Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Poiana Negrii

Bogat, foarte bogat era Negrea Basarab. Şi nici nu avea cum să nu fie bogat, după ce el era domn şi stăpînitor peste una dintre cele mai frumoase şi bogate ţări româneşti, adică peste Moldova. Dar toată bogăţia, toate moşiile şi comorile sale nu plăteau nemică în asemănare cu fiica sa Neagra.

Străbătuse de mult faima despre avuţia lui Negrea prin toate ţările de prin prejurime, însă vestea despre Neagra şi despre frumuseţea ei se dusese şi mai repede şi ajunse şi mai departe.

Nu-i vorbă, mai erau şi alte moldovence frumoase, şi multe dintre dînsele chiar foarte frumoase, dar ca Neagra nu era nici una. De aceea românii, supuşi lui Negrea Basarab, ori şi cînd şi la ori şi ce întîmplare vorbeau cu însufleţire de dînsa şi se făleau că ţara lor are un odor atît de scump.

În chipul acesta apoi vestea despre Neagra şi frumuseţia ei se lăţi din zi în zi tot mai mult, pînă ce, în sfîrşit, ajunsese şi la urechile fiilor de crai şi împăraţi nu numai de prin ţările învecinate, ci şi de prin cele mai depărtate.

Şi de acuma înainte, după ce i s-a dus vestea în toate părţile, — da doamne bine! — nu era mai nici o zi, în care să nu fi venit cîte un fecior de crai sau împărat să o peţească pe Neagra.

Însă Neagra, cu toate că mulţi dintre feciorii ce-o peţiră erau din viţă bună şi destul de frumoşi, ca să-şi poată alege unul pe placul ei, nu voi să se mărite şi să se despărţească de părintele său, şi nu voi cu atîta mai mult, cu cît ca toţi cei ce-o peţiră erau de viţă străină, şi ea, ca o româncă adevărată, îşi puse în gînd ca, dacă a fi să se mărite vreodată, să se mărite numai după un fecior din neamul ei, şi nicicînd după un străin, ştiind prea bine că străinul, de l-ai pune chiar şi-n sîn, tot străin rămîne. De-aceea, de cîte ori venea vre un peţitor să o ceară, ea totdeauna spunea tătîne-său: ba că nu i-a sosit încă vremea, ba că cutare e dintr-un neam nepotrivit cu neamul ei, ba că nu-i place, ba că-i una, ba că-i alta, numai să scape de dînsul.

Şi tatăl său, pentru că o avea numai pe dînsa, şi o iubea mai mult de cît lumina ochilor săi, totdeauna o lăsa în voie, pînă ce şi-a alege ea singură unul după plac.

De la un timp însă, văzînd feciorii, care o peţise şi care cu dragă inimă ar fi luat-o nu numai pe dînsa de soţie, ci şi Moldova şi toate comorile lui Negrea Basarab, se făcură din zi în zi tot mai îndrăzneţi, pîiiă ce în sfîrşit trimese prin solii lor cuvînt lui Negrea că, dacă nu le va da pe Neagra de bunăvoie, ei se vor scula cu toată oastea asupra lui şi i-or lua-o cu puterea.

Acuma se mai înăspri şi Negrea şi zise într-o zi fiicei sale să nu mai facă atîtea marafeturi, ci să-şi aleagă odată pe unul, că de nu-şi alege pre nime şi de nu se mărită mai degrabă, e rău de dînsul, e rău de ţara sa, şi mai rău poate să fie de dînsa, căci iaca ce i-au spus solii, că vor face peţitorii ei, dacă nu-şi va alege nici pre unul dintre dînşii.

Neagra, auzind această veste, spuse tătîne-său, ce pînă atunci niciodată nu îndrăznise a spune, îi spuse adică că ea mai degrabă s-ar fi măritat după un fecior de român ca şi dînsa, şi de aceea a tot amînat de pe o zi pe alta, respingînd pre toţi peţitorii, cîţi i-a avut. Iar acuma nici atîta nu se va mărita după unul, din cîţi au cerut-o, căci dacă s-ar mărita după unul, atunci de bună samă s-ar supăra celălalt, şi tot n-ar fi bine, pentru că lor, după cum vedea ea, nu li-i atît de dînsa, cît li-i de averea tătîne-său.

Nu-i plăcu lui Negrea răspunsul acesta, defel nu-i plăcu. Dar ce era să facă?… s-o mărite cu de-a sila după cine nu-i place, şi încă după un străin?… Nu-i da mîna să facă un lucru ca acesta, căci una era fiica lui şi aceea era Neagra cea drăgălaşă. Şi pentru Neagra mai degrabă şi-ar fi dat capul, decît i-ar fi făcut vreo neplăcere. De-aceea el n-o sili, ci numai o sfătui, o îndemnă, că doară o poate îndupica. Iar în urmă, văzînd că nici cu sfatul nu poate s-o scoată la capăt, îi dete pace.

Că nu vrea Neagra să se mărite după nici unul dintre feciorii cîţi au peţit-o, asta nu-i scotea lui Negrea mulţi peri suri în cap. Alta era însă acuma ce-l mînca şi care îl puse pe gînduri, era adică: cum să scape de mînia peţitorilor fiicei sale, dintre care mulţi erau mai puternici decît dînsul, şi mult rău putea să-i facă.

Şi de ce s-a temut Negrea mai tare, tocmai de aceea n-a scăpat.

Printre peţitori, care au cerut pe Neagra, era şi feciorul unui domnitor peste un popor păgîn, sălbatic şi foarte răutăcios, care nu demult venise din părţile răsăritului şi începu a cutreera şi a prăda ţările de prin părţile noastre. Şi tocmai feciorul acela, care avea o înfăţişare mai urîtă şi-o purtare mai îndrăzneaţă de cît toţi ceialalţi peţitori, şi pe care Neagra nu putea să-l vadă în ochi, da însă să se mai mărite după dînsul, stăruia mai tare pe lîngă Negrea ca să-i dee pre fiica sa de soţie. Iar în urmă, văzînd că Neagra nu-l voieşte şi că tatăl său n-o sileşte, se făcu pară de foc asupra lor şi asupra tuturor supuşilor lor, şi întorcîndu-se îndărăpt de unde a venit, răsculă întreg poporul, care îl conducea tatăl său, şi puindu-se în fruntea lui se porni fără întîrziere asupra Moldovei, prevenind prin aceasta pre toţi ceialalţi peţitori.

Negrea Basarab, auzind despre cele ce i se pregăteşte lui, fiicei sale şi întregii ţări, chiemă degrabă pre toţi sfetnicii săi la sine şi se sfătui cu dînşii: ce ar trebui să facă şi cum să se apere de duşmanii ce-i ameninţă.

Sfetnicii, după ce cumpăniră toate împrejurările, ziseră să apuce şi ei armele la mână şi cu mic cu mare, cu tînăr cu bătrîn, toţi pînă într-unui să iasă înaintea duşmanului şi să nu-l lese a intra în ţară.

Şi cum se puseră în cale aşa şi făcură.

Pînă în cîteva zile mai toată Moldova era răsculată.

Şi Neagra, Neagra cea gingaşă şi frumoasă încă se înarmă şi, încălicînd pe unul dintre cei mai înfocaţi cai, se porni şi ea alăturea cu tatăl său împotriva duşmanului, zicînd că dacă a venit treaba pînă la atîta, apoi ori ea, ori protivnicul său, din doi unul trebuie să rămîie mort pe cîmpul de luptă.

Tatăl său dintru început nu voi nici decum s-o lese a se băga singură în primejdie. Mai pe urmă însă, îndupicat prin rugăminţele şi lacrămile fiicei sale, n-avu ce face… trebui s-o lese.

Mulţi ca frunza şi cruzi ca nişte fiare sălbatice erau păgînii, ce se apropiară şi prinseră a intra ca nişte lupi turbaţi în Moldova, şi mînia lui Dumnezeu era ce făceau pe unde treceau.

Dar şi românii, cum văzură că nu e lucru de şagă, că păgînii n-au venit cu scop numai de-a răpi pre Neagră, ci de a le lua şi ţara, începură a se lupta cu dînşii ca nişte lei înfuriaţi cînd se văd ameninţaţi în însuşi culcuşul lor.

Şi unde lupta era mai amarnică şi învălmăşeala mai mare, acolo era şi Neagra, de faţă alăturea cu tatăl său şi cu cei mai voinici luptători, secerînd mereu ca într-o holdă în duşmani şi căutînd neîncetat cum ar putea pune mîna pe crîncenul ei protivnic. Dar iată că de la un timp dă cu ochii de dînsul, şi cum îl zăreşte în mijlocul unei cete de luptători duşmani, se repede ca o săgeată asupra lui şi… mai degrabă de cum îşi poate cineva închipui, îi reteză capul cu spada şi cu-n zîmbet de biruinţă se-ntoarce apoi în mijlocul soţilor săi.

Această faptă cutezătoare a Negrii înfurie şi mai tare pre duşmani şi mai ales pre capul lor, adică pre tatăl feciorului omorît de dînsa, care aşijderea se afla în război. De aceea lupta, ce s-a iscat acuma între păgîni şi români, a fost pe de-o sută şi pe de-o mie de ori mai înverşunată şi mai crîncenă de cît mai nainte, căci dintr-amîndouă părţile picau luptătorii cum pică toamna frunzele, cînd le suflă vîntul.

Dar iată că nu trece mult timp la mijloc şi-o săgeată păgînească vine repede şi se opreşte în şoldul drept al lui Negrea.

Negrea, cu toată tăria şi bărbăţia sa, cum îl nimeri săgeata duşmană, care străbătuse pînă la os, nu se putu mai mult ţine pe calul său. Durerea cea crîncenă, ce-i căşună rana şi pierderea sîngelui ce ţîşnea dintr-însa, îl ameţi de cap şi căzu fără conştiinţă de pe cal jos.

Neagra, care, după cum am spus, era nedeslipită de tatăl său, cum îl văzu pre acesta căzînd, sări degrabă jos, îl apucă de subsuori, şi cu ajutorul unor ostaşi, care asemenea săriră să-l ridice, îl urcă pe calul său, se sui şi ea călare şi… de acuma înainte uită de luptă, uită de toate… grija ei cea mai mare era scăparea tătîne-său, care zăcea leşinat în braţele sale.

Duşmanii, văzînd că Neagra a luat pre tatăl său şi-a fugit cu el, se luară la fugă după dînsa, voind numaidecît s-o prindă.

Dar Neagra, pînă ce au străbătut păgînii, care s-au luat după dînsa, prin mijlocul unei cete de români, ce li s-a pus în cale, ajunsese acuma departe. Ea a fugit, cît a fugit, şi mai repede şi mai încet, adică după cum poate să fugă un cal împovărat cu două trupuri omeneşti. Şi-n fuga ei numai de două ori s-a oprit locului: odată lingă un părău, unde a spălat şi a legat rana tătîne-său, care pînă atuncea nu se deşteptase din leşin, iară a doua oară lîngă un stog, unde a poposit şi a nutrit puţin calul, care nu mai putea fugi de asudat şi vlăguit ce era. De aice apoi, văzînd ea că nu-i chip să se întoarcă cu tatăl său acasă, după cum îşi propusese la început, pentru că duşmanii se ţineau morţiş de dînsa, apucă drumul spre munţi, şi ca să n-o ajungă prigonitorii, dete pinteni calului ca să-şi mai îndesească paşii. Dar de astă dată n-a gîcit bine, căci calul încordîndu-se şi fugind mai repede de cum îi erau puterile, cum ajunse şi intrase într-o pădure de sub poalele Carpaţilor, căzu deodată jos şi nu se mai sculă mai mult.

Văzînd Neagra că credinciosul ei cal, în care avea cea mai mare nădejde de scăpare, nu dă nici un semn de viaţă, începu a tremura ca varga, crezîndu-se atît pre sine cît şi pre părintele său pentru totdeauna pierduţi.

— Nu te teme, draga mea! zise Negrea, văzînd pre fiica sa că s-a făcut galbănă ca ceara de spaimă, căci de acum înainte păgînii, chiar dacă ne-ar urmări şi mai departe, nu ne-or putea da de urmă.

— Bine-ar fi, cînd ar fi aşa cum zici dumneata, răspunse Neagra tremurînd, dar tare mă tem că ei ne-or ajunge, şi atunci… ce vom face?… De mine, ca de mine, puţin îmi pasă de viaţă căci nu-s mai mult decît o femee, dar cînd te văd pre dumneata cît eşti de slab şi că nu te vei putea lupta cu dînşii, fiori reci îmi trec prin tot trupul. Şi-apoi mai este încă şi alta la mijloc, care mă înspăimîntă cînd numai îmi aduc aminte, mai e adică şi aceea că dacă, ferească Dumnezeu, duşmanii te-ar prinde, cine s-a pune mai pe urmă în fruntea românilor ca să alunge pre păgîni din ţară?

— Spusu-ţi-am că de-acum înainte n-ai de ce să te temi. Să intrăm numai mai afund în pădurea, în care ne aflăm, şi-apoi suntem scăpaţi!

Neagra cum auzi aceste cuvinte îmbărbătătoare ale tătîne-său, îndată îşi veni iarăşi în fire şi, aruncînd o privire jalnică şi compătimitoare asupra iubitului şi credinciosului ei cal, luă pre tatăl său de subsuoară şi în puţine minute se pierdu cu dînsul în desişul pădurii.

Duşmanii îi urmări pînă ce deteră de cal. Iar după ce ajunseră acolo şi aflară calul mai tot mîncat de fiare, şi nici o urmă de om, care ar duce într-o parte sau alta, cugetară că fiarele i-au prins şi i-au mîncat şi pre dînşii. De aceea ei nu-i urmăriră mai departe, ci se întoarseră îndărăpt…

Neagra însă, ducînd pre tatăl său mai mult pe sus, căci durerea ce-i căşuna rana nu-i da rînd mai defel să puie piciorul în pămînt, merse mai departe pînă ce pe la însărate dete de chilia unui săhastru. Aice apoi se opri şi, povestind pe scurt toată întâmplarea, îl rugă ca să-i primească de mas.

Săhastrul îi primi cu cea mai mare bunăvoinţă spunîndu-le că în chilie vor fi scutiţi de orişice primejdie.

La săhastrul acesta petrecu Neagra cu tatăl său mai multe săptămîni.

În acest răstimp grija cea mai mare a Negrii era cum să vindece mai uşor şi mai degrabă rana tătîne-său. Dar ea nu trebui mult timp să-şi bată capul cu aceasta, căci săhastrul, care cunoştea mai toate ierburile de ce leac sunt bune şi care avea multe de acestea adunate şi în chilia sa, îi veni întru ajutor. Şi aşa rana primejdioasă de la piciorul lui Negrea, prin îngrijirea săhastrului şi prin neîntrerupta căutare a fiicei sale, se vindecă cu mult mai degrabă de cum s-a aşteptat.

Dar cu cît i se vindeca lui Negrea rana trupească mai iute, cu atît altă rană, cu mult mai primejdioasă, îl rodea acuma ca un vierme în inimă. Era adică jelea după curţile sale şi după comorile, care se aflau într-însele, însă mai ales după ţara sa, din care, după cum îi spusese săhastru că înţelesese de la nişte români, ce trecuse pe acolo, cea mai mare parte căzuse acuma pradă şi jertfă neîmpăcaţilor duşmani. De-aceea gîndul lui cel dintîi, după deplina sa însănătoşire, a fost cum să alunge mai lesne şi mai degrabă pre duşmani din ţară, ca supuşii săi, care înspăimîntaţi şi îngroziţi fiind de cruzimile paginilor se retrase în crierii munţilor, să se poată întoarce iarăşi pe la vetrele lor. Deci într-o zi îşi descoperi el săhastrului toate planurile sale: cum voieşte a se scoborî la ţară, a se pune în fruntea românilor şi a alunga pre duşmani peste hotară.

— Nu! — răspunse săhastru, după ce-l ascultă cu luare aminte, — asta să n-o faci, căci în împrejurările de faţă a te întoarce aşa degrabă îndărăpt ar fi tot atîta, cît a te arunca singur în mîna duşmanului. Din potrivă eu te-aşi sfătui ca, dacă voieşti să mîntuieşti ţara de păgîni, să te retragi ceva mai în adîncul Carpaţilor, să aduni acolo pre toţi românii, cîţi se află răspîndiţi prin crierii munţilor, şi abea după ce-i vei fi adunat pre toţi la un loc şi după ce te vei fi încredinţat că ai cu cine te porni la luptă, să te cobori asupra păgînilor, mai de grabă nu!… Aceasta e părerea-mea, Măria Ta, însă fă ce vei cugeta că va fi mai bine!

Potrivit şi bun era sfatul acesta, şi Negrea şi-l întipări bine în minte. Mulţămi apoi din toată inima săhastrului pentru primirea, ocrotirea şi îngrijirea lui cea părinţească şi luîndu-şi rămas bun de la dînsul, se porni dimpreună cu fiica sa spre apus prin codri şi se duse pînă ce ajunse în ţinutul Dornei. Aice, apoi se opri şi se aşeză lîngă ţărmul unui părău, care trecea prin mijlocul unei poiene mari şi frumoase.

Munţii din ţinutul Dornei erau, pe timpul acela, mai mult împăduriţi decît pleşuvi. Cu toate acestea însă ei nu erau locuiţi numai de fiare sălbatice, ci şi de oameni. După bătălia cea crîncenă însă, ce o avu Negrea cu păgînii din pricina fiicei sale, ei în scurt timp se împodobiră şi mai mult. Iar după ce prinseră românii de veste, că Negrea şi cu fiica sa, pre care îi ţineau de pierduţi, nu numai că trăiesc, ci ei se află aşijderea prin aceste locuri, îndată se adunară din toate părţile împrejurul lor, precum se adună un roi de albine împrejurul matcei.

Negrea, cum văzu că din ce în ce se adună tot mai mulţi români împrejurul său, îi sălta inima de bucurie, şi nu mult timp după aceea prinse a-i îndemna ca să se răscoale din nou asupra duşmanilor, să se pornească cît mai degrabă asupra lor şi să nu se lese pînă nu i-or scoate din ţară şi i-or alunga peste hotare.

Însufleţitoare erau îndemnările şi sfaturile, ce le da Negrea cu prilejul acesta românilor, şi mulţi erau de aceeaşi părere ca şi dînsul. Însă mai pătrunzătoare erau îndemnurile şi sfaturile Negrii.

Ştiau românii că a se porni aşa degrabă împotriva păgînilor e o cutezare foarte mare. Ştiau ei şi aceasta că din pricina Negrii li se trag toate nenorocirile şi neajunsurile, şi n-ar fi voit bucuroşi să sufere mai mult, de cît au suferit pînă atunci. Dar cînd auziră pre Neagra rugîndu-se şi-o văzură lăcrimînd, care mai înainte era totdeauna veselă, uitară de nefericiri şi de neajunsuri, uitară de toate… De una însă totuşi o rugară: să aştepte pînă în primăvara următoare, căci atunci cînd îi ruga ea mai cu stăruinţă era de cătră toamnă.

Nu-i veniră Negrii la socoteală cele ce le auzi de astă dată, căci ea, numai dacă i-ar fi fost cu putinţă, ar fi zburat asupra duşmanilor şi i-ar fi sorbit într-o lingură de apă, aşa de înfuriată şi mînioasă era ea pe dînşii. Dar ce era să facă?… Văzu în urmă şi ea singură, că tot e mai bine aşa cum spun românii. Deci atît ea cît şi tatăl său nu zise mai mult nemică, ci aşteptară cu nerăbdare sosirea primăverii următoare.

În primăvara următoare, fiind acuma cu toţii pregătiţi de luptă, ca un puhoi ce cu vuiet clocotitor se revarsă de pe înălţimea munţilor şi ale stîncilor la vale, aşa se porniră şi românii asupra duşmanilor, care cuprinsese ţara pînă sub poalele Cărpaţilor.

Şi Neagra, pare că nu era, a bună, pe cît de supărată şi dusă pe gînduri era mai nainte, pe atît de veselă şi vorbăreaţă se făcu acuma, cînd văzu că românii s-au pornit la luptă. Şi ea fu cea dintîi, care se pusese şi mergea în fruntea mulţimii.

Dar abia apucară românii a se porni la drum, abia apucară a merge vro cîteva mile, cînd numai ce aud deodată glasul Negrii strigînd:

— Nu mă lăsaţi fraţilor! că m-au mîncat păgînii!

— Ce este?… ce s-a întîmplat? — întrebară mai multe glasuri deodată şi-n acelaşi timp alergară spre dînsa să vadă ce-i.

Însă Neagra, pînă ce ajunsese românii la dînsa, căzuse de pe cal jos, un şiroi de sînge începuse a ţîşni din fragedul ei piept, ochii i se împăinjenise, graiul îi amuţise şi nici un cuvînt nu fu în stare a răspunde la întrebările lor.

— Mi-au gătit duşmanii copila! — strigă Negrea, cînd văzu că fiica sa nu vorbeşte nemică. Apoi, cuprinzînd-o în braţe şi sărutînd-o de mai multe ori pe faţă, prinse a plînge ca un copil.

Neagra, simţind îmbrăţişările înfocate ale tătîne-său, se deşteptă din leşinul ce-a fost cuprins-o şi zise cu glas lin şi tremurător:

— Iartă-mă, scumpul şi iubitul meu tată, că ţi-am făcut atîtea supărări!… Dorinţa mea cea mai fierbinte a fost ca nici cînd şi sub nici un preţ să nu mă înstrăinez de ţara şi neamul meu românesc, şi dacă nu mi-a fost împărţită de la Dumnezeu să trăiesc şi să fiu un scut apărător neamului meu şi mîngîierea bătrîneţelor dumnetale, nu e vina mea, ci a duşmanilor, care mi-au curmat zilele mai nainte de a-mi putea împlini dorinţa… Iar voi, fraţilor! care din pricina mea aţi suferit atîtea neajunsuri şi nefericiri, nu mă blăstămaţi, ci aduceţi-vă aminte de Neagra, care v-a iubit mai mult de cît o soră şi care numai pentru dragostea cea mare, ce a avut-o cătră voi, moare acuma… Şi de voiţi… răzbunaţi-mă… ia acolo s-au ascuns duşmanii, care mi-au răpus viaţa!…

Rostind Neagra cuvintele acestea şi arătînd cu mîna spre o sehelbe din apropiere închise pentru totdeauna ochii ei cei fermecători şi-şi dete sufletul în braţele iubitului ei părinte.

Negrea, pătruns de întristare şi durere, căzu alături cu fiica şa.

— Să prindem păgînii!… după dînşii feciori! — striga acuma un voinic înalt şi spătos, care se afla în nemijlocita apropiere a Negrii, şi-n acelaşi timp mai mulţi inşi deteră năvală asupra sehelbei spre care a arătat Neagra.

Negrea, care în urma strigătului acestuia îşi veni în fire, voi să-i oprească, dar era prea tîrziu, căci ei intrase acuma în sînul sehelbei.

— Ce cugeţi să-ncepem acuma, stăpîne ? întrebă pre Negrea un moşneag alb ca omătul ştergîndu-şi cu mîneca cămeşii lacrămile ce-i curgeau pe faţă.

Negrea, în loc de răspuns, rădică mîinele spre cer şi făcu din umeri. Moartea mult iubitei sale fiice îi curmase firul vorbei.

— Dacă Dumnezeu a voit să fie aşa, — zise mai departe moşneagul — eu aşi crede că ar fi cu mult mai bine să ne-ntoarcem înderept de unde am pornit, să dăm tinerei repăusate cea de pe urmă cinste, şi-apoi... bun e Dumnezeu!... din multe nevoi şi necazuri ne-a scos el pînă acuma, ne-a scoate şi dintr-aceasta! Multe lifte sălbatice şi rele au venit în decurgerea timpului asupra tării noastre şi nu odată i-au silit pre români a petrece cu anii întregi retraşi prin creierii munţilor, şi cu toate acestea românii n-au perit, ci cu puteri unite şi cu ajutorul lui Dumnezeu i-au resprins eară-şi pre duşmani peste hotare. Să fim numai totdeauna uniţi şi să nădăjduim în Dumnezeu şi acesta nu ne va uita nici de astă dată şi vom resbuna pre Neagra, pre acest suflet drăgălaş şi nevinovat şi vom curăţi ţara de păgîni.

— Da! — să dăm răpăusetei cinstea cuvenită şi apoi să ne pornim asupra duşmanilor! — ziseră şi ceialalţi români.

Şi cum rostiră cuvintele acestea, îndată alergară mai mulţi inşi în marginea sehelbei, tăiară vr-o cîţiva brădani, făcură dintr-înşii un fel de năsălie, aşezară trupul Negrii pe dînsa şi-apoi, luînd-o şi ducînd-o schimbiş cîte patru feciori, iar alţi doisprezece feciori cîntînd împrejurul ei din buciume şi fluiere de se răsunau munţii, plecară cu toţii îndărăpt de unde s-au pornit.

Dar iată că pe cînd mulţimea ajunsese nu departe de Dorna, mai multe glasuri răsunătoare se aud strigînd în urmă.

Erau glasurile voinicilor, care s-au fost luat după duşman.

Mulţimea se opreşte locului ca să vadă ce s-a mai întîmplat.

Şi cînd colo ce să vadă?... Era bătrînul domnitor al păgînilor, tatăl feciorului omorît de Neagra, pre care voinicii îl aduceau pe sus.

— A! viperă păgînă! tu eşti acela, care mi-ai mîncat copila? strigă Negrea, cînd dete cu ochii de dînsul.

— Da!… eu sunt! răspunse domnitorul păgîn. Înţelegînd de la nişte oameni de-ai mei, că tu şi fiica ta trăiţi, zi şi noapte am căutat doară să te pot afla şi face ca să guşti şi tu paharul, care l-am gustat eu, cînd Neagra a rătezat capul fiului meu. Şi acuma, după ce mi-am împlinit dorinţa, poţi să faci cu mine ce-ţi place, căci sunt în mîinele tale!

— Sfărmaţi tidva şarpelui! — strigară acuma mai mulţi români deodată, auzind înveninătoarele vorbe ale păgînului.

— Nu!… lăsaţi-l în pace! — zise Negrea, căci puternic şi drept e Dumnezeu, acesta îl va răsplăti după faptele sale.

— Nu!… el trebuie să moară!… sîngele cel nevinovat al Negrii, jelea copiilor după părinţii căzuţi an-primăvară în luptă şi nenumăratele nenorociri aduse de dînsul şi de feciorul său asupra ţării noastre strigă răzbunare!

— Ce este?… ce vi s-a întîmplat, de v-aţi întors aşa degrabă înapoi? — s-auziră acum şi mai multe glasuri de femei, care, înţelegînd că bărbaţii şi feciorii lor s-au întors înapoi, le ieşiră spire întâmpinare ca să vadă de ce s-au întors. Iar cînd înţeleseră că Neagra e moartă prinseră a ţipa, a plînge şi-a se îndesa care din care s-o vadă.

Domnitorul păgîn, văzînd îngălmăceala iscată din pricina femeilor, cugetă ca ar fi cel mai bun prilej de a scăpa. Deci izbind la pămînt pre feciorii ce-i stau în cale, apucă la fugă spre pădurea din apropiere.

Însă n-a fost să fie aşa cum a cugetat el. Nu apucase a alerga vr-o cîţiva paşi şi-o săgeată, care zbură în urma lui, îl ajunse şi nimerindu-l drept în ceafă îl culcă cu faţa la pămînt.

— Pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns mai degrabă de cum am aşteptat noi, — Zise unul din mijlocul mulţimii. — Dar lăsămu-l pre dînsul în pace să doarmă cum şi-a aşternut şi noi să plecăm mai departe încotro ne-am îndreptat.

Şi rostind cuvintele acestea se porniră cu Neagra mai departe, ducînd-o ca şi mai nainte, cu acea deosebire numai, că pe lîngă cei doisprezece feciori, ce cîntau din buciume şi fluiere, se însoţiră încă şi douăsprezece fete, carele începură a boci. Şi tot aşa cîntînd şi jelind-o, o duseră pînă ce ajunseră în locul de unde s-au pornit, adică în poiana unde a petrecut Negrea cu fiica sa înainte de pornire în protiva păgînilor.

După ce sosiră aice, luară vr-o cîteva neveste pre Neagra de pe năsălie, o spălară în undele părăului, o îmbrăcară şi o împodobiră cu cele mai frumoase flori şi o înmormântară apoi în mijlocul poenei, care de atunci şi pînă în ziua de astăzi s-a numit Poiana Negrii. Iar părăul în care a fost Neagra scăldată şi ale cărui unde din limpezi, cum au fost mai nainte, se făcură negre, ca şi cînd şi ele ar fi fost pătrunse de jelea cea mare, s-a numit Neagra.

Nu mult timp după această întâmplare plecară românii eara în potriva păgânilor şi i-au bătut şi i-au alungat peste hotare, şi numai pre acei dintre dînşii i-au cruţat, care s-au botezat şi s-au făgăduit că vor fi oameni paşnici şi creştini buni ca şi românii. Iară după ce românii au cuprins iarăşi şesurile Moldovei şi după ce s-au întors cu toţii pe la vetrele lor de mai nainte, a venit Negrea şi a luat trupul Negrii şi l-a îngropat lângă trupul maicii sale. Însă poiana, unde a fost Neagra întîiaşi dată îngropată, tot Poiana Negrii s-a numit, şi părăul, în care s-a spălat, tot Neagra s-a chiemat şi tot aşa se chiamă el şi pînă în ziua de astăzi.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA