Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Tătarca şi Tătărcuţa

Între munţii, care se întind pe ţărmul stîng al rîului Moldova, şi anume nu tocmai tare departe de obîrşia acesteia, se află unul, care se numeşte Vezul-mare, iară pe huţăneşte Vejul-mare, şi de pe culmea căruia, cînd e timpul frumos şi sănin, se poate vedea pînă la Cernăuţ.

La poalele despre miazăzi-apus ale muntelui acestuia zice că era înainte de şase sute de ani o baie de argint, şi de-atunci încoace atît părîul, care izvorăşte de sub dînsul şi curgînd spre apus se revarsă în Moldova, cît şi cotunul care s-a înfiinţat cu mult mai pe urmă la ţărmurile şi la gura acestui părîu, se numesc Benea.

Băieşii, care au înfiinţat baia aceasta şi care locuiau în împrejurimea ei, îşi vindeau argintul ce-l scoteau din munţii Vezul-mare, Vezul-mic şi Feredeul, cui puteau şi cum puteau, însă mai cu samă locuitorilor din Baia, care e dincolo de Cornul-luncii, adică în Moldova de astăzi, unde-l duceau pe cai.

Şi drumul, ce ducea pe vremea aceea de la Benea la Baia, se începea dela piciorul muntelui Măgura calului şi mergeau mai departe pe coama acestui munte. El era cam de vro patru stînjeni de lat. Urma lui se mai poate cunoasce şi acuma, însă numai pînă la piciorul muntelui Floarea de pe hotarul satului Fundul Sadovei. De la piciorul Floarei însă mai departe i se pierde urma.

Astfel trăiră băieşii aceştia un timp mai îndelungat în linişte şi pace, neavînd cu nimene nemică de lucru şi de împărţit, fără numai cu aceea cărora le vindea argintul ce-l cîştigau în sudoarea feţii lor.

Dar se vede că nu li-a fost dat de la Dumnezeu s-o ducă tot în linişte şi pace pînă la sfîrşitul vieţii lor, precum au dus-o în anii cei dintăi.

Într-o zi adică, şi anume tocmai cînd nici nu visară, se treziră deodată cu ştirea înspăimîntătoare că o mulţime de tătari, înarmaţi din cap pînă în picioare, au inundat munţii şi vin drept spre dînşii.

Ştiind băştinaşii din spusele celor ce avură mai nainte de lucru cu tătarii, ce fel de oameni îs aceştia şi ce sunt ei în stare să facă, îndată se adunară cu toţii la un loc şi înarmîndu-se care cu ce avu şi cum putu, aşteptară să vadă ce se va întîmpla.

Însă ei nu trebuiră mult să aştepte, căci tătarii, care, la intrarea lor în munţi, apucară pe apa Moldovei în sus pînă ce sosiră pe locul unde se află astăzi satul Vama, şi de aice pe apa Moldoviţei pînă ce ajunse la satul Vatra Moldoviţei, pre care o prădară şi după aceea îi dete foc, iară de aice, trecînd apa Moldoviţei şi apucînd pe culmea muntelui Feredeul la deal, ajunsese acuma la capătul despre miazănoapte al muntelui acestuia, adică pînă acolo unde se întîlneşte cu Vezul-mare şi unde se afla baia cea de argint.

Băieşii văzînd că nu e şagă, că tătarii întru adevăr vin asupra lor, şi că nu mai e mult pînă să ajungă şi să intre în bae, le eşiră înainte şi începură a da piept cu dînşii, cugetînd că i-or putea învinge şi fugări îndărăpt.

Dar în zadar! căci fiind ei numai o mînă de oameni, iar tătarii înzecit şi însutit mai mulţi, le era peste putinţă să stee la luptă cu dînşii. De aceea, văzînd ei că numai de giaba îşi bat capul că i-ar putea învinge şi lua pe fugă, părăsiră locul de luptă, luară ce avură mai preţios cu dînşii şi prinseră din cu bună vreme a fugi unii spre Ardeliu, alţii spre Maramureş, alergară în dreapta şi în stînga, deteră de ştire românilor de prin munţii învecinaţi despre marea primejdie ce-i aşteaptă şi pe dînşii, şi-i îndemnă să sară cu mic cu mare doară pot veni liftelor păgîne mai degrabă şi mai lesne de hac.

Românii, cum auziră că tătarii au intrat în munţi şi că vor fi ajuns şi pătruns acuma în baia de argint, se adunară care dincotro cît putură mai degrabă la un loc şi ţinură sfat: ce e de-nceput şi de făcut?

În acelaşi timp însă tătarii, scoborînd Feredeul şi ajungînd la baie, prădară, sfărmară şi nimiciră tot ce aflară. Iară după ce-şi potoliră pofta de prădat şi pustiit, stătură locului, cît timp vor fi stat, ca să se odihnească şi să caute de rîndul celor ce au căzut mai nainte de această luptă.

După ce s-au hodinit deajuns şi după ce au căutat de rîndul celor morţi se sculară şi se porniră mai departe pe valea Benei în jos, cu gîndul ca să treacă munţii, care se întind în partea despre apus de la ţărmul drept al Moldovei, şi să intre apoi în Ardeliu, unde erau din capul locului îndreptaţi. Deci cum ajunseră la gura Benei şi trecură apa Moldovei, apucară unii pe părăul Tatarca, care izvorăşte de sub muntele Opcioara şi, curgînd spre răsărit printre munţii Dîrmocsa, Cucoşul, Dealul Glodului şi Răchitişul-mare, se revarsă ceva mai în jos de gura Benei în Moldova, eară alţii pre părăul Tătărcuţa, care izvoresce de sub Dealul Glodului şi trecînd pe lîngă acesta şi pe lîngă munţii Tîmpa şi Răchitişul-mic, se revarsă asemenea în Moldova.

Însă românii, în timpul acela, în care tătarii au prădat baia, şi după prădăciunea şi pustiirea acestea au stat de s-au odihnit, nu stătură nicidecum cu mîinele în şolduri, ci curmară pe jumătate o sumă însemnată de copaci atît pe la cotiturile şi cîrniturile păreelor Tatarca şi Tătărcuţa, despre care ne-a fost cu puţin mai nainte vorba, cît şi pe coastele munţilor Opcioara şi Tatarca din apropierea satului Cîrlibaba, pe unde presupuneau ei că vor trece păgînii. Iară după ce sfîrşiră copacii de curmat şi înţinat se îndosiră în mai multe locuri, unde aşteptară cu cea mai mare nerăbdare sosirea tătarilor.

Tătarii, nici visînd macar despre ce li se pregăteşte, înăintară pe calea apucată tot cîntînd şi hălăcăind pînă ce ajunseră cam pe la jumătatea păreelor de care s-a fost pomenit.

Eată însă că, nemijlocit, după ce ajunseră ei aice, românii, care sta ascunşi, sar deodată din toate părţile şi prind a răsturna copacii asupra lor.

Copacii, răsturnîndu-se şi căzînd care încotro apuca, făceau un huiet nemaipomenit, şi pre care tătar, cum îl ajungea, deauna îl şi culca la pămînt, făcîndu-l mii şi fărîmi.

Tătarii, deşi erau o mulţime nenumărată de dînşii, şi deşi erau pregătiţi cu cele trebuincioase de bătălie, văzîndu-se pe neaşteptate înconjuraţi, stîlciţi şi omorîţi de români, se băgară în toate, răcorile şi neştiind, în spaima şi groaza lor cea mare, ce să-nceapă şi să facă, apucară la fugă unii îndărăpt, iară alţii spre Cîrlibaba, şi numai foarte puţini stătură locului spre a da piept cu românii.

Dar în zadar, căci nici unii nici alţii n-o gîciră tocmai bine, pentru că românii, cărora le erau cunoscute toate fundoaiele şi poticile munţilor, nu-i lăsară cu una cu două să le scape din mînă, ci se luară în urma lor, şi care tătar apuca a ieşi teafăr de pintre copacii rămuraţi şi căzuţi la pămînt, nu puteau scăpa de săgeţile, spadele, securile, furcile şi coasele românilor.

Şi aşa în timp de vr-o cîteva zile, cît a ţinut harţa şi lupta aceasta, puţini tătari scăpară cu viaţă. Toţi ceialalţi fură stîlciţi zdrobiţi şi omorîţi. Şi unii dintre dînşii, unde au căzut, acolo au şi rămas şi putrezit, sau i-au mîncat fiarele sălbatice şi vulturii; alţii, după ce s-au mai uscat copacii, dîndu-li-se acestora foc, au fost arşi şi iarăşi alţii, adunîndu-li-se trupurile la un loc şi rădicîndu-se movile de ţărînă peste dînsele, fură în chipul acesta înmormîntaţi.

Asemenea movile se află în mai multe locuri.

Aşa pe muntele Rechitişul-mare, care se întinde între păreele Tatarca şi Tătărcuţa, în depărtare cam la jumătate de milă de la apa Moldovei, se află trei movile, care stau una lîngă alta în formă de triunghi în mijlocul căruia se află o groapă din care se vede că s-a luat pămîntul spre rădicarea lor. În aceste trei movile, care după forma şi făptura lor cea rotundă se cunosc de departe că nu sunt fireşti, ci rădicate de mîini omeneşti, seamănă că sunt înmormîntaţi tătarii, care au căzut în luptă nu departe de gura păreelor amintite mai sus.

Pe muntele Tătarca, şi anume în partea despre Cîrlibaba, se află aşijderea trei movile asemenea celor de pe Răchitişul-mare. În acestea se vede că sunt înmormîntaţi tătarii, care au căzut în lupta de la poalele şi de pe coastele muntelui acestuia, precum şi cei ce şi-au dat sufletul pe ţărmurile şi-n undele părăului Tătarca, care izvorăşte de sub muntele Opcioara şi curge spre apus pe lîngă muntele Tătarca, se varsă în părăul Cîrlibaba şi dimpreună cu acesta în rîul Bistriţa.

De la deal de Peatra tunată, care se află sub muntele Feredeul şi anume pe ţărmul stîng al părăului Breaza, se află iarăşi o movilă, care după forma şi făptura ei asemenea se cunoaşte că nu e firească, ci rădicată de mîni ominesci, în această movilă, care e cu mult mai mare de cît celea trei de pe munţii Răchitişul-mare şi Tatarca, se vede că sunt înmormîntaţi tătarii, carii au căzut în luptă înainte de intrarea lor în baia de argint.

Şi cum întru adevăr a trebuit să fie oarecînd o luptă înverşunată în locurile despre care am vorbit pînă acuma, se poate cunoaşte încă şi de pe aceea, că atît pe părăul Tătarca, care se revarsă în Cîrlibaba, cît şi la poalele munţilor Opcioara şi Tătarca, precum şi pe păreele Tătarca şi Tătărcuţa, cari se revarsa în Moldova, s-au aflat, pînă nu demult şi se mai află ici colea şi acuma cămeşi întregi precum şi frînturi de cămeşi de zele, apoi frînturi de spade şi alte arme. Însă oamenii ce le-au aflat, necunoscînd însemnătatea lor, mai pre toate le-au nimicit, cerând a face din cămeşi feliurite unelte, iară cu spadele, care, după cum spun cei mai mulţi, erau de oţel, au oţelit securile şi bărzile.

O parte dintre tătarii, care au scăpat ca prin urechile acului din mîinile românilor bucovineni, fugiră spre apus, voind să intre în Maramureş.

Un român bucovinean însă, prinzînd de veste despre aceasta, s-a aruncat degrabă pe un cal şi alergînd cît îi puteau lua picioarele acestuia înaintea tătarilor pe nişte plaiuri şi poteci cunoscute numai de dînsul, dete de ştire maramureşenilor că vin tătarii.

Maramureşenii, cum auziră că lifta păgînă vrea să intre în ţara lor, îndată s-au adunat la un loc, au înţînat pădurea de pe părăul Sihloaei din sus de satul Borşa, şi cînd au sosit şi au voit să treacă tătarii pe acolo cu scop ca să meargă mai departe şi să intre în Maramureş, au început din toate părţile a răsturna copacii înţînaţi preste dînşii, ca şi fraţii lor din munţii Bucovinei, şi-n chipul acesta a-i schilodi şi a-i omorî.

Cei mai viteji români, care s-au ţinut mai bine şi au omorît mai mulţi tătari în lupta aceasta, s-au numit Timnişeni. Şi Domnitorul de pe atunci al Maramureşului, drept mulţumită, recunoştinţă şi răsplată pentru vitejia şi bărbăţia ce-au arătat-o şi fapta cea bună ce au făcut-o, c-au scăpat ţara de urgia păgînească, li-au iertat birurile pe toată viaţa din neam în neam.

Vr-o cîţiva tătari însă, care scăpară cu obraz curat din toate luptele acestea, dar care se temeau că dacă vor mai îmbla mult timp rătăcind în colo şi-n coace prin munţi, românii vor da cu crucea peste dînşii şi li-or face şi lor capătul, zice că se suiră pe Bîtca Tătarcei, adică pe vîrful muntelui Tătarca şi acolo săpară şi zidiră în pămînt un fel de bordeie şi-n bordeiele acelea se ascunseră ca să nu dee românii peste dînşii.

Cît timp vor fi petrecut tătarii aceştia în bordeiele, ce şi le-au făcut, şi ce s-a întâmplat mai pe urmă cu dînşii, nu se ştie. Atîta se ştie numai că urmele bordeielor acelora, care acuma sunt surpate şi a căror intrare a fost în partea despre apus a muntelui, se cunosc încă şi în ziua de astăzi. Iar movilele, despre care am amintit mai nainte, se află ceva mai în jos de la gura acestor bordeie.

Ce se atinge de băieşii, care n-au căzut în luptă cu tătarii, precum şi aceea care au fugit spre Ardeliu şi Maramureş, se zice că iarăşi s-au întors la vetrele lor de pe valea Benei, dar, fiindcă atît locuinţele lor cît şi baia le aflară dărâmate şi arse de tătari, nu s-au ocupat mai mult cu scoaterea argintului, ci runculind munţii de prin apropiere, care pînă atunci erau acoperiţi cu tot feliul de copaci, mai ales însă cu molizi şi mesteceni, au trăit de-aici încolo numai din creşterea vitelor.

În sfîrşit, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că de cînd a fost această luptă crîncenă între tătari şi români, de atunci încolo a început a se numi muntele din apropierea Cîrlibabei cît şi păreele ce isvoresc de sub muntele Opcioara şi, curgînd unul spre apus se revarsă în Bistriţa, eară altul spre răsărit şi se revarsă în Moldova, Tătarca, iară părăul, care isvoresce de sub Dealul Glodului şi care, curgînd spre răsărit, asemenea se revarsă în Moldova, Tătarcuţa, spre aducerea aminte de tătarii, care, în trecerea lor spre Ardeliu, şi-au aflat moartea în aceste locuri, şi tot aşa se numesc şi astăzi.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA