Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Pietrele Muierilor

Nu ştiu de s-a aflat ori se mai află undeva pe faţa pămîntului vre o ţară, care să fi fost de atîtea ori cutreierată, prădată şi pustiită de către atîtea limbi străine, păgîne şi creştine, de cîte ori a fost ţara noastră. Şi iarăşi nu ştiu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâta de suferit din partea nenumăraţilor şi cumpliţilor său duşmani, ca românii.

Dar cu toate că românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atîţia duşmani, unii mai nesăţioşi şi mai lacomi, mai năpraznici şi mai răi de cît alţii, carii nu numai că le sugeau şi scurgeau ţara de toate bunătăţile, nu numai c-o prădau şi o pustiiau, ci de multe ori voiau să-i stîrpească chiar şi pre dînşii, totuşi eşiră din toate luptele acestea învingători, şi-o duc, bine, rău, cum o duc şi astăzi, pe cînd partea cea mai mare dintre neîmpăcaţii lor duşmani se stînse demult de pe faţa pămîntului, ca şi cînd nici n-ar mai fi fost.

Unul din mulţimea acelor duşmani neastâmpăraţi şi înverşunaţi, din partea căruia în multe rânduri şi mari daune, neplăceri şi neajunsuri, au trebuit să sufere românii, au fost şi tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dînşii, a se mai înciripa şi într-arma puţin şi numai ce se trezeau că iarăşi au venit asupra lor. Şi cînd veneau era varga lui Dumnezeu pe unde treceau şi ce făceau!

Aşa o păţiră într-o vară, cine mai ştie cîţi ani vor fi de atunci, şi românii din ţinutul Solcii. Cînd cugetau ei că nime nu i-a mai supăra, că cel puţin vara aceea vor petrece în pace şi linişte, tocmai atunci se treziră deodată că o mulţime de tătari au trecut rîul Suceava pe la Gura Solcii, şi apucînd părăul Solca în sus s-au îndreptat spre dînşii.

Solcanii, ştiind prea bine cine-s tătarii şi ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neaşteptată, îndată s-au şi adunat cu toţii la un loc şi, înarmîndu-se, care cu ce a putut şi cum a putut, voiră să pornească împotriva lor ca să lupte cu dînşii, şi de le va fi cu putinţă, să-i fugărească îndărăpt de unde au venit.

Bine!… ei s-au înarmat şi, ca bărbaţi, puteau să iasă înaintea tătarilor şi să lupte cu dînşii!… Dar ce era să-nceapă şi să facă cu muierile lor?… să le lese singure acasă numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu ştiau încă cîţi tătari vin asupra lor şi cum vor scoate-o cu dînşii la capăt: învinge-i-or, ori poate vor fi învinşi?… Şi… ferească Dumnezeu!… dacă vor fi învinşi. ce să facă atunci muierile?… cum să se apere ele de tătari? …Deci cugetară ce cugetară, şi apoi spuse muierilor să iee copiii cu sine, să părăsească cît mai degrabă satul, să apuce pe valea Solcii în sus, şi pînă ce se vor înturna ei înapoi din luptă, să caute şi să se ascundă undeva prin fundoaiele munţilor, ce se întind în partea despre apus a Solcii.

Muierile nu steteră mult pe gînduri, ci ascultînd de bărbaţii lor, luară degrabă copiii în braţe, se porniră pe apa Solcii în sus, trecură pe lîngă Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă şi Tocilele, care se află pe ţărmul drept al părăului Solca sau Ciurgăul Mic, cum se numeşte Solca în acest loc, precum şi pe lîngă Pinul Mare, Piciorul Cireşului, Piciorul Bun şi Ciurgăul Mare, care se află pe ţărmul cel stîng al Solcii, urcară apoi un deluţ mititel şi ieşiră în Sihlişoara. De aice, mai mergînd cale ca de vr-o jumătate de oară spre apus, se treziră deodată pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stînci înalte şi ascuţite.

Nu apucară însă bine a ajunge aice, a se sui pe munte şi a se adăposti cu copiii pintre stîncile de pe culmea acestuia, cînd iată tătarii se şi apropie de Solca, c-o falcă-n cer şi cu alta în pămînt, gata numai să prade, să omoare şi să nimicească tot ce le va sta în cale.

Românii, care îi aşteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace să vadă ce vor face: se vor apuca de prădat şi pustiit ca şi prin celelalte părţi ale ţării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe?… Iar după ce intrară în sat şi văzură că tătarii tot tătari rămîn: prădători şi pustiitori ca totdeauna, săriră deodată din două părţi asupra lor şi anume unii de către dealul Comana şi din aşezăturile Slatinei Mari, iară alţii de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunşi, şi, luîndu-i la ochi, prinseră a-i culca cu arcurile la pămînt.

Tătarii, văzîndu-se pe neaşteptate încunjuraţi şi bătuţi din două părţi deodată şi neştiind cam cît de mare e numărul românilor, care s-au repezit cu atîta furie asupra lor, se temură că vor fi învinşi şi omorîţi. De aceea nu stătură mult la luptă cu dînşii, ci o apucară din cu bună vreme la sănătoasa pe valea Solcii în sus, pe unde apucară cu puţin mai nainte de aceasta şi soloancele, cugetând că dacă vor intra în munţi, nime nu-i va mai urmări, şi aşa vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au căzut.

Dar amar se-nşelară, căci ajungînd în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile solcanilor ascunse, şi voiră să urce muntele şi să treacă mai departe… urcă-te dacă poţi, şi treci dacă ai cum!

Muierile, dintre care cele mai sprintene şi mai inimoase erau acăţate pe vîrful stîncelor, cum îi văzură de departe că se apropie de dînsele, începură, în spaima şi groaza lor cea mare, a ţipa de se clocoteau văile de prin împrejurime şi a-i întîmpina c-o ploaie de pietre, pre care le răsturnau şi le aruncau asupra lor.

Tătarii, văzîndu-se şi din această parte loviţi şi măcelăriţi, şi încă cum?… pe-o sută şi pe-o mie de ori mai rău de cît la poalele munţilor, în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Şi ca nu cumva să le fie acolo sfîrşitul, deteră dos la faţă şi începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecîndu-le tot gustul de luptă şi pradă.

Românii, care îi urmăriră pînă aice, văzînd că se împrăştie, ca şi nişte pui de păturniche, în toate părţile, se luară şi mai departe în urma lor şi-i fugăriră pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale spre răsărit mai pînă lîngă satul Căjvana şi pre care tătar cum îl ajungeau şi unde-l prindeau, acolo îl şi mîntuiau de zile.

Şi aşa scăpară românii solcani de astă dată de tătari!… Şi de cînd au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vîrful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acestea Pietrele Muierilor. Şi tot de atunci se zice că uneori, noaptea, se văd mai multe muieri alergînd printre dînsele cu capul despletit, cu părul zburînd în aer şi ţipînd de se răsună văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt schimele muierilor, care au căzut în luptă cu tătarii.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA