeci de mii de sfinţi mucenici...

    Sunt singur.

    Lotty parcă îmi bate iar în uşă, îmi deschide fereastra şi mă cheamă să văd ce se petrece în stradă.

    Pestetot nu-i decât: roşu, galben, albastru!...

    Zgomotul mulţimii se ridică în văzduh ca fumul sacrificiului biblic, pe care Dumnezeu îl primeşte, în fine, şi din partea poporului român.

    Clopotele bisericilor încep să bată cu gravitatea unor sentinţe definitive... Ţignalele gardiştilor le acompaniază cu graţia stridentă a unor intervenţii inutile... Şi bubuitul tunurilor le răspunde la fel ca în ziua când, în strada Carol, se sărbătorea falsa noastră victorie de pe Argeş...

    De data asta, însă, mulţimea nu mai fuge înspăimântată. Balcoanele nu se mai golesc şi ferestrele nu se mai închid. Aeroplanele duşmane nu mai vin să bombardeze Bucureştii.

    De data asta, sosesc învingătorii, stăpânii, români!...

    Dintre cei sosiţi cu o clipă mai înainte, fac parte şi EU.

    Dar eu, ce-am făcut mai mult decât alţii, ca să-mi pot încadra chipul în aureola de roşu, galben şi albastru, ce-mi flutură prin faţa ochilor?...

    Mulţimea din stradă m-a exilat parcă în pervazul ferestrei, ca pe o cucuvaie singuratică, în crăpătura unui zid de biserică incendiată de război...

    Simt cum încep să mă dizolv în propria mea singurătate, ca culorile drapelului naţional după atâtea intemperii. Din mine n-a mai rămas parcă decât flacăra mincinoasă de la rădăcina nucului bătrân, sub care a fost îngropată, pe vremuri, o comoară...

    Închid fereastra şi în patul hotelului în care n-am dormit încă nici o noapte, mă întind, rigid şi drept, ca o linie geometrică.

    Ciudată coincidenţă... Abia acum îmi dau seama că patul acesta e prea scurt pentru mine. Parcă m-am culcat în patul lui Procust... Şi în timp ce aclamaţiile mulţimii din stradă pătrund prin fereastra închisă până în odaia mea, chipul legendarului bandit din vechea Attică se desprinde parcă din penumbra perdelelor şi păşeşte hotărât spre mine.

    — Ce vrei, ilustre cetăţean al României Mari?

    — Vreau să te ajustez cu patul în care ai să dormi de azi înainte… Am venit să-ţi retez picioarele şi capul...!


    martie — aprilie 1924




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Titu Maiorescu: Direcţia nouă în poezia şi proza română
    Mihai Eminescu: Ah, mierea buzei tale
    Petre Ispirescu: Copilul cel isteţ
    Alexandru Odobescu: Doamna Chiajna
    Alexandru Vlahuță: Slăvit e versul
    Traian Demetrescu: Pe lacul Thum