Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

O cercetare critică asupra poeziei române

PREFAŢA LA EDIŢIA DINTÂI

Cartea de faţă a fost altfel proiectată decât se prezintă publicului acum.

Sunt aproape doi ani de când membrii societăţii „Junimea“ consacră o parte din timpul fiecărei şedinţe a lor la lectura poeziior române publicate până astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune română o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţământ poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni. Însă din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele.

Critica se află la începutul volumului, iar câteva exemple de poezii mai bune la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română în anul 1867.

T. M.
Iaşi, iunie 1867

PREFAŢA LA EDIŢIA DE LA 1892

Studiul elementar asupra poeziei române apăruse întâi în primele numere ale Convorbirilor literare (1 martie—15 iunie 1867) şi fusese apoi publicat în volum deosebit.

„Exemplele de poezii mai bune“, care însoţeau acel mic volum de la 1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă. Cele 11 poezii lirice, 10 fabule-epigrame şi 13 balade de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, M. D. Corne, G. Creţeanu, Donici, I. Negruzzi, Nicoleanu, T. Şerbănescu şi A. Sihleanu, relevate atunci ca singure posibile, nu mai pot avea astăzi această însemnare.

De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. „Pastelurile“ şi baladele războinice ale lui Alecsandri, poeziile lui Naum, Vlahuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ollănescu-Ascanio, A. C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Micle şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie.¹ Unele din ele au înălţat limba, forma, ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866.

Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani rămâne dar numai ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de progres.

T. M.
Bucureşti, septembrie 1891

POEZIA ROMÂNĂ - CERCETARE CRITICĂ

I - Condiţiunea materială a poeziei

Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.

Este dar o condiţiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-şi realizeze obiectul. Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înţelege limba sanscrită, deşi poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia cuvintelor, totuşi nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întâi de toate ca un mijloc de a deştepta imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte posibilitatea percepţiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, şi fără a înţelege ideea străină ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfăţişarea unui cult necunoscut al antichităţii, are totuşi pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă şi este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu.

Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice. Când cetim, d. e., la Bolintineanu:

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite.
Astfel după dealuri verzi şi numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.

partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-şi întinde braţe veştejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.

Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă. Noţiunea abstractă „cina cea de taină“ poate fi adevărată, dacă îi cunosc relaţiunile esenţiale din istorie, însă pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie s[...]ncorporez într-o materie sensibilă, să mi-o deping cu culori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi deştepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias).

Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decât noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuşi nu sunt şi nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată.

Pentru a demonstra acest adevăr, demonstraţiune cu atât mai importantă cu cât din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra în câteva amănunte ale producţiunilor adevărat poetice şi vom arăta cum o sumă de particularităţi esenţiale ale poeziilor frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr.

Poetul, chemat a deştepta, prin cuvintele ce le întrebuinţează, aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa auditoriului, ce trebuie să le aibă el în fantezia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, şi cine le auzea atunci îşi reproducea prin ele acea imagine materială din care se născuseră. Cu cât înaintează însă limba, cu cât experienţa se întinde peste mai multe sfere şi cuprinde cunoştinţa a tot mai multe obiecte de acelaşi fel, cu atât cuvântul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte câştigată din nou, pierde una câte una din amintirile sensibile de mai nainte şi, devenind o noţiune generală, se ridică pe calea abstracţiunii spre sfera ştiinţei, însă se depărtează în proporţie egală de sfera poeziei. Să luăm, d. e., cuvântul eminent. Când zice astăzi cineva „inteligenţă eminentă“, nu leagă nici o imagine sensibilă cu aceste cuvinte. Altfel a fost în vechime, în acea vechime romană, care a întrebuinţat pentru prima oară cuvântul eminens. Eminens sta în legătură cu vechiul meno, care însemna a fi înălţat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvântul mensa, care mai înainte vrea să zică orce ridicătură, masă, bancă, scenă pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arăta o ridicătură mai frapantă decât celelate, scoasă la iveală dintre toate, şi eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibilă foarte semnificativă. Astăzi a dispărut elementul material din concepţiunea acestui cuvânt, eminent este o noţiune exclusiv intelectuală. Eminens cel vechi putea fi o expresie poetică, eminentul de astăzi este o expresie esenţial prozaică.

Ceea ce s-a întâmplat cu eminens s-a întâmplat cu cele mai multe cuvinte ale limbii române şi a tutulor limbilor indo-europene: cuprinsul lor, în procesul psihologic al formării noţiunilor, a devenit aşa de eteric, încât nu mai posedă decât o slabă amintire de sensibilitate.

Ce importanţă are această eterizare pentru ştiinţă am arătat cu altă ocaziune². Rezultatul însă pentru artă este că poetul nu mai poate întrebuinţa toate cuvintele limbii simplu, aşa precum sunt admise astăzi pentru însemnarea obiectelor gândirii lui, ci trebuie sau să le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comparaţiuni, în orice caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce exprimă aproape acelaşi lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fanteziei sale.

Dacă, precum am arătat, prin progresul logic al inteligenţei limbistice într-un popor, gândirea cuvântului, care gândire avea la început trup şi suflet, şi-a pierdut cu timpul trupul şi şi-a păstrat numai sufletul, un suflet rece şi logic, oglindă credincioasă a raţiunii omeneşti, poetul trebuie mai întâi de toate să încălzească acest product şi să resusciteze în imaginaţiunea auditoriului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte.

1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeţilor de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvântului celui mai puţin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin această afirmare. Când zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiindcă-mi dau o noţiune intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; când zic „durerea mă cuprinde“, locuţiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată“ etc. sunt alte variaţiuni corespunzătoare trebuinţei de sensibilitate în cugetarea aceluiaşi lucru. Şi astfel vedem poeţii preferând cuvintelor abstracte pe cele ce exprimă o gândire mai individuală şi calităţi mai palpabile.

A. Mureşanu, în loc de a vorbi de armata turcească, de Rusia, de patria română, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizează aceste noţiuni şi zice:

N-ajunse iataganul barbarei semilune
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

Schiller, în Moartea lui Wallenstein³, zice:

Pălăria
De amiral mi-ai smuls-o de pe cap.

Şi în alt loc:

Cu ochi posomorât
Privesc ei pe străini în ţara lor,
Şi bine le-ar veni să ne trimită
Acasă cu un pumn de bani
etc.

Camõens zice (Lusiada, cântul V):

După ce am trecut linia arzândă ce separă lumea-n două.

Din aceeaşi particularitate poetică se explică farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule este cunoscut din alţi autori, poate nici unul nu este original al lui. Dar ceea ce este original în La Fontaine este acea alegere admirabilă de cuvinte, prin care în modul cel mai simplu se exprimă lucrurile în natura lor palpabilă:

Maître corbeau sur un arbre perché
Tenait en son bec un fromage,
Maître renard par l’odeur alléché
etc.

Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie
etc.

Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantezie de poet, se fereşte pănă la exagerare de cuvinte abstracte şi, dacă le întrebuinţează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă.

Exemple se află pe fiecare pagină a operelor sale. Să ne mărginim la câteva din cele traduse în româneşte, din Macbeth⁴:

Să pot răsturna cu viteaza mea limbă
Orice te-ar depărta de la cercul de aur.

„Cercul de aur“ în loc de coroana regală, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth:

Su[nt] deplin hotărât: întins e orice nerv / Spre teribila faptă.

În actul III, scena I:

...eu su[nt] rădăcina / Şi tatăl multor regi.

În scena 4:

Am înotat în sânge atâta de departe,
Încât de-a mă întoarce tot aşa greu îmi vine
Cât de-a merge înainte. În cap îmi clocotesc
Curioase gândiri.
Etc., etc.

Amis, ne creusez pas vos chères rêveries,

zice Victor Hugo (Feuilles d’automne, 29).

2. Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuinţat de poeţi pentru a produce materialul sensibil în gândirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele şi adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“.

Substantivul şi verbul singur, chiar când se refer de-a dreptul la obiecte şi acţiuni materiale, nu produc în mintea noastră decât o slabă amintire de sensibilitate, mai mult o nălucire a materiei decât o adevărată impresie. Când zicem, d. e., Hasdrubal fu ucis în bătălia de la Metaurus, nu ne gândim la imaginile sensibile ce ar trebui să fie cuprinse în aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l închipuim în figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici bătălia, nici râul Metaurus: aceste substantive şi verbe sunt numai semne uscate pentru gândirea abstractă a faptului istoric, gândire exclusiv prozaică.

Poetul nu poate întrebuinţa asemenea verbe şi substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrosp[...]n partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d. e., epitetele constante ce le aflăm în Homer lângă persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numeşte pe Ahil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginaţia să-şi reproducă persoana în plenitudinea ei de viaţă palpabilă. De aceea Homer zice totdeauna Achil cel grabnic la picior, şi te sileşte astfel să-ţi construieşti în fantezia ta o imagine mai sensibilă a eroului; Homer zice Diomed cel bun la strigăt, Minerva cu ochiul albastru etc.

Shakespeare, în Macbeth, unde vorbeşte Banquo cu vrăjitoarele, le descrie:

Se vede că înţelegeţi,
Căci fiecare pune degetul ciuntit
Pe zbârcitele buze.

Şi în alt loc:

Voi fi silit să iau
De la noapte-mprumut vreuna din a ei
Întunecate oare.

Alecsandri, în frumoasa poezie Groza, deşteaptă cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care însoţeşte obiectele gândirii:

Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce aproape-i ardea,
Pe o scândură vechie aruncat afară
De somnul cel veşnic Groz-acum dormea...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai făcu o cruce şi zise plângând
etc.

Frumos este adjectivul sensibil în strofa lui Mureşanu:

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n jur de tine
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii...

Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu:

Noaptea se întinde, şi din geana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Colo, sub o neagră stâncă,
Geme râul spumător,
Pacea nopţii e adâncă,
Luna doarme pe un nor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Caigi! vezi, noaptea vine
După dealuri fumegând.
Pe un pisc sălbatec şi vijelios
Unde urlă-n poale Argeşul spumos,
Este o cetate
etc.

3. Un alt mijloc de a realiza aceeaşi condiţiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor. Prin aceasta se introduce în gândirea cuvintelor o nouă mişcare, neobişnuită în proză, şi tocmai de aceea surprinzătoare, ce deşteaptă imaginea sensibilă şi colorează schema palidă a cuvântului prin cea mai energică viziune.

Nici Homer nu mai întrebuinţează verbul simplu a săgeta, ci zice:

„Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică“.

În Horaţiu grija se urcă pe corăbii:

Scandit aeratas vitiosa naves / Cura.
Od. II, 16.

În Sofocle ajutorul are „ochi voioşi“ etc.

Cea mai pitorească fantezie şi în această privinţă o are iarăşi Shakespeare:

Lumina a intrat / Deja cu noaptea-n luptă,

zice Lady Macbeth.

Sacrilegul omor a călcat sfântul templu
Al regelui furând viaţa din altar,

strigă Macduff:

Pân-a nu mântui
Nocturnul liliac monachescul său zbor
Şi pân-a nu trage cornuratul gândac,
Somnoros bâzâind, clopotul de noapte,
Se-mplineşte-o faptă de crudă pomenire,

prevesteşte Macbeth:

Grozavul omor,
Ce santinela sa, lupul, l-a trezit
Urlându-i ora nopţii, păşeşte stafios...
Pământ nestrămutat, n-auzi pasul meu
Oriunde m-ar purta, ca nu pietrele tale,
Destăinuindu-mi fapta, să lipsească pe noapte
De grozava tăcere ce-acum nevoieşte.

Trecând la literatura noastră, deşi nu ne putem aştepta încă la aceeaşi fantezie viguroasă, totuşi constatăm întrebuinţarea aceluiaş mijloc de personificare.

În exemplul citat din Bolintineanu:

Colo sub o neagră stâncă
Geme râul spumător.
Pacea nopţii e adâncă.
Luna doarme pe un nor,

impresia produsă din această strofă provine mai ales din personificarea lunii în versul din urmă.

Asemenea în o poezie a lui Gr. Alexandrescu:

Este ora nălucirii: un mormânt se dezveleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese, o zăresc,
Iese, vine către ţărmuri, stă, în preajma sa priveşte —
Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc.

Dintre toate poeziile „Dlui Marelui Logofăt“ I. Văcărescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintâi din O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti, şi frumuseţea lor stă mai ales în personificarea amorului:

N-am să scap, în piept port dorul
Peste ape, peste munţi,
Văz că peste mări amorul
Când o vrea îşi face punţi.

La Carpaţi, mi-am adus jalea,
Lor am vrut să hărăzesc:
Răsunetul, frunza, valea,
Apele mi-o înmulţesc!

Mii de piedici, mii de curse;
Peste firea toat-a-ntins,
Lacrimi înzadar sunt curse:
Unde-oi merge, eu sunt prins.

Aceste exemple vor fi deajuns pentru a da o idee despre personifică rile poetice şi pentru a dovedi că şi ele sunt născute din necesitatea de a sensibiliza gândirea prea abstractă a cuvintelor.

4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la acelaşi rezultat, comparaţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gândirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, şi cu cât această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atât imaginaţia este silită a-şi construi figurile sensibile cuprinse în cuvinte.

Talent fără noroc
E de prisos:
Tămâia fără foc
N-are miros,

zice Goethe în proverbele sale rimate.

H. Heine compară:

Ca un rege e păstorul,
Tron e dealul înverzit,
Iar coroana e deasupra-i
Soarele cel strălucit.

La picioare îi sunt mieii,
Curtezani linguşitori,
Cavaleri îi sunt viţeii,
Ce aleargă printre flori.

Ţapii sunt actori de curte.
Dar când păsări ciripesc,
Clopotele când răsună,
Fac orchestrul cel regesc.

Şi toţi cântă şi încântă,
Apa-ncepe a şopti,
Şi cu arbori-mpreună
Vor pe rege-a adormi.

În acest timp stăpâneşte
Un ministru, acel câne
Ce lătrând vrea să arate
Că veghează peste stâne.

Ca din vis oftează prinţul:
Cârmuirea e prea grea!
Ah! aş vrea să fiu acasă
Şi lângă regina mea.

Pe-al ei sân se odihneşte
Capul meu cel obosit,
Şi în ochii-i se cuprinde
Un regat nemărginit!

* * *

De tous les océans votre course a vu l’onde,
Hélas! et vous feriez une ceinture au monde
Du sillon du vaisseau,

compară V. Hugo (Feuilles d’automne, 6).

Tandis que votre ami, moins heureux et moins sage,
Attendait des saisons l’uniforme passage
Dans le même horizon;
Et comme l’arbre vert qui de loin se dessine,
A sa porte effeuillant ses jours, prenait racine
Au seuil de sa maison!

* * *

Ca un glob de aur luna strălucea,

începe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice.

Mihai mândru vine iară, / Falnic ca un stâlp de pară.

Două observări dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuală a poeziilor române: cea dintâi se referă la noutatea, cea de a doua la justeţea comparaţiunilor.

Punctul de plecare pentru orice comparare poetică a fost necesitatea sensibilizării obiectelor. Însă pentru ca acest scop să fie atins, comparaţiunea trebuie să fie relativ nouă, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am arătat că se întâmplă cu vorbele izolate se întâmplă şi cu comparaţiunile: prin uzul zilnic îşi pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una şi aceeaşi comparare, nu mai avem pentru ea atenţiune, şi nu ne mai reproducem cuprinsul material. Când zic, d. e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locuţiunea oarecum ca un semn convenţional pentru gândirea abstractă a unei calităţi. Precum prin deasa întrebuinţare se tocesc monetele şi se pierde chipul şi pajura exprimate pe ele, aşa din comparaţiunile prea des auzite se şterge imaginea sensibilă; şi cu aceasta toată raţiunea lor de a fi.

Rămâne acum la tactul lingvistic al poetului de a simţi care metaforă se poate întrebuinţa cu succes şi care a încetat de a mai fi comparaţiune sensibilă şi, prin urmare, trebuieşte, pentru un timp, sau cu totul depărtată, sau cel puţin modificată în poezie. În această privinţă, nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încât poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele: aceste sunt florile, stelele şi filomelele.

Toate amantele poeţilor noştri sunt ca o floricică sau ca o steluţă sau ca amândouă în acelaşi timp (lucru mai greu de închipuit), toţi prinţii, toate aniversările, toate „zilele mărite“ sunt ca o stea mare, şi toate impresiile poetice se deşteaptă când cântă filomela. Astăzi însă am citit atâtea flori şi floricele, stele, steluţe, stelişoare şi filomele în versurile române, încât acum primim aceste cuvinte numai ca nişte semne uscate, obişnuite în vorbire, prin urmare fără nici un rezultat poetic.

Spre a mai putea fi întrebuinţate asemenea metafore în literatura română, trebuiesc împrospătate în mod original prin alte cuvinte, care să fie în stare a renaşte din nou imaginile în frumuseţea lor primitivă. Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicaţiune:

Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie
Stea dulce şi iubită a sufletului meu...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, blândă, mult duioasă şi tainică lumină...

Aci imaginea îşi produce efectul ei fiindcă este pregătită şi reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie etc.

Cât de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvânt mai energic), sunt comparaţiuni ca aceste:

Căci eu în lume sunt ca o floare,
Şi cu iubirea mă mai nutresc
Ş-a filomelei dulce cântare
Pare că-mi zice: ah, te iubesc!
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dragă Elizo, tu eşti mai dulce
Decât o roză, decât un crin...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Frumoasă ca o roză erai în astă lume,
Frumoasă ca o floare, ca floarea delicată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu eşti o stelă, ce dai lumină...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce e noaptea când nu cântă
Filomele printre flori?

Dacă e vorba să comparăm tot cu flori, să ne luăm mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai de rând, care toate au cel puţin originalitate în determinarea florilor şi nu vorbesc numai de roze şi de crini. Cât este de expresivă următoarea strofă, născută pe str[...]le Bucureştilor!

Frunză verde măr sălciu,
La grădină-n Cişmegiu,
Două fete frumuşele
Mi-a furat minţile mele:
Una oacheşă şi naltă
Ca o dalie învoaltă.
Alta blondă mijlocie
Ca o jună iasomie,
Una are ochi de mură,
Care inimile fură,
Alta două viorele
Ce te scoate din oprele
etc.

A doua condiţiune pentru admiterea comparărilor este: ca ele să fie juste. Comparările sunt chemate a da o imaginaţie sensibilă pentru gândirea prea abstractă, însă această imagine trebuie să fie potrivită cu gândirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere şi constituie o eroare. E de necrezut cât de des păcătuiesc scriitorii în contra unei aşa de elementare reguli a conceperii, întrebuinţând comparări false sau pline de confuzie.

Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori uneori aşa de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, şi cu cât autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atât, se înţelege, impresia este mai ridicolă.

Un poet compară:

Primăvara cea dorită de la sferele senine
Pe-a zefirului aripe între noi voioasă vine,
Sub uşoarele ei pasuri mii de flori au răsărit,
Câmpul, muntele şi codrul de nou iar au înverzit,
Aerul senin s-adapă de-a suflării ei miroase,
Şi din sânu-i rourează pe ţarine ploi mănoase.

Primăvara vine cu pasuri uşoare şi plouă din sân!

Altul zice:

Talia-ţi naltă şi subţirică
Ochii tăi negri de abanos,
Mâna ta albă şi mititică
Face din tine un cer stelos.

Talie înaltă, ochi negri şi mâna mică fac un cer stelos!

Un poet cântă:

Să fiu zefirul, să fiu zambilă,
Prin cele fete să salt uşor.

Altul compară:

Sus la Petricica
Când mergea fetica
Şi sta ziulica,
Viţeii păzea -
Îşi lua de furcă,
Şi ca o haiducă,
Şi ca o nălucă,
În tufiş torcea.

Şi în alt loc:

Ochii cum îi joacă
Ca la o şerpoaică,
Ca o panduroaică
etc.

Citim într-o foaie nouă din Iaşi (septembrie 1866):

Ador tare adevărul,
Îl ador că e frumos,
Precum e în floare mărul,
Al livezii pom frumos.

Adevărul frumos ca mărul!

Unul începe:

Belă copilă, de graţii plină,
Muză sublimă, soare d-amor,
Coruri de nimfe pe buza-ţi lină
Le văd cum joacă încetişor.

Închipuiţi-vă o buză pe care joacă coruri de nimfe!

Unul se adresează la iubita sa:

Tu, floare frumuşică, ca de măreaţă, / Ca dânsul de albastră...

Iar altul zice:

Aste inimi prea-nfocate
Cu stâlpări de nemurire
De al păcii imn legate
Cânt a patriei iubire!

Ce imagine teribilă! Inimi înfocate, legate de un imn cu stâlpări de nemurire!

Dar destul şi prea destul din această infirmerie a literaturii române, şi să revenim la partea serioasă a cercetărilor ce ne ocupă. Recapitulând rezultatul dobândit din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm ca demonstrate următoarele propoziţii din începutul cercetării de faţă:

Particularităţile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparaţiuni) purced toate din trebuinţa de a sensibiliza gândirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.

Din aceste reflecţii înţelegem în acelaşi timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou şi original trebuie să fie în vestmântul sensibil cu care o învăleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvântul poetului stabileşte un raport pănă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturii.

Ne pare important a insista asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturii: căci tocmai ele sunt astăzi pierdute din conştiinţa tinerii noastre generaţii, şi de aceea astăzi suntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societăţii române. Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu⁵, Gr. Alexandrescu. Atât cel puţin este sigur, că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealaltă.

De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Exemple vor explica mai bine ce însemnează aceasta, şi pentru mai multă lămurire să începem cu o poezie foarte caracteristică a unei celebrităţi de ale noastre către C. Negri:

O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire
Şi viaţă României nu-ţi vor putea ierta
Că ai luat o parte de lauri la unire
Prin insistenţa ta!

A face-un singur popol, o singură domnie
Din două; a restrânge atâţia postulani:
Crezi tu că o să facă vreodată bucurie
Acestor sclavi tirani?

Cuvântul datorie spre ţară e un nume!
Şi patria o umbră, mărirea un eres!
A face să rămâie despreţuită-n lume
Şi-n umbră mai ales,

A pune interesul persoanelor nainte
De interesul ţării, a nu simţi vrun dor
Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte,
Aceasta-i legea lor!
etc.

Toate aceste strofe cuprind un şir de cuvinte reci, fără imagine, şi prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime, o monstruozitate literară. Dacă un adevărat talent poetic a ajuns la această decadenţă, ce să mai aşteptăm de la ceilalţi?

Unul ne face următoarea „poezie“ epică:

CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594)

Cu o despărţire de români aleasă
Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă,
Radu, Stroe, Preda, cei trei fraţi Buzeşti,
Şi Stoica şi Radu, fraţi Calomfireşti,
În câteva ore bat oastea tătară
Şi în două rânduri ei o sfărâmară;
Apoi pun pe goană hordele barbare.
Secerând cununa cea nemuritoare.
În această luptă trei sute olteni,
Bravi ca şi eroii din Călugăreni.
Singuri se luptară, bravii mei români,
Cu douăsprezece de mii de păgâni;
Toţi într-o unire bravii mei jurară
Pe păgâni să-nvingă sau cu toţi să moară.

Manualul de istorie al lui Laurianu, pus în stanţe şi trochee, şi încă şi aceste ca vai de ele.

Un alt scriitor, care acum „debutează“ în poezie, se adresează într-un ziar (din octombrie 1866) la Dumnezeu şi-i spune între altele:

Împăraţi, regi, principi, dară, toţi sunt o necesitate
Pentru popoli: unii ştiu să-şi împlinească datoria ce-ai impus,
Altul însă, plin d-orgoliu, speculează onestitate,
Calcă în picioare legea, făr-a fi de tine pus.

Triste scene, suferinţe, care strigă răzbunare;
Tot ce-i sacru, nici virtute, toate aruncate-n vânt —
E tiranul! El domneşte fără vreo neruşinare.
Tată, fiu, soţie, frate la el nu-i decât cuvânt.

Şi aşa mai departe în vro zece strofe, şi, nota bene, toată această declamaţiune politică este numai o introducere pentru a ajunge la exprimarea dorinţei de a-şi revedea amanta:

Elviriţa absentează, nu-i viaţă pe pământ.

Într-un alt ziar nou (din august 1866) citim:

Să scriu la ode linguşitoare
N-am obiceiul, mărturisesc;
Chiar de cuvinte măgulitoare
Întotdeauna mă cam feresc;
Dar cu plăcere şi cu căldură
Aş scrie multe, pre legea mea,
Strâmbe, sucite, fără măsură,
Fără de vină cum aş putea.
Aş face una acelui care
Democraţia ar sprijini,
Şi monstruoasa centralizare
Ca pe o spaimă o ar goni.
Aş face una cu mulţămire
Acelui spirit îngrijitor,
Ce prin şcoli bune mai cu grăbire
Ar da lumina şi în popor
. . . . . . . . . . . . . . . . etc.

Sperăm că, din opoziţia frapantă între exemplele din urmă şi între poeziile citate mai nainte, cititorul va fi simţit deosebirea radicală ce desparte poezia de proză; fie aceasta simplă, fie rimată, şi va fi înţeles că înainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel puţin să se împlinească condiţiunea mecanică a oricărei opere de artă: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consistă în imaginile sensibile deşteptate prin cuvinte. O dată această condiţiune împlinită, începe tărîmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică, şi de aci înainte vin apoi cerinţele artistice: ca dicţiunea să nu fie prea materializată prin imagini, ca cuvintele să fie aşa de bine alese, încât să întrupeze în modul cel mai simplu şi pregnant ideile poetului etc. După măsura acestor cerinţe se dovedeşte apoi adevăratul poet, şi se deosebeşte chiar şi în privinţa cuvintelor literatura clasică de literatura decadenţei. Dar, după cum am văzut, de aceste considerări mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, şi nici nu credem oportun a se trata în literatura noastră, prea tânără pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie şi celelalte genuri literare, pentru ca, cel puţin pe această cale, să se lăţească în juna generaţie un simţământ mai just despre primele elemente ale artei poetice.

II - Condiţiunea ideală a poeziei

Trecând la partea a doua a cercetării noastre, ne propunem a analiza care este, în privinţa ideilor exprimate de poet, condiţiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia.

O veche împărţire a tuturor obiectelor gândirii omeneşti face deosebirea între lumea interioară sau sufletească şi între lumea exterioară sau fizică. Însă şi această lume fizică există pentru noi numai întrucât simţim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gândirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţământului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă.

Paralel cu această deosebire, costatăm pentru scopul ce ne ocupă următoarea propoziţie limitativă: ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică.

Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele în reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simţământului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte⁶.

Şi pentru ce aceasta?

Câteva din cauzele fundamentale ce deosebesc cele două sfere ale gândirii omeneşti ne par destul de simple pentru a putea fi explicate în cercetarea de faţă fără prea lungi digresiuni.

Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încât să o atragă de la sine din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucât ne poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică. Însă o condiţiune fără de care nu poate fi interes şi plăcere este ca, mai întâi de toate, poezia să fie înţeleasă, să vorbească la conştiinţa tuturor. Prin urmare, ea nu-şi poate alege obiecte care se ţin de domeniul ocupaţiunilor exclusive, precum sunt cele ştiinţifice, fiindcă aceste[a] rămân neînţelese pentru marea majoritate a poporului, ci este datoare să ne reprezinte simţăminte şi pasiuni, fiindcă aceste[a] sunt comune tuturor oamenilor, sunt materia înţeleasă şi interesantă pentru toţi. Ceea ce separă pe oameni deolaltă este cuprinsul diferit cu care şi-au împlinit mintea; ceea ce-i uneşte este identitatea mişcărilor de care se pătrunde inima lor.

Dar chiar mărginindu-se poetul ştiinţific la acea minimăparte din public care se alcătuieşte din oameni speciali, din politici[eni], filologi etc., se naşte pentru dânsul o nouă împotrivire: ceea ce, chiar pe acest tărâm, este interesant astăzi, nu a fost interesant ieri şi nu mai interesează mâine, şi o poezie însufleţită numai de asemenea obiecte ar pierde din an în an din atracţiunea ei.

Astăzi se interesează societatea politică română de descentralizare; societatea ce se mai gândeşte la cercetări lingvistice, de unificarea ortografiei şi de terminaţiunile cuvintelor noi: vor trece oare mulţi ani până când aceste preocupări să fie şterse de la ordinea zilei? O dată descentralizarea făcută, ortografia şi limba unificate, mişcarea cauzată prin aceste îndeletniciri trecătoare va înceta, şi nimeni nu le va putea reînvia în propriul lor interes intrinsec.

Prin urmare, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne întâi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contemporani, şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare chiar pentru cercul restrâns de indivizi pentru care a avut un sens şi o atracţiune în ziua naşterii ei.

Însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figură ce poetul a creat-o din abundenţa inimii sale, trebuie să se frângă valul timpului şi să o lase intactă pentru generaţiunile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc.

Numai copiii cei necopţi, pentru a-şi face o grădină, taie florile şi frunzele din tulpina lor şi le aşează în nisipul spulberat: cea dintăi suflare a vântului le doboară, cea dintăi rază a soarelui le veştejeşte. Dar natura, marea noastră învăţătoare, îşi împlântă rădăcina stejarului în pătura cea mai adâncă şi statornică a pământului, şi de acolo dă creaţiunii sale putere de a lupta şi de a trăi.

Să analizăm acum o altă cauză, mult mai importantă, pentru care poezia nu poate trata obiecte ştiinţifice.

Frumoasele arte, şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei. În mijlocul fluctuaţiunii perpetue, de care este mişcat acel straniu product al formaţiunilor animaliere ce se numeşte minte omenească, arta se stabileşte ca un liman de adăpost, spre a reda inteligenţei agitate o linişte salutară. Aceasta a fost cauza din care s-a lăţit odinioară poezia între oameni; aceasta este cauza din care ast[...]şi păstrează valoarea ei nemăsurată pentru fericirea geniului omenesc.

Dar activitatea ştiinţifică nu se potriveşte cu această chemare a poeziei. Căci ştiinţa provine din acea însuşire înnăscută a minţii noastre prin care suntem veşnic siliţi a întâmpina orice fenomen al naturii cu cele două întrebări omeneşti: din ce cauză? spre ce efect? Însă primul efect ce-l descoperim se arată a fi totdeodată o cauză pentru un alt efect, care la rândul său este noua cauză pentru alte efecte, şi pe nesimţite se deschide înaintea noastră linia timpului, care ne duce înainte într-un viitor nemărginit. Şi asemenea cercetând înapoi, ni se arată prima cauză a unui fenomen ca fiind şi ea efectul unei alte cauze, care iarăşi este efectul unei cauze anterioare, şi aşa mai departe, se deschide şi îndărătul nostru aceeaşi linie infinită a timpului. Şi astfel omenirea, împinsă în sufletul ei de forma apriorică a cauzalităţii, se urcă şi se coboară pe scara timpului în sus şi în jos, până când minţile îmbătrânite ale generaţiunii actuale se pleacă la pământ şi lasă altei generaţiuni sarcina de a împinge piatra lui Sisifos cu un pas mai înainte; această altă generaţiune o lasă generaţiunilor viitoare, şi aşa mai departe se dezvoltă ştiinţa, şi nu are nicăieri repaos şi niciodată sfârşit: căci prima cauză şi ultimul efect sunt refuzate minţii omeneşti; nici o limită eternă nu ne opreşte, dar etern ne opreşte o limită.

În această stare a inteligenţei active se coboară arta ca o mângâiere binefăcătoare. Ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi, înfăţişându-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniştea contemplativă şi un repaos intelectual. Poezia în special trebuie să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a nexului cauzal, să ne manifesteze idei cu început şi cu sfârşit şi să dea astfel o satisfacţiune spiritului omenesc. De aceea ea este datoare să ne îndrepteze spre simţăminte şi pasiuni. Căci tocmai simţămintele şi pasiunile sunt actele de sine stătătoare în viaţa omenească: ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au un început simţit şi o catastrofă hotărâtă şi sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitată a sensibilităţii.

Celelalte arte, prin chiar condiţiunile lor materiale, sunt restrânse în acest cerc estetic şi sunt ferite de rătăcirea ştiinţifică: nici teorii politice, nici regule li[...]istice nu se pot sculpta în piatră sau exprima în muzică.⁷ Poezia singură este în pericol de a-şi confunda sfera, şi aceasta din cauză că ea întrebuinţează acelaşi organ pentru ideile ei pe care-l întrebuinţează şi ştiinţa pentru ale sale: adică limbajul omenesc. Cu atât mai mult însă este de datoria poetului a-şi îndrepta atenţiunea spre diferenţa între aceste două sfere deosebite şi a distrage mintea obosită de perpetua cauzalitate.

Recapitulând rezultatul dobândit din cercetarea teoretică de pân-acum, afirmăm din nou adevărul cu care am început: ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decât un simţământ sau o pasiune. Şi precum am făcut în partea I, aşa vom arăta şi în această parte, că însuşirile esenţiale ale poeziilor celor frumoase în privinţa ideilor lor se explică numai pe baza acestui adevăr.

Poetul, chemat a exprima simţirile omeneşti, a aflat în însăşi natura lor legea după care să se conducă. Între deosebirile ce disting afectul în genere, fie simţământ, fie pasiune, de celelate stări ale cugetului, se pot cita următoarele ca principale:

1. O mai mare repejune a mişcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lămurit dintre toate ni-l prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne pot străbate mintea în momentele ei.

2. O exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţământului şi a pasiunii. Lucrurile gândite iau dimensiuni crescânde, micul cerc al conştiinţei intelectuale se preface în linte microscopică şi, privite prin ea, toate senzaţiunile şi toate ideile momentului apar în proporţiuni gigantice şi sub culori neobişnuite.

3. O dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvânt şi în sens bun, nu numai în împrejurări tragice.

Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodată cele trei calităţi ale poeziei.

1. Poezia adevărată, ca şi pasiunea şi simţământul, ne arată dar o grabnică tranziţiune de la o idee la alta şi în genere o mişcare abundentă a gândirii. Gândirea fiind exprimată prin cuvinte, imitarea acelei particularităţi psihologice ne prescrie dar a stabili între idei şi cuvinte un raport de preciziune, astfel încât cu orice înmulţire de cuvinte să se înmulţească în aceeaşi proporţie şi suma de idei. Căci ceea ce întârzie tranziţiunea gândurilor şi amorţeşte mişcarea abundentă sunt tocmai frazele cele lungi, în care după atâta auzire de sonuri nu se produce nici un progres de înţelegere în conştiinţă. Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima în mod negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gândiri puţine. O excepţie aparentă sunt poeziile cu refren (cupletele); dar numai aparentă. În realitate, refrenul, deşi păstrând aceleaşi cuvinte, cuprinde în fiecare strofă o idee nouă sau cel puţin o altă privire a ideii celei vechi. D. e.:

VOCEA MUNTELUI

Colo-n vale se coboară
Trist şi cu capul plecat
Un drumeţ: doru-l omoară
Să-ajungă de-unde-a plecat.

„Oare-amorul mă aşteaptă
Sau o piatră ş-un mormânt?“
Atunci eco se deşteaptă
Şi răspunde: „Un mormânt“.

Greu suspină şi-înainte
Grăbind pasul s-a-ndreptat,
Groaza tulbură-a sa minte,
Dorul l-a înaripat.
„În mormânt aşa de iute!
Fie, pacea-i în mormânt!“
Ş-atunci eco din cel munte
Sună: „Pace-i în mormânt!“

„Vino dară, vino, moarte,
Ca pe-un dar eu te aştept,
Să merg nu pot mai departe
Moartă-i inima în piept!
Ah! de moarte nu mi-e frică
Mă tem că mă va uita!“
Din văi un glas se ridică
Şi răspunde: „Va uita!“

Vai, furtuna-în piept zbucneşte
La sărmanul călător,
Şi o lacrimă luceşte
În ochiu-i: „Da’ vreau să mor,
Dacă pacea pentru mine
Pacea-i numai în mormânt!“
Şi din văile vecine
Eco strigă: "În mormânt!“

(Imit. din Heine de M. Corne)

Din acest exemplu se vede că refrenul, departe de a face excepţie, confirmă regula de mai sus că poezia să nu se repete şi să nu revie în jurul aceleiaşi idei. Importanţa acestei reguli merge aşa de departe, încât olandezul Hemsterhuis a putut defini frumosul: o producţiune ce ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt timp.

Toţi poeţii cei buni sunt exemple pentru aceasta, şi dacă este poate cu putinţă a le face obiecţiunea că sunt uneori prea concişi şi chiar obscuri în expresiunile lor pregnante, nu li se va afla niciodată defectul contrariu, de a fi prea lungi, fiindcă aceasta s-ar îndrepta în contra propriei naturi a poeziei.

Considerată dintr-un punct de vedere exterior, această regulă implică, dar, pentru poezie cerinţa unei conformit[...]ntre cuprins şi întindere. Nu vrei să exprimi toate nuanţele simţământului, îţi sunt ideile reduse la un cerc mai strâmt de privire: poezia să-ţi fie scurtă. Numai când abundenţa noilor gândiri îţi creşte astfel în conştiinţă încât sparge forma prea strâmtă a unei strofe şi te sileşte a o întrupa într-o nouă formă, numai atunci vei adăoga un nou şir de cuvinte şi-l vei continua până când te agită acest impuls irezistibil.

E caracteristic a arunca o privire în faimoasa colecţiune de poezii a lui Heine, Buch der Lieder. Majoritatea poeziilor sunt de una, de două, de trei strofe, şi totuşi în ele se cuprinde o lume întreagă de idei poetice, de simţăminte şi pasiuni. Însă în expresie nici un cuvânt de prisos; cea mai precisă legătură între son şi idee! Din contră, cele mai multe poezii române sunt lungi, lungi de nu se mai isprăvesc, în cuvinte, nu în idei, şi cu cât poetul este mai rău, cu atât poezia este mai lungă. Parcă mulţimea cuvintelor şi cifra paginilor imprimate ar fi măsura valorii poetice!

Prin câteva exemple sperăm că se va lămuri pe deplin chestiunea de faţă. Începem cu două poezii⁸ din colecţiunea citată a lui Heine:

Deodată eu am desperat
Că voi putea răbda,
Şi-n fine toate le-am răbdat,
Dar cum? nu mă-ntreba.

Un poet mediocru ar fi făcut zece strofe ca să exprime aceeaşi idee, şi ar fi slăbit de zece ori efectul.

Aş vrea ca durerile mele
Vărsate într-un singur cuvânt
Să le pot arunca la vânturi,
Să le ducă etern pe pământ!

Să-l poarte la tine, iubito,
Cuvântul de chin şi de foc.
Să-l auzi în orişice oră,
Să-l auzi în orişice loc.

Şi pentru repaosul nopţii
Când ochii abia ai închis,
El are să te urmeze
Şi pănă-n adâncul tău vis.

Să vedem acum câteva exemple contrarii. A. Mureşanu începe poezia sa Vinovatul cu strofa:

Cât de dulce armonie
Dormea cândva-n pieptul meu,
Cum ştia toate să ţie
Nesmintit acordul său!

Toate ştia să ţie acordul său vrea să zică că era armonie în pieptul meu, şi cele două rânduri din urmă nu fac decât a mai spune încă o dată ceea ce spuseseră mai bine rândurile dintâi.

Pân-acum priveam la soare,
La roata lui cea de foc,
Ca un prunc ce-n al său joc
Priveşte la zburătoare.

Cum priveşte copilul la zburătoare, aşa priveam eu la soare! Eroarea acestei imagini este tocmai că nimeni nu priveşte de bunăvoie în soare; dar eroarea s-ar fi strecurat nesimţită dacă ar fi comis-o poetul numai în versul întâi, mai ales că cuvântul la permite două sensuri; însă versul al doilea se repetă şi insistă:

Pân-acum priveam la soare,
La roata lui cea de foc.

Stranie îndeletnicire, şi periculoasă!

Dar acum ş-o rază mică,
Când la ochii-mi s-a ivit,
De nu-i închid, rău mă strică.

Se poate o manieră mai lungă de a exprima această idee? Dar acum ş-o rază mică mă doare, se-nţelege dacă-mi ajunge la ochi, se-nţelege dacă nu închid ochii. Atât de bine se-nţelege, încât este urât de a o spune. Poezia nu e tratat de fiziologie.

Şi aşa merge poezia mai departe încă cinci strofe. Şi când se sfârşeşte, te miri pentru ce s-a sfârşit. Putea să mai continue cel puţin vro opt strofe, cu aceeaşi economie de spirit.

Pentru a varia lectura, să revenim la un exemplu bun din Heine:

Lacrima ce am vărsat
S-a schimbat în floare.
Şi suspinul ce-am oftat,
În privighetoare.

Şi de mă iubeşti, copilo,
Te-ncunun cu flori
Şi un cor te va-ncânta
De privighetori.

Să mai cităm următoarea poezie a lui Alecsandri, remarcabilă prin sobrietatea cuvintelor şi grabnica tranziţiune a gândirii:

STELELE

De la mine păn’ la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimele mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori.

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta ţării mele,

Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!

Multe lacrimi de jelire...
Iar de dulce fericire

Ah! vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!

Dar deja în contra Pescarului aceluiaşi poet am avea obiecţiuni de făcut în privinţa regulii ce ne ocupă. Cele dintâi cinci strofe sunt destul de variate în idei:

PESCARUL BOSFORULUI

De-ar vrea înaltul prooroc,
Mohamed, strălucit,
Să-mi fie ziua cu noroc
Şi dorul împlinit,
De-aş prinde-acum în preajma mea
Pe-al mării împărat,
Ce poartă-n frunte-o mare stea,
Un talisman bogat;

Eu, care sunt un biet pescar,
Purtat din val în val
Eu, care dorm în Iuschiudar,
În iarba de pe mal,
Eu, Abdulah, cel mai voinic
Vâslaş de pe Bosfor,
Ce n-am decât un biet caic
Ş-un suflet plin de dor;

Allah! atunci orice-am dorit,
Allah! orce-aş vrea eu,
De la apus la răsărit
Ar fi îndată-al meu;
Caftane, şaluri de Caşmir
— Cu late, scumpe flori,
Iuţi armăsari de la Misir
Ca vântul de uşori,

Ş-un lung caic de abanos
În aur prelucrat,
Cu imnuri din Coran frumos
Pe margine săpat,
Şi treizeci de vâslaşi osmani
Ce vesel ar zbura,
Mai repezi decât Elcovani
Pe-ntinsa Marmara.

Dar n-aş vrea nici stofe cu fir
Şi cu mărgăritar,
Nici largi caftane de vizir,
Nici falnic armăsar;
N-aş vrea nici săbii de Taban
Deprinse la omor,
Nici lung covor de Ispahan
Ce saltă sub picior...

Dar strofa a 6-a reîntoarce gândirea la aceleaşi lucruri şi slăbeşte efectul:

Allah! mă jur că de-aş avea
A mării talisman,
N-aş vrea să fiu vizir, n-aş vrea
Nici padişah-sultan;
N-aş vrea comori, n-aş vrea să am
Nici chioşcuri, nici sarai,
Nici să dezmierd în Bairam
Huriile din rai.

Apoi poezia culminează în următoarea strofă finală:

Ci-n mrejă dulce prefăcând
Duioas-inima mea,
M-aş duce-ncet şi tremurând
Să prind norocu-n ea,
Să prind copila lui Topal,
Frumoasa Biulbiuli,
Ce cântă noaptea lin pe mal,
Pe mal la Candili!

Scoţându-se afară strofa a şasea, poezia ar câştiga în efectul ei cel frumos.

Însă cu toată claritatea sperăm că se va simţi eroarea menţionată aci din următoarele strofe ale unui alt „poet“, a cărui citare alăturea cu poeţii de mai sus nu o putem scuza decât prin scopul didactic ce şi l-a propus cercetarea noastră:

ÎNTRISTAREA⁹

Mult mi-e inima-ntristată,
Căci prea rău mă văd ursit,
Furtuni rele de la soartă
Peste mine-au năvălit.

Niciodată vre un bine
Stător nu am avut,
Relele toate cu mine
Petrecere ş-au găsit.

Din a mea mică pruncie
Cu norocul m-am luptat,
Dar el tot cu duşmănie
În mai rău m-a cufundat.

Favor deloc n-am găsit
În crudă anima lui,
Ci cu totul s-a silit
Să mă-nchin cruzimei lui.

O! dea cerul vreodată,
Să pot să mă liniştesc —
Cu lumea cea înverşunată
Să pot să mă înfrăţesc.

Duşmănia, neunirea
Ca fumul piară din noi;
Şi dreptatea, fericirea
Cerul sădească-ntre noi.

Să nu mai fim niciodată
Unul altuia vrăjmaşi;
Ci cu anima curată
S-ajutăm pe pătimaşi.
etc., etc.

E cu neputinţă a citi asemenea lucruri pănă la sfârşit. Toată strofa următoare îşi dă osteneala să mai spuie încă o dată ceea ce ne-a spus strofa precedentă.

Şi cu toate aceste numai o mică reflecţie asupra artei lor ar spune acestor poeţi că duşmanul cel mai mare al poeziei este tocmai cuvântul. Ceea ce îngreuează efectul, ceea ce poate produce simţământul de monotonie şi de urât într-o lucrare poetică este mai ales mulţimea de cuvinte. S-a arătat în partea I a studiului de faţă că materialul poeziei nu sunt cuvintele, ci imaginile deşteptate prin cuvinte în fantezia cititorului. Cuvântul nu este, prin urmare, decât un mijloc de comunicare, necesitatea fizică de care este înlănţuită ideea în trecerea ei din mintea poetului în mintea auditoriului. El nu are existenţă de sine, ci are singura misiune de a fi un organ de care să se anine gândirea în comunicarea ei, şi trebuie să se mărginească strict la împlinirea acestei misiuni. Şi aci, ca şi în regulele anterioare, este o linie de demarcaţiune foarte pronunţată între poeţii cei chemaţi şi între simplii fabricanţi de rime.

O observare mai este de făcut la acest paragraf, sau mai bine zicând o întâmpinare de combătut.

S-a zis că poezia să fie abundentă în idei: cum se potriveşte aceasta cu scurtimea ei? Bine că scurtimea face impresia frumoasă a unui raport precis între cuvânt şi gândire, dar nu pare mai puţin adevărat că, d. e., într-o singură strofă cu puţinele ei cuvinte, fie aceste[a] oricât de precise, suma de idei nu s-ar putea numi abundentă şi n-ar constitui o vie mişcare a gândirii. Cum se explică atunci justeţea poetică a poeziilor celor mici?

Dacă analizăm efectul ce ni-l produc, constatăm în noi o mulţime de idei de ale noastre proprii, deşteptate cu prilejul citirii şi alăturea de cuvintele poetului. Nu numai ceea ce spune poezia ne ocupă conştiinţa, ci ea se află a fi în atâtea raporturi cu alte cercuri de gândiri ale noastre, încât şi aceste[a] sunt reproduse în conştiinţă şi însoţesc şi ilustrează oarecum percepţiunea poetică. Farmecul acestui fel de poezii nu este atât în ceea ce spun, cât în ceea ce reţin şi ce lasă în liberul joc al fanteziei lectorului. Experienţa o putem face îndată cu strofa citată din Heine:

Deodată eu m-am desperat
Că voi putea răbda,
Şi-n fine toate le-am răbdat,
Dar cum? nu mă-ntreba.

Nu mă-ntreba, fiindcă nu-ţi pot răspunde, fiindcă tocmai culmea simţământului, în durere, ca şi în bucurie, nu se va deschide niciodată cu cuvintele reci, ci va fi reţinută ca un rest inexprimabil al adâncului inimii omeneşti. Dar simţământul pentru care eu n-am aflat expresie în cuvinte reprodu-ţi-l tu prin propria simţire, şi, cu imaginaţiunea înviată prin puţinele mele indicări, scoate la lumina conştiinţei tale ceea ce este ascuns în cugetul meu.¹⁰

Să luăm alt exemplu, şi vom afla acelaşi fenomen:

Dacă privesc în ochii tăi,
Durerea mi s-a stins,
Şi dacă gura ţi-o sărut,
Un farmec m-a cuprins.

Pe pieptu-ţi de mă odihnesc,
În inimă tresar,
Dar dacă-mi spui: eu te iubesc,
Aş vrea să plâng amar.

(Heine)

Pentru ce? Lectorul să o simtă, s-o afle în sine, şi multele posibilităţi ale explicării, diferite după diferiţii indivizi, constituie abundenţa de idei ce caracterizează producţiunea poetică.

Alt exemplu:

Adese ochiul tău îmi pare
Întunecat de-un tainic dor,
Dar eu cunosc a ta-ntristare:
Viaţă pierdută, pierdut amor!

Şi niciodat’ n-a revenit
Copilăria cea trecută,
A ta ursită s-a-mplinit;
Amor pierdut, viaţă pierdută!

(Heine)

În fine un exemplu din Goethe:

De sub pământ
Un ghiocel
De-abia ieşise
Tinerel.
Veni o albină,
Gustă din el:
Să ştii că natura
Când i-a creat,
Pentru olaltă
I-a destinat.

O perspectivă întreagă asupra frumoasei armonii în natură se deschide cu aceste cuvinte; dar poetul înţelept a dat numai un îndemn gândirii şi a lăsat liber şirul reprezentărilor să se dezvolte în conştiinţa cititorului după propria sa individualitate.

Voltaire a zis-o: „le secret d’être ennuyeux c’est de tout dire“, şi dacă prima cerinţă pentru un artist este ca să ştie ce să spună, desigur a doua cerinţă este ca să ştie ce să nu spună.

Când curentul electric se transmite dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute de metal: o altă parte, tot aşa de esenţială, străbate în ascuns prin pătura umedă a pământului. Tot aşa, în lumea inteligenţei, cuvântul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet: restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti.

2. A doua asemănare între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gândirii. Orice simţământ produce o încordare extraordinară a înţelegerii momentane, şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al cărei rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub culori neobişnuite.

Mijloacele prin care se manifestă aceeaşi particularitate în poeziile cele frumoase sunt felurite.

Mai întâi se poate constata observarea ei în alegerea obiectivului. Obiectul poeziei este o idee care, fie prin ocaziunea, fie prin energia ei, se distinge şi se separă de ideile ordinare, înălţându-se peste sfera lor. Simţământul care-i serveşte de fundament l-am putut avea toţi; gradul intensităţii lui, forma şi combinaţiunea sub care se prezintă sunt originale şi proprii ale poetului. Această intensitate şi combinaţiune nouă ne explică pentru ce, privite din punct de vedere prozaic, poeziile par de regulă exagerate. Dar tocmai exagerarea lor, ţinută în marginile frumosului, este timbrul emoţiunii artistice sub care s-au conceput.

Câtă exagerare, ce personificări nereale, însă în acelaşi timp ce simţământ adevărat al naturii se manifestă în următoarea poezie:

CONSOLAŢIUNE

Şi dacă nici o iubită
La moarte-mi nu va jeli,
Cu rouă totuşi florile
Mormântu-mi vor stropi.

Din trecători dacă nici unul
La el nu va privi,
A lunii rază călătoare
Cu dor se va opri.

Şi dacă pe acest pământ
Mă va uita orcine,
Dumbrava şi câmpiile
Se vor gândi la mine.

Căci şi câmpia, şi dumbrava
Şi florile, şi luna
De-a lor poet îşi vor aduce
Aminte totdeauna.

(Trad. din Justinus Kerner)

Un alt mic exemplu îl extragem din Lessing:

CÂNTEC SPANIOL

Ieri eram plin de amor.
Azi pătimesc,
Mâine-o să mor:
Totuşi gândesc
Astăzi şi mâine
La ieri cu dor.

Cât de decisivă este alegerea obiectului, din acest punct de vedere, se va lămuri mai bine din exemple contrarii, precum în genere regulele estetice au mai multă valoare negativă: nu pot crea binele, dar indică răul şi contribuiesc la evitarea lui.

Trăiască pipa consolatoare,

începe un „poet“,

Şi cu ţigara ce ne distrăm, (?)
Ele-n necazuri ne dau uitare,
Oare fericii (?) la ele aflăm.
Când n-ai mijloace de amăgire
Pentru vro jună ce o iubeşti,
Cere la pipă povăţuire,
Ea-ţi va da-n grabă câte voieşti,

şi aşa mai departe vro zece strofe, în care înjosirea ideilor este întrecută numai de cacofonia limbii (Ea-ţi va da-n grabă etc.).

Un alt poet, pe care-l luăm tot din sus-citata „culesiune“ a studenţilor orădeni, se adresează la una formosa (citeşte: o frumoasă):

Soarele vieţii mele
Resipitoare de rele,
Tu eşti, o! nimfă frumosa
Ca Melita amorosa.

A! Ce zic? portretul tău
Singur e în stare, zău!
Ca să-mi insufle viaţă,
Nina, când nu eşti de faţă.

C. P. A.

Măsura ritmică a cuvintelor, rima cea măgulitoare, melodioasa cadenţă şi tot ce alcătuieşte forma poeziei nu s-au descoperit de geniul omenesc pentru ca orice scriitor să ne spună că ia povăţuiri de la pipă în chestiuni de amor. Asemenea lucruri sunt platitudini prozaice, dar nu concepţiuni de artă.

Cu cât are mai mult simţământ poetic şi mai distinse comparaţiuni Barbu, ţiganul din Iaşi, când cântă plin de melancolie:

Dragi boieri de lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă:
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc.
Ah, gândiţi c-am fost odată
Glasul lumii desfătată,
Ş-închinaţi câte-un pahar
Lui biet Barbu lăutar!

Cunoaştem obiecţiunea ce o fac poeţii „pipei“ şi companie în contra acestei critici: poezia frumoasă trebuie să fie adevărată, rien n’est beau, que le vrai etc.

Obiecţiunea seamănă cu cei ce o fac.

Tot ce e frumos e adevărat! Fie; deşi îţi vine să întrebi cu Pontius Pilatus: ce este adevărul? Dar de aici încă nu rezultă că tot ce este adevărat trebuie să fie şi frumos.

Nimeni nu contestă domnului C. P. A. că se uită la portret când nu-i este Nina de faţă; dar de aci nu urmează că această întâmplare adevărată să fie poetică. Din multele idei cu realitate ce trec prin capetele omeneşti, numai acele sunt şi frumoase care, sub vălul unei sensibilităţi adecvate, ne prezintă simţăminte distinse prin forma, intensitatea sau ocaziunea lor.

Şi în toate cazurile cuvântul adevărat, în aplicarea sa la artă, trebuieşte înţeles cum grano salis. Ce este adevărat în frumoasa strofă citată:

Şi dacă pe acest pământ
Mă va uita orcine,
Dumbrava şi câmpiile
Se vor gândi la mine?

Este adevărat că se vor gândi câmpiile la poet? Nu; dar adevărat este că poetul şi-o închipuieşte, şi că această închipuire îl mângâie.

Cuvintele poetului pot, dar, să fie tot aşa de puţin reale în înţelesul lor exact ca nălucirea nebuniei, numai simţământul cel profund al naturii să fie păstrat; şi cine a înţeles odată natura vizionar[...]ntregii existenţe nu se va mira de aceasta.

Cu alte cuvinte: adevărul artistic este un adevăr subiectiv, şi el nu prescrie niciodată lui C. P. A. de a face câte o poezie din toate evenimentele sale private, ci îi prescrie să-şi întrupeze în forma poetică numai acele simţăminte adevărate care se disting prin nobleţea lor şi, introducând o suflare de idealism în existenţa de toate zilele, sunt demne de a manifesta o subiectivitate de om. Şi aci este punctul unde se vede din nou cât de osebită este poezia de ocupaţiunea ştiinţifică.

Un alt mijloc, prin care poezia caută a imita şi a produce energia afectului, este contrastul, şi ca exemplu cităm mai întâi următoarele versuri noi ale unui june poet român:

Pe când frunza-ngălbenită
Pe creangă murea,
Inima-mi întinerită
Vesel te iubea.
Azi pe creangă cu plăcere
Frunza vei zări,
Azi inima-mi de durere
Poate va muri.

(M. D. Corne)

Ce efect frumos pot să producă contrastele ne probează următoarea poezie a lui Goethe:

MÂNGÂIERE ÎN LACRIMI¹¹

„De ce, amice, eşti mâhnit,
Când veseli toţi ne-am strâns?
Eu după ochii tăi cunosc:
Desigur tu ai plâns.“

„Şi dacă-am plâns, retras de voi,
Am plâns de chinul greu,
Şi lacrimi curg aşa de dulci
Alin sufletul meu.“

„Amicii tăi voioşi te rog
În sânul lor să vii
Şi orice-n lume ai pierdut
Mâhnit să nu mai fii.“

„Strigaţi, vuiţi, dar să vă spun
Ce pătimesc nu pot.
Ah, nu! eu n-am pierdut nimic,
Deşi-mi lipseşte tot.“

„Fii sprinten, dar şi cu curaj,
Eşti tânăr plin de foc,
În anii tăi oriunde-ajungi
Cu-amor şi cu noroc.“

„Ah, nu, acolo n-am s-ajung!
Stă prea sus ca să sper,
Luceşte blând ş-aşa frumos
Ca steaua cea din cer.“

“De stele să ne bucurăm,
Dar nu să le dorim,
Şi cu plăcere noaptea-ades
La ele să privim.“

„Şi cu plăcere zile-ntregi
Privesc ades la ea;
Lăsaţi ca nopţile să plâng
Cât inima mea vrea.“

Un nou şir de reflecţii decurge din acest paralelism între poezie şi simţământ îndată ce privim partea lui negativă. Dacă este greu şi de multe ori imposibil a analiza natura pozitivă a cerinţelor poetice, este, din contră, mai uşor şi mai sigur a arăta ceea ce este oprit în poezie, şi aci estetica practică îşi împlineşte misiunea ei cea mai folositoare.

Din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă distinsă, rezultă, ex contrario, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire.

Vorbind mai întâi de defectul micşorării, atingem o chestiune destul de importantă pentru poezia română actuală: chestiunea diminutivelor. Formele de substantive şi adjective în ică, ţică, şică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer mai toate poeziile române. Câte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor. Fiecare poet crede că nu este destul de poetic, de delicat, dacă nu-şi diminuează cuvintele, şi acum am ajuns aşa de departe, încât cu greu se va mai afla vreo poezie română care să nu fie bântuită de aceste forme de decadenţă li[...]istică.

Scumpa mea Mariţă
Zâna mea din cer,
Ia dă-mi o guriţă
Asta-i tot ce cer
Ş-apoi Ioniţică

(Nu-i e destul Ioniţă, a făcut Ioniţică!)

Ce fac cu onoare,
Ştii c-o guriţică
E ca şi o floare
etc.

. . . . . . . . . . . . . . .
Ia această cruciuliţă
Şi păstreaz-o-n sânul tău,
Tu mai dă-mi a ta guriţă
etc.

Guriţa ta, fetiţă, e dulce, rumeioară,
E garofiţa creaţă în a ei primăvară...
Şi talia-ţi gingaşă e foarte mlădioasă,
A tale picioruşe, o scumpa mea frumoasă
etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe
etc., etc.

. . . . . . . . . . . . . . .

Mariţă, guriţă, Ioniţică, cruciuliţă, garofiţă, picioruşe, versuleţe — pentru Dumnezeu! Ce limbă este aceasta? Ce forme de copii nevârstnici? Ce linguşire bizantină? Cu asemenea terminaţiuni linse şi corupte are să se producă energia, intensitatea, vigoarea impresiunii poetice?

Să ne înţelegem: ce rol pot juca diminutivele în poezie? Poezia are să mărească efectul; prin urmare, numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcantă, numai acolo diminutivul poate avea locul său special. Toţi poeţii cei mari ne învaţă aceasta. Să ne aducem aminte de exemplul citat din Goethe:

De sub pământ
Un ghiocel
De-abia ieşise
Tinerel.
Veni o albină,
Gustă din el:
Să ştii că natura
Când i-a creat,
Pentru olaltă
I-a destinat.

Şi textul german cuprinde diminutive, unul din puţinele exemple de diminutive în Goethe. Pentru ce? Micimea obiectului este punctul de contrast. Ideea este: armonia cea mare a universului se manifestă până în cele mai mici fiinţe ale sale. Prin urmare, diminutivul are aci raţiunea sa de a fi.

Dar când se află diminutive în fiecare strofă şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, versul mic, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura, şi toate se află în decadenţă.

E de necrezut pănă unde merge această manie în literatura noastră. Un june student, altminteri plin de inteligenţă, începe a publica nişte încercări poetice şi le dedică lui V. Alecsandri într-un sonet, care se termină astfel:

Primeşte, poete, aste versurèle,
Căci sub ale tale falnice-aripèle
Vreau să leagăn gingaş dorul ce-am visat!

A-şi închipui pe dl Alecsandri cu aripi este deja o întreprindere îndrăzneaţă; dar dacă aripele sunt mari, treacă-meargă! Însă a-şi închipui pe dl Alecsandri cu aripèle este o imagine de un ridicol aşa de pronunţat, încât, pentru onoarea gustului omenesc, trebuie să căutăm un fel de explicare la întrebuinţarea ei.

Explicarea este uşurinţa rimei. Versuri şi aripe nu se rimează; hai să facem versurele şi aripele! Bălaie şi vale nu merge; hai să zicem:

Mariuţa bălăioară
Împreună două flori
Şi le-aruncă în vălcioară.

Gură şi garoafă nu se potriveşte, hai să zicem: tu ai guriţă ca o garofiţă; şi aşa în infinit. Diminutivele româneşti, în diferinţă de cele germane, au nefasta proprietate de a cuprinde în terminarea lor silaba intonată; prin urmare, orice cuvânt românesc rimează (când în rimă masculină, când în rimă feminină) cu orice alt cuvânt de acelaşi gen îndată ce se pune în diminutiv. Hinc lacrimae.

Şi pentru această neglijenţă, pentru lenea poetului de a-şi căuta o altă rimă, se corupe poezia întreagă şi se introduce în literatură o efeminare şi un spirit de miniatură precum nu se mai află nici în ultima decadenţă a linguşirilor persane şi turceşti.

Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă.

Adăugaţi la aceasta că noi românii avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor. Toţi cunoaştem diminutivele servile ce le obişnuia această ginte asuprită, când vorbea limba noastră, şi de atunci încoace diminutivele sunt par excellence o manieră ţigănească. Ca să simţiţi aceasta cu tot dezgustul, citiţi următoarele strofe ale unui autor, nu de rând, ci ale unui autor care este astăzi unul din bunii scriitori în proză, dar pe care în poezie... aveţi să-l judecaţi după diminutivele sale:¹²

Ţii tu minte, oară, pentru-ntâia oară
Când la tulpiniţă, jos lângă gârliţă,
Noi ne sărutam?

Ţii tu minte, oară, noaptea de la moară,
Grămadă-n droşchiţă, când eu pe chichiţă
Ţineam mâna ta?

Ţii tu minte, oară, în acea căscioară
etc.

Ţii tu minte, oară, acea dumbrăvioară
etc., etc.

Cu asemenea lucruri avem de gând să punem fundamentul literaturii române?

Dacă în rândurile precedente ne-am opus în contra abuzului diminutivelor, cu aceasta nu am voit să zicem că ele sunt cu totul de alungat. Din contră, suntem siliţi a le primi în poeziile noastre mai mult chiar decât în poeziile oricărui alt popor, afară de cel italian; fiindcă numai noi şi italienii avem în limbă atâtea forme diminutive şi totdeodată atâta uşurinţă de a le aplica la orice cuvânt. Prin urmare, diminutivele sunt oarecum o particularitate caracteristică a limbii noastre, şi din această cauză vor avea totdeauna o mare întindere la noi. Dar cu atât mai mult poeţii să se simtă provocaţi a se feri de exces, a nu întrebuinţa diminutivele nepotrivite cu natura cuvântului (versurele, droşchiţă etc.), în genere a nu întrebuinţa diminutivele prea des şi, în orice caz, a nu le întrebuinţa într-un mod silit, numai pentru a produce rima.

Şi aci, ca în toate chestiunile ce se referă la natura limbii, poezia populară ne poate servi de model. Cităm, ca exemplu, frumoasa poezie din România-mică, Oltule, Olteţule:

Oltule, Olteţule!
Seca-ţ-ar pâraiele.
Să crească dudaiele,
Să trec cu picioarele.

Oltule, râu blestemat,
Ce vii aşa turburat?
Ce te repezi ca un zmeu
Şi-mi opreşti pe Niţul meu!

Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele
Slăbeşte-ţi vârtejele,
Să-ţi văd petricelele,
Să treacă fetiţele,
Să le speli picioarele.

Iaca neica! Nu e neica!
Că de-ar fi venit neicuţa,
L-ar fi cunoscut leicuţa,
Bine, bine, nu e neica!

Vântule, du-te de-i spune
Că zăbavele nu-s bune,
Că Florica duce dorul
Şi i-a-nţelenit ogorul.

Vino, Niţule băiete,
Ce faci lelea să te-aştepte?
Busuiocul a-negrit,
Rosmarinu-a-ngălbenit.

Lelea plânge, se jeleşte,
Nimeni n-o mai îngrijeşte.
Vino, Niţule băiete,
Ce faci lelea să te-aştepte?

În toată poezia nici un diminutiv nu este nefiresc sau silit din pricina rimei. Petrele-fetele s-ar fi rimat mai bine decât petricelele-fetiţele, deşi amândouă nu sunt rime curate; şi neica-leica era o rimă tot aşa de bună cu neicuţa-leicuţa. Diminutivele sunt dar, aci, numai dezmierdări populare.

O altă regulă negativă ce se poate învăţa din acelaşi punct de asemănare între poezie şi pasiune este ca poetul să nu-şi înjosească obiectul. Dispoziţia poetică se înalţă peste sfera de toate zilele; poetul trebuie să o menţină la această înălţime şi să nu o coboare la un nivel inferior. Cea mai mare atenţie merită, în această privinţă, alegerea cuvintelor; un singur cuvânt comun este în stare să nimicească toată impresia frumosului, şi aceasta pe drept: fiindcă o asemenea înjosire din partea poetului dovedeşte că era însuşi lipsit de entuziasmul poetic pe care ar voi să-l deştepte în noi. Si vis me flere, dolendum est primum ipse tibi, zice Horaţiu în epistola Ad Pisones.

Iubeam cu frăgezime o jună pentru care
Viaţa mi-aş fi dat-o; dar, vai! o am pierdut!
Să fiu iubit de dânsa, doream cu înfocare,
Dar toat-a mea speranţă ca vântul a pierit.
O, cât părea de dulce sublima-i sărutare,
Eram nebun de dânsa, nu minţ, o am iubit
etc.

Mă costă c-am pierdut-o, mă costă pân’ la viaţă
etc.

. . . . . . . . . . . . . . .
Ce sunet mă stârneşte
În a nopţii grea tăcere?
Mamă bună, ia priveşte
Cine-alin-a mea durere?

Angerul vieţii mele;
Tu eşti frumoasa zeiţă!
Tu între supărări grele
Al meu liman, porumbiţă!
etc.
. . . . . . . . . . . . . . .

De când n-avui convenire
Cu tine, frumoasă zână,
Anima mea, de pierire
Nu-mi răsare zi senină.

Amoru-n piept sbocoteşte
Şi pofteşte doftorie,
Dar nimic nu-i foloseşte
Făr’ tu! — orcine să vie.
etc.

Se înţelege de la sine că înjosirea este ceva relativ. Totul atârnă de la nivelul la care te pui. Cutare cuvânt este permis într-o poezie populară fiindcă aceasta începe cu expresii obişnuite şi apoi se înalţă în sfera poetică; pe când acelaşi cuvânt în mijlocul unei versificaţiuni alese înjoseşte şi nimiceşte frumosul. Farmecul poeziilor populare e distanţa relativă între ideile de rând, care servesc de fond, şi între subita nobleţe de simţământ, care străbate şi se înalţă peste dânsele.¹³

Din contră, poeziile literare cele rele au un fond de cuvinte alese, de simţăminte cu pretenţia de a fi distinse, şi deodată din înălţimea lor artificială le aruncă câte un cuvânt înjosirea de toate zilele, care acum îţi pare îndoit de comun.

Unei poezii populare îi este permis să zică:

Frunză verde de piper!
Dacă nu e un mister
Că eşti Dumnezeu în cer,
Dă-mi şi mie ce îţi cer;
Că nu-ţi cer vrun lucru mare
Să-ţi fie cu supărare,
Nici nu cer vro bogăţie
Ca să-ţi fie de mânie:
Ci-ţi cer pe drăguţa mea,
Care m-am iubit cu ea
Din vârsta copilărească,
Din coliba părintească,
Frunză verde flori de soc!
Bată-l crucea de noroc,
Că tot umblă în gropi dând
Şi nu dă la toţi pe rând.
Unii cere bogăţie,
El le dă drăguţe-o mie;
Unii cere flori de crini,
El le dă mănunchi de spini.
Nu mai e noroc în lume,
Şi-a pierdut şi el de nume!

Dar unei poezii literare nu-i e permis să se intituleze „geana de lacrimi“ şi apoi să zică:

Geana-mi de lacrimi e ca o salbă,
Arde-te-ar focul, demon spurcat!
etc.

Sau cum zice altul:

Iarăşi am văzut-o, mare Dumnezeu!
Şi iar în durere e sufletul meu,
Inima îmi arde, tâmplele îmi bat,
Sufletul meu zboară, parcă sunt turbat!

Sau cum zice Andrei Mureşanu în Un rămas bun de la Braşov:

Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite
Doamne! mult mai cugetam,
Că asemenea ursită
Va fi mie rinduită!
Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane
Tot ţinutul revedeam!
Oar’ lăsa-m-a cruda soartă
Să te mai calc păn’ la moarte!

Dar la ultimul grad de înjosire s-a coborât un scriitor ale cărui versuri cuprind exemple miraculoase pentru tot ce este neiertat în poezie. Trebuie să ne mărginim a extrage pentru cazul nostru câteva rânduri din o baladă a sa, întitulată:

TRIUMFUL AMORULUI

În natura toată totul reposa.
Pănă şi chiar gârla în albia sa:
Numai o copilă singură veghea
Şi-n tăcerea nopţii astfel ea cânta:

Cânta că este orfană şi că numai prin onoare poate să dobândească pe „Costică“.

Însă în fereastră bate oarecare,
Numaidecât Liza suflă-n lumânare,
Totu intră-n tăcere. Un glas mângăios
În liniştea nopţii vibr-armonios:
— Eu sunt, Elizo, nu te speria,
Dar aprinde lampa, să văd faţa ta.
— A! tu eşti, Costică? — Eu, angelul meu,
Şi aştept d-aseară sub balconul tău.
— Frumoasă purtare! Bine şade zău!
Să şezi toată noaptea sub balconul meu!
— Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos,
Şi dă-mi o guriţă, angel radios!
— Să-ţi dau o guriţă, pe fereastră, eu?
Nu mă cunoşti încă, domnişorul meu.
Eu îmi ţiu parola pe care ţi-am dat,
După cununie să-ţi dau sărutat.
— Dar nici eu parola, Lizo, n-am uitat,
Ci dă-mi o guriţă, căci am îngheţat.
etc.

— Dă-mi o sărutare, o, Eliza mea,
Şi îţi jur că mâine tu eşti soaţa mea!
— Fapte! fapte! fapte! căci de jurământ
Şi de vorbe grase prea sătulă sunt.
etc.

— Adio, Elizo! mă duc să mă-nec...
— Adio! vezi însă unde-i lacul sec...
etc., etc.

Rezultatul este că a doua zi Costică se însoară cu Liza.

Cine ar fi crezut că asemenea platitudine de mahala să se îmbrace vreodată în haina poeziei?

Şi fiindcă am vorbit de „Costică“ şi de „Liza“, să mai considerăm un alt pericol de înjosire al poeziei: numele proprii. În poeziile epice cu fundament istoric numele proprii sunt, în mare parte, impuse poetului; nu le poate nici ocoli, nici schimba. Dar ele în asemenea cazuri nu strică impresia poetică: faptul că sunt istorice le dă oarecare nobleţe de vechime şi le ridică peste sfera comună. Însă în poezii lirice numele proprii sunt periculoase. Unele pot trece, d. e. Elena, poate din amintirea antichităţii greceşti, Maria, poate din cauză că este purtat de o fiinţă venerată a religiunii creştine etc. Dar cele mai multe înjosesc poezia aducând lectorului mai întâi aminte de cutare sau cutare persoană foarte prozaică şi comună, care poartă acelaşi nume.

Dar de ce, fetiţă,
Aşa crudă eşti,
De al tău Ioniţă
Nu compătimeşti?

* * *

Îmi ziceai odată, îmi aduc aminte
Cu o voce dulce, ce mult mă-ncânta:
Te iubesc, Costică, te iubesc fierbinte,
Şi nu-ţi cer nimica decât mâna ta!

* * *

Doamne, cât e de frumoasă
Lizişoara mea!
Şi cât e de drăgăstoasă
Când mă uit la ea...

Eliza s-ar putea zice, Lizişoara e cu neputinţă în poezie; c’est du style de femme de chambre.

Încă o dată: poetul nu are să reproducă realitatea crudă; şi dacă pe amanta sa o cheamă în realitate Safta sau Lizişoara, atunci să-şi păstreze numele pentru el, dar să nu-l pună în poezie, căci prin aceasta şi-o înjoseşte. De poet trebuie să se zică ceea ce zicea Schiller de amiciţia junelui Piccolomini:

Căci el sta lângă mine ca juneţa mea
Şi din realitate îmi făcea un vis,
Asupra tipelor palpabile
A lucrurilor astei lumi vulgare
Tinzând al aurorei magic văl.
De sufletul lui june, luminate şi
Miroculoase deveneau,
În ochii mei uimiţi, figurile
Banale, seci ale vieţii.

3. Cea din urmă asemănare între pasiune şi poezie ce ne-am propus a o analiza este dezvoltarea grabnică şi crescândă spre culminarea finală, ce o au amândouă deopotrivă.

Pasiunea este o stare anormală a sufletului omenesc. Încordarea senzaţiunilor, prin care se caracterizează, nu poate dura mult fără a pune sufletul în pericol, şi terminarea ei, în proporţie cu natura acestui afect, constituie totdeauna o criză intelectuală şi fizică, a cărei scară variază de la plâns până la nebunie. Şirul fenomenelor pasiunii nu este decât apropierea crescândă spre acea catastrofă.

Poezia ne arată aceeaşi însuşire: şi ea are cu necesitate un punct de culminare, în care se concentră ideile ei şi pe lângă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare, oarecum trepte de înălţare; şi desigur strofa în care culminează poezia este cea dintâi, care s-a înfăţişat în fantezia poetului în momentul concepţiunii şi pentru răsărirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este fapta poeziei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-l produce; de la ea atârnă lungimea sau scurtimea lucrării, de la ea şi tonul în care este concepută: atâtea strofe şi acea culoare trebuie să aibă o poezie, câte şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare.

Un exemplu bun este poezia lui Goethe, Erlkoenig¹⁴:

CRAIUL CODRULUI

Prin vânt, prin codru-n al nopţii sân
Trece călare tatăl bătrân.
El ţine-n braţe copilul său
Şi-l strânge dulce la piept mereu.

— Copile dragă, ce teamă ai?
— Tată, nu vezi pe-al codrului crai
Cu o coroană pe capul său?
— E ceaţa numai, copilul meu.

„Copile dulce, mult te-aşteptăm,
Jocuri frumoase hai să jucăm,
Flori pentru tine am câte-i vrea.
Rochiţi de aur muma ţi-a da.“

— Tată, pe rege n-ai auzit
În taină câte mi-a făgăduit?
— Copile-ţi pare, te-ai înşelat,
Prin frunzi uscate vânt a suflat,

„Cu mine, dragă, de vei veni,
Fetele mele te vor sluji,
Fetele mele te-or dezmierda
Şi-n visuri dulce te-or legăna.“

— Nu vezi tu, tată, colo cum joc
A regelui fete pe negrul loc?
— Uită-te bine, sunt trunchiuri mari
Şi crengi căzute din vechi stejari!

„Plăcuta ta faţă mult o iubesc,
De nu vii singur, eu te răpesc.“
— Tată, ah, tată, mâna a-ntins!
Craiul pădurii iată m-a prins.

Tatăl în spaimă aleargă mereu,
Băiatul geme în braţul său,
Şi când în curte el a intrat,
Mort pe copil în braţe-a aflat.

Ca exemplu va fi tot aşa de lămurită următoarea poezie mai scurtă de Th. Gautier¹⁵:

NORUL

Sultana vrea să intre în baia din grădină,
Ea ultima sa haină acum a azvârlit,
Şi păru-i în libertate ca o manta divină
Pe corpul său cel fraged voios s-a răspândit.

De sus iată sultanul la dânsa că priveşte,
Şi barba îşi dezmeardă, zicând în gândul său:
Pe turn eunucul aprig se plimbă şi păzeşte,
Şi nimeni p-astă lume n-o vede decât eu.

Dar lucru de mirare! un nor din cer răspunde
Zicând: „Şi eu, o, Doamne, o văd colo de sus,
Văd sânu-i ce se umflă sub limpedele unde
Şi corpu-i ce nud şade sub ochii mei expus“.

Ahmet se făcu galben ca luna întristată,
Scoase din brâu hangerul cu artă cizelat...
Sultana favorită în sânge stă-necată,
Iar norul cel fantastic pe ceruri a zburat.

În aceste două poezii este o faptă de catastrofă, care-nseamnă culminaţiunea; însă culminaţiunea există şi acolo unde poetul arată numai impresiuni interioare. D. e.:

În a lacului tăcere
Raza lunii se adapă,
Roze palide-mpleteşte
Printre trestia din apă.

Cerbi se plimbă lângă ţermuri
Sus la cer cătând,
În tufiş de-abia se mişcă
Paserea visând.

Ochiul meu se pleacă-n lacrimi
Prin întreaga-mi fire
Ca o rugăciune trece
O dulce-amintire.
(Trad. din Lenau)

Ce zburat, ce vâjâire!
E un pâlc de ciocârlii!
Multe flutură prin arbori,
Alte zboară pe câmpii;

Una sus la cer se urcă
Pe scara cântului său;
Însă cea mai cântăreaţă
S-a ascuns în pieptul meu.
(Trad. din Uhland)

Pentru susţinerea opiniei noastre vom cita acum, ca şi la paragrafele precedente, câteva exemple de poezii rele, a căror eroare consistă în neobservarea regulii de culminare.

Cea dintâi eroare în această privinţă se poate comite prin lipsa totală de gradare treptată. Atunci strofele urmează unele după altele fără vreo măsură după care să se aşeze şirul lor, aşa încât strofa din mijloc ar putea să fie tot aşa de bine cea dintâi sau cea din urmă, şi poezia nu mai produce impresia unui întreg organic, ci a unei înşirări de strofe desunite.

Îngerel, suflet curat!
A ta roşioară faţă,
Trup tinerel delicat,
Îmi scurtează-a mea viaţă.

Darurile de la fire
Cu care eşti înfrumseţită,
Sunt mai sus de omenire,
Prea frumoasă Afrodită!

Nici Minerva, nici Juna,
Ma nici frumoasa Diana,
Nu e ca tine nici una,
Nici a lui Venus icoană.

Luna e strălucitoare,
Însă ale sale rază
Nu-s aşa desfătătoare
Ca delicata ta vază.

A tăi frumoşi ochişori
Scot ruge în verce faţă,
Precum face uneori
Soarele în nor roşaţă.

De a tale dulci cuvinte
De-ar fi inima de piatră
Sau oricât de aspră minte,
Tot se va muia îndată.

Orice strofă din această poezie, extrasă iaraşi din mult-citata Culesiune a studenţilor orădeni, se poate scoate din şirul său şi se poate pune în locul oricărei strofe anterioare sau posterioare, fără a schimba impresia.

O altă eroare în contra regulii noastre este lipsa gradaţiunii în culminare. Atunci partea cea mai însemnată a poeziei, impresia ei cea mai intensivă, se cuprinde încă de la început, şi tot ce urmează este numai o scădere a simţământului: poezia nu merge spre culminare, ci spre cădere.

Simţ că consumă fără-ncetare
Un foc putinte sufletul meu,
Câteodată în disperare
Uit chiar voinţa lui Dumnezeu.

Însăşi natura azi mă desparte
De o fiinţă ce o iubesc,
Şi nu pot altfel decât prin moarte
Iar lângă dânsa să mai trăiesc.

Vai! suvenire de fericire
Încă păstrează inima mea,
În toate aflu nemulţumire,
Căci eu departe suspin de ea.

Cum un poet adevărat, care simte în realitate şi nu simulează numai, ar putea vreodată, după ce a început a ne spune că este aşa de disperat încât uită de D[umne]zeu şi vrea să se ucidă, să termine zicând că este nemulţumit şi că suspină!

După ce am constatat că se află identitate între poezie şi între semnele caracteristice ale simţământului şi pasiunii, şi totodată că în poeziile cele rele eroarea provenea din ignorarea acestei identităţi, conchidem prin inducţiune ceea ce afirmasem apriori, că poezia cea adevărată nu este decât un simţământ sau o pasiune, manifestate în formă estetică.

De aci rezultă că tot ce este produs al reflecţiei exclusive, politica, morala, teoriile ştiinţifice etc., nu intră în sfera poeziei, şi orice încercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sunt din nenorocire prea multe în literatura română pentru a mai avea trebuinţă de o nouă citare în cercetarea noastră. Câteva, adică cele politice, se află la finea părţii I; pentru altele, şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiinţelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc., ne pot servi de colecţiune exemplară poeziile lui Heliade, care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţiune de adevărat poet, ci numai o adunare de reflecţii manierate.

Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştiinţifică sau reflecţia ştiinţifică nedemnă de poezie: dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical deosebite ale minţii omeneşti, încât confundarea lor este cu neputinţă, şi anume cu neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturii. Unde se întâmplă este un simptom rău nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci nesocotinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competinţei autorităţilor în stat, şi când se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică, două confuzii între care este greu de hotărât care este mai primejdioasă.

Recapitulând acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de faţă, dobândim următoarele idei principale asupra poeziei:

Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile; iar condiţia ei ideală sunt simţăminte şi pasiuni.

Din condiţia materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de noţiuni abstracte.

Din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarea gradată spre culminare, şi totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni.

Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cât se poate demonstra în materie estetică, atât prin cercetări teoretice, cât şi prin experienţa din exemple.

Scopul lor nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase:

Ele îndeamnă întâi pe acela care are talentul înnăscut, să se perfecţioneze în arta sa, deşteptându-i atenţia asupra multor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.

Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urât.

În această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o cercetare critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este în pericol de a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merită numele ce şi-l uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantezie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde.

Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA