Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Românca şi tătarii

(fragment)

Văzînd adică românii şi cu ceilalţi locuitori din Ardeal că Han-Tătarul îşi face de cap cu oamenii săi, se adunară degrabă din toate părţile şi, luîndu-se după dînsul, începură a-l bate şi a-l respinge din ţară, măcelărindu-i şi omorîndu-i o mulţime de oameni.

Han-Tătarul, văzînd acuma şi el, că nu e lucru de şagă, că ardelenii voiesc să-i curme zilele lui şi ale oastei, dă dos la faţă şi, părăsind Ardealul, se îndreaptă spre Maramureş. Însă fiind aice şi mai bine bătut şi alungat, şi văzînd că altmintrelea nu e chip de scăpare, o apucă degrabă cu oastea, ce-i mai rămăsese, de la satul Borşa spre ţara Moldovei, peste munţii cei mai înalţi, precum peste Bratila, Fluturica şi Tătarca din apropierea satului Cîrlibaba, apoi peste Dadul, Senatoriul, Botuşul Mare, Orata, Colacul, Arsineasa, pe un drum, care pînă şi-n ziua de astăzi se numeşte Drumul Tătarilor, şi nu se opri pînă sub muntele Sălătrucul, aproape de satul Vama din Bucovina. Aice apoi, fiindcă înserase acuma cum se cade, şi ostaşii erau prea osteniţi de drum şi de luptele ce le avură cu ardelenii şi maramureşenii, se opriră ca să se odihnească… să doarmă măcar o noapte în linişte şi pace, ca apoi, a doua zi, dimineaţă, cu atît mai uşor să poată năvăli asupra românilor din ţinutul Vamei, să se răzbune asupra acestora, pentru că nu putură s-o scoată la capăt, după cum adică le-a fost dorinţa lor, cu cei din Ardeal şi Maramureş.

Românii din Vama şi cei de prin împrejurime nici cw spatele nu ştiau despre ceea ce li se pregăteşte. Prin urmare, căutîndu-şi ei de trebile lor, se culcară liniştiţi şi dormiră în pace, nici visînd măcar că s-ar afla în apropierea lor vr-o ceată de tătari cu hanul lor în frunte, care căuta în acelaşi timp fel şi chipuri de mijloace, cum să năvălească asupra lor şi să-i despoaie de avere, să le răpească nevestele şi să le nimicească şi pustiiască satele.

Trece noaptea şi suflet de român nu ştie încă nemică despre sosirea tătarilor…

Colea, pe la răsăritul soarelui, se scoală o româncă din Vama, o nevastă tînără, voinică şi isteaţă, şi luînd un val mare de pînză în cap, iară în braţe un copil mic de ţîţă, frumos ca un îngeraş, se îndreptă cu paşi lini spre Valea Sălătrucului sau Sălătruca, care curgea alăturea cu muntele Sălătrucul, cîntînd cu-n glas dulce şi fermecător o doină bătrînească din timpurile vechi.

Astfel tot cîntînd şi dezmierdînd gingaşul său copilaş ajunge românca la Sălătruca şi puindu-şi copilul pe malul părăului, se dă a ghili pînza ce-o adusese cu sine.

Dar iată! că nici nu apucă ea bine a da odată pînza în apă, cînd numai ce aude un zgomot asurzitor străbătînd la urechile ei. Spăriată de acest zgomot necunoscut ei pînă atunci, aruncă iute pînza pe mal şi degrabă îşi rădică capul şi se uită în toate părţile să vadă ce este.

Înfiorătoare privelişte!…

Pe drumurile şi munţii din apropierea Vămii, pe culmele Sălătrucului, se vedeau o mulţime de tătari înarmaţi cu spade, suliţe, arcuri şi tot feliul de arme, foşcăind încolo şi-n coace ca furnicele într-un muşunoi şi înăintînd cu iuţeală spre sat.

Frunzele şi vreascurile cele uscate, peste care treceau tătarii, făcură zgomotul pe care îl auzise românca. Şi fiindcă în dimineaţa aceea, după cum se spune, era o linişte foarte mare, nu numai ori şi ce zgomot dar pînă şi vorbele mai apăsate ale tătarilor se puteau foarte lesne auzi şi pricepe.

Aşadară românca, tăcînd ca chiticul, trăgînd bine cu urechia, între multe altele auzi şi următoarele cuvinte, care veneau din aceea parte:

— Fraţilor! cică zicea Han-Tătarul, la luptă, căci timpul de izbândă iată-l-ăi în sfîrşit se apropie!… Ruşinea ce-am traso la ardeleni şi maramureşeni, fraţii acestor ghiauri şi duşmani ai noştri, strigă la cer, ca să ne răzbunăm!… Pînă la apusul soarelui tot ce e viu în Vama şi prin împrejurul, acesta, tot ce e român să piară!… Să nu cruţaţi pre nime!… Tineri şi bătrîni, bărbaţi şi neveste, tot, tot ce va cădea înainte să nu scape cu viaţă din mîinile voastre!… Făcînd aceasta, toată prada, pe care veţi pune mîna, să fie a voastră!…

Românca, care sta tupilată cu urechia la pământ, auzind aceste cuvinte înfiorătoare şi bărbare ale Han-Tătarului, se repede degrabă la copilul său, care se juca cu nişte floricele de pe malul părăului Sălătruca, îl ie iute în braţe şi fără a pierde timpul aleargă tot într-un suflet, ca să dee vămenilor de ştire, că iacă cum şi iacă ce-i!… să sară cu mic cu mare împotriva duşmanilor tătari, care pe neaşteptate voiesc să năvălească asupra lor ca nişte lupi flămînzi asupra unei stâne de oi.

Dar abia ajunge ea în marginea satului, cînd iată că copilul începe a plînge şi a ţipa, ca şi cînd l-ar fi muşcat un şarpe.

Maica sa, vrînd să-l domolească, îl aplecă la sîn, îi astupă gura… În zădar însă că, copilul ţipa de-i ţiuiau urechile şi aşa de tare se svîrgolea, ca şi cînd ar fi voit anume s-o reţie în loc, să nu-i lese timp, ca să alerge mai degrabă spre sat…

Ce să facă acum biata nevastă? cum să-l domolească?… Cearcă într-un fel, cearcă într-altul, dar copilul ţinea a lui!… Şi ce n-ar face ca să nu-l audă tătarii, să nu vie asupra lor şi să-i mîntuiască de zile pe amândoi, mai nainte de-a putea ea ajunge în sat şi-a da de ştire sătenilor despre ceea ce li se pregăteşte.

Tătarii înăintează din ce în ce tot mai aproape de sat… Încă vr-o cîteva minute pierdute în zădar şi atunci atît ea cu copilul, cît şi-ntregul sat erau să devie prada urgiei acestor păgîni făr-de inimă şi Dumnezeu!

În această stare înspăimântătoare, românca, cu gîndul de-a scăpa cu ori ce preţ satul şi pre confraţii săi, uită că e mamă, ie degrabă ştergarul din cap, învăleşte copilul într-însul, lăsîndu-i numai capul slobod, ca să nu se înăduşească, îl acaţă apoi de-o creangă din molid şi lăsîndu-l în ştirea domnului, aleargă tot într-un suflet fîlfîindu-i părul în vînt, pînă ce ajunge în sat. Cum ajunge în sat strigă în gura mare, să sară cu toţii la luptă, să apuce orişice le va veni la mînă, căci iacă!… o mulţime de tătari cu hanul lor în frunte se apropie de sat şi vrea pre toţi să-i cotropească.

Pe cînd românca înspăimîntată alerga în toate părţile prin Vama şi îndemna pre consătenii săi să sară la luptă, tătarii ajunseră în marginea satului nu departe de molid, unde era acăţat copilul, care şi acuma, purtat fiind în toate părţile de creanga ce-o bătea vîntul, se văita şi ţipa de-ţi lua auzul.

Văzînd tătarii, ce apucară înainte, copilul acăţat de creanga molidului şi auzindu-l ţipînd, se-nfiorară şi cu toţii stătură ca încremeniţi locului, fără să păşească măcar un pas înainte, nici lăsînd pre cei din-napoi să plece mai departe.

Han-Tătarul, care venea în urma oardei, văzînd-o stînd locului şi căutând cu înfiorare asupra copilului şi nevoind nici într-un chip să se urnească mai departe, se făcu foc de mînie şi răcnind ca un leu, zise:

— Ce vă este vouă de staţi locului şi nu înăintaţi?!… Nu vă e ruşine obrazului să vă înspăimîntaţi de-un pitic, pe care maica sa, din te miri ce pricină, l-a lăsat aice corbilor spre hrană!… Sau poate vă temeţi, că sabia duşmană vă va frînge capul?!… Nu fiţi babe fricoase!… ci grăbiţi-vă mai iute, căci iată! colea vă aşteaptă un ospăţ bun şi gras!… O împărţire frăţească de bani, pîine şi vite, după ce veţi stînge de viaţă pre toţi ghiaurii, cîţi se află în satul acesta şi-n celelalte de prin apropiere!…

— E semn rău stăpîne! — răspunse un căpitan bătrîn şi cărunt. Nu sunt eu de ieri de alaltăieri, dar mi-aduc foarte bine aminte, că pe cînd eram mai tînăr, o ceată întreagă de tătari, vreo cîteva sute de ostaşi, trebuiră să-şi dea cinstea pe ruşine, să-şi răsplătească cu viaţa lor îndrăzneala, cu care năvăliră asupra unui sat, asupra unei mîini de români!… Şi de ce?… Tocmai din pricina unui copil de ţîţă, care şi-acela, ca şi-acesta, era acăţat denaintea noastră de vîrvul unei crengi!… Nu ştiu ce sfat pot să-ţi dau, dară atîta pot să-ţi spun, că copilul acesta nu e semn bun pentru noi!…

— Nu e semn bun acesta!… Ba alta vi s-a năzărit!… Zi mai bine că o nălucă v-a ameţit la toţi capul! — răcneşte iarăşi Han-Tătarul, de gîndeai că i-or ieşi plămînele, nu ceva.

Însă nu apucase el bine a rosti aceste cuvinte, cînd numai se trezesc deodată înconjuraţi din toate părţile dimpreună cu toată oastea sa de românii vămeni şi cei de prin împrejurime, care, deprinşi şi dedaţi cu asemenea năvăliri ale păgînilor, nu pierdură mult timp, ci cum le vesti românca despre astă năvălire neaşteptată, cît ai bate în pălmi, se înarmară mic cu mare cu ce le veni la mînă, şi ieşiră acum să întâmpine pre tătari cu colaci, de care să le scapere ochii…

Tătarii, văzîndu-se împresuraţi de toate părţile de români şi neavînd chip într-altfel cum să facă, îşi luară inima în dinţi şi cu o nespusă mînie şi furie se repeziră asupra românilor, de socoteai că-i vor sfărma pre toţi deodată, nu alta.

Dar apoi las numai pre români, că şi ei nu sunt de cei ce poartă frică de-o furnică, cum merge vorba… Ştiu şi ei cum să se bată şi să se apere, cînd vine treaba la adică… Se aruncară tătarii asupra, lor cu gîndul ca să-i sfarme pre toţi deodată, dar nici aceştia nu rămase mai în urmă, ci aruncîndu-se asupra duşmanilor lor de moarte cu o îndoită furie, făceau să zboare capurile păgînilor în toate părţile ca nişte mingi, cînd se joacă copiii de-a sita la cumătră.

Înainte, înapoi, în dreapta, în stînga, ori în care parte te-ai fi uitat, îmblau coasele, securile şi suliţele românilor, cum îmblă hădăragele îmblăciilor, cînd îmblăteşti trifoiu, iar săgeţile din arcuri aşa de iute şi de des zburau şi cădeau asupra tătarilor, de ţi se părea că a dat o grindină într-un lan mare de holdă.

Fiind însă că tatarii erau poate însutit mai mulţi decît românii, făcură ce făcură şi cei ce mai rămase scăpară din mîinile românilor şi apucară iarăşi drumul îndărăpt pe unde au venit şi fugind ei aşa cale de vr-o cîteva sute sau mii de paşi, dimpreună cu hanul lor, se opriră deodată într-un loc, care pentru dînşii era cu mult mai îndămînatic pentru luptă de cît cel de mai nainte.

Românii socotind că tătarii au apucat acuma drumul la sănătoasa, se luară pe urma lor cu gîndul să-i potopească pînă într-unui, ca să nu-i năcăjească şi de altă dată. Dar n-a fost să fie tocmai aşa, după cum îşi închipuiau ei, căci aflîndu-se acuma tătarii într-un loc cu mult mai îndămînos şi priincios pentru dînşii, iară pentru românii foarte primejdios, era aceştia să păţească una nemaipăţită. Tătarii, vicleni şi foarte deprinşi la apucături, încunjurară ei acum pe români şi mînia lui Dumnezeu ce făcură cu dînşii… Tăiau într-înşii ca-n curechi!…

Nu-i vorbă, că şi românii se luptau voiniceşte, dar ce folos! că de astădată tătarii îi întreceau!…

Pămîntul era acoperit de trupuri româneşti şi tătărăşti… Sîngele curgea şiroi… Munţii şi văile sunau de vaietele şi strigătele luptătorilor şi a celor ce-şi da sufletul… Puţin timp să mai fi trecut, şi-atunci… nu ştiu zău ce s-ar fi ales de români!…

Dar tocmai pe cînd românii se aflau în cea mai mare primejdie, tocmai pe cînd puţină nădejde mai aveau ei de scăpare, iată că românca noastră cea cu copilul, îmbrobodită cu un ştergar alb ca omătul, iară pe alocuri pătat cu pete roşii de sînge, care ca un steag fîlfîia în cânt, încinsă c-o prigitoare asemenea albă, călare pe-un cal negru şi sprinten ca un şoim, în mîna dreaptă purtând o spadă, ce-a fost luat-o cu puţin mai nainte de aceasta de la un tătar, pre care îl trimisele în ceealaltă lume, să facă cortele pentru confraţii lui care mai rămăsese în viaţă, se repede ca un vultur tocmai cînd era lupta mai amară, mai înverşunată şi mai cruntă, şi… s-o fi văzut numai… părea că era îngerul răzbunării, nu ceva alta, aşa mi se învîrtea printre tătari şi pre care mi-l ajungea cu spada… era vai şi amar de dînsul!… i se ducea capul tot de-a dura ca şi-un bostan, cînd îl răpezi dintr-un deal într-o vale.

Tătarii, văzîndu-se izbiţi de această nevastă şi neştiind: femee e, nălucă e, sau ce păcatul e?… se îngălmăciră aşa de tare, că singuri nu ştiau acuma unde le stă capul.

Românii iarăşi, la rîndul lor, se folosiră de această îngălmăceală a tătarilor şi-ndoindu-şi curajul şi puterile deteră năvală asupra lor şi aşa de rău mi ţi-i bătură şi stîlciră, încît numai foarte puţini mai rămase cu viaţă. Şi care mai scăpară ca prin urechile acului din mîinile românilor vămeni şi a celorlalţi de prin apropiere o luară la fugă peste munţi, dealuri şi văi, pe-o cale, care se numeşte pînă în ziua de astăzi Drumul Tătarilor, şi ieşiră lîngă oraşul Rădăuţi. De aice apoi, luîndu-se iarăşi de-a dreptul peste ţarine, prin dumbrăvi, prin lunci, pe unde apucară, nu se opriră pînă la dînşii în ţară.

Românii învingători, după ce se îngrijiră de fraţii lor căzuţi în luptă, după ce-i adunară şi-i înmormântară pre toţi, făcînd asemenea şi cu tătarii morţi, se înturnară înapoi fiecare la locaşul său, ne mai avînd grija tătarilor fugari, că vor mai veni şi de-a doua oară să se răzbune asupra lor pentru bătălia ce-o pierdură în Ardeal şi Maramureş.

Viteaza româncă însă, aducîndu-şi acia acuma aminte de copilaşul său, aleargă tot într-o fugă la dînsul, să vadă ce s-a întîmplat cu el, se mai află încă tot acolo, unde l-a lăsat ea, ori poate l-or fi omorît tătarii?…

Dar ce mare îi este mirarea, cînd ajunge lîngă molid şi vede că copilul se află pe aceeaşi creangă, pe care l-a fost acăţat… Şi cînd se apropie de dînsul şi-l ia de pe creangă, copilul începe a zîmbi la dînsa şi a gîngăni, ca şi cînd ar fi voit să-i spuie, că numai printr-însul au scăpat măsa şi toţi ceilalţi români de pieire.

Maică-sa, văzîndu-l astfel, îl strînge la piept, îl sărută cu dulceaţă şi se-ntoarce apoi cu dînsul acasă, mulţămind lui Dumnezeu că a scăpat satul său Vama de aprindere, ruinare şi pusteirea tătarilor, iară pre consătenii săi şi ceialalţi români de prin apropiere de moarte…

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA