Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Românii şi tătarii

Cică la început românii n-aveau domnitori şi stăpînitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ţinuturi şi se cîrmuiau singuri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe cîte trei ani de zile, trei bărbaţi dintre cei mai deştepţi şi mai înţelepţi şi bărbaţii aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau între olaltă, puneau împreună toate trebile obşteşti la cale, şi toţi ceilalţi se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor.

Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat, şi mai bine şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feliuritelor popoare păgîne cu carile veniră, în decursul acestui timp, în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cîrmuiau, ca şi dînşii, singuri de sine.

De la un timp însă văzînd tătarii, un popor păgîn, neastâmpărat, prădător şi foarte crud, că românii n-au pe nime stăpînitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia, sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gîndul ca să-i subjuge, să le iee toate averile şi moşiile şi după aceea să se facă ei stăpîni preste dînşii şi preste ţinuturile lor.

Din minutul acela apoi, cînd le-a plesnit tătarilor un astfel de gînd drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puţin odată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, şi să nimicească tot ce le sta sau le venea în cale.

Văzând românii că tătarii nu şuguesc, ci din contră că tot una-i bîntuiesc şi-i pradă şi multe alte neplăceri şi supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă în mîinile lor parte-i ucid, parte-i ieu şi-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dînşii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ţine piept cu un număr atât de mare de tătari, cîţi veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stuhăriile iazurilor şi ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgînă.

Dar degeaba li-a fost toată osteneala şi nădejdea, căci tătarii auzind, acuma de la cine vor fi auzit, şi încredinţîndu-se mai pe urmă şi ei singuri ce fac românii ca să scape de dînşii, nici în aceste locuri mlăştinoase şi pline de tot felul de gîngănii, nu le deteră pace. Din contră ei, cînd se porneau acuma asupra românilor, luau cu dînşii un fel de pasări învăţate, ca şi capăii, la vînat, numite nagîţi sau cîni tătărăşti şi pre pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vre unui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adurmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul.

Nagîţii, cum se vedeau slobozi, deauna începeau a zbura în colo şi-n coace pe deasupra stuhăriilor şi cum zăreau printr-însele pre vre un român ascuns, îndată prindeau a se roti pe deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-ţi lua auzul.

Tătarii, auzind nagîţii ţipînd şi ţivlind, se duceau drept în partea aceea, în care auzeau ţipetul, înconjurau din toate părţile pre românii ascunşi, îi scoteau cu nepusa-n masă de prin stuhării afară, şi după aceea… dă doamne bine !… schingiuirile, chinurile şi muncile lor nu erau proaste. Şi daică ar fi rămas numai cu atîta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de român nu scăpa de viu din mîinile acestor lifte sălbatice.

Aşa o păţiră bieţii români în mai multe rînduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decît în anii trecuţi şi cu toate că uneori stau zile şi nopţi întregi cufundaţi pînă în grumaz în apă, cugetînd că dacă vor sta astfel, afurisiţii de nagîţi nu-i vor putea descoperi.

Într-o vară însă, văzând ei că numai degeaba se ascund prin stuhării, că şi-n aceste locuri sunt descoperiţi, se adunară iarăşi cu toţii la un loc şi se sfătuiră ca să facă şi ei odată tătarilor o moară de vînt, adică dacă nu-i pot învinge şi fugări din ţară, cel puţin să-şi bată joc de dînşii. Căci aşa-i românul, uneori chiar şi la cea mai mare nevoie îi place să facă cîte-o şagă, doară-i mai trece din cel năcaz… Căutaseră vr-o cîteva iazuri mai mari pe unde ştiau ei că trec mai adeseori tătarii, aşezară pe vîrvurile papurei şi a trestiei de prin cozile şi mărginile iazurilor acelora o mulţime de cuşme şi după aceea, luîndu-şi toată averea mişcătoare, se retraseră cu toţii de la şes spre munţi cu hotărîrea ca, în caz cînd ar fi să-i urmărească şi-acolo, să le întindă o cursă, din care, dacă vor cădea întrînsa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat.

Nu mult după retragerea românilor spre munţi iată că iarăşi năvălesc ca vr-o optzeci de mii de tătari în ţinuturile lor, cu gîndul ca de astă dată să pună mîna şi să stîrpească pre toţi românii de pe faţa pămîntului.

Dar bine-a zis, cine-a zis, că ulciorul merge la fîntînă numai pînă atunci, pînă cînd i se frînge toarta. Făcut-au ei multe daune, neajunsuri şi neplăceri românilor, mult sînge românesc au vărsat şi multe lacrămi au mai stors din ochii părinţilor, fiilor, fraţilor şi neamurilor acelora, pre care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o păţiră şi ei.

Nagîţii, care şi de astă dată au fost sloboziţi cu scop ca să adurmece pre români, zburînd pe deasupra stuhăriilor şi dînd de cuşmele aşezate pe vîrvurile papurei şi a trestiei, începură şi-acuma a se învîrti şi a ţipa pe deasupra acestora ca şi mai înainte, cînd da de români. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învîrtindu-se şi-i auziră ţipînd, tăbărîră din toate părţile ca nişte fiare sălbatice asupra stuhăriilor, unde se învîrteau nagîţii şi-n care credeau că se află românii ascunşi. Însă cînd colo… ce să vadă?… În loc de români cu trup şi suflet, numai cuşmă lîngă cuşmă, şi alta nimică, căci românii erau acuma de mult retraşi spre munţi şi adăpostiţi prin văgăunele şi fundoaiele acestora. Ciuda şi mînia tătarilor, cînd văzură aceasta… Cică unde s-a mai pomenit să păţească ei o ruşine aşa de mare!… Şi-n furia lor nu mai steteră pe gînduri; ce e de început şi de făcut, ci presupunînd că românii se vor fi retras spre munţi, se luară şi ei în urma lor, şi tot prădînd şi nimicind ori ce le sta în cale, se tot duseră înainte pînă ce ajunseră aproape de locul unde se află satul de azi Vama din munţii Bucovinei, şi unde s-a fost retras o parte de români!

O româncă, care tocmai atunci mergea cu un val împăturit de pînză pe cap şi cu un copil de ţîţă în braţe spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pînza, înfăşă copilul într-însa şi astfel îl duse şi-l anină de cetina unui brad de sub poalele Bîrnărelului, anume ca să stee acolo pînă ce se va întoarce îndărăpt şi-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă în dreapta şi-n stînga dînd de ştire românilor de prin apropiere că iacă iară vin tătarii asupra lor.

N-a apucat românca bine a anina copilul de cetina bradului şi-a da de ştire câtorva români ca să se adune la un loc şi să facă ce vor face doară le pot veni prigonitorilor de hac, cînd iată că tătarii şi ajung lîngă Bîrnărelul.

Tătarii cei dinainte, cum zăriră o parte de pânză fluturând ca un steag pe la mijlocul bradului, şi cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, ţipînd, cugetară că, de bună samă acolo trebuie să fie românii ascunşi şi deci se duseră ţintă spre brad. Dar cînd sosiră mai aproape şi nu văzură alta nemică, fără numai pînza fluturând şi copilul legănîndu-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca ghiaţa le trecură prin tot trupul şi nici unul nu se încumetă să treacă mai departe, ci toţi se opriră deodată ca înlemniţi locului.

Hanul, adică domnitorul şi conducătorul lor, care asemenea venise cu dînşii şi care se afla ceva mai în urmă, văzînd că înaintaşii cetei s-au oprit deodată locului şi nu vor să meargă mai departe, să miră ce s-a întâmplat. Deci se duse să vadă ce este. Şi cum a ajuns în fruntea cetei a început a striga şi a zice:

— Ce staţi locului?… de ce nu treceţi mai departe… ce s-a întâmplat?

— D-apoi să vedeţi, Măria Ta, de ce nu trecem! răspunse unul din mijlocul tătarilor, care să vede că era vre un căpitan sau aşa ceva, arătând cu mâna spre pînza ce fîlfîia şi copilul ce se legăna încolo şi încoace.

— Ei!… şi-apoi?… n-aţi mai văzut voi pînă acum copii de ţîţă?… acum vi-i întîia oară!… de-un copil să vă temeţi! — strigă hanul, după ce se uită şi el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat.

— Nu-i vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viaţa noastră… dar alta e la mijloc!… pînza aceasta şi copilul înfăşurat într-însa e un semn rău pentru noi… Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întîmple vre-o nenorocire… Românii după cum vă este cunoscut, sunt prefăcuţi!… Acum câteva săptămâni ne-au pus să le pescuim cuşmele de prin stuhăriile lacurilor şi ale iazurilor, iară de astă dată cine ştie ce cursă ne-au mai întins, şi ce au de gînd să facă cu noi!… Mai bine să ne întoarcem înapoi!

— Ce-ai zis!… Noi să ne întoarcem înapoi!… Încă numai atîta ne-ar trebui ca să ne rîdă toate babele! — strigă acum hanul înfuriat.

— Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne întoarcem de unde am venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar să şi fugim pînă ce e încă timp, căci fuga-i ruşinoasă, dară-i sănătoasă, vorba românilor. Şi mie unuia, drept să-ţi spun, mi-i cu mult mai dragă şi mai scumpă viaţa noastră decît moartea românilor, care s-au vîrît, ca nişte urşi, prin crierii acestor munţi!

— Închipuire!… haideţi numai cu mine şi veţi vedea că, nimica n-o să vi se întâmple!

— Dă doamne să fie aşa cum spui Măria Ta, şi nu cum presimţesc eu!

Nu apucă bine hanul şi căpitanul a schimba cuvintele acestea între olaltă, cînd iată că se şi treziră încunjuraţi din toate părţile de români, care se adunară de prin fundoaiele şi sihlele munţilor şi care, luîndu-i cu nepusă-n masă la răfuială, în vr-o câteva oră îi şi măcelăriră pe jumătate.

Patruzeci de mii de tătari, adică partea ceea ce-a rămas în viaţă, văzînd că românii nu glumesc, ci din contră că ei au de gînd să-i nimicească pre toţi, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă de-a dreptul preste Bîrnărelul spre Valea Caselor, iară de-aici apucară repede pe lîngă apa Moldovei în sus pe locul unde se află astăzi Cîmpulungul şi nu se opriră pînă ce nu ajunse la strîmtura dintre Măgura-Pojorîtei şi Muncelul Sadovei. Aice, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înşirară tot doi cîte doi şi aşa trecură pe plaiul, ce duce pe lîngă Piatra-Străjii şi ieşiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorîta.

Ajunşi dincolo de Măgura-Pojorîtei stătură puţin locului de se odihniră şi se puseră în cale încotro să se ducă ca să poată ieşi mai bine la capăt: s-apuce deadreptul peste munţi, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăpt de unde au venit? Şi după multă chibzuire şi cumpenire aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal şi de acolo apoi să se întoarcă pe altă cale îndărăpt spre ţara lor.

Şi aşa şi făcură… se porniră mai departe. Însă de-aici începînd nu mai merse pe atare vale, cum au venit pînă într-acest loc, ci apucară de-a dreptul în sus peste Runcul-Pojorîtei, iară după ce suiră şi trecură Runcul o luară tot pe culmea munţilor anume ca, întîmplîndu-se să-i urmărească românii, să nu fie aşa de lesne şi pe neaşteptate surprinşi ca lîngă poalele Bîrnărelului.

După ce au trecut Runcul-Pojorîtei, o luară peste vîrvul Arsinesei şi ieşiră în Opcina-Arsinesei, iară după aceea, trecînd peste munţii Sterpaiiu, Colacul, Botoşul Mare, Senatorul, şi Dadul, se coborîră drept spre locul unde se află astăzi satul Cîrlibaba şi de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriţei, parte peste alţi munţi spre satul Borşa din Maramureş.

Ardelenii, moroşenii sau ungurenii, după cum se mai numesc românii din Ardeal şi Maramureş, prinzînd de veste, acuma de la cine vor fi prins că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulţi inşi la un loc şi prinseră a tăia o parte din pădure de pe munţii Opcioara şi Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o deteră la pămînt, ci numai o înţinară. Iară cînd văzură că tătarii întru adevăr se îndreaptă spre dînşii prin locurile acestea, tăiară şi cealaltă parte de pădure, pe care asemenea o lăsară înţinată.

Cînd sosiră acum tătarii şi deteră să coboare spre Borşa ca să între în Maramureş, românii din Borşa, precum şi cei de prin vecinătate, în frunte cu un moroşan înalt, spătos şi foarte tare, că „te băga în toate răcorile cînd numai te uitai la dînsul, le ieşiră înainte şi începură, pe neaşteptate, a-i respinge şi a-i alunga înapoi de unde au venit.

Tătarii surprinşi apucară repedea spre Opcioara şi Tătarca. Însă românii, adunaţi în apropierea acestor doi munţi, cum simţiră că tătarii se apropie de dînşii, începură, care dincotro, a repezi copacii înţinaţi asupra lor.

Copacii, cumpănindu-se şi răsturnîndu-se cu un pocnet şi un huet îngrozitor, de se răsuna cine ştie unde prin văile şi fundoaiele munţilor de prin apropiere, pre care tătar cum îl ajungea deauna mi-l şi culca la pămînt şi-l făcea fărîmi.

Şi aşa, unii fiind omorîţi de românii ardeleni şi maramureşeni, iară alţii de copacii care se răsturnau şi picau peste dînşii, în cîteva oare toţi tătarii fură măcelăriţi şi nimiciţi, afara de hanul, care, nu ştiu singur cum s-a întîmplat, că a scăpat şi s-a întors prin desimea şi întunecimea pădurii.

Dar ce folos, că mai pe urmă, rătăcind hanul încolo şi-n coace prin munţii de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orăţel, Senator şi alţii, fără ca să poată da de plai ca să se întoarcă în ţara sa, fu în scurt timp şi el prins şi dus înaintea moroşanului cel voinic.

Moroşanul, despre care ni-i vorba, avea o casă tocmită pe vîrvul Tătarcei. Şi când a fost hanul tătărăsc prins, tocmai atunci se afla şi el la casa sa de pe Tătarcă.

Românii, care puseră mîna pe han şi-l duseră conducătorului lor, cum ajunseră la starea locului, ziseră:

— Mai dăunăzi, cînd am măcilărit pre tătari, care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai şi batjocurit cum de am putut fi aşa de nebăgători de samă ca să nu punem mîna pe capul lor, pe han. Ei bine, iată că acum ţi l-am adus şi pre dînsul!… El ne-mbia pe drum cu bani, numai să-i dăm ceva de băut că moare de sete. Se vede că multă carne de român trebuie să fi mîncat în viaţa sa, dacă e aşa de însătat!… Poate că dumneata vei fi avînd şi-i vei putea da ceva de băut, ca să nu piară bietul om de sete!

— D-apoi bine, ce să-i dau? — întrebă moroşanul, măsurînd pre han cu ochii din cap pînă-n picioare. — N-am nemică alta dindămînă, fără numai un poloboc cu moare de curechi… Doară să-i dau moare să bee! — Apoi întorcîndu-se către han şi arătîndu-i polobocul cu moare, zise:

— Oamenii iştea-mi spun, c-ai fi foarte însetat şi eu încă văd că eşti cam mahmur, deci… ia colo, în polobocul cela e moare, dacă vrei, potoleşte-ţi setea!

Hanul, ce era să facă, se-nvoi să bee şi moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc şi se plecă ca să bee moarea dintr-înşul, moroşanul deauna-l şi apucă de picioare, îl rădică în sus, îl cufundă cu capul în moare şi după ce îl ţinu astfel vr-o cîteva minute răsturnă polobocul şi-l slobozi apoi cu han cu tot la vale.

Polobocul rostogolindu-se şi ducîndu-se ca o săgeată în jos peste trunchiuri răsturnate de copaci şi peste colţuri ascuţite de pietre, cît ai bate din pălmi se făcu mii de bucăţele şi dimpreună cu dînsul şi hanul.

De-atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa moroşanului şi de pe care a fost hanul tătărăsc slobozit cu polobocul la vale, s-a numit Tătarca, valea unde a ajuns polobocul cu dînsul, Apa sau Valea Tătarcii, iară locul, unde au fost ceilalţi tătari măcelăriţi de românii ardeleni şi maramureşeni Opcina Tătarcii.

Şi aşa au scăpat românii de tătari !

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA