| Editura Global Info / Literatură |
Simion Florea Marian
Tolpa şi Ştefan Vodă
Se zice că pe vremea lui Ştefan Vodă se afla pe lîngă curtea domnească un ţigan cu numele de Tolpa, care era un om deştept, glumeţ şi totodată foarte prefăcut.
Într-o zi, venind nişte români de la ţară ca să se jeluiască înaintea domniei pentru nedreptăţile din partea pîrcălabului lor, întâmpinară tocma cînd aveau să intre în curte pre ţiganul Tolpa.
— Ce vreţi voi, oameni buni? — îi întrebă acesta.
— Avem să vorbim oarece cu Măria-Sa Vodă… Acasă-i? — răspunseră românii uimiţi, socotind că cine ştie ce domn mare e acela cu care vorbesc.
— Acasă!… Dară ce aveţi voi să vorbiţi cu Măria Sa? Nu puteţi să-mi descoperiţi şi mie tainele voastre?… Eu v-aş putea foarte mult ajuta, deoarece şi eu sunt unul din cei mai mari sfetnici ai Măriei Sale!
Românii veniţi, necunoscîndu-l cine-i şi văzîndu-l aşa de vorbăreţ, i se încrezură ţiganului, cugetând că ceea ce le spune e adevărat şi-i istorisiră taina lor, adică: cum că pîrcălabul îi asupreşte din cale afară, cum că li se ia bir peste măsură, ba încă pe lingă aceea, mai în toate zilele, îi batjocureşte, îi bate şi-i chinuieşte fără milă şi fără vr-o pricină. Iacă de ce au venit ei să se jeluiască Măriei Sale Vodă!
— Oameni buni! — zise Tolpa, — nu purtaţi nici o grijă, întoarceţi-vă pe-acasă în voia cea mai bună, că eu vi-s omul!… Voi vorbi cu Măria Sa. Lasă dacă vă va mai asupri şi bate pîrcălabul vostru de azi înainte!
Românii îl ascultară şi se întoarseră bucuroşi spre case.
Tolpa, după depărtarea lor, căută un prilej bun să intre la Măria Sa în odaie.
Într-o zi Ştefan Vodă era voios.
Ştiindu-l atunci numai singur în divan, Tolpa intră deodată la dînsul în nuntru, plîngînd şi ţiindu-se cu mîinile de cap.
— Ce-ţi este ţie, Tolpo?… Ce plîngi?! — îl întrebă Vodă, văzîndu-l văitîndu-se cu mîinele de cap.
— Mi-a tras popa o palmă, Măria Ta!
— Pentru ce?…
— Pentru că n-am ştiut "Tatăl-nostru".
— A! tu păgînule! — îi zise Ştefan Vodă mînios, — tu să nu ştii "Tatăl-nostru"?… Păcat că n-am aflat eu aceasta mai demult, că de-atuncea te-aşi fi alungat de la curtea mea!… Mă, da ce eşti tu? păgîn? tătar? ori ce liftă rea? să nu ştii "Tatăl-nostru"?… Stăi numai!…
— Ba îl ştiu, Măria-Ta, da-l greşesc într-un loc.
— Spune-mi-l dar!
— "Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta…"
— Mai departe!
— Aici am uitat o vorbă.
— "Fie-n voia ta"… zi acuma mai departe!
— Fie în…
— Fie în voia ta… zi încă odată de la început, că iarăşi ai uitat!
— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, fie în…
— Fie în voia ta!… Măi da ce bătut cu leuc !… Un cuvînt să nu-şi poată însemna!… Zi încă odată de la început şi ţine bine minte: fie în voia ta.
— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, fie în…
— N-o să mai ţină minte!… Zi mai de multe ori: fie în voia ta.
— Fie în voia mea, fie în voia mea, fie…
— Nu aşa! ci: "fie în voia ta", adică a celui de sus, a lui Dumnezeu, şi nu întru a ta, nerodule şi năucule!
— Ei!… Fie!… d-apoi dacă uit!
— Apoi nu uita, că doar nu ţi-e dogit capul!
— Şi ca să nu uit, Măria-Ta, scrie-mi vorbele acelea pe-o hîrtie şi te iscăleşte, ca aşa să-mi poci aduce aminte totdeauna, cînd voi lua hîrtia în mînă.
Ştefan Vodă, nici visînd de cugetele ţiganului, luă o coală de hîrtie albă, curată şi scrise: "fie în voia ta", apoi se iscăli mai dedesubt "Ştefan Vodă" şi i-o dete ţiganului, ca să nu-l mai supere…
Tolpa — bucuria lui — ie hîrtia în mînă şi, cum ieşi din divanul domnesc, pe dată a pornit la ţară, anume cătră satul acela, de unde erau românii ce au fost venit la curte să se jeluiască pentru asuprirea peste măsură din partea pîrcălabului.
Ajungînd el în satul acela, dete poruncă să se adune toţi sătenii la un loc, dimpreună cu dînşii şi pîrcălabul, căci vine de la curtea domnească şi le aduce o vorbă mare de la Măria-Sa Vodă, pre care fiecine trebuie s-o asculte şi s-o împlinească…
După ce s-a adunat tot satul, dimpreună cu pîrcălabul la un loc, Tolpa vîrîndu-se în mijlocul adunării şi punîndu-se faţă în faţă cu pîrcălabul, pre carele a început mai întîi a-l mustra înaintea întregului sat pentru neomenia sa cu sătenii şi cu românii de jurul acel, apoi arătîndu-i iscălitura lui Ştefan Vodă, îi zise:
— Vezi ce este scris aici?
— Văd: "fie-n voia ta" — răspunse pîrcălabul, — dar eu nu ştiu ce vrea să însemneze aceasta!
— Nu ştii?… bine!… lasă că ştiu eu! — strigă Tolpa furios şi atunci pe loc porunci juraţilor să-l întindă jos înaintea adunării şi să-i măsoare vr-o cinzeci de beţe bune şi pipărate, zicînd:
— Iscălitura Măriei Sale porunceşte să pedepsim pre toţi aceia ce nu ştiu omenie şi asupresc pre fraţii lor din cale afară şi fără de vr-o dreptate!…
Pîrcălabul era nevoit să sufere bătaie, crezînd că aşa a poruncit Vodă.
El însă era unul dintre cei mai credincioşi mai supuşi şi mai plăcuţi domniei, şi ştiind aceasta, se mira foarte mult, cum de a putut Ştefan Vodă să poruncească ca să-l bată ţiganul Tolpa în faţa sătenilor, mai cu samă neaflîndu-se el cu nemic vinovat!…
La vr-o câteva săptămîni însă, după ce a fost bătut, avînd treabă numaidecît să se ducă la curtea domnească, se duse, şi ajungînd intră la Măria-Sa.
Ştefan Vodă, bucurîndu-sie de sosirea lui, îl primi cu aceeaşi prietenie şi căldură ca şi mai înainte.
Pîrcălabul s-a mirat mult de primirea aceasta călduroasă. Pricepînd atunci că nu poate să nu fie ceva la mijloc, că trebuie să-l fi pus cineva la cale şi de aceea poruncise ca să-l pedepsească, îl întrebă pe Vodă zicînd:
— De ce ai poruncit Măria-Ta lui Tolpa ca să mă bată înaintea sătenilor mei, că doară n-am făcut nimărui nici un rău.
Ştefan-vodă, uitîndu-se lung la dînsul, mirîndu-se şi el vorbele pîrcălabului, îi zise:
— Ce spui?…
— Ce spun?… d-apoi iacă cum şi iacă cum, şi începu a-i povesti toată istoria cum s-a întîmplat.
— A, mişelul! — zise Vodă mînios, de-aceea mi-a spus el că să mă iscălesc eu la cuvintele, ce nu le ştia din "Tatăl-nostru", ca să aibă cu aceea iscălitură putere de a bate!… Aşa-i treaba?… Lasă că mi ţi l-oi învăţa eu!…
Ştefan Vodă se făcu foc; porunci curtenilor să prinză pe Tolpa şi să-l spînzure.
Tolpa însă, cînd istorisea pîrcălabul Vodei şi cînd Vodă porunci ca să-l prindă şi să-l spînzure, stătea la uşă şi asculta toate, şi cum a auzit aceasta, îndată s-a făcut nevăzut, ascunzîndu-se în grădina domnească, care era foarte mare, ştiind că acolo nu va da nime de dînsul, iar trecînd mînia domnului, poate încă să scape cu viaţă.
În zădar l-au căutat curtenii ca să-l prinză, căci Tolpa nu era nicăiri. El bietul, de spaimă şi de frică c-o să-l spînzure, s-a fost ascuns în acea grădină aşa, că nici ziua mare cu lumina nu-l puteau afla, de l-ar fi tot căutat.
Mai spre sară, fiind o zi frumoasă şi călduroasă, ieşi Ştefan Vodă singur din curte şi se duse la preumblare prin grădina domnească tocmai în partea aceia, unde era Tolpa ascuns. Ţiganul văzîndu-l de departe că vine spre dînsul, se sui iute într-un măr şi se legă cu brîul ce era încins peste mijloc de un crac, lăsîndu-şi apoi picioarele să spînzure în jos, iar o aţişoară, ce o avea asemenea pe lîngă sine, o legă de altă creangă de deasupra capului său.
Văzîndu-l aşa, Ştefan Vodă zise cu milă:
— Zău că-mi pare rău de sărmanul Tolpa. Bietul, de bună samă auzind că am poruncit să-l omoare, pentru că a bătut pre pîrcălab, s-a spînzurat el singur, ne mai aşteptînd pre alţii…
Tolpa trăgea numai cu urechia.
Ştefan urmă:
— Dacă ar fi viu eu l-aşi ierta…
— Fie în voia ta! strigă Tolpa, sărind jos şi îmbrăţişînd picioarele Măriei-Sale.
— Fie în voia ta!... Bine că cel puţin de frica spânzurătorii ai învăţat Tatăl nostru! — zise zîmbind Ştefan Vodă. — Atunci m-ai prins cu iscălitura, acuma cu vorba, dar altădată nu mai scapi nici cu voia ta nici fără de voia ta!…
Era glumeţ Ştefan Vodă şi-i plăceau şi glumele altora, dar între o glumă şi o altă glumă ţinea la mijloc cîte nouă fulgere, şi vai de acela, pre care îl nimerea printre glume săgeata mîniei domneşti!
Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1878
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
