Ştefan Octavian Iosif

Somnul lui Corbea

Din bătrâne basne ştiu de-o închisoare,
Peşteră adâncă, văduvă de soare,

Aerul, de-o poştă, l-otrăvesc bureţii,
Mucegai de veacuri spânzură pereţii,

Şi-năuntru doarme Corbea somn de vrajă,
Duhuri necurate lângă el ţin strajă.

Doarme uriaşul, răsturnat pe spate,
Ferecat în lanţuri pline de lăcate,

Barba-l înveleşte ca un strat de iarbă,
Viperi şi şopârle i-au clocit în barbă...

Şi-nchisoarea-i largă de-ar cuprinde-o ţară,
Totuşi lui i-atârnă picioarele-afară,

Ba mai pe-ndelete dacă s-ar întinde,
Două ţări alături ar putea cuprinde...

Însă Corbea doarme... Pân' să se deştepte,
Mult amar de vreme trebuie s-aştepte!

Doar abia pe geană de-l atinge-o rază.
Doamne, lume nouă, cum îngheţi de groază!

Doar prin somn de-şi mişcă trupul într-o parte,
Lanţurile-i grele zuruie departe,

Şi-o zbughesc prin găuri viperi şi şopârle...
— Hai, săracă lume, cum o să te-azvârle!