Ştefan Octavian Iosif

Credinţă

Baladă din Litvania

De cîntece răsună codrul
În faptul mîndrei dimineţi;
La casa mică din poiană
Descalecă un călăret.

„Hei, bună vremea, mătuşică.
Drăguţa unde mi s'a dus? —
Pe pat de moarte-i, sărmănica,
Acolo 'n cămăruţă, sus.

Voinicul urcă scara 'n pripă
Cu gînd pierdut, cu suflet stins
De uşă, biet, se sprijineşte
Nu poate 'nainta de plîns.

O vino, vino, mult dorite,
Căci în curînd mă vei dori:
Curînd aceşti doi ochi albaştri
Cu pînză s'or acoperi.

În haină albă de mireasă,
Mireasa'ţi va dormi 'n sicriu,
Şi n'o vei duce tu la nuntă,
Şi nici acasă, mai tîrziu.

M'or duce cioclii să mă 'ngroape,
Vei plînge tu nemîngăiat,
Apoi te-i logodi cu alta
Căci sînt destule fete 'n sat...”

„Tu ce mi-ai fost de-apururi dragă
Şi'n veci de veci nu mă 'ntristai —
De-ai ştii în inima'mi, sărmană,
Cu vorba ta ce rană tai!”

Lung se priviră plini de jale,
Aşa duios, cei doi iubiţi
Cu mînile înpreunate —
Copii de moarte logodiţi.

Atunci ea lin închide ochii;
El scoate-atunci încetinel
Inelul ce-l purta pe deget;
Pe gură-i puse-acel inel.

Şi dac'a plîns în clip'aceea
Mă 'ntrebi pe mine-acuma tu? -
Chiar eu am isbucnit în lacrimi
Şi n'am văzut: a plîns ori nu!

Groparul îns'avu de lucru
Să sape două gropi în şir:
Şi amîndoi acum alături
Dorm fericiţi în cimitir...