Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Plaiul Tătarilor

Cică în vremile vechi, pe cînd ţările, în care locuesc astăzi românii erau bîntuite din toate părţile de cătră o mulţime de lifte păgîne, trei români, oieri din Ardeliu, anume Petrea Colac, Nechita Ţimpău şi Leonte Timul, sfîrşindu-li-se păscătoarea în ţara lor şi neavînd cu ce să-şi ţie bucatele, ca să nu piară de foame, se hotărîră ca să părăsească pe un timp oarecare vetrele străbune, să-şi iee turmele şi să treacă cu dînsele în munţii despre răsărit, care erau pe acele vremuri pustii.

Şi cum s-au hotărît, aşa au şi făcut; îşi luară toate turmele şi lucrurile cele trebuincioase unor oameni, care trăiesc numai din creşterea vitelor, şi dimpreună cu nevestele, copiii şi ciobanii ce-i aveau se porniră spre răsărit, trecînd dintr-un loc într-altul, de pe un munte pe alt munte.

Aşa umblără ei încolo şi încoace prin munţii despre apus ai Bucovinei vr-o cîţiva ani de-a rîndul, fără ca să descalece în vreun loc pentru totdeauna: unde vărau, nu ernau, unde ernau nu vărau. Şi de oarece ei erau numai nişte păstori simpli, care, de cum s-au trezit, tot pe lîngă vite au petrecut, de aceea nu duceau altă grijă, fără numai cea a vitelor lor, iar cînd acestea erau sănătoase, plăcerea lor cea mai mare era să cînte din fluier şi din buciume după datina apucată din moşi strămoşi.

Într-o primăvară, îmblînd ei, ca de obiceiu, cu turmele lor dintr-un munte într-altul, dintr-o lucină şi prelucă într-alta, iată că dau într-o bună dimineaţă de un plaiu, peste care, nu ştiu cum s-a întîmplat, că nu dăduseră mai nainte sau nu-l băgaseră pînă atunci în samă şi de aceea le era cu totul necunoscut.

Văzînd ei plaiul acela, se hotărîră să nu mai îmble rătăcind dintr-un loc într-altul, ci să se aşeze undeva pentru totdeauna în apropierea acelui plaiu. Deteră deci cu oile peste plaiul descoperit spre miezul nopţii, apucară drept în vale pînă ce ajunse într-o fundoae adîncă, de unde nu se vedea decît în cer şi pre pămînt din pricina munţilor celor înalţi, care o încunjurau şi care erau acoperiţi de uriaşe păduri de brazi, molizi şi mesteceni. Coborând mai jos cu turmele, deteră de o vălicică, care şerpuia printre copacii cei uriaşi, iar pe lîngă vălicica aceea de-o poeniţă frumoasă.

În fundul vălcelei aceleia, care mai tîrziu s-a numit Fundul Moldovei, s-au hotărît ei să se aşeze peste vară. Şi cum s-au hotărât, îndată s-au şi apucat unii să dureze o colibă, alţii o tîrlă mare, iar alţii s-au dus cu oile la păscut pe dealurile şi pe munţii de prin apropiere.

Doi ciobani însă, care erau mai voinici şi mai umblaţi, luînd o secure subsuoară şi ceva merinde în traistă, s-au întors îndărăpt ca să caute, unde vine şi încotro duce plaiul de pe vârful muntelui.

Eşind cei doi ciobani în vîrful muntelui, apucară spre răsărit şi mergînd tot înainte, au văzut de la o vreme că plaiul apucă pe malul drept al văii ce trece prin fundoaea, unde s-au fost oprit cu oile, adică a Moldovei, şi duce în jos spre ţară.

Şi tot mergînd înainte au trecut pe locurile, unde se află astăzi satul Pojorîta, şi nu mai departe pe lîngă Piatra Străjii, pînă ce ajunse în partea de sus, adică despre apus a Câmpulungului de astăzi.

De aice, văzînd că plaiul duce în jos alăturea cu apa Moldovei, s-au pornit îndărăpt, ca să vadă acuma pînă unde merge plaiul în sus, şi mergînd la deal au ieşit în vîrful Runcului Pojoritei, de aici au trecut peste munţii Arşiţa Huhului, Opcina Arsinesei, Colacul şi Orata, apoi peste Botuşul Mare, şi tot aşa, mergînd ei pe plaiul, care trecea mai departe tot cam pe la culmea munţilor celor mai înalţi, s-au trezit deodată că au ajuns în ţara lor, în Ardeliu.

Ajungînd în părţile acele ale Ardeliului, începură a întreba de unul şi de altul despre plaiul care duce peste munţi.

Ardelenii răspunseră, că va fi de bună samă plaiul, pe care vin tătarii din ţara de peste munţi, sau cum s-ar zice în ziua de azi din Bucovina, şi pradă la dînşii.

Întorcîndu-se după aceasta ciobanii la stăpînii lor, li-au spus că pe plaiul, care l-au cercetat ei şi care vine din jos de la ţară şi trece pînă dincolo de munţi în Ardeliu, îmblă tătarii ce vin din ţară şi pradă Ardeliu, căci aşa le-au spus oamenii ce i-au întrebat.

Stăpînii auzind această veste neaşteptată, s-au supărat foarte tare, cugetînd că nici în fundoaea, în care s-au fost aşezat acuma pe un timp mai îndelungat, nu vor putea scăpa cu obraz curat, după cum nu scăpase în mai multe rînduri mai nainte, cînd se aflau în ţara lor. De aceea, de groaza cea mare, îndată şi-ar fi luat atît turmele, cît şi toate lucrurile ce le aveau cu dînşii, şi s-ar fi dus de acolo, încotro i-ar fi dus ochii şi picioarele, numai să scape de urgia păgînilor. Dar nu se îndurară să se ducă de pe locurile cele frumoase, unde le era foarte îndămînă nu numai vara, ci şi iarna. Iară să rămîie se temeau, că trecînd tătarii pe acolo, să nu dee de dînşii şi să le iee turmele, după cum li s-a întîmplat cu vr-o cîţiva ani înainte de aceasta, că au căzut mai de multe ori atît ei, cît şi turmele lor pradă în mîinile păgînilor, din a căror ghiare scăpară numai ca prin urechile acului.

Cu toate acestea însă ei s-au hotărît, ce-a da Dumnezeu, să stee pe loc.

Cam pe la mijlocul verii, cînd erau munţii mai înverziţi şi mai frumoşi, aud din fundul pădurii mai multe glasuri străine, care treceau pe vîrful muntelui, pe plaiul, ce-l descoperiseră ei la începutul primăverii. Cum auziră ei glasurile acelea, îndată le trecu prin minte, că alta nu poate să fie, fără numai tătarii, care de bună samă trec iară la pradă în Ardeliu. Deci se furişară repede vr-o cîţiva dintre dînşii prin pădure şi ieşiră la vîrful muntelui, ca să se încredinţeze ori de e adevărat ceea ce bănuiau.

Şi cum au bănuit, aşa a şi fost. Tătarii mergeau fără nici o grijă, ştiind pustii locurile, pe unde treceau, şi unii mergeau călare, alţii pe jos, unii cîntau, alţii fluierau, unii glumeau, alţii povesteau, ei şciau ce.

Păstorii, uitîndu-se lung din ascunzişurile lor şi văzînd ceea ce se petrece, socotiră în mintea lor: "Cît de bine ar fi să fim noi mai mulţi inşi! cum le-am tăia drumul şi toată pofta de a mai merge la Ardeliu!"

Cu acest gînd, petrecîndu-i numai cu ochii, se-ntoarseră la ceilalţi păstori şi le povestiră din fir în păr toate cîte le-au auzit şi văzut, cum treceau tătarii cîntînd şi fluierînd spre Ardeliu, fără nici o grijă că li s-ar pute întâmpla ceva, ca şi cînd ar fi fost în ţara lor.

Mai pe urmă, adunîndu-se toţi păstorii, adică cei trei stăpîni dimpreună cu bacii, ciobanii şi strungarii la un loc, se sfătuiră ca la întoarcerea tătarilor îndărăpt din Ardeliu să le taie drumul şi, numai dacă le va fi cu putinţă, să nimicească pre toţi cît le vor cădea în mînă.

Şi cum s-au sfătuit, aşa au şi făcut. Lăsară stâna şi turmele în ştirea femeilor şi a fetelor, luară fiecare cîte-o secure, se porniră cu toţii spre vîrful muntelui, pe culmea căruia trecea plaiul. Aici aleseră părţile cele mai primejdioase, unde ducea plaiul prin văgăuni şi înfundături sau pe coastele cele mai piezişe ale munţilor şi acolo apoi începură, mai ales pe la cotituri şi încîrnituri, să taie copacii cei mai înalţi şi mai groşi şi să-i hătească de-a curmezişul plaiului astfel, ca nimene să nu poată trece cu una cu două peste dînşii, iar mai încolo îi tăiară atît de o parte, cît şi de alta de plai numai pe jumătate, adică numai îi înţînară ast-feliu ca pe cînd vor trece tătarii să-i poată cu înlesnire răsturna asupra lor.

După ce sfîrşiră de tăiat şi înţînat toţi copacii, cîţi cugetară ei că le vor fi deajuns spre nimicirea unei cete întregi de tătari, se-ntoarseră cu toţii, la stînă, lăsînd numai pre doi inşi de pază cu buciumile, ca să aibă la timp de trebuinţă cine le da de ştire.

La vr-o cîteva zile după aceasta, ciobanii ce stau la pîndă, auziră iarăşi pe vîrfurile munţilor din sus un vuiet mare ca şi cînd ar veni un puhoiu cumplit.

Erau tătarii, care se întorceau încărcaţi de pradă şi voioşi de izbînda ce-au făcut-o în Ardeliu.

Pîndaşii, cum auziră vuietul şi se încredinţară că se întorc tătarii, îndată începură a buciuma şi a da de ştire celorlalţi ciobani.

Aceştia dimpreună cu stăpînii lor, cum auziră buciumînd, apucară degrabă cu toţii securile şi… să te duci băiete, tot într-o fugă la deal. Ajungînd la locul, unde hotărîră să întîmpine pre tătari, se puse fiecare la pîndă pe locul care-i venia mai dindămînă. Ear cînd au ajuns tătarii în dreptul lor, au început care dincotro a împinge copacii asupra lor cu nişte prăjini lungi anume făcute spre acest scop.

Copacii, fiind numai înţînaţi, care cum îl ajungea cu prăjina, deauna se şi cumpănea la vale şi cădea cu o repejune ne mai spus de mare asupra tătarilor, care treceau pe plai în jos cîntînd şi hălăcăind fără de nici o grijă, că li s-ar putea întîmpla vreo nenorocire.

Şi deodată, cînd ajunseră tătarii în dreptul păstorilor români, era acum pe la înserate şi începuse hăt bine a se întuneca, de aceea nu ştiau de ce să se prindă, încotro să apuce şi ce să facă?… Deteră să treacă repede înăinte, dar le era peste putinţă, căci în calea lor sta o mulţime de copaci groşi şi cepuroşi răsturnaţi claie peste grămadă… dau să se întoarcă îndărăpt, nici atîta, căci fiecare copac înţînat, împins fiind în coastele şi în urma lor, răsturnîndu-se, trintea la pămînt cîte zece-douăzeci de copaci, care stau în calea lui, şi pre care tătar cum îl ajungea îl şi culca la pămînt.

Şi aşa toţi tătarii, în număr ca la vr-o două sute de inşi, parte călări şi parte pedeştri, fură în vr-o cîteva ceasuri zdrobiţi, turtiţi şi amestecaţi cu pădurea răsturnată peste dînşii.

Astfel scăpară românii ardeleni şi maramureşeni de urgia tătărască, căci de atunci încoace lung timp n-a mai călcat picior de tătar în Ardeliu şi Maramureş. Plaiul însă, din ziua, în care au fost cei două sute de inşi măcelăriţi în chipul cum s-a arătat, şi pînă în ziua de azi, se numeşte de cătră românii bucovineni Plaiul sau Drumul Tătarilor.

Şi plaiul, despre care ni-e vorba, avea, la intrarea sa în munţii Bucovinei, două braţe: unul care se începea în orăşelul Solca şi se urca în sus pe la Pietrile Muerilor şi da în Sihliţa, de unde da în Tîrşiciori şi apoi ieşea în Poiana Mărului; iar celalalt braţ se începea de la satul Marginea, trecea în sus pe pîrîul Şoarecului, pînă spre Pietrele Muerilor, da în Tîrşiciori, şi de aicea ieşea, ca şi cel dintîi, în Poiana Mărului. Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întîlnesce părîul Poienii Mărului cu al Simidovaticului. De aicia a apucat în jos pe apa Dragoşei, a mers pînă în Zăvoarele din mijloc şi a eşit în Cîmpul Dragoşei, eară de aicea a apucat mai departe pe Cîmpul Dragoşei, alăturea cu Dragoşa pînă cam spre revărsarea Dragoşei în Moldoviţa. De la Gura Dragoşei a făcut în sus pe malul stîng al Moldoviţei pînă pe locul, unde se află satul de astăzi Vatra-Moldoviţei. De aici ieşea la oraşul de azi Cîmpulung, de unde ducea apoi pe la Piatra-Străjii pînă ce da pe locul, unde se află astăzi Pojorîta. De la Pojorîta începînd în sus, ducea apoi mai departe tot cam peste vîrful munţilor, amintiţi mai nainte, adică pînă la Peatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocăneşti. De aicea se desfăcea iarăşi în două braţe, un braţ de la Ciocăneşti, trecînd apa Bistriţei, apuca spre muntele Suhard şi de aicea ducea tot pe Suhard pînă aproape de Poiana Coşnei, nu departe de satul Coşna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scoboria spre Rogna nouă şi intra în Ardeliu, iar altul de la Piatra Sterpariului în dreapta peste alte culmi de munţi ducea spre Maramureş.

Acesta era plaiul, pe care îndătinau a umbla tătarii din timpurile cele mai vechi, cînd se duceau la prădat în Ardeliu şi Maramureş şi cînd se întorceau încărcaţi de pradă îndărăpt spre ţara lor.

Dar să lăsăm acuma plaiul şi să ne întoarcem iarăşi la păstorii noştri.

Cei trei stăpîni, adică Petrea Colac, Nechita Ţimpău şi Leonte Timul, după ce au învins şi măcelărit pre cei două sute de tătari, şi după ce, dimpreună cu ciobanii lor, au luat toată prada cu care se întoarseră tătarii din Ardeal şi pe care o scoseseră cu mare greu de pe sub copaci, întorcîndu-se plini de bucurie la stînă, s-au sfătuit să rămîie acolo pentru totdeauna. Şi fiindcă erau numai trei stăpîni, iară toţi ceilalţi erau hărgaţi, au hotărît să se despărţească unul de altul, să se aşeze fiecare pe cîte un părîu, ce dă în apa Moldovei, şi apoi fiecare să-şi caute mai departe singur de rîndul său.

Şi cum s-au sfătuit, aşa au şi făcut. Fiecare şi-a ales turmele sale, şi-a luat ciobanii şi Petrea Colac s-a aşezat într-o poieniţă lîngă un părîu, care izvoresce parte din muntele Sterpariu şi parte din Opcina Huhului, şi care de atunci încoace se numeşte Părîul Colacului. Şi după ce s-a aşezat el în locul acesta, a cuprins cu timpul tot muntele ce se întinde de la părîul Colacului şi pînă la părîul Cîrligăturii, care s-a numit apoi Colacul, iar de ceealaltă parte de Moldova un deal mare, care de atunci încoace se numeşte Dealul Colacului. Şi-a mai cuprins şi alte dealuri şi munţi, dar aceia nu poartă numele lui.

Al doilea, adică Nechita Ţimpău, s-a aşezat ceva mai la vale în altă poieniţă, lîngă un alt părîu. Dar părîul acela nu s-a chiemat după numele lui, ci părîul Arsinesei, după numele unei nepoate de-ale sale, care o adusese mai pe urmă din Ardeliu. Şi acesta a cuprins muntele Arsineasa.

Al treilea şi cei din urmă, adică Leonte Timul, a trecut de cealaltă parte de Moldova şi s-a aşezat cu turmele sale pe alt părîu mai jos de toţi şi de atunci părîul acela se numeşte părîul Timului, sau după cum îi spuneau unii Chimăn, care izvorăşte din partea despre miazănoapte şi apus a unuia dintre cei mai frumoşi munţi, anume Floarea. Şi acesta a cuprins muntele Rachitiş, care se întinde pînă în părîul Robului, care izvorăşte de sub Măgurele Mari sau Măgurele lui Ionel, apoi Dealul Negru şi muntele Bobeica, care se întinde pînă în Părîul Moroşanului.

Şi aceşti trei păstori au fost cei dintâi, oare au descălicat şi au întemeiat satul ce poartă numele Fundul Moldovii.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA