Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare

Mulţi scriu şi multe se scriu în literatura lumii; multe idei trecătoare, foarte multe păreri greşite, unele adevăruri şi, din când în când, o creaţiune frumoasă.

Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX) din adânca vechime îşi arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvăţându-i de la propria gândire şi deprinzându-i mai mult cu părerile altora despre înţelepciune decât cu însăşi înţelepciunea.

La noi, ce e drept, se scrie mai puţin, dar tot se scrie câte ceva; şi poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată într-un mod mai general: pentru ce scriem?

Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai departe decât o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, ea amuţeşte apoi: auzită aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba dintâi; aducerea-aminte e necredincioasă; vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului.

De aceea sunetul trecător caută a se transforma în litera statornică, şi ideea astfel întrupată, spărgând marginile spaţiului şi momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor şi în viitorul timpurilor.

Dar ce idee merită această transformare? Ce simţire poate fi menită a ieşi din marginea mai firească a simplului grai şi a se răspândi într-un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generaţie în generaţie?

Numai acea idee şi acea simţire care prin cuprinsul ei şi din chiar izvorul ei s-a înălţat peste interesul strâmt al individului şi a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea universală.

Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deşertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambiţiunea de a întrece pe alţii, nu aceste interese personale îţi dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat în gândirea ta şi pentru ceea ce simţi că este frumos în închipuirea ta, numai acesta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi. Şi dacă un tânăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine ne-ar întreba: „Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleşi?“, i-am răspunde, repetând un aforism zis odinioară: „Acela are vocaţiune, care în momentul lucrării se uită pe sine“.

Căci ceea ce împiedică atâţia oameni, dealtminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.

Aşadar, entuziasmul impersonal, iată semnul hotărâtor al celor chemaţi!

Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; şi dacă se pare astăzi a fi, se vede mâine că nu este şi rămâne ca cum n-ar fi fost.

Să restrângem, prin urmare, cercul cercetării noastre la literatura în propriul înţeles al cuvântului şi, după ce am văzut că cei ce scriu din chiar vocaţiune internă o fac pentru a răspândi o idee sau o simţire de valoare universală, să ne punem a doua întrebare: Cum lucrează o asemenea scriere asupra celorlalţi? Cum străbate ea în mulţime? Cum ajunge a fi, din gândul şi din simţirea unui om, gândul şi simţirea tuturor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face progresul în recunoaşterea şi primirea adevărului?

Când vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne gândim la vreo abstracţiune metafizică; nu ne oprim la celebra îndoială a scepticului Pilat: ce este adevărul? Nici la cercetarea teoretică dacă există sau nu frumosul absolut. Tot aşa de puţin ne ocupăm de analizarea cauzelor şi efectelor progresului general al spiritului european, aşa cum au încercat-o Buckle şi Lecky.

Ci, dintr-un punct de vedere mai practic pentru noi, românii, dar şi mult mai modest, luăm în privire acele întâmplări ale vieţii intelectuale în care mişcarea de la o stare a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă s-a putut constata într-un mod netăgăduit în privinţa unor lucrări izolate din ştiinţă, artă şi îndeosebi din literatură.

În această mişcare a părerilor de la o generaţie la alta şi adeseori înlăuntrul aceleiaşi generaţii aflăm o nouă specie de evoluţiune chiar în cercul mărginit al cercetării noastre: evoluţiunea psihologică în judecăţile literare. Încercându-ne să analizăm — deşi numai într-o repede schiţare — această evoluţie în fazele ei fireşti, vom putea întrevedea totdeodată însăşi formula progresului în recunoaşterea unui adevăr, fie şi relativ.

Pentru a înţelege mai bine despre ce ne este vorba, vom cita mai întâi din viaţa intelectuală a altor popoare câteva exemple relative la cercetarea de faţă.

Teoria gravitaţiunii lui Newton, concepută de el încă pe la sfârşitul anului 1665, apare în 1687 sistematic dovedită în Philosophiae naturalis principia mathematica. Deşi această teorie fundamentală este de un adevăr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei, totuşi, lumea ştiinţifică în Franţa i s-a împotrivit la început cu desăvârşire. De-abia după 45 de ani, la 1732, încearcă Maupertuis a o susţinea şi a o apăra în contra celor ce o combat, şi încă la 1738 scrie Voltaire: „La France est jusqu’à présent la seul pays où théories de Newton en physique et de Boërhave en médecine soient combattues. Nous n’avons par encore de bons éléments de physique; nous avons pour toute astronomie le livre de Bion, qui n’est qu’un ramas informe de quelques mémoires de l’académie“ (Voltaire, Edit. Beuchot., vol. 57, corresp. 340).

Astăzi însă, şi de mai bine de un secol, nici un om de ştiinţă, nici în Franţa, nici aiurea, nu mai pune la îndoială legea gravitaţiunii lui Newton, şi progresul adevărului în această privinţă este făcut.

La 1677 se reprezintă pentru întâia dată Phedra lui Racine în Hotel de Bourgogne la Paris. În aceeaşi seară şi în acelaşi oraş se reprezenta Phedra lui Pradon. În primul moment Pradon fu înălţat la cer prin laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se văzu părăsit şi aproape insultat de critica contemporană. Dar astăzi cine mai citeşte pe Pradon? Şi cine nu a citit Phedra lui Racine? Întregul nume al lui Pradon s-ar fi pierdut de mult în întunericul uitării dacă nu l-ar fi atins din când în când o rază nemilostivă din gloria lui Racine.

Opera lui Mozart Don Juan începe a se juca la Berlin în 1790, peste trei ani după cea dintâi reprezentare a ei în Praga. Succesul este mediocru, critica muzicală îi este nefavorabilă. Părerile momentului se rezumă în următoarele rânduri din Muzik-Zeitung de atunci: „Nu am auzit încă pe nici un cunoscător al artei muzicale zicând că Mozart este un artist corect, cu atâta mai puţin îl va declara o critică dreaptă de un componist adevărat şi cu inspiraţiuni frumoase“. Astăzi însă nu se va găsi în Europa un cunoscător sau iubitor al muzicii care să nu se mire sau să nu râdă de o asemenea judecată.

În 15 aprilie 1784 se dă întâia reprezentare a tragediei „burgheze“ a lui Schiller Kabale und Liebe şi în aceeaşi primăvară se publică tragedia şi prin tipar. Un arheolog şi gramatic foarte cunoscut pe atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul „Graues Kloster“ şi mai pe urmă profesor al artelor frumoase la Academia din Berlin, face în Vossische Zeitung de la 21 iulie 1784 o recenziune asupra ei, în care zice, între altele: „Iacă un nou product, care este o ruşine pentru timpurile noastre. Ce frunte trebuie să aibă un autor când scrie şi tipăreşte asemenea absurdităţi! Şi cum trebuie să fie capul şi inima unui om care se poate uita cu plăcere la astfel de emanaţiuni ale spiritului său!“ etc.

Însă după vreo patru-cinci ani Moritz însuşi ajunge a fi un admirator al lui Schiller, şi astăzi nu există nimeni în toată lumea literară care ar voi să subscrie acele rânduri ale criticului de la 1784.

Cine vrea să înmulţească asemenea amintiri literare găseşte întâmplări analoage în viaţa lui Goethe, ca şi în a lui Beethoven, în soarta lui Victor Hugo, ca şi în a lui Schopenhauer şi în sute de alte exemple.

În toate aceste cazuri s-a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, şi sarcina noastră este acum de a cerceta care sunt formele esenţiale de evoluţiune prin care trece acest progres pănă la aşezarea lui definitivă.

Pentru a ne mărgini la împrejurările posibile ale propriei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care, în acele excepţionale condiţii subiective despre care am vorbit, îşi înalţă concepţiunea pănă la formularea unui adevăr nou pentru noi, fie în ştiinţă, fie în politică, fie în literatură.

Nu ne preocupăm de însuşi cuprinsul acestui adevăr. Nu este destul ca el să fie izvorât din entuziasmul curat al autorului şi să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună-credinţă impersonală care îi dă valoarea permanentă ca unei produceri esenţiale a chiar naturii omeneşti.

O dată adevărul conceput, autorul îi dă întruparea literară şi îl aduce în viaţa publică.

Presupunem că a ales un timp oportun şi că nu este vorba de o concepţiune în afară de atmosfera actualităţii, ci de o idee, deşi nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocii în care trăieşte şi ale poporului din care s-a născut. Atunci prima întâmpinare din partea publicului şi totdeodată primul simptom natural al evoluţiunii spre progres este combaterea violentă din partea celor mai mulţi.

Căci ce este o idee sau o formă nouă în mişcarea intelectuală a unui popor dat? Este o idee ale cărei premise au putut să existe în capul mai multora sau tuturor, dar a cărei formulare mai clară se naşte numai în capul unuia care este şi autorul ei. Tocmai prin acest plus de putere intelectuală, prin care concluziunea sau formularea se încheagă numai în inteligenţa unuia, acest unul se deosebeşte de ceilalţi şi stă deasupra şi în afară de orizontul lor momentan.

Însă este o proprietate caracteristică a fiecărei inteligenţe omeneşti de a se simţi de regulă îndeplinită în cercul ei, oricât de restrâns ar fi, şi fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine însuşi. Adevărat este pentru capul mediocru ceea ce s-a obişnuit să primească ca adevărat, în acest obicei îşi află îndestularea lui, şi orice noutate îi apare ca un duşman al liniştii lui sufleteşti. Împotrivit la orice nouă încordare a inteligenţei, nedeprins şi nevolnic la munca intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamentul părerilor sale, el îşi are cercul inteligenţei închis, se opune noului adevăr şi, făcând aceasta, crede chiar că are în sine o mişcare în folosul inteligenţei, pe când, în fapt, nu are decât acea rezistenţă a inerţiei care stăpâneşte elementele intelectuale, ca şi pe cele fizice. Cel ce este mai viu în acest simţimânt al inerţiei caută să combată fapta literară a noului adevăr prin o scriere de luptă, şi această scriere găseşte cu necesitate un răsunet puternic în toţi care sunt de seama lui, adică în marea majoritate a mediocrităţilor contemporane. Aşa este şi nu poate să fie altfel.

Nu doară că orice combatere ar fi o dovadă pentru valoarea ideii combătute; dar se dovedeşte că orice idee de valoare este la început combătută.

Însă dacă înţelegem în mod obiectiv că este aşa şi că a fost şi va fi totdeauna aşa, nu putem privi decât cu cea mai adâncă simpatie la junele autor în această fază a vieţii lui publice. Nu este uşor momentul în care ideea cea nouă, născută din adâncimile unui cap cugetător, încălzită la focul iubirii de adevăr, crescută prin concentrarea tuturor puterilor, părăseşte locaşul tainic al formării intelectuale şi, aruncată făr’ de veste în zgomotul lumii dinafară, întâlneşte acea duşmană împotrivire ale cărei cauze necesare le-am arătat mai sus. Scriitorul, care crede a fi scăpat de munca încordării şi a fi câştigat acum dreptul la o recunoaştere a activităţii lui, se află faţă în faţă cu violenta rezistenţă a înconjurimii şi se vede iarăşi aruncat în starea de mai nainte, care îi adresează veşnicul apel la sacrificiul de sine însuşi. Nu cu pânzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al meditaţiunilor singuratice.

Aici însă se regăseşte pe sine, şi durerea dă acum sufletului său ultima consacraţiune şi o adâncime pănă atunci necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri noi şi un nou sprijin întru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi resignaţiunea, ce de-acum înainte apare fără voie în toate manifestările sale, le dă un farmec surprinzător. În curând felurite alte idei vin în ajutorul concepţiunii primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se aşează lin, ca fulgii de zăpadă, peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc şi îi dau o nouă înrodire. A venit iarna vieţii sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar în realitate timp de neobosită pregătire pentru renaşterea primăverii.

Şi această primăvară nu poate lipsi; evoluţiunea recunoaşterii adevărului intră cu necesitate în a doua fază a progresului ei.

Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece prin chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contemporane, este tot aşa de adevărat că ea trebuie să se afle în relaţie de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenţi sunt de regulă ocupaţi cu un obiect propriu al gândirii lor şi sunt, prin urmare, mai retraşi din agitarea zilnicelor întâmplări. Însă tocmai aci rezistenţa mediocrităţilor îndeplineşte, fără voie şi fără ştire, o funcţiune folositoare în viaţa publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat în marea mulţime a celor ce le seamănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni ce fără de aceasta nu le-ar fi avut şi o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atenţiune a minorităţii inteligente, oricât de retrasă ar fi şi oricât de absorbită prin propriile gândiri.

De aci înainte soarta progresului este asigurată. Căci adevărata lui piedică nu era ignoranţa, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideii să se afle în locul indiferenţei celor ce l-ar fi putut înţelege; trist era să nu audă răsunetul din inimile înrudite, să nu vadă răsfrângerea în capetele congeniale, ci să simtă că ideea lui, născută pentru a trăi din viaţa tuturor, era ameninţată să piară în propria ei singurătate.

Dar, printr-o ironie a soartei, tocmai această piedică sunt însărcinaţi să o ridice adversarii cei nepricepuţi.

O dată ideea ajunsă la cunoştinţa oamenilor eminenţi, ea este aşezată în domeniul ei predestinat, şi cu cât a fost mai violent atacată până atunci, cu cât a fost mai rău înţeleasă şi mai cu intenţie denaturată, cu atât renaşterea ei în capetele cele noi este acum mai puternică, fiindcă se află întărită acolo nu numai prin pătrunderea intelectuală, ci şi prin acel simţământ de generozitate care se ridică în unele inimi omeneşti în contra oricărei nedreptăţi.

Şi chiar atunci când ideea cea nouă nu intră de îndată şi fără de luptă în capetele eminente, ci se află şi aici în opoziţie cu părerile admise de mai nainte şi trebuie să-şi câştige pas cu pas locul ce i se cuvine, totuşi, această luptă este de alt gen şi pe alt tărâm decât lupta de mai nainte.

Nu mai este vorba de rezistenţa oarbă şi instinctivă a inerţiei, ci este vorba de însăşi cumpănirea argumentelor, şi din lumina acestei discuţiuni rezultă cel mai mare folos pentru întemeierea adevărului. Pe de altă parte, tocmai acel fapt dă noilor adepţi, pe lângă puterea convingerii, şi o deosebită aptitudine pentru a conduce ideea mai departe spre succesul definitiv.

Căci nimic nu este mai greu în lume decât a înţelege pe altul, şi iarăşi fără a-l înţelege este peste putinţă să-l convingi. A înţelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin.

De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşii mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt acum în stare să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi.

Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră în a treia şi cea din urmă fază a evoluţiunii lui, în faza recunoaşterii generale. Şi aici, ca în toate formele de viaţă, există lupta pentru existenţă. Capul cel eminent a primit ca moştenire o mai energică stăruinţă în gândire, o mai ingenioasă întrebuinţare a tuturor argumentelor spre întărire, şi, măsurându-se zi pe zi cu mediocrităţile ce-l încunjură, rezultatul nu poate fi altul decât supunerea lor sub autoritatea lui.

Pe de altă parte, vine un nou ajutor de la oamenii nepreveniţi şi nepărtinitori, deşi, dealtminteri, indiferenţi. Acum şi ei se simt puşi în mişcare de vibrarea dezbaterilor şi nu pot face alta decât să lucreze în înţelesul adevărului celui nou. Căci orice adevăr este o formulare mai clară a regulilor nestrămutate, care sunt însuşi fundamentul universului, şi corespunde direcţiunii veşnice a inteligenţei omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui general.

Tocmai acel element impersonal în chiar momentul concepţiunii noii idei îşi arată acum valoarea sa adevărată. Căci persoana se loveşte de altă persoană, gândul egoist se paralizează de alt gând egoist. Dar ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii întregi şi, îndată ce prin luptă s-a dovedit a fi de o asemenea natură, străbate prin toate individualităţile viitoare ca o parte integrantă a lor.

Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare încetul cu încetul, autoritatea celor mai maturi se lăţeşte asupra celorlalţi şi, într-o generaţie viitoare, adevărul cel combătut odinioară ajunge a fi adevărul primit de toţi ca un substrat de sine înţeles pentru cugetarea comună.

Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit.

Publicat întâi în „Almanahul Societăţei Academice «România Jun㻓 din Viena, 1883

TE-AR MAI PUTEA INTERESA