Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Cetatea Tătarilor

Pe lîngă ţărmurile Mării Negre, prin Bugiac, şi mai ştiu pe unde, veţuia mai de mult un popor foarte neastâmpărat şi războinic. Plăcerea cea mai mare a acelui popor era de a năvăli în ţările învecinate, de a le prăda de toate averile şi bunătăţile, de a le pustii fără cruţare, şi de a omorî fără milă şi mustrare de cuget pre toţi copiii cei nevinovaţi şi oamenii cei încărcaţi de bătrîneţe, care numai le pica în mînă, iar pre tineri: fete şi feciori, fără deosebire, de a-i prinde, de a-i lega ca pre nişte vite unul de altul, şi astfel a-i duce apoi în robie.

Acest popor fără de Dumnezeu, acele lighioane nesăţioase de muncă străină şi de sînge ominesc, după cum ne istorisesc bătrînii noştri, erau tătarii.

Dintre toate ţările învecinate însă, cîte le cutrierau şi le pustiau aceste lifte rele, aceşti căpcîni sălbatici şi cruzi, zice că cea mai de multe ori călcată şi bîntuită de dînşii era Moldova.

Nu era un an, ba!… ce zic eu?… de multe ori nu era nici măcar o lună lăsată de bunul Dumnezeu, în care să nu fi intrat tătarii într-o parte sau alta a Moldovei şi să n-o fi prădat… să n-o fi pustiit. Şi cu toate că românii nu odată le da cîte o scărmănătură, despre care se ducea vestea peste nouă mări şi nouă ţări, totuşi tătarii, învăţaţi şi dedaţi fiind a trăi numai din prădăciuni, nu se puteau răbda, să nu intre în Moldova după aceea. Ba! nu-i destul cu atîta!… uneori aşa de tare ce se oţărau ei, aşa ce se-nfuriau şi mîniau pe români, că cu mult mai mare şi mai înverşunată putere se aruncau asupra lor, de ţi se părea, că pre toţi o să-i măture de pe faţa pămîntului.

Pe cît însă de multe şi înfiorătoare erau năvălirile şi prădăciunile tătarilor înainte de Ştefan cel Mare, pe atîta se curmară ele după suirea acestui domn viteaz pe scaunul Moldovei.

Acuma tătarii nu puteau intra, ca mai nainte, în Moldova ca un cîrd de lupi într-o turmă de oi fără păstori… Ştefan Vodă, ca şi altor duşmani de pănura lor, în mai multe rînduri le-a venit de hac… el mai de multe ori le-a tras cîte o bătaie de le-a mers vestea.

Dar vorba ceea: năravul din născare leac bun nu mai are… Tătarii şi pe timpul lui Ştefan cel Mare nu se puteau reţine de la prădăciunile lor. Pîndeau ce pîndeau, ca şoarecul pre mîţă, pînă Ştefan se-ncurca în vre un războiu cu alţi duşmani şi se ducea cu voinicii săi de acasă, şi-atunci, intrînd în Moldova, voiau să se răzbune asupra românilor ţărani pentru toate bătăliile ce le pierduse mai nainte.

Şi-acuma, cînd s-au întîmplat celea, ce vi le istorisesc eu astăzi, Ştefan Vodă asemenea nu era acasă… s-a fost dus la război împotriva ungurilor, care intraseră în ţară şi voiau s-o cuprindă şi să se facă ei stăpîni peste Moldova.

Hanul tătărăsc, auzind despre aceasta, nu stătu mult pe gînduri, ci folosindu-se de un prilej aşa de binevenit, după părerea sa, adună degrabă o ceată mare de tătari, toţi unul ca altul, îmbrăcaţi în streie verzi ca iarba, ca să nu-i poată cunoaşte nimene, cînd vor trece prin cîmpiile cele înverzite, şi călări pe nişte cai mititei, sprinteni şi vînjoşi şi cu nările despicate în două, anume ca să nu se ostenească niciodată oricît ar fi avut de mult să fugă… se puse apoi în fruntea acestei cete sălbatice, care era dorită de tot feliul de prădăciuni şi onoruri, şi năvălind cu paşi repezi în partea despre miazănoapte a Moldovei, începură a o prăda şi a o pustii din toate părţile.

Astfel tot prădînd şi aprinzînd satele şi cîmpiile, omorând pre copii şi pre oamenii cei bătrîni, iară pre fete şi feciori prinzîndu-i şi legîndu-i unul de altul cu curele verzi, croite din piele de vită, şi mînîndu-i cu scorbacele, ca pre nişte oi la căsăpit, înăintară tătarii pînă nu departe de părăul Molna sau Molniţa, care astăzi desparte Bucovina de Moldova.

Aice, după ce mai poposiră puţin, şi-şi mai puseră în rînduială toată prada de prin satele, pe unde s-au abătut, cică zise hanul cătră ceata sa:

— Acuma a sosit, iubiţilor mei, timpul cel de mult dorit, ca să ne răzbunăm şi noi odată asupra ghiaurului fălos, care stăpîneşte ţara asta, şi de la care multe am avut de suferit!… Ştefan Vodă e încurcat în războiul cu ungurii, deci să ne grăbim c-o zi mai nainte de-a se întoarce el… să luăm Suceava cu putere şi, dacă a fi să nu rămîie acolo unde s-a dus, dac-a fi să se mai întoarcă teafăr înapoi, cum s-a întoarce să punem mîna pe dînsul… să curăţăm lumea de un necredincios, şi apoi să ne facem noi stăpîni pe aceste cîmpii întinse şi mănoase!…

— Ura!… să trăiască hanul nostru! răspunseră toţi tătarii într-un glas.

Şi cum ziseră deauna trecură cu toţi părăul Moina şi se îndreptară spre oraşul Siretiu, cu gîndul, că după ce vor prăda şi acest orăşel străvechi de bunătăţile şi odoarele, ce socotiră ei, că se vor fi aflînd într-însul, să meargă drept spre Suceava, să cuprindă reşedinţa lui Ştefan Vodă şi apoi să se facă ei domni şi stăpîni peste Moldova.

Românii ţărani de prin apropierea Şiretiului prinzînd de veste că hanul, dimpreună cu o mulţime mare de tătari, înăintează spre satele lor, că toate le pradă şi le pustiesc, şi ştiind că domnul Ştefan cu voinicii săi e dus într-altă parte, împotriva ungurilor, luară cu sine în grabă ce putură şi ce avură mai preţios şi se retraseră spre Codrul Cozminului, unde socotiră că mai lesne vor putea scăpa cu viaţa de naintea acestor fiare sălbatice.

Cînd ajunseră tătarii lîngă satul Tereblecea, care nu este departe de oraşul Siretiu, nu aflară suflet de om într-însul. Unii, după cum am zis, apucară spre Codrul Cozminului, iară alţii, şi mai ales cei ce se simţeau în putere şi care nu odată şi-au cercat tăişul cuţitelor, coaselor şi al securilor, vîrful suliţelor şi al furcilor de fier în capurile şi coastele tătarilor, se adunară din sus de sat pe o culme, care şi astăzi se chiamă Cetatea Tătarilor, şi-aice, întărindu-se din toate părţile cu şanţuri şi cu cele trebuincioase de apărare, aşteptară cu sînge rece pre neîmpăcaţii tătari, să vie şi să dee piept cu dînşii.

Sosind acuma toată urgia tătărască lîngă Tereblecea, pe unde îi era trecerea, şi văzînd că satul e pustiu, că nime nu se mişcă printr-însul, ca şi cînd n-ar fi fost niciodată locuit de oameni, hanul se înfurie ca un leu şi zise cătră ceata sa:

— Iată ce pot nemernicii de ghiauri!… simţind că ne apropiem de satul lor au tulit-o cu toţii la fugă, numai ca să nu dee faţă cu noi!… Dar fie!… N-au rămas ei, nici satul lor să nu rămîie!… Foc acestui cuib afurisit!…

Nu apucă bine a rosti hanul aceste cuvinte şi din mai multe părţi fu satul aprins… Din mai multe părţi îi dădură foc… Cît ai clipi din ochi o mulţime de case începură a arde… Fumul, ce ieşea din acestea, din şurile şi strînsurile bieţilor români, începuse a se lăţi pe şesul rîului Siretiu ca o negură de cele tomnatice, mare şi întunecoasă.

Dar pe cînd se afla satul în cea mai mare pară, pe cînd nime n-ar fi cutezat să treacă pe vr-o uliţă fără ca să-şi puie viaţa la mijloc, pe cînd tătarii se desfătau c-o bucurie diavolească, privind cum se preface satul în cenuşă, pe atunci o copilă de român, o fetişoară în floarea vieţii, pătrundea cu greu prin mijlocul flăcărilor, ducînd în spate pre tatăl său, un moşneag foarte bătrîn şi pe lîngă aceasta încă şi bolnav, din care pricină nu putea să fugă singură dinaintea tătarilor. Biata copilă! fiindu-i milă şi jele de scumpul său părinte, gîrbovit de ani şi de boala, care-l apăsa, nu se-ndură să-l lese singur şi să fugă dimpreună cu ceialalţi săteni, ci rămase lîngă tatăl său, socotind că poate tătarii vor înconjura Tereblecea şi se vor duce în altă parte… Dar!… cum nu!… ţi-ai aflat oamenii!… Mai putea cineva să scape de dînşii!… Şi acuma, văzînd ei, că tătarii au aprins satul, că din toate părţile ceea ce rămîne neruinat şi nepustiit de foc, ruinează şi pustiesc ei, şi ştiind prea bine, că nici căsuţa lor n-are să fie trecută cu vederea, luă cum putut pre tatăl său în spate şi apucînd spre partea despre miazănoapte a satului se-ndreptă cu dînsul spre cetate, unde ştia ea, din auzite, că mulţi dintre consătenii ei vor fi adunaţi.

N-apucă însă biata copilă a ieşi din sat şi numai ce auzi în urma sa un glas înspăimîntător răsunînd:

— Eacă, măi, eacă! totuşi a mai rămas un cîine de creştin în acest cuib afurisit… Pe dînsul copii!… Într-o mică de ceas să mi-l aduceţi încoace, ca să mă răzbun asupra lui pentru toţi ceialalţi ghiauri, cîţi au fugit de aice!…

Tătarii, care se aflau în apropiere şi auziră aceste cuvinte, n-aşteptară să le mai spue încă odată hanul: ce au să facă, căci hanul era cel ce strigase, ci ca nişte turbaţi se luară la fugă după copilă.

Copila, văzînd cu ochii ce o aşteaptă, fiori de ghiaţă îi cuprinse toate mădularele. Dar nu-şi pierdu curajul şi nădejdea în Dumnezeu, ci îndoindu-şi, cît îi era cu putinţă, puterile şi îndesînd paşii, fugea ca o căprioară fugărită de un cîrd de lupi spre culmea, unde se aflau românii adunaţi.

Fugea ea, dar şi tătarii nu mergiau după dînsa numai în paşi!… Abia la jumătatea culmii şi un tătar mai mai era să puie mîna pe dînsa…

Copila cum îl văzu că e aşa de aproape de dînsa, zice că o cuprinse o groază nespusă de mare şi strigă din răsputeri:

— Dumnezeule prea sfinte! fie-ţi milă de noi şi ne mîntuesce de tătari!...

Atîta putu să rostească biata copilă, şi mai mult nemic... Puterile o părăsiră cu totul, una: de povara cea grea ce-o purta pe spate şi al doilea de groaza tătarilor, carii erau cît pe ce să pue mîna pe dînsa.

Tătarii, carii o urmăriau, auzind strigătul şi rugăciunea ei prinseră a rîde în hohote... Dar atunci, nu se ştie cum şi din care parte, destul atîta numai că deodată zburară vreo cîteva săgeţi, care îi culcară la pămînt şi cu un strigăt şi mai înfiorător de cît al copilei.

Copila, auzind acest zbierăt şi deşteptîndu-se din leşinul ce o cuprinse, se uită înspăimântată în toate părţile şi văzînd pre urmăritorii săi rostogolindu-se pe pămînt ca nişte găini cînd le tai, întrebă pe tatăl său :

— Ce-nsemnează aceasta, tată?

Bătrînul, care încă se înfiorase de groaza tătarilor şi nu scia singur ce-i cu dînsul, respunse:

— Ce se-nsemneze?... pedeapsa lui Dumnezeu peste liftele ce ne urmăriau, copila mea!

Copila, pricepîndu-se abia acuma, ce e pricina, îşi veni eara în ori, şi luînd pre tatăl seu în spate, prinse din nou la fugă şi nu se mai opri pînă la cetate, unde se aflau adunati cei mai multi din consătenii sei.

Cu mult mai nainte însă de a se petrece cele istorisite pînă aici, un fecior din Tereblecea, cum prinse de veste, că tătarii înăintează spre Siretiu şi nu sunt departe de Molna, şi ştiind prea bine cu ce scop vin aceştia, nu stătu mult pe gînduri: cu ce să-ncapă şi ce să facă, ci încălicînd pre un cal, care era mai sprinten şi mai bun de fugă şi dîndu-i pinteni se porni deadreptul peste dealuri şi văi, prin păduri şi dumbrăvi, şi nu se opri pînă la Suceava. Aici ajuns, iarăşi nu stătu mult pe gînduri, ci se duse de-a dreptul la Ştefan Vodă, ca să-i dee cît mai degrabă de ştire despre năvălirea tătarilor şi despre pustiirea ţării de către aceştia de cum au intrat pe pămîntul românesc.

Ştefan Vodă, care tocmai atuncia se-nturnase de la războiul ce-l avusese cu ungurii şi cărora le-a tras o bătaie de le-a mers colbul şi i-a alungat departe peste hotarele ţării sale, voind ca să se mai liniştească puţin, ieşise la primblare prin grădina sa cea domnească.

Eata că feciorul nostru dă atuncia cu ochii de dînsul, şi fără ca să mai întrebe pe cineva: ori de va putea vorbi cu vodă ori ba, se duse ţintă la el.

Ştefan cum îl zări, îl întrebă:

— Ce veste voinice?… Cum de-ai intrat tu aice, fără să-mi dai mai întâi de ştire?

— Apăi dă, Măria Ta! — răspunse feciorul, — să fie cu iertare!… n-am avut timp!… Cînd căpcînii de tătari ne calcă ţara şi ne-o pustiesc, cui i-ar mai plesni prin minte, să bată pe la uşile tuturor boierilor, câţi se află pe lîngă curtea domnească şi să-i mai poftească, ca să-ţi dee de ştire!… Cine are acuma timp, ca să se închine pe la toate icoanele?… Am venit singur pe unde am putut şi cum am putut de-a dreptul la Măria Ta, să-ţi spun, că… iacă nu-i bine!… O mulţime de tătari dimpreună cu hanul lor au străbătut pînă aproape de Siretiu tot prădînd şi pustiind satele, chinuind şi omorînd pre toţi creştinii, ce le pică în mînă!

— Adevărat să fie ceea ce spui tu, române? întrebă Ştefan plin de mirare, fiindcă el n-auzise încă nemică de această năvală neaşteptată a tătarilor.

— Mai adevărat nici că se poate!… şi tocmai pentru aceasta am venit eu în fuga calului, ca să-ţi dau de ştire… să-ţi fie, Măria Ta, milă de noi şi să nu ne laşi pradă păgînilor!… Fă, ce-i face, şi-i alungă din ţară!

— Şi cam cîţi tătari, socoţi tu, că vor fi?…

— Asta nu ţi-oi pute-o spune, Măria Ta! dar judecînd după zisa unor români, care au fugit de răul lor şi-au trecut prin satul nostru spre Codrul Cozminului, trebuie să fie cam mulţişori… se vor fi urcînd la vr-o cîteva sute!…

— Şi fac ei mari blăstămăţii, pe unde trec?

— Mînia lui Dumnezeu ce fac!… ţi se urcă părul în vîrful capului!

Ştefan, văzînd şi cunoscînd că feciorul nu glumeşte, se-ntoare degrabă în curte şi porunci ca-ndată să se adune toţi căpitanii.

Şi ca de cînd vă istorisesc, toţi căpitanii şi toată oastea, care abia sosise de la războiul cu ungurii, se afla în picioare, gătă numai ca să se supuie poruncii domneşti.

Ştefan, cum se adună oastea la un loc, nu se mai puse pe gînduri: ce-ar fi bine să-nceapă?… nu mai făcu nici un plan nou de război, că nu era cînd, ci aruncîndu-se pe calul său se puse în fruntea unei cete voiniceşti de călăreţi înarmaţi din cap pînă în picioare şi dimpreună cu aceştia apucă tot într-o fugă drumul spre Siretiu.

Cum va fi mers Ştefan cu oastea sa, cît de iute şi pe unde va fi apucat, nu vă pot spune, dar destul atîta că, cum ajunse aproape de tîrgul Siretiului, împărţi oastea în vr-o trei cete şi-i porunci, apoi, să năinteze degrabă spre Tereblecea şi deodată să-ncunjoare duşmanii din mai multe părţi.

Tătarii, care nici nu visau că Ştefan ar fi în apropierea lor, ştiindu-l dus împotriva ungurilor, după ce le scăpă din mînă copila şi tatăl ei, şi după ce căzură morţi fărtaţii lor, care urmăreau pre fugari, se repeziră c-o furie nespusă asupra românilor de la cetate şi se încinsă apoi a luptă înverşunată între dînşii şi între români.

Cînd ajunse Ştefan pe muchea Horaiţului din sus de Siretiu şi pe cînd împărţea el oastea sa, pe atuncea românii din Tereblecea şi cei de prin apropiere, cîţi se mai putură aduna, erau în îngălmăceala şi lupta cea mai mare… Toată Tereblecea era în flăcări… Eară la cetate se auzeau sute de glasuri: unele răcnind de-ţi luau auzul, iar altele văitîndu-se de-ţi era mai mare mila să le asculţi… Era o încurcătură ca aceea, de care să te ferească Dumnezeu!… Şi românii, măcar că erau cu mult mai puţini de cît tătarii, se luptau ca nişte lei din toate răsputerile şi nu se dau învinşi odată cu capul… Nici pre un tătar nu-l lăsau să calce teafăr în cetate… care cum se apropia închina steagul…

Chiar şi fetişoara noastră, cum se văzu ajunsă în deal şi după ce depuse pre tatăl său la un loc de adăpost, apucă de la un român căzut o coasă şi cu aceasta începu apoi şi ea a se lupta cu tătarii, tăind într-înşii ca-n iarbă verde.

Dar ce folos!… Tătărimea era multă, şi de-aceea românii erau cît pe ce să fie învinşi şi nimiciţi cu totul!…

Ştefan, sosind la timp şi văzînd starea cea dureroasă, în care se aflau românii, porunci degrabă ostaşilor săi să încunjure tătarii… Ostaşii români, în frunte cu viteazul domnitor, se repeziră ca nişte zmei asupra tătarilor şi cît ai clipi din ochi se-ncinse o luptă pe moarte ori pe viaţă.

Tătarii, văzînd că nu-i bine, că şi Ştefan-vodă a venit pe capul lor, se luptau şi se apărau din toate răsputerile, ca omul cînd se vede la strîmtoare şi nu-i chip de scăpare. Dar degiaba!… Voinicii lui Ştefan îi cuprinseră din trei părţi, iară românii terebleceni din a patra parte şi mi ţi-i găteau de zile… Buzduganele se învîrteau deasupra capetelor ca nişte îmblăcii în mîna îmblăcitorilor dintr-o zi de iarnă geroasă, cînd îmblăcesc trifoiul… Zeci de capete se rostogoleau de-a dura la pămînt… Strigătele asurzitoare se auzeau în toate părţile… Ştefan Vodă, călare pe un cal sprinten ca şoimul, se-nvîrtea cu sabia scoasă pintre duşmani ca un Făt-Frumos din poveste… Vai şi amar de tătarul pre care îl punea păcatul să se ia înaintea lui!… gata era!…

Hanul tătărăsc, care cu puţin mai nainte de-aceasta se bătea cu gîndurile, ca să răpuie pre Ştefan şi apoi să se facă el stăpîn peste Moldova, se văzu acuma în cea mai mare încurcală, şi dacă nu s-ar fi furişat pintre mulţimea îngălmăcită şi n-ar fi apucat-o la sănătoasa, avea să plătească cu capul cutezarea sa… Aceasta a fost adică aşa, că pe cînd Ştefan se afla cu ostaşii săi deoparte a cetăţii, hanul, scutit de fumul ce s-a fost lăţit peste toată culmea şi întunecimea nopţii, care se apropiase, dete dos la faţă şi apucînd drumul îndărăpt pe unde a venit… a tuns-o la fugă dimpreună numai cu vr-o cîţiva tătari, care au mai putut scăpa teferi.

Românii, ce prinseră de veste despre această fugă a hanului, se luară pe urma lui, îl fugăriră cît îl fugăriră, mai omorîră vr-o cîteva lifte rele, iară după ce pre ceialalţi îi scăpară din mînă, se-ntoarseră îndărăpt socotind că vor mai avea de lucru la cetate… Dar şi aice se gătise treaba!… Cîţi tătari mai rămăsese, rămaşi au fost în veci şi pururea!… Oştenii şi ceialalţi români de mult i-au fost trimişi pe ceealaltă lume!

Şi acuma Ştefan Vodă, după ce învinse pre tătari şi după ce toată oastea se adunase la un loc, chiemă la sine pre copila, care cu atîta bărbăţie a văzut-o luptîndu-se cu tătarii şi-o întrebă:

— Din ce sat eşti, draga mea?

— De aici, Măria Ta!… din Tereblecea! — răspunse copila plecînd ochii în jos.

— Ai tu părinţi?

— Are, Măria Ta, are! răspunse atunci părintele ei, care încărcat de bătrîneţe şi slăbit deabia se trase pînă lîngă Ştefan, ca să-l mai vadă încă odată înainte depăşi da sufletul în mîinele domnului. Are! zise el lăcrimînd, un biet tată slăbănog, care e cu un picior în groapă şi cu unul afară, mai mult mort de cît viu, şi acel tată sunt eu!… mă cunoşti, Măria Ta?…

— Te-aşi cunoaşte, moşule, şi nici prea! — răspunse Ştefan, căutînd lung la moşneagul ce se apropiase acum de dînsul, — pare-mi-se că te-am mai văzut odată, dar nu-mi aduc bine aminte unde, în ce loc!

— Apoi dă, Măria Ta!… Zău! mai că nu ne-i cunoaşte, pentru că… ce să-ţi spun?… sunt cam mulţi ani de cînd mă număram şi eu printre luptătorii de frunte ai Măriei Tale… Hei! unde sunt acele timpuri, cînd învârteam şi eu buzduganul ca un Făt-Frumos, cu care multe tivde de tătari am mai zdrobit… s-au dus ca şi cînd nici n-ar mai fi fost!… şi am rămas acuma sarcină acestei copile, ca ea să mă hrănească şi să mă apere de duşmani! Şi nu ştiu, zău! ce s-ar mai alege de mine, sărmanul, cînd n-aşi avea-o şi pre aceasta?!…

— Puternic şi bun e Dumnezeu, moşule! — respunse Ştefan înduioşat de cuvintele bătrînului. — El, care poartă grijă de toţi, va purta şi de dumneata şi de copila dumitale!… Dar cine e feciorul, care mi-a dat de ştire despre năvălirea tătarilor? — întrebă mai departe Ştefan Vodă pre românii, carii s-au fost adunat împrejurul lui şi se uitau la dînsul ca la un Făt-Frumos din poveste.

— Acela! răspunse mulţimea, care auzise despre feciorul, ce a dat de ştire, acela e un fecioraş tot de aici din sat, fără părinţi, dar de altmintrele om cinstit, de treabă, bun şi foarte sîrguincios!

Ştefan chiemă la sine pre fecioraşul orfan şi pre copila moşneagului şi le zise:

— Voi, care v-aţi luptat atît de voiniceşte cu duşmanii ţării noastre, care aveţi o inimă aşa de bună şi un curaj aşa de mare, sunteţi vrednici de laudă şi recunoştinţă. Deci drept părere de bine şi mulţămire pentru această faptă, iată că vă dăruiesc de la mine locurile cutare şi cutare, să trăiţi şi să le stăpîniţi! — Şi le spuse pe nume, care locuri le dăruieşte.

— Voi sunteţi o păreche foarte potrivită! — zise mai departe Ştefan — deci, cred eu, că şi moşul acesta vă va binecuvînta, să fiţi una pînă la moarte!

— Dumnezeu să-i binecuvinteze! — răspunse moşneagul lăcrimînd.

Eară mulţimea, ţărani şi ostaşi, care erau de faţă şi auziră cuvintele lui Ştefan Vodă, strigară toţi într-un glas:

— Amin!… să trăiască Măria Sa!

Tinerii, care nu ştiau sigur ce s-a întîmplat cu dînşii, care erau acuma mai îngălmăciţi de cît înainte de lupta cu tătarii, se uitau amîndoi cînd unul la altul, cînd la Măria Sa vodă.

Ştefan Vodă însă mai vorbi cîte ceva şi cu ceialalţi români, mîngîindu-i pentru cele pierdute şi împărţindu-le o sumă anumită de bani, ca să-şi poată eară face case şi celelalte acareturi trebuincioase pentru gospodărie, care le-au fost nimicit focul, se aruncă pe şoimul său, porunci buciumaşilor să buciume un marş de drum şi aşa învingătoriu şi de la această luptă se înturnă acasă la Suceava.

Românii, cîţi rămaseră în viaţă, căutară de cei morţi, îi strânseră pre toţi şi îi îngropară, şi-apoi s-apucară de ale gospodăriei…

Şi aşa o păţiră tătarii, care cugetară în mintea lor, că vor răpune pre Ştefan Vodă şi se vor face ei stăpîni peste întinsele şi mănoasele cîmpii ale Moldovei… După ce-au îmbiat, aceea au şi aflat!…

Cine sapă groapa altuia, pică singur într-însa!

Tătarii au săpat groapa românilor, şi-au picat singuri într-însa. Ear groapa, în care au fost cei mai mulţi dintre dînşii îngropaţi, e cetatea de lîngă satul Tereblecea, care de-atunci încoace s-a numit şi se numeşte încă şi acuma Cetatea Tătarilor, şi din care, în timpul de faţă, nu se află numai nişte rămăşiţe.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA