Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Beţia de cuvinte în "Revista Contimporană"

(Studiu de patologie literară)

Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mâinile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni“ (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cânepa, macul, viţa de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală.

Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte.

Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant à la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să aşezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă- râtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă.

În Bucureşti a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Ştiinţe. Se spune că vro 20 sau 30, alţii zic chiar 40 de redactori-colaboratori însufleţesc tinereţea acestei plăpânde fiinţe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulţumi pentru îmbelşugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere în folosul şi spre ilustrarea tratatului de faţă asupra beţiei de cuvinte în toate fazele ei, şi nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeaşi cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop.

În primele două numere ale Revistei contimporane ne atrage mai întâi suvenirea dlui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi! Nu ştim prin ce nefericită împărţire a materiei s-a întâmplat că în întregul număr de la 1 martie, deşi cuprinde vro 15 pagini despre el, nu i se citează decât două exemple: Oda la Moruzi, „cea mai sarbădă şi cea mai prozaică“, după chiar părerea dlui Sion, şi următoarele versuri:

Na, vouă banilor! Na, ţie Conachi!
Bravo ţie, Mihalachi!

Pas acum şi te mai îndoieşte de încântătoarea frumuseţe a muzei lui Conachi!

Oda sus-citată în lauda domnului Alexandru Moruzi începe aşa:

După ce cu-ndestulare
Din milă, cu bunătate,
Aduci ape curgătoare
În oraşele-nsetate;

şi aici dl Sion ne lămureşte că în adevăr Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iaşi, „de unde, vărsându-se prin o gură de leu, se împărţea pe la mai multe cişmele“, şi apoi continuă:

„am citat aceasta pentru ca să arăt că inspiraţiunea lui Conachi nu era o adulaţiune, ci exploziunea unui entuziasm nobil pentru îmbunătăţirile ce poetul vedea că se fac în ţară“.

Cum? Câteva cuvinte rimate asupra unor ţevi de apă aduse de prinţul Moruzi se şi numesc de dl Sion „exploziunea unui entuziasm nobil“ din partea poetului?

Deşi aceasta este deocamdată un abuz înc[...]nsemnător, poate chiar neobservat pentru cititorii mai puţin deprinşi, totuşi el constituie primul simptom al suferinţei de care este cuprins dl Sion. Cele următoare vor fi mai tari.

La pagina 15 ni se citează câteva versuri din Psaltirea lui Dositei, d. e.:

Limbele să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie.

Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinovată, deşi versurile sunt urâte, dar nevinovăţia încetează din momentul în care dl Sion cu ele se amestecă în prozodie: d-sa îşi permite a numi aceste trohee ale lui Dositei... hexametre!

Versurile de la pag. 17:

Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte,
Şi nu mă trece, ci-mi ia aminte,

dl Sion le numeşte... pentametre!

În împrejurări normale nu ar fi iertat unui literat, fie chiar membru al Societăţii Academice Române, să scrie asemenea lucruri. Dar în starea în care se află dl Sion când scrie, şi în care, precum vom vedea mai jos, se află şi alţi scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite mai mult cu un fel de interes psihologic.

Dl Sion, în urma acelei stări, pare uneori a pierde conştiinţa sigură despre ceea ce face, scrie când f[...]nţeles, când în contrazicere, când cu o violenţă de expresii nemotivată, de exemplu pag. 22:

„prima simptomă a perfecţionării sufletului lui Conachi fu predilecţiunea sa pentru poezie“,

şi îndată mai jos:

„toţi ştim cum ajunge cineva poet: el mai întâi trebuie să se nască cu asemenea predilecţiune“.

Apoi, la pag. următoare:

„de la 1806 pănă la 1834 Conachi a fost mereu în funcţiuni“,

şi îndată mai jos:

„dar în intervalul interupţiunilor sale din funcţiuni se ocupa cu profesiunea specială de inginer hotarnic“.

Apoi la pag. 90:

„Pe atunci însă, cată să ştim, amorezaţii nu-şi făceau curte în modul prozaic de astăzi, pe la teatruri, pe la baluri şi pe la grădine: damele nu ieşeau fără bărbaţii lor nicăierea, nici primeau visite când erau singure acasă; apoi bilete dulci şi parfumate nu erau în datina timpului. Curtea se făcea precum ne spune poetul Alecsandri în Barbu Lăutaru: amantul umbla cu lăutarii cântând toată noaptea pe sub ferestrele Dulcineei; sau, dacă era poet ca Conachi, făcea versuri, pe care... nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lăutari să le cânte.

Nu voiu să zic că cu moduri atât de prozaice Conachi făcea curte nobilei sale amante; nu e însă mai puţin adevărat că de la 1812—1828 versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt pănă la celalt al Moldovei.“

La pagina 24 dl Sion ne vorbeşte despre

„junele adolescent“.

Poate îi era teamă că vom crede adolescentul bătrân!

Tot acolo ne spune că

„ţara era în convulsiunile cele mai înflăcărate“,

şi la pagina următoare vrea să examineze cartea lui Conachi şi să vadă

„de ce calibru este“.

La paginile 102 şi 103, dl Sion, vorbind de sine însuşi, scrie:

„Apoi când m-am ridicat din adolescenţă şi m-am aşezat în capitală... mă duceam la casa lui Conachi adeseori, şi ospitalitatea aceasta o plăteam cetindu-i câteodată vreo compunere...“

Demn de observat e dl Sion când se desfată în tăria expresiilor. La pag. 96, vorbind despre ochi, zice:

„Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice să sunt scaunul sufletului şi al inimii?“

A-şi scălda sufletul în deliciul unor stele care sunt un scaun, iată o imagine a cărei soaţă se află numai în următoarea strofă a dlui A. Pelimon (nu este şi d-sa între cei 30—40 de redactori-colaboratori ai Revistei?):

Aste inimi prea-nfocate
Cu stilpări de nemurire
De al păcii imn legate
Cânt a patriei iubire.

Departe duce pe om beţia de cuvinte!

La pag. 90, dl Sion ne arată cum

„Conachi revărsa florile imaginaţiunii sale în adoraţiunea idolului ce încântase sufletul său“,

dar la pag. 93 se întrece şi zice:

„poetul vărsa tezaurii imaginaţiunii sale cu profunziunea unui crater în irupţiune“.

Despre întrebuinţarea de neologisme, precum sunt alegre, în loc de vesele, tandreţe, abandonez etc., nu este locul să vorbim aici: ne grăbim a termina critica în ceea ce priveşte partea dlui Sion din Revista contimporană prin citarea ultimelor sale cuvinte:

„Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să se urce ca fumul de tămâie către sufletul acestui veteran al Parnasului român, care a depus premiile geniului şi cugetării sale pe altarul culturii naţionale! Respect, veneraţiune şi glorie memoriei numelui său!“

Premiile geniului şi cugetării (adică poeziile) şi gloria memoriei numelui sunt un nonsens şi un pleonasm, care încheie într-un mod armonic lucrarea dlui Sion, citită la Ateneu, citită la Cernăuţi, citită la Bacău, şi, în sfârşit, tipărită în Revista contimporană.

Un alt autor care umple coloanele acestei reviste este dl Pantazi Ghica. D-sa ne îmbie cu o nuvelă istorică intitulată Marele vistier Cândescu. Ce palid devine dl Sion, cu toată „înflăcărarea convulsiunilor“ şi cu toată „profunzimea craterului în irupţiune“, îndată ce-l punem alături de violenţa limbajului dlui P. Ghica, care ar fi înmărmurit şi pe mai-sus-pomenitul Cabanis!

Pag. 80:

„Mihnea nu săvârşise încă aceste cuvinte, când o mulţime de femei, copii, bătrâni, sângerânzi, palizi, cu hainele rupte, sfăşiete, cu părul smuls, cu mâinile rănite,

intrară în gloată, în dezordine, înspăimântaţi, alergând, în sala sfatului domnesc. Din acea mulţime speriată, exasperată, două fete, două copile, se repeziră în braţele vistierului Cândescu, strigând: „Scăpare, tată! scăpare!““

Simţiţi, vă rog, toată gingăşia logică a acestei îmbelşugări de cuvinte: mulţimea intră în gloată şi în dezordine, ea este nu numai înspăimântată, ci şi speriată şi exasperată, ea are hainele nu numai rupte, ci şi sfăşiate, şi atunci în braţele vistierului Cândescu se reped două, nu numai fete, ci şi copile.

La pag. 82:

„Boieri, femei, copii, bătrâni, oşteni ieşiră toţi în linişte dar având pe figuri aceeaşi durere, aceeaşi exasperaţiune, aceeaşi desperare“.

Durere, exasperaţiune şi desperare!

„Armaşul Dincă Sârbu, şarpe încolăcitor, fiinţă târâtoare, astucioasă, ipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui Mihnea, când intră domnitorul în biserică, opri pe comisul Comăneanu la uşa sfântului locaş.“

Grozav e Dincă Sârbu, şi ar fi mai grozav dacă nu ar deveni ridicol în această descriere.

„Astfel se făcu trista şi ruşinoasa instalare a lui Mihnea III, cu pronosticuri atât de lugubre şi în condiţiuni atât de funerbe pentru ţară.“

Condiţiuni funebre? Aceasta nu prea are înţeles în româneşte. Dar pe dl Ghica nu-l supăr[...]nţelegerea. În fantezia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, şi d-sa pescuieşte când pe unul, când pe altul, şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaşi teme, cu combinări şi permut[...]n marginea numărului de cuvinte date. Înţelesul rămâne acelaşi şi uneori fraza câştigă. D. e.:

„Astfel se făcu lugubra şi funebra instalare a lui Mihnea cu pronosticuri atât de triste şi în condiţiuni atât de ruşinoase pentru ţară.“

Şi mai sus, pag. 75:

„Nici o voce nu răspunse, toată lumea, tăcută şi cuprinsă de o adâncă întristare, păstra un silenţiu lugubru“.

Lumea tăcută păstra un silenţiu! Sau, tot aşa de bine, lumea silenţioasă păstra o tăcere. Sau, mai amplificat: lumea lugubră păstra un silenţiu tăcut.

Am cita mai multe simptome ale dlui Pantazi Ghica, dacă am fi avut răbdarea să citim nuvela d-sale şi în numărul revistei de la 1 aprilie 1873. Dar această răbdare n-am avut-o şi ne mărginim să spunem că dl Ulysse de Marsillac în Journal de Bucarest o laudă foarte mult şi o numeşte savantă.

Între expresiile cu care dl Pantazi Ghica înavuţeşte sărmana limbă română figurează, pe lângă silenţiul lugubru, rapace, avaricios, astucios, furb şi adat (adonné).

Mult mai fin e dl Vasile Alexandrescu-Ureche.

Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necunoscâ ndu-le însuşi bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune.

După un tipic cunoscut încă din Adunarea naţională, pe care o inspira d-sa odinioară, dl Alexandrescu-Ureche, în studiul asupra lui Miron Costin, cu care începe juna Revistă, vrea să ne arăte meritul lui Miron Costin ca om de ştiinţă şi ne zice:

„După cum Cantù defineşte istoria conform ultimelor, modernelor teorii: „l’histoire est le recit d’événements importants afin de connaître le passé et par lui de conjecturer l’avenir probable“... aşa a zis Miron Costin când ne spune că istoria ne învaţă: „Cu acele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“

Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secole mai nainte de atâţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“

Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor, de când istorici există, şi este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta printre istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decât a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat „cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei“ moderne.

La pag. 1 şi 2 a revistei ni se susţine că:

„istoria, fiica filozofiei, nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea“,

şi îndată se adaogă:

„istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“.

La pag. 2, dl Alexandrescu vorbeşte despre lăutarii, care singuri

„fac istorie... pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu“.

Acel (5) pus lângă Attila ne trimite în josul paginii, la autorii antici din care îi izvorăşte dlui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 435) şi istoria lui merge numai pănă la 378 după Chr.

La pag. 9, eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu

„cu Voltaire, abia în secolul XVII şi XVIII“.

Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani când se sfârşeşte secolul al 17-lea, şi în această vârstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“.

Dar unde este tare dl Ureche este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transportă în acea lume fericită, unde prozaica lege a logicii şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, şi ne încântă cu sonuri ca cele următoare:

„Nu, oricât am putea supăra vreunul din acele spirite de care altădată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ce este românesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita, Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date şi domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“

Bietul zeţar nu s-a prea orientat în aşezarea literelor acestor spanioli, şi astfel errata de la sfârşitul numărului ne invită să citim Ocampo, Morales în loc de Olaniro Morales. Fie şi Ocampo, Morales!

Să ne atragem în trecăt, deşi cu multă mâhnire din parte-ne, râsul sau deplângerea dlui Ureche, mărturisind cu sinceritate că, după părerea noastră, nu ar fi nici o scădere pentru Miron Costin de a fi comparat lui Comines sau lui Froissart. Dl Ureche crede că Miron Costin le este fără comparare superior, după acelaşi tipic după care credea altă dată, într-un foileton al Adunării naţionale, că o palidă imitare a lui Văcărescu este superioară originalului lui Goethe.

La pag. 6, dl Ureche ne înşiră alte nume, spunându-ne că:

„Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery“.

Ce-o fi căutând printre aceşti istorici Leibniz şi Descartes? Altă dată, dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură.

Dar în starea intelectuală în care se află d-sa când scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect, şi în această privinţă trebuie să recunoaştem că Cimabue e foarte bine ales.

În numărul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni se înfăţişează doi autori mai noi, cu lucrări mai scurte.

Unul este D. Aug. Laurianu. D-sa face o critică a unei traduceri din Molière şi a dramei dlui Scurtescu, Rhea Silvia. Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în câteva rânduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuşi pe Romulus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie:

„Pentru a trata asemenea subiecte, se cere, pe lângă atâtea alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.

Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva.

Acelaşi domn scrie la pagina 158 şi 159:

„Nu este aici locul de a căuta raţiunea preeminenţei traducţiunilor asupra compoziţiunii şi raportul ce există între autor şi executor. Cănd vom scrie în special despre teatrul nostru, vom elucida aceste chestiuni colaterale rândurilor de astăzi. Deocamdată, ne mulţumim de a declara într-un mod categoric că n-avem idei preconcepute contra nici unuia din modurile în care se manifestă literatura scenală la noi“.

Auzi, frate! Junele Laurianu ne declară „într-un mod categoric“ că nu are „idei preconcepute“!

Ce fericire pentru „literatura scenală“ a României şi pentru „chestiunile colaterale rândurilor de astăzi“!

Cel din urmă autor însemnat în no. 2 al Revistei se numeşte George Marian. D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre

„un colţ al ţării unde m-am ploieştit, era să zic pleoştit“.

Acest domn de la Ploieşti, eram să zic... are mult spirit. D-sa iubeşte „la causerie“ ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană prin un Ciaiu la doamna Cutare. Ce mai eleganţă în toată conversaţia! Domnul de la Ploieşti o începe prin a face doamnei Cutare din Bucureşti un

„compliment pentru toaleta sa de un perfect bun-gust“,

şi complimentul era, fără îndoială, de un perfect bun-gust, ca şi cel următor, despre care ne spune dl Marian:

„cultul frumosului există în Ţara Românească. Mă inhăţai de acest cuvânt ca să spun că n-ar putea fi îndoinţă despre aceasta decât numai când frumosul n-ar fi reprezentat la noi prin imagini vii ca dna Cutare. Complimentul însă nu produse efect.“

Dar nu pentru aceste galanterii ploieştite, eram să zic..., intră dl George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala dlui Ureche în privinţa numelor proprii. După ce ne-a spus, desigur cu multă competenţă, că concertele Societăţii filarmonice sunt

„destinate a face pe public să fugă văzând numai numele lui Beethoven pe afiş“,

continuă:

„Graţie dnei Cutare, mă împăcam cu muzica clasică de care mă desgustase concertele puţin divertisante ale Societăţii filarmonice. Un caet din Mozart se aflà pe piano. Doamna Cutare îl deschise şi ne jucà nemuritoarea uvertură a operei Freischütz (Robin des Bois).“

Admirabila doamna Cutare! Deschide un caiet din Mozart şi joacă din el uvertura lui Freischütz. Ai să vezi că în numărul viitor al Revistei are să deschidă caietul lui Weber şi să ne joace uvertura lui Don Juan.

După exemplele fenomenale, citate pănă acum, am mai adăoga câteva cuvinte în privinţa întregii întreprinderi numite Revista contimporană, dar ne e teamă că redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurianu,

„într-un mod categoric“,

că nu au idei preconcepute nici măcar în contra — beţiei de cuvinte.

1873

TE-AR MAI PUTEA INTERESA