Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Feciorul Dediului

În o depărtare cam de două mile spre miezul nopţii de oraşul Suceava se află satul Pătrăuţ.

Între părîele ce curg pe hotarul acestui sat e unul, care se numeşte Părîul Dediului.

Dediul se zice că a fost un om foarte bogat, că avea turme nenumărate de oi, încît nici el însuşi nu le mai ştia numărul.

Stîna Dediului era aşezată pe valea părîului acestuia, şi de atunci părîul poartă numele Dediului.

Dediu n-avea nici un copil. El ţinea numai pre unul de suflet, care era tare la trup, dar cam slab la minte. Pre acest copil de suflet îl puse şi privighetor preste toţi ciobanii. Ciobanii aveau mare respect şi frică de dînsul. Ei îl ascultau mai dehai de cît pre stăpînul lor cel adevărat. Şi ian să nu-l fi ascultat, atunci ceea ce-ar fi căpătat, n-ar fi putut împărţi cu nime.

Pentru turmele lui Dediu era Bucovina prea îngustă, de aceea îşi cumpără moşii pentru oile sale prin toată Moldova, şi Băsărabia pînă la Marea Neagră.

Când se gătea păscătoarea oilor în Bucovina, atunci îşi pornea turmele sale în Moldova şi Băsărabia, şi cînd se gătea aici se înturna iară înapoi.

Turmele lui nu stau mult într-un loc, ci acuşi le aflai aici, acuşi dincolo, acuşi în Bucovina, acuşi în Moldova.

Pre Dediu însă rare ori îl puteai vedea undeva, căci el sta pe lîngă casă şi îngrijea de ale sale.

Într-o zi fiind în Iaşi o nuntă boierească, mai toţi boierii din ţara Moldovei se adunară cu cucoanele şi cu cuconiţele lor la acea nuntă, căci însuşi domnitorul era nun mare.

La nunta aceea nu ştiu cum s-a întîmplat şi cine ce-a făcut, destul că fu poftit şi Dediu cel neînsemnat, după cum le plăcea unora să-l numească, şi care îşi cam bătea joc şi făcea rîs de dînsul.

Dediu se şi înfăţişă ca un om nebăgat în seamă, îmbrăcat într-un cojoc miţos şi încălţat cu opinci, bunăoară cum se poartă şi în ziua de astăzi românii munteni.

Nunta se începu. Lăutarii cîntau. Tinerii şi tinerele jucau de mergea colbul. Bătrînii se petreceau. Unii beau, alţii mîncau. Toţi erau veseli, toţi erau bine dispuşi, pînă şi însuşi Dediu, pe care de altă dată îl videai tot dus pe gînduri, acuma era aşa de vesel, că nici nu l-ai fi cunoscut; — să-l fi văzut numai cum plesnea din degete şi se învârtea ca prîsnelul într-un picior! — Oaspeţii nu-l prea băgau în seamă, dar nici lui nu-i prea păsa de dînşii.

Aşa s-a trecut ziua cea dintîi.

A doua zi sosi masa cea mare.

La această masă a fost şi este încă şi acuma datina, pe une locuri la români, ca să dăruiască fiecare dintre nuntaşi tinerilor căsătoriţi cîte ceva, adică după putinţă şi după cum îl trage inima. După cum e ştiut, mai întîi încep a se strînge aceste daruri de la nunul mare.

Aşa s-a întîmplat şi aici. Mai întîi s-a început cu Domnitorul şi s-a sfîrşit cu Dediu.

Unii dăruiau tinerilor cîte o bucată de moşie, alţii trăsuri cu cai şi iarăţi alţii pluguri cu boi, pungi pline de galbeni, în scurt care cum voiau şi ce puteau.

Veni rîndul şi la Dediu.

Acesta zise:

— Eu, ca om nebăgat în seamă, din cîtă avere mi-a dat bunul Dumnezeu, dăruesc tinerilor căsătoriţi trei sute de mioare, oacheşe de-un ochi şi păntănoage de un picior… Atîta de la mine, de la Dumnezeu mai mult…

Cînd îl auziră ceialalţi nuntaşi dăruind atîtea mioare, toate oacheşe de-un ochi şi păntănoage de-un picior, au început a da din umeri şi a se uita lung unul la altul, mirîndu-se de unde poate avea omul acesta atîta amar de oi, că ei n-auzise încă nemică pînă atunci despre averea lui…

Însuşi domnitorul s-a mirat foarte mult de aceasta şi de aceea l-a şi întrebat:

— Cu cine ţii dumneata atîta avere… atîta amar de oi?

— Cu cine?… ia cu cei slabi de minte, dar tari de virtute! răspunse Dediu cu sînge rece, ca şi cînd ar fi fost vorba despre un lucru ne-nsemnat.

Domnitorului însă nu-i trecu din vedere nepăsarea cu care răspunse Dediu. Şi spre a se încredinţa despre virtutea acelor oameni voi să cerce pre unul din ei.

Deci zise iarăşi:

— Bine!… dacă e aşa treaba, apoi să-mi trimiţi pre unul dintre acei slabi de minte, dar tari de virtute, ca să se lupte cu unul dintre boinicii mei.

— Bucuros!… de ce nu?… voi trimite pre unul mai cu samă dacă Măria-Sa doreşte numaidecît, răspunse Dediu.

Domnitorul ţinea pe lîngă curtea domnească, pentru desfătarea sa şi a oaspeţilor săi, mai mulţi boinici, care îmblau goi pînă la brîu şi partea cea goală a trupului şi-o ungeau cu unt de lemn, ca în luptă să fie mai puternici… Aceşti boinici erau aşa de tari, că dintr-o singură apucătură, sfărmau tot ce le venea înainte, şi cînd se întâmpla de se mîniau, atunci începeau a răcni şi a striga de te cuprindeau fiorii reci cînd îi auzeai, şi dinaintea lor fugea mîncînd pământul ori şi cine.

Cei ce se simţeau în putere şi aveau curaj, mergeau spre a se trînti cu dînşii, dar unora ca aceştia totdeauna le mergea treaba rău, căci erau învinşi şi măcelăriţi ca vai de dînşii.

Rar care scăpa cu viaţă din mîna lor. Şi de se întâmpla să scape vre unul, apoi aceasta venea numai de acolo, că boinicii îşi făceau milă de dînsul, dăruindu-i zilele să meargă în plata lui Dumnezeu şi să spuie şi altora ceea ce i s-a întâmplat, ca nime să nu nai cuteze a se pune la luptă cu dânşii.

După ce se sfîrşi nunta, Dediu îşi căută de drum, să se pornească spre casă.

Domnitorul însă îl mai opri pe un minut şi-i zise:

— Dediule! să nu uiţi ce mi-ai făgăduit, adică să-mi trimiţi pre unul din feciorii tăi să se lupte cu unul din boinicii mei.

— Cuvîntul rămîne cuvânt! răspunse Dediu. Îndată ce voi ajunge acasă, voi trimite pre unul cu cele trei sute de mioare ce ne-am dăruit tinerilor; dar şi Măria-Ta să nu uiţi a-mi trimite prin feciorul meu un burduf de fărină, căci tocmai acuma mi s-a gătit fărina, şi pînă ce voi trimite la moară, n-am cu ce să-mi ţin ciobanii!

— Bine! bine! îţi voi trimite, zise domnitorul.

Dediu, luîndu-şi ziua bună de la domnitor şi doamnă, de la oaspeţi şi cucoanele acestora, plecă spre casă.

Domnitorul însă, cum se porni acesta, îndată dete de ştire unuia dintre cei mai tari boinici ai săi să se într'armeze, ca pe cînd va veni trimisul lui Dediu să-l facă mii de bucăţi.

Boinicul se şi pregăti, după cum i se spuse. Mîncă bine, bău bine… Îşi unse trupul cu unt de lemnt, ca cu atît să fie mai tare şi apoi aşteptă cu nerăbdare pre feciorul lui Dediu.

Dediu, ajungînd acasă, alese din turmele sale trei sute de mioare oacheşe de-un ochi şi păntănoage de-un picior şi chiemînd pre feciorul său de suflet, îi zise pe nume:

— Ie aceste trei sute de mioare şi le du Măriei-Sale Domnitorului la Iaşi, căci fiind eu alaltăieri acolo la o nuntă, le-am dăruit însurăţeilor. Domnitorul m-a poftit să-i trimit şi pre un cioban de-ai mei să se lupte cu unul din boinicii săi; însă fiindcă acuma nu mi-i cu putinţă de-a mai trimite încă pre unul dintre ciobani cu tine, ci numai pre un băieţel, care să-ţi fie mînă de ajutor, de aceea luptă-te tu cu boinicul acela şi caută de te întoarnă cît mai degrabă acasă. Spune totodată Măriei-Sale să fie aşa de bun şi să-mi dee burduful cel de fărină ce mi l-a făgăduit, căci vezi că ni s-a gătit fărina şi n-avem nici măcar o mînă din ce să ne facem mămăligă.

— Bine tată! — răspunse feciorul. — Lasă-te numai pe mine, că doar ştiu eu ce voi face! Şi cum zise aceasta, aruncă un burduf mare pe spate, luă o botă ciobănească în mînă şi se porniră amîndoi cu băietul şi cu cele trei sute de mioare spre Iaşi.

A treia zi, pe la prînzul cel mare, ajunse cu turma de mioare aproape de Iaşi. Acolo pe un fînaţ lasă mioarele cu băietul să le pască, iar sîngur se duse la curtea domnească.

Cum ajunse la curte şi cum dete cu ochii de domnitor, fără multă socoteală şi chibzuială, adică ca un cioban născut şi crescut la oi, carele nu prea ştie multe, îi zise:

— Bună ziua, vodă!

— Mulţămim ciobane! răspunse acesta aruncînd o privire de lup la dînsul, ca şi cînd ar fi voit să-l soarbă deodată într-o lingură de apă.

— Dar ce veste mi-i spune?… cine eşti tu?… Îl întrebă domnitorul mai departe, după ce-şi mai potoli puţin mînia.

— Eu sunt ciobanul lui Dediu, carele m-a trimis la Măria-Ta cu trei sute de mioare, ce le-a dăruit odinioară însurăţeilor, cînd a fost aici la nuntă, şi care mi-a spus că am a mă lupta şi c-un boinic de-al Măriei-Tale! răspunse feciorul.

— Aşa!… bine!… îndată voi porunci unui boinic să viie să lupte cu tine!

Feciorul se uită lung în faţa domnitorului, dar nu zise la aceasta nemică, ci se juca numai cu bota sa păstorească purtînd-o ca un fus printre degete ca omul ce e dus pe gînduri.

Domnitorul însă porunci să-i aducă mai întîi un drob mare de sare pentru mioare, pre care vr-o şese inşi deabea îl puteau purta pe patru pari de fier.

— Ie drobul acesta, — zise el feciorului, — şi du-l mioarelor ca să-l lingă, căci ştiu bine că vor fi dorite de sare, şi apoi după ce te vei întoarce, te vei lupta cu unul din boinicii mei!

Feciorul nici una nici două, luă drobul cel mare ca o huscă subsuoară şi cît ai bate în pălmi, îl duse mioarelor şi aşezîndu-l într-o crivală, le dete drumul să-l lingă.

Întorcîndu-se îndărăpt, îi zise domnitorul:

— Acuma te poţi lupta c-un boinic!

— Hei nu merge aşa după cum socoţi Măria-Ta! — răspunse el, — eu abia mai nainte am căzut de pe drum, şi-apoi vorba ceea: şi cel ce pică dintr-un copac încă stă şi se odihneşte un pic, d-apoi eu care am făcut o cale aşa de lungă de la Pătrăuţ, de pe lîngă Suceava, şi pînă la Iaşi. Ce să zic?… nu pot să mă lupt aşi-şi acuma, că-s flămînd… Dă-mi mai bine ceva să mănînc, şi-apoi… despre mine, mai că m-oi lupta, însă pînă atunci ba!

— Şi ce pofteşti tu de mîncat şi de băut? îl întrebă domnitorul.

— Ce să poftesc?… ia o pîine şi-o cofiţă de vin pe lîngă dînsa. Cu pîinea să-mi astâmpăr foamea şi cu vinul setea!

Domnitorul porunci îndată să i se dee o pîine şi o cofiţă de vin.

Aceasta se şi împlini.

Ciobanul luă pîinea în mîna stîngă şi cofiţa în mîna dreaptă, se duse apoi în mijlocul ogrăzii şi acolo răzimîndu-se pe botă şi încrucişîndu-şi picioarele, adică cum e datina ciobanilor de-a sta în picioare răzimaţi pe botă, cînd ies cu oile la păscătoare, şi fără a se sfii cît de puţin începu a muşca cîte o bucată de pîine şi a bea cîte o gură de vin.

Domnitorul şi doamna, boierii şi cucoanele, şi toţi cei ce se mai aflau adunaţi la curtea domnească stau pe foişorul curţii şi se uitau cu curiozitate la dînsul cum mînîncă şi bea.

Boinicii, care se aflau nu departe de dînsul ascunşi după cheutorile unei case, nu mai puteau răbda pînă ce va găti de mîncat. Mai cu seamă cel ce era menit ca să se lupte cu dînsul, ca şi cînd ar fi voit să-i curme viaţa dintr-o singură lovitură, şi-i zise după ce ajunse la dînsul, să nu mănînce atîta, ci să se apuce mai degrabă la luptă cu dînsul, că n-are vreme să-l aştepte toată ziua pînă ce se va sătura el.

Ciobanul, care nu ştia şi nici nu băgă de samă cum şi de unde a răsărit boinicul, ca şi cînd ar fi picat din cer, îi zise cu sînge rece ca unul, ce nu s-a spăimîntat nici un pic:

— Măi omule!… ian du-te încolo şi dă-mi bună pace să mănînc!

Boinicul, ca şi cînd nici nu l-ar fi auzit, nu-l ascultă, ci tot una îl zidăria şi-l cicăia să se apuce mai degrabă la luptă cu dînsul.

— Ian şezi binişor! — zise ciobanul iarăşi, — ia lasă-mă, să-mi ticnească această bucăţică de pîine şi vinul acesta… Nu mă zîdări, că nu ţi-am făcut nemică!…

Da de unde!… boinicul nu voia nici decum să-l asculte, ci se încăieră de dînsul ca scaiul de oaie.

Văzînd ciobanul că boinicul nu glumeşte şi că nu vrea nicidecum să-i dee pace, ci tot una îl cicăieşte, cum bea vin din cofiţă, îl prinse frumuşel cu cotul şi-i strînse grumazul subsuoară, apoi fără să se mai îngrijască mai departe de ceva, mîncă şi beu înăinte pînă ce găti toată pîinea şi tot vinul. După aceea dete drumul boinicului de subsuoară, pe care de mult l-a fost iertat Dumnezeu şi care căzu mort ca o broască la pămînt. Puse apoi cofiţa jos şi zise domnitorului, care sta şi se uita la dînsul de pe foişor:

— Trimite-mi acuma pre boinic să mă lupt cu dînsul.

Auzind ceilalţi boinici cuvintele acestea, încremeniră de frică şi nu ştiau acuma încotro să fugă şi cum să se ascundă mai degrabă de dînsul, ca să nu păţească şi ei ca fărtatul lor, pre care bine-l văzură cum căzuse mort la picioarele ciobanului.

Domnitorul însă zise:

— Ciobănaş dragă! mi-a trecut de şagă!… Dacă mi-ai omorît tu pre cel mai tare dintre boinicii mei, apoi cu ceialalţi nici nu voi să te mai încerc, căci după cum te văd eu, tu eşti în stare să mi-i prăpădeşti pre toţi… să nu mai rămîn nici cu unul.

— Apoi dă !… eu n-am ştiut că Măria-Ta te lauzi cu astfel de boinici, căci să fi ştiut una ca aceasta, atunci îţi spuneam din capul locului să-ţi alungi pre toţi boinicii de pe lîngă curte, să nu le dai mîncare degeaba… să-şi caute mai bine de alt lucru… să nu piardă zilele domnului în zădar… iac-aşa cu minciuna… De cît s-ar fi lăudat ei că se vor lupta cu mine şi m-or învinge, mai bine s-ar fi dus undeva să se apuce de muncă, c-apoi atunci n-ar fi păţit-o… dar aşa… uită-te la boinicu-ţi cum se încălzeşte cu foalele la soare de voinicia lui cea mare.

Domnitorul nu ştia ce să mai facă, una de mînie, că i-a omorît boinicul, şi a doua de ruşine ce-a păţit-o dinaintea oaspeţilor. Ar fi poruncit să-l prindă şi să facă cu dînsul aceeaşi ce-a făcut şi el cu boinicul său, dar se temea ca să nu-i omoare pre toţi; l-ar fi batjocorit, dar şi de aceasta se temea, căci putea şi alta să păţească. Deci răzgîndindu-se ce să facă şi ce să înceapă, află mai potrivit ca să-i zică cu binele să se întoarcă îndărăpt, căci acuma nu mai are nemică de lucru la dînsul, că el l-a chemat numai ca să se lupte, acuma însă n-are cu cine se lupta, şi de aceea n-are ce se mai încurca şi întîrzia pe lîngă curte.

Feciorul însă îi zise:

— S-a rugat Dediu să faci bine şi să-i dai burduful cel de fărină, care i l-ai făgăduit cînd a fost aice… Dă-mi mai întâi burduful cel de fărină şi apoi vă las pre toţi cu Dumnezeu şi mă duc în drumul meu, căci eu însumi văd că n-am ce căuta pe aici… Am socotit ce-am socotit, însă peste ceea ce am dorit n-am nimerit.

Domnitorul, aducîndu-şi aminte de făgăduinţa sa, porunci chelarului să se ducă la un magazin cu ciobanul şi să-i dee un burduf de făină.

Chelarul luă cheile şi se duse cu ciobanul la magazin. Ciobanul, luînd burduful, care pînă atunci stete aruncat într-un corn de ogradă, îl urmă.

Ajungînd la magazin, zise chelarul ciobanului:

— Iac-aici ai fărină destulă… ia-ţi un burduf!

Ciobanul, despăturind burduful, începu a turna cu demerlia într-însul. Chelarul sta şi se uita. Ciobanul turna mereu… O despărţitură de magazin începu a se deşerta şi burduful nu se umpluse nici pe jumătate.

— Ţi-a fi destul! zise chelarul, văzînd că mai toată fărina o turnase în burduf.

— De unde ştii tu, că-mi este destul! răspunse ciobanul cu răstită, nu vezi tu că burduful nici pe jumătate nu e plin?

— Văd!… da burduful tău e ca şi fără de fund… acolo mai că ar încăpea şi tot magazinul!

— Şi-apoi?… ce-ţi pasă ţie?… Domnul tău ţi-a spus să-mi dai un burduf de fărină… nemică mai mult.

— Nu vorbi d-al-de astea… ia-ţi burduful şi te du în treabă-ţi cu dînsul, că doară nu-ţi e voia să ne iei toată fărina cîtă o avem!

— Măi omule! ţi-am spus odată să-ţi ţii gura… Nu mă supăra, ci lasă-mă în bună pace să-mi împlinesc dătoria, că de nu, ţi-oi rade, sărmane, o palmă de ţi-a sări capul tot jucînd de-o milă de departe, iar trupul ţi s-a închina picioarelor mele… m-ai înţeles?!…

Chelarul văzînd că ciobanul nu glumeşte, alergă degrabă la domnul său şi-i spuse cum stă treaba.

Domnitorul, care nu puţin se miră, auzind aceasta, zise chelarului:

— Dacă nu se poate altfel, apoi ce e de făcut?… lasă-l pînă ce şi-a umple burduful, căci doară n-avem noi numai fărina aceea… mai sunt şi alte magazine!…

— Afară de acela, Măria-Ta! — răspunse chelarul, mai este, ce e drept, încă unul, dară şi acolo nu vor fi mai mult decît la vr-o sută de mierţe!

— Şi-apoi? ce socoţi tu?… acele o sută de mierţe nu ne vor ajunge nouă, pe cîteva zile, pînă ce vom duce iară la moară!

— Ba! ajunge, de ce nu… însă… ştiu eu… cum socoţi şi Măria-Ta, mie nu mi se prea pare, ghiorlanul cel de cioban, el o să mă facă să-i umplu burduful şi nu ştiu zău! ajunge-ne-va fărina ori ba…

— Ian du-te, du-te! nu mai vorbi mult!

— Fie mă duc! şi vorbind acestea se porni îndărăpt spre magazin unde lăsase pre cioban.

Cînd ajunse acolo, ciobanul a fost pus acuma toată fărina, cîtă mai rămăsese, în burduf şi mătura urmele.

Chelarul se spărie, cînd văzu că toată fărina i-o luase. Ciobanului nici că-i păsa… El rădică burduful şi bătîndu-l bine, abie era pe jumătate plin.

— Măi!… cum te chiamă! — strigă el pe chelar, care sta deoparte cu mîinele încrucişate şi se uita la dînsul, — ce stai acolo ca un par înfipt în pămînt, de ce nu vii să-mi dai fărină, ca să-mi umplu burduful?… pînă cînd să te aştept?…

— Ce mai vrei!… n-ai luat toată fărina din magazin… ce-ţi mai trebuie!… n-ai destulă? răspunse chelarul.

— Încă mă gîrbeşti? răcni atunci ciobanul turbat de mînie şi repezindu-se după dînsul, de l-ar fi ajuns, ar fi fost vai şi amar de dînsul, tot fărîmi îl făcea.

Chelarul, mai mult mort de cît viu de spaimă şi frică, alergă iarăşi la domnitor şi-i spuse:

— Mă rog, Măria-Ta! fă ce-i face cu omul acesta, căci nu destul că a luat toată fărina din magazinul cel dintîi, dar mai strigă pe mine ca să-i dau pînă ce-şi va umplea burduful lui cel fără fund… Nainte de ce am apucat a veni aici, era să mă facă tot bucăţele, să n-o fi luat la sănătoasa… şi ştii pentru ce? pentru că i-am zis că i-a fi destulă fărină cît a luat-o!

— Luat-a el multă fărină de acolo?

— Ori de-a luat multă?… o sută de merţe cum e una… bătute şi îndesate!

— Asta nu se poate!

— Eu încă m-am mirat şi mă mir şi acuma. Însă nu-i de-a mirare, căci el precum se vede, burduful lui e aşa de mare, că nu ştiu, zău! de n-ar mai încăpea pe atîtea merţe!

— Mare ţi-i lucru!

— Mare, zău!… dar spune-mi mai iute, ce să fac?… de mă întorc înapoi fără să-i mai dau fărină, mă sfarmă în bucăţele!

— Du-l doară la celalalt magazin să-şi mai iee şi de acolo pînă ce-şi va umplea burduful, că doară n-a luau-o toată!

Chelarul, ne mai aşteptînd mult, se întoarse îndărăpt tremurînd ca varga de frică, să nu-l apuce ciobanul la trei parale. Ajungînd la magazin, află pre cioban stînd deasupra pe burduful cu fărină şi jucîndu-se cu bota lui cea ciobănească printre degete.

— Pe unde ai mai colindat, nene? îl întrebă acesta cum îl văzu apropiindu-se de dînsul, ca unul ce nu ştia pe ce lume este. şi căruia toate lucrurile i se par întoarse.

— Am fost la Măria-Sa să-l întreb, ori de nu mai are undeva fărină ca să-ţi umplu neînfundatul burduf! răspunse chelarul ca cu gura altuia.

— Adică cum s-ar zice, tu eşti chelar şi nu ştii unde ce se află!… Hei! cînd ai fi tu pe mîna mea, învăţa-te-aşi eu de-ai şti număra chiar şi stelele de pe cer şi grăunţele dintr-un coşar… şi ce ţi-a spus Măria-Sa?

— Mi-a zis să te duc la al doilea magazin, că acolo mai este puţină fărină… ia-ţi burduful şi vină după mine!

Ciobanul, fără să mai spuie ceva, luă burduful şi se duse după chelar.

Ajungînd ei la magazinul al doilea începu ciobanul şi de acolo a turna cu demerlia în burduf şi, pînă ce şi-l umplu, se găti şi fărina toată, adică cum s-ar spune, nu rămase nici o urmă îndărăpt, ca şi cînd nici n-ar mai fi fost. După ce-şi umplu burduful cumsecade, îl legă bine la gură şi se porni mai departe.

Chelarul stete în tot timpul acesta şi se uita la dînsul, dar ferit-a Dumnezeu să-i mai zică vre un cuvînt… se temea ca să nu-l apuce la răfuială, să-i dee o scărmănătură de cele tâlhăreşti…

După ce văzu el, că ciobanul se duce în treabă-şi cu burduful subsuoară, alergă iarăşi în sărite la domnitor şi-i spuse cum a luat acela toată fărina şi din magazinul al doilea, şi luîndu-şi burduful, se duse spre casă, fără să mai zică ceva.

— Două sute de mierţe Ca vîrît în pîrdalnicul cela de burduf, două sute bătute şi îndesate.

— Nu se poate! zise domnitorul mirîndu-se şi el ca un om ce n-a auzit aşa ceva în viaţa sa. — Cum va putea el duce atîta fărină?… nu e cu putinţă!…

— Nu e cu putinţă?… ba e cu putinţă, căci, doamne iartă-mă, doară eu însumi l-am văzut cu ochii mei îndesîndu-şi burduful, şi cînd l-a umplut era umflat ca o căpuşă…

Domnitorului i se păru acest lucru cu neputinţă… el nu-şi putea închipui om aşa de tare pe faţa pămîntului… să poată duce două sute de mierţe deodată în spate. El nu voia să creadă chelarului, ci socotea că acesta îl ia numai în batjocură, şi de aceea, mîniindu-se foc, îi zise:

— Piei de năintea ochilor mei, mincinosule! ori de nu acuşi poruncesc să te sferme în bucăţele pentru minciunile tale!

Ce avea să facă bietul chelar, trebui să fugă de-naintea stăpînului său, dacă i-a fost cu voia să nu capete cîteva clepşe.

Domnitorul însă nu se mulţămi numai cu atîta, ci trimiţînd după nişte feciori, le porunci să meargă degrabă după cioban, să vadă, ori de e adevărat ceea ce i-a spus lui chelarul.

Feciorii ducîndu-se, după cum li s-a poruncit, află pre feciorul Dediului departe de Iaşi pe nişte coaste de deal, mergînd într-un genunchi cu burduful subsuoară şi culegînd căpşune.

Acesta însă, cum îi zări întrebă:

— Măi ! da cine sunteţi voi?… ce căutaţi pe aici?… ce-aţi pierdut?…

Feciorii cum îl auziră încremeniră şi legîndu-li-se limba în gură nici un cuvînt nu putură să-i răspundă.

— Muţi sunteţi voi ori surzi, de nu-mi răspundeţi nemică? strigă iară ciobanul.

— Noi… noi… nu suntem vinovaţi,… mă rog, iartă-ne, căci… noi n-am voit, dar domnitorul ne-a silit… răspunse unul gîngănind.

— Aşa!… domnitorul v-a trimis… bine… luaţi dară această turmă de mioare şi-o duceţi domnitorului, căci eu n-am cînd a mă mai întoarce la dînsul. Spuneţi-i totodată să le dee însurăţeilor, cărora le-a dăruit Dediu… şi mai departe sănătate şi mulţămită pentru fărină!

Feciorii luînd mioarele, se înturnară înapoi şi povestiră domnitorului cum l-au aflat cu burduful subsuoară mergînd într-un genunchi în urma mioarelor ca păşteau în nişte tufe, şi culegînd căpşune.

Domnitorul atuncea nu mai zise nemică, ci îi dete bună pace să se ducă în treabă-şi de unde a venit… Îşi căută deacolo înainte de oaspeţii şi curtenii săi.

Ajungînd feciorul Dediului acasă la tată-său, aruncă burduful într-un corn de stînă, zicînd:

— Iacă, tată, burduful!… acuma vei avea fărină destulă!… Chelarul domnitorului, un marţafoiu sau ce era, nu prea voia să mă lase a mi-l umplea, dar pe cînd era să-i rad una pe nevrute, atunci am prins de veste, că se încuminţise şi i-am dat pace… mi-am umplut burduful şi-am pornit spre casă.

— Apoi dă!… aşa-s domnii, fătul meu! Ei nu prea vreau să ne bage în samă! — răspunse Dediu.

*

La anul, sau poate mai devreme sau poate mai tîrziu, — nu pot şti anume cam cînd va fi fost aceea, dar destul atîta că nu tocma preste mult timp de la nunta din Iaşi, aflîndu-se turmele Dediului pe cîmpiile cele mănoase şi întinse ale Băsărabiei, se apropiară într-o zi cu păscutul de hotarele unei bahne mari, împrejurul căreia era cea mai bună mîncare pentru vite.

Numai atîta… că se duse vestea pînă cine ştie unde despre un Bălaur, care se afla în stuhul acelei bahne, şi pre cîţi păstori îi puneau păcatele să se ducă cu turmele lor pe-acolo, duşi erau… pre toţi îi mînca balaurul acela. Şi nu numai cu dînşii, ci şi cu turmele lor făcea asemenea… De aceea se fereau toţi de locul acela ca de para focului.

Această veste o auzi şi feciorul Dediului.

Dar el, după cum îl ştim, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba… El nu se înspăimîntă de fel, ci hotărî să pornească turmele sale într-acolo, unde se zicea că se află Bălaurul, şi mergînd, să caute pe Bălaur şi să-l ucidă.

Însă mai năinte de a se porni spre locul zis, îşi făcu o secure ca aceea… de o majă de oţel şi-i puse o coadă de corn ca de vr-o doi stînjeni şi mai bine. Apoi se porni şi preste vr-o cîteva zile ajunse la locul numit.

Acuma, dacă a ajuns, ce să facă el? şi cum să facă? ca să nu-l întîmpine Bălaurul fără veste, mai năinte de ce-a fi pus el mîna pre dînsul?… Începe a cerceta bahna pe dedeparte doară i-a putea afla hăţaşul.

Căută ce căută în colo şi în coace şi în urmă dă de hăţaşul Bălaurului.

Pune, după ce-i găseşte hăţaşul, pe unul dintre supuşii săi lîngă o răchită scorburoasă, ce se afla în marginea bahnei ca să bată într-însa cu o botă, ca prin apucătura aceasta, ieşind şerpele din bahnă, să-şi aibă ţintirea spre răchită şi nu în laturi.

Supusul începu a bate în răchită, şi bate şi bate pînă colea cătră amiază.

Cînd era acuma soarele cruce amiază iată şi Bălaurul iesă din culcuşul său, şi auzind că cineva bate în răchită, se îndreptă spre aceasta, socotind că va mai da preste vr-o bucăţică bunişoară.

În acelaşi timp însă feciorul Dediului, care sta la pîndă, se apropie pe vîrful degetelor, fără a fi simţit de dînsul, şi colea… cînd socoti el că a sosit momentul potrivit, deauna îi repezi securea în creştet, care-i intră în cap pînă-n muchie.

Bălaurul, văzîndu-se lovit pe neaşteptate, începu a se zvîrgoli cu cea mai mare putere şi-a se zbuciuma în toate părţile, doară-i trece durerea…

Feciorul Dediului, la rîndul său, nemaiavînd timp cînd să scoată securea ca să-i mai radă şi altă lovitură, şi ca nu cumva să-l înghită Bălaurul de viu, sare degrabă pe dînsul şi i se pune după cap.

Bălaurul, mai văzînd încă şi aceasta, începu a se izbi în toate părţile de se cutremura pămîntul pînă cine ştie unde.

Dar degiaba !… Feciorul tot după cap îi sta.

După o bucată bună de vreme, cînd văzu acuma Bălaurul, că nu-i lucru de şagă… că nu poate face nemică duşmanului său, îşi făcu vînt şi se urmă în sus spre nori.

Însă voinicul Dediului nu-şi pierdu curajul, ci şi acuma se ţinea vîrtos de dînsul…

Trei zile şi trei nopţi după olaltă l-a purtat Bălaurul pre bietul cioban nemîncat şi nebăut prin aer. Trei zile şi trei nopţi l-o zvînturat în toate părţile. Iară a treia zi, începând Bălaurul a se ameţi, se lăsă pre pământ şi-l mai purtă o bucată de vreme şi alăturea cu pămîntul, pînă ce în urmă, dînd ciobanul de o cruce lîngă drum, se opucă cu o mînă de cruce iar cu ceealaltă opri bălaurul în loc, apoi făcu ce făcu şi scoase degrabă securea şi mai izbindu-i vr-o cîteva bune şi sănătoase în numele tatălui, îndată căzu Bălaurul mort la pământ.

Prin această faptă locul din preajma bahnei se curăţi pentru totdeauna de Bălaur şi de-atunci încoace vitele pasc în pace, iară păstorii lor n-au teamă că li se va mai putea întîmpla ceva ca mai nainte.

S-a curăţat Băsărabia de-o iasmă veninoasă, de-un Bălaur înfricoşător, care multă pagubă i-a făcut printre vite, şi multă jale şi durere printre locuitorii săi, dar şi din voinicul nostru nu s-a ales apoi nemică.

De-atîta purtare şi zbuciumare prin aer şi de groaza cea mare, care-l cuprinsese şi-a ieşit bietul om din minte… părea totdeauna spăriat şi nime nu se mai putea înţelege cu dînsul.

Şi nici n-a mai dus-o mult, ci peste jumătate de an, de la această întâmplare a şi murit…

Ceialalţi ciobani ai lui Dediu nu mai avură de atuncea frică de nime, ei nu mai căutau de oi aşa de bine ca mai înăinte, ci vindeau din ele cu turmele, şi s-a desfăcut, pe încetul, toată averea lui Dediu.

Mai după aceea muri şi Dediu şi ciobanii se împrăştiară care încotro.

Acuma nu se află măcar o urmă din acea stînă, numai numele părăului unde a fost aşezată s-a mai păstrat. Malurile acestui rîuleţ ne-ar putea spune multe, cînd ar şti vorbi, cîte s-au mai întîmplat de atunci încoace pe lîngă dînsul. Dară el nu ştie nemică, şi noi ce-am auzit din moşi-strămoşi, cum am auzit, aşa v-am şi povestit.

Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1878

TE-AR MAI PUTEA INTERESA