Editura Global Info / Literatură

Ştefan Octavian Iosif

La o ciocîrlie

După Shelley

Salut, zeiţă a cîntării! Căci pasere nu poţi să fii
Tu, care, plină de simţire
Prin viersu-ţi măiestrit din fire,
Reverşi din bolţile tăriei aşa voioase melodii.

Întocmai unui nor de pară mai sus şi tot mai sus te-avînţi:
Şi-n adîncimile albastre
Răsuni dasupra lumei noastre,
Şi tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînţi.

În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii,
Te legeni tu, fermecătoare,
Bătînd cu drag din aripioare,
Asemeni unei ideale, neţărmurite bucurii.

Plutind prin purpura-nserării, te pierzi şi nu te mai zărim;
Cum piere steaua cînd o-nghite
Lumina zilei strălucite,
Dar eu ţi-aud, ca şi-nainte, recitativul tău sublim;

Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare şters.
Şi-ndepărtata-i scânteiere.
Deşi se stinge din vedere,
Ne urmăreşte mai departe, urmîndu-şi calea-n univers,

Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt şi-n cer,
Precum din norul ce-o ascunde,
Lumina lunei blînd pătrunde
Şi-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.

Cu ce-aş putea să te asamăn? Nu plouă norii aurii,
Cînd rîde curcubeu-n zare,
Mai vesele mărgăritare
Ca ploaia trilurilor tale armonioase şi zglobii!

Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar;
Smulgînd superbe-accente lirii,
Sădeşte-n sînul omenirii
Fiori de temeri şi speranţe de cari ea nici n-avea habar!

Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat,
Vrăjită de iubirea-i castă,
Îşi cîntă dorul la fereastră,
În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;

Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut,
Cu licăritul lui eteric
Atrage ochii-n întuneric,
Dar, adumbrit de flori şi ierburi, rămîne totuşi nevăzut;

Precum, în adieri uşoare, un trandafir îmbobocit
S-alintă risipind pe drumuri
Ameţitoarele-i parfumuri,
Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;

Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău,
Nici frunzele foşnind vioaie
Înviorate după ploaie,
Nmic nu-i falnic şi zburdalnic şi limpede ca versul tău!

Ce tainice simţiri te-nspiră, o! pasăre sau heruvim!
Cîntăm noi vinul şi iubirea,
Dar unde este fericirea
Dumnezeieştilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim?

Cîntările de biruinţă şi corul nostru nupţial
Pe lingă imnurile tale
Sunt scîncete pustii şi goale:
Simţim în cîntecele noastre un nu-ştiu-ce lipsind fatal.

Ci spune-mi, de-unde-şi ia izvorul şi zborul glasul tău divin?
Din care cer? Din care valuri,
Fîneţe, cîmpuri? văi sau dealuri?
Ce dragoste de tine însăţi? Ce neştiinţă de-orice chin?

Căci în eternă veselie tu viaţa toată o petreci,
Nici umbra grijii-ntunecate
În veci asupră-ţi nu s-abate:
Iubeşti, dar patima iubirii nu poţi să o cunoşti în veci!

Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi,
Cunoşti secretul morţii poate,
Şi le pricepi mai bine toate —
Cum ai cînta altminteri oare aşa de clar şi de vioi?

Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios,
Şi-n viaţa noastr-atît de tristă
Rîvnim mereu ce nu există,
Şi cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.

Şi chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci,
Şi-n veci cu lacrime durerea
Să nu ne-ntunece vederea,
Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci!

Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preţ
Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri
Gîndirea omenească-n bracuri,
O, cîntăreţ ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreţ!

Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta,
Şi-un imn măreţ, în toată slava,
Atunci din pieptu-mi răsuna-va,
Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta!

Convorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA