Editura Global Info / Literatură

Ştefan Petică

La poalele crângului

Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaş zbârnâie un cântec monoton şi un toporaş galben întinde petalele lui lacome de sărutări spre mine.

E lumină în aer, lumină multă şi toate celea sclipesc, desfăşoară o bogăţie orbitoare de culori.

Soarele trimite raze fierbinţi cari-ţi amintesc momente de profundă senzualitate...

Ridic capul.

Un nor cenuşiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rău într-o inimă nevinovată.

Sunt fericit. Senzaţii dulci mă năvălesc şi pare că mă doboară, atât sunt de multe şi atât sunt de intense.

Sufletul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde şi pe toate le simte.

De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrăţişarea caldă a razelor de soare, şi sărutările zboară prin văzduhul clar şi trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse.

Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea, ah, cât n-am simţit eu în noaptea aceea!

Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e remuşcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal şi întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.

Şi la poalele crângului, sub razele fiebinţi ale soarelui primăverii, renasc sărutările fierbinţi şi înfiorate din noaptea aceea, senzaţiile omorâtor de dulci, privirile lungi şi galeşe ale iubitei.

Şi visez, visez la poale de crâng

1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA