Ştefan Octavian Iosif

Din Paris

Visez. Încet se face dimineaţă...
Sus, din mansarda — cuib de rîndunică
Proptit de geam, mă uit în jos cu frică
La uriaşul adormit sub ceaţă.

În purpur mîndru soare se ridică,
Luteţiei i-azvîrle raze-n faţă!
Ceas neuitat! Privelişte măreaţă!
Aş vrea să zbor prin ferestruia mică...

Parisu-ntreg îmi cîntă la picioare.
Şi nu e vis. Trăiesc. Biruitoare
Se redeşteaptă simţurile-n mine...

Ca fluture gonit din floare-n floare,
Alerg pe străzi voios... În seri senine
Stau de poveşti cu stelele vecine...

Vuiesc trăsuri, tramvaie, trenuri, care
Se-ncrucişează-n sus şi-n jos. Drumeţii —
Năluci — aleargă ca năvala ceţii
Pe bulevarde-n veşnică mişcare.

Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adîncul pieţii,
De pretutindenea beţia vieţii
Înalţă zgomotoasele-i altare.

Mă cred pierdut. În juru-mi, rîs şi glume,
Şi cîntece, şi lume peste lume!
Visez că-not pe-un ocean în spume.

Căci curge-n clocot din ateliere
Potopul viu al gloatei uvriere
În vastele Parisului artere...