Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Întemeierea Sucevei

Zice că în vechime pe locurile, unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime, erau numai păduri cît vedeai cu ochii.

Puteai merge cu săptămînele ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai unde şi unde cîte de-un păstor, care-şi păştea turma prin cele preluci şi poeni.

Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase atît pentru dînşii cît şi pentru turmele lor.

Într-o vară însă, fiind o secetă foarte mare, toate apele de prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi se uscase.

Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi de foame, se retraseră cu dînsele de la şes în sus spre codru.

Dar când se apropiară de codru şi deteră să între într-însul, nu ştiură singuri ce să facă: să între ori să nu între?… Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poeni, unde să-şi pască oile,… să rămîie la poalele acestuia, era peste putinţă, căci păşunea, cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui, se sfîrşise.

Deci ce era să înceapă şi să facă?… Unul spunea una, altul alta, dar nime nu gîcea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.

În urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit:

— Ce să mai întindem atîta vorbă!… nu ştiţi că: vorba multă e sărăcia omului!… Să meargă vr-o cîţiva inşi dintre noi, care îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile doară dau peste nişte cîmpuri sau poeni, ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorite şi pîrlite de arşiţa soarelui şi cum vor afla în vre-un loc destulă păşune să se întoarcă înapoi şi să ne dee de ştire!

Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nemică, ci se jucau cu lupii ca şi cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gînduri, ci luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se şi porniră la drum.

Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau, mai degrabă, peste păşunea dorită.

Iată însă că, într-un tîrziu, unul dintre dînşii, care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea, prin care a fost apucat, începe a se rări, şi poeni drăgălaşe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă pînă la brîu, şi presurate cu tot feliul de flori, unele mai frumoase de cît altele, i se deschid de naintea ochilor.

Păstoriul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui!… Să fi prins pre Dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine!… Deci prinsă îndată a căuta în dreapta şi-n stînga ori de nu se află şi apă printr-însele. Şi îmblînd el aşa în colo şi-n coace, cât timp va fi îmbiat, dă de-o dată peste o apă mare, care curgea alene la vale.

Era Suceava.

Mai merge el după aceasta, cît mai merge, şi dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînsa.

Şi cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.

Dar iată că tocmai cînd dete preste un vad şi voi să-l cerce cît e de adinc şi ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dînsul.

Erau cei patru păstori, de care s-a fost despărţit de scurt timp după ce au plecat să caute păşune.

Apropiindu-se cei patru inşi de dînsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un Săhastru şi, trecînd ei pe acolo, Săhastru i-a miruit pe tuspatru cu mir în frunte.

Auzind aceasta, soţul lor îi rugă să-l ducă la Săhastrul acela ca să-l miruească şi pre dînsul.

Cei patru inşi nu se puseră de pricină, ci, după ce văzu şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii şi cercă vadul acesteia ca să vadă cît e de adînc, se întoarse îndărăpt şi se porniră cu toţii în sus, spre Săhastru.

Săhastru, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vîrful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dînsul, le eşi înainte, merse cu dînşii pînă lîngă arborele în care locuia, mirui şi pre noul venit, şi-apoi… mai stînd de vorbă cu dînşii şi învăţîndu-i încă şi vr-o cîteva rugăciuni, îi îndemnă să vie în toate zilele la dînsul, căci el îi va mai învăţa şi alte rugăciuni.

Păstorii îi mulţămiră din toată inima pentru primirea cea părintească cît şi pentru învăţăturile cele bune, şi-i făgăduiră că în scurt timp eară-şi vor veni la dînsul ca să-i mai miruească şi să-i înveţe şi alte rugăciuni. Apoi, sărutîndu-i mîna şi luîndu-şi rămas bun de la dînsul, se-ntoarseră înderept de unde s-au pornit.

Ajungînd la tovarăşii lor, care i-au fost trimis ca să caute păşiune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au îmblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri ce să înceapă şi să facă, ci luîndu-şi fiecare turma sa se porniră cu toţii la drum spre locuinţa Săhastrului, şi cum ajunseră la starea locului se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră şi alţi păstori din alte părţi şi aceia asemenea îşi făcură colibe lîngă locuinţa Săhastrului.

În urmă veniră şi Muntenii de la munte cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea Săhastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre amiazi şi care se despărţeşte de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele, în care a locuit Săhastrul, făcură o biserică de lemn. Şi fiindcă Săhastrul murise înainte de rădicarea bisericii acesteia, de aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele în care a locuit acesta, întrînsa.

Şi aşa cu timpul, rădicîndu-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atît împrejurul cetăţii cît şi a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi Suceava.

La vr-o cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurăteaţă, destul atîta că venind Căpcanii, care aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pre locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc de arseră mai toate casele dintr-însa dimpreună cu biserica cea de lemn, iară cetatea o dărîmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că: apa trece, pietrile remîn!

Venit-au Căpcînii şi Tătarii şi alte lifte rele şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Da cum veniră, aşa se şi întoarseră… Apa s-a scurs şi pietrele au rămas!… Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case cu mult mai mari şi mai frumoase, de cum erau cele de mai nainte.

Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales românii pre Iuga Vodă de Domnitoriu, puse acesta ca să se rădice pe locul, unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu de lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. Şi după ce sfîrşi biserica de zidit, puse să o zidească în numele sfîntului M.M. Georgie. Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte Biserica Mirăuţului sau simplu Mirăuţ.

Tot pe timpul lui Iuga Vodă zice că s-a început şi restăurarea cetăţii, care a fost mai nainte dărîmată de Capcîni.

Fiind însă cetatea despărţită de biserica Mirăuţului prin părăul Cîcăina, care venind despre Areni şi trecînd pe lîngă dealul Tătăraş se revarsă în Suceava şi neputînd din pricina aceasta nimene trece cînd ar fi voit de la dînsa la biserică şi de la biserică la dînsa, de-aceea Iuga Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod umblător făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora din guma.

Şi-acuma, ori de cîte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi Domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, sloboziau podul, eară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, ducea de la cetatea spre miază-noapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a sfîntului Ioan Botezătoriul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curţii domneşti.

Şi-acest pod încă se slobozia numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea sta mai totdeauna rădicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci cînd se apropia vreun duşman de cetate şi voia să între cu puterea în nuntru.

Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei!

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA