Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Ştefan Vodă

(fragment)

Zice că Ştefan Vodă era, după cum am auzit istorisindu-se din moşi-strămoşi, omul cel mai înţelept, mai isteţ, mai vestit şi mai tare dintre toţi împăraţii şi craii de pe vremea lui.

În viaţa sa să se fi luptat el cu multe lifte rele, cu mulţi căpcîni, cu multe-feliuri de limbi păgîne, cu multe popoară străine, care intrau în ţară şi cutreerau şesurile şi cîmpiile cele întinse şi mănoase ale Moldovei tocma ca nişte lupi hămesiţi. El s-a luptat cu tătarii, căzacii, ungurii, turcii, leşi şi cu cîţi alţii, dară pre toţi îi bătea, pre toţi îi biruia, căci nime nu era aşa de priceput şi ajuns de cap ca dînsul, nime nu şţia ca dînsul rînduiala războiului.

Odată învinsese el pre toţi duşmanii săi, dîndu-le frică ca să nu-l năcăjească mai mult, ci să-i dee bună pace, dacă li-i de lumea aceasta şi dacă li-i dragă viaţa.

Şi în adevăr!… o bucată de vreme nu-l necăjise nime nici într-o parte, şi nici un duşman nu se sculă asupra sa, ci-i dădură toţi bună pace, temîndu-şi coşii şi ferindu-se de el, ca. să nu-i căptuşească undeva şi să-i sfarme cu totul; căci… să te ferească ceriul!… Ştefan Vodă, cînd se întărită, era mînia lui Dumnezeu… era mai rău şi decît un leu… ştii colea, cînd îl stîrneşti din culcuşul său şi-l zîdărăşti… bătea şi tăia în duşmani ca în curechi, necruţînd pre nime de-ar fi fost măcar ori şi cine,… să fi fost chiar şi frate-său, numai să fi ştiut că-i duşman.

În acest timp de pace sta Ştefan pe lîngă curtea sa cea strălucită şi măreaţă din Suceava, orînduind cele trebuincioase în ţară, grijind de supuşii săi, ca să le meargă bine şi să fie fericiţi şi îndestulaţi atît în timpul domniei, cît şi după moartea lui; iară în zilele de sărbătoare petrecea cu curtenii şi sfetnicii săi, ieşea, când erau serile sănine, frumoase şi călduroase, în grădina de pe lîngă curtea domnească, şi acolo se preumbla cugetînd ne-ntrerupt la cele viitoare şi la binele ţării.

Dar iată!… tocmai cînd se socotea de a fi mai liniştit, tocma cînd gîndea, că n-o să se mai lupte cu nime, ci va rămîne o bucată de vreme în pace, tocma atunci îi soseşte o veste de la Suceava că ungurii se sculară iară asupra moldovenilor şi voiră să intre cu toată oastea lor în Moldova, ca să-l bată şi să-l răpuie pre Ştefan, şi în locul lui să rădice pre un alt domnitor în scaunul Sucevii.

Această ştire nu-i prea plăcu lui Ştefan. Dar fiindcă n-avea încotro, trebui să se pregătească cît mai degrabă de război şi să plece el mai întîi înaintea duşmanilor, pînă a nu putea apuca aceştia să între în ţara lui. De aceea chiemă el la sine îndată pre toţi sfetnicii săi şi pre toţi căpitanii de oaste şi se sfătui cu dînşii, ce să facă şi cum să înceapă, că doară vor putea învinge ca şi mai nainte pre duşmani.

Sosind cei chiemaţi puse îndată la cale, ca să se adune toţi feciorii cei mai voinici de prin ţară la Suceava şi de acolo să plece cu toţii, cît mai degrabă, în preajma ungurilor.

Ceea ce se sfătuiră ei, se şi făcură.

Pînă în cîteva zile o mulţime mare de ostaşi era adunată la Suceava.

Feciorii cei mai voinici, mai iscusiţi şi mai isteţi ieşiră întru ajutor.

Care de care se îndesa mai nainte… care de care voia să ajungă mai aproape de domnul lor Ştefan, ca la cel mai bun, mai scump şi mai iubit părinte, şi apoi să plece alăturea cu acesta la război şi să dee faţă cu ungurii, ce cutezară a lăţi faima că vor să intre în ţara Moldovei şi să le răpească averile, precum o făcuse ei mai de multe ori.

Pe timpul acela erau feciori voinici şi inimoşi, nu ca feciorii din zilele noastre, care, cînd aud de vre o bătălie, socot că pică ceriul pe dînşii.

Atunci cînd auzeau că turcii ori tătarii, ori ungurii, ori alţi păgîni şi duşmani au intrat în ţară şi voiesc să o prade, hei! să-i fi văzut numai cum apucau securea, coasa, furca de fier, sau orice le venea în mînă şi cît ai bate în palme erau pe drum, gata de a da pieptul cu ori şi cine şi a-şi pune chiar şi viaţa pentru ţara şi legea lor… căci pe atunci mergea treaba altfel!… Românul de pe timpul acela nu se lăsa, ca acuma, călcat în picioare de orice venetic ticăit şi flămînd şi de cîţi prizăriţi şi bătuţi de Dumnezeu, ci spunea duşmanului odată şi pentru totdeauna, să nu-şi facă de lucru cu dînsul, dacă nu i-i voia să audă cîntîndu-i la ureche cocoşii din cer şi dacă li-i voia să mai vadă sfîntul soare.

Aşa erau românii pe-acele vremi!

Şi cum spusei toată oastea era. adunată la Suceava, gata de ducă, numai una încă-i mai lipsea lui Ştefan Vodă, şi apoi avea să se pornească în preajma ungurilor.

Însă nime nu ştia ce e pricina, că Ştefan tot tărăgănează cu pornirea şi nu se mai aruncă odată pe calul său cel sprinteri ca şoimul… să se puie în fruntea voinicilor adunaţi şi apoi să plece.

Ştefan încă nu spusese nimărui, cum că el n-are bani deajuns de cheltuială pentru oastea sa, ci sta dus pe gînduri: ce să facă?… de unde să mai scoată atîţia bani?… căci visteria ţării se deşertase mai nainte, cînd avu de-a se lupta în anii trecuţi cu cîţi şi mai cîţi crai şi împăraţi… de la cine să împrumute el atîta amar de bani, ca să-i ajungă pentru întreaga sa oaste pe timpul cît ar fi să ţie lupta?

În urmă totuşi se înduplecă şi spuse sfetnicilor săi pricina de ce tărăgănează atîta şi nu se mai porneşte.

Aceştia, auzind pricina, îndată mare deteră de ştire în tot oraşul, că doară s-ar putea afla oarecine să-l împrumute. Dar nu se afla în tot oraşul nici un suflet de creştin, nici un boier, care să fi avut o sumă aşa de mare de bani.

Văzînd aceasta Ştefan se cam supără… nu că doară lui i-ar fi trebuit bani… dar mai mult pentru oastea sa, pre care o iubea ca ochii din cap.

În această împrejurare dureroasă, iată că i se înfăţoşază un fecior voinic, îndrăzneţ şi binecrescut… Acesta cum ajunse dinaintea lui Ştefan zise:

— Măria-ta! după cum înţeleg, te îngrijeşti de bani, că n-ai avea cu ce să ne susţii pre noi în război?… N-avea nici o grijă, căci doar oameni suntem noi, nu nemică!… ştim noi cum să ne îngrijim şi să ne agonisim cele trebuincioase… Dară dacă Măria-ta ai numaidecît lipsă de bani, apoi… ce mai atîta vorbă?… ce trebuie să mai stai atîta pe gînduri, ca şi cînd ar pieri lumea de dorul banilor… să mergem pe la noi prin sat, prin Drăgoeşti, căci pîrcălabul nostru e putred de avut… şi te va împrumuta, cu cîţi bani vei voi… chiar şi cu mai mulţi de cît îţi trebuie!… să ne grăbim, căci ungurii ne aşteaptă ca iarba de leac… iac-aşa: cu sufletul în palmă şi cu inima în dinţi!…

Ştefan, auzind aceste cuvinte din gura îndrăzneţului fecior, ce sta faţă în faţă cu dînsul, zîmbi mai întîi a rîde, iară mai pe urmă, întrebîndu-l pe acesta, ori de întru adevăr are pîrcălabul din Drăgoeşti atîta avere, ca să fie în stare de a-i împrumuta atîţia bani, cîţi îi trebuie lui, şi răspunzîndu-i acesta că pîrcălabul lor e în stare cu banii săi să susţie toată oastea moldovenească chiar şi un an întreg, porunci îndată, ca să răsune din bucium marşul de pornire.

Abia a scăpat acest cuvînt din gură şi toată oastea era în picioare.

Ştefan, luîndu-şi rămas bun de la doamna sa şi de la copii, se aruncă pe calul său cel sprinten ca rîndunica şi pomi înainte.

Toţi căpitanii făcură asemenea.

Şi colea, cînd era soarele trecut de prînzul cel mare, un roi de feciori mergeau după Ştefan întocmai ca şi albinele, cînd ies. dintr-un ştiubei şi se duc după matcă, încotro le duce aceasta.

Ştefan Vodă, ieşind cu oastea sa din Suceava pe la satul Areni, care loc se numeşte astăzi Podul Arenilor, îşi îndreptă paşii săi drept cătră Drăgoeşti, care va fi într-o depărtare ca la vr-o trei mile şi jumătate, de nu şi mai bine, spre apus de Suceava.

Nu pot spune cu chiteală, cum pe unde va fi mers Ştefan Vodă cu oastea sa, după ce a ieşit din Suceava, căci sunt foarte mulţi ani de atunci şi cu anevoie de a se şti căile de pe acea vreme, dar după cum se poate presupune, el a trebuit să treacă mai întîi prin ţarinile, ce se numesc astăzi Tinoasa şi Frumoasa, apoi prin satul Liteni, sau între acestea şi satul Zahareşti, ca aşa să ajungă mai lesne şi mai degrabă la Drăgoeşti, fiindcă pe aici e calea cea mai dreaptă şi mai scurtă.

Pe unde a mers, pe unde n-a mers, puţin ne pasă, — destul că, cînd era soarele cruce-amiaz, oastea s-afla lîngă Drăgoeşti, iar Ştefan şi cu cîţiva dintre căpitanii săi abătură pe la pîrcălabul Drăgoi, ale cărui curţi se aflau, pe atuncea, alături cu partea despre răsărit a satului de astăzi, tocmai pe locul, care acum se numeşte Mitoc, unde pînă în ziua de astăzi se mai pot vedea rămăşiţele de pietre şi cărămizile acelei curţi străvechi, precum şi urma temeliilor şi un păr uriaş, martori adevăraţi ai timpurilor acelora.

Drăgoi, cum înţelese de Ştefan, că vine la dînsul, deauna îi ieşi înainte şi-l pofti în curte.

Acesta, intrînd în curţile boierului, mult se miră, cînd văzu, cu ce fel de frumuseţe şi scumpete sunt împodobite încăperile acestuia, precum şi de avuţiile ce se aflau întrînsele,… iar după ce îmblă încolo şi încoace prin curte, zise lui Drăgoi:

— Am înţeles de la nişte oameni, cum că dumneata ai fi foarte avut, că ai avea o mulţime de avere şi o comoară de bani, deci fiindcă eu tocmai acuma trebuie să plec la bătaie în preajma ungurilor, ce vreau să vie iarăşi asupra noastră, şi neavînd bani deajuns pe drum şi la război pentru toată oastea, de aceea fii bun şi-mi împrumută o pătrare de galbeni, pînă ce m-oi întoarce îndărăpt şi atunci îţi voi întoarce-o cu mulţămită.

Fiind Drăgoi, precum am spus, un boier foarte avut, avînd toate bunătăţile lumii pe lîngă curtea sa, nu se codi mult, ci-i împrumută pătrarea cerută, mai cu samă fiindcă prea bine ştia, cine-i Ştefan şi ce plăteşte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1878

TE-AR MAI PUTEA INTERESA