Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Din experienţă

De mult s-a zis, şi s-a zis cu drept cuvânt, că lucrurile simple sunt cele mai grele de priceput şi de primit; şi această veche maximă rămâne din nefericire aplicabilă şi în starea actuală a aşa-numitei culturi, pe când, din contră, adevărata cultură nu va fi mai bine întemeiată decât în proporţia restrângerii acelei maxime, adică atunci când lucrurile simple vor fi din ce în ce mai uşor înţelese şi mai îndeobşte primite.

Confuzia ce domneşte astăzi în atâtea discuţii publice şi private de cel mai mare interes, confuzia, d. e., în politică, în educaţia tinerimii, în etică, în relaţiile sociale, provine din starea înapoiată în care se află încă toate ştiinţele numite „biologice“, îndeosebi psihologia.

Nu e vorbă, de învâţat se învaţă întruna psihologie (sau „ştiinţa sufletului“) în şcoalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universităţi. Dar ceea ce ni se dă aici drept ştiinţă este în cea mai mare parte o frazeologie lipsită de folos practic şi în multe privinţe nedemnă de cuvântul ştiinţă.

Dovadă este că în şcoală poţi învăţa să cunoşti animalele dacă ai urmat un curs bun de zoologie şi poţi învăţa să cunoşti plantele şi pietrele dacă ai avut parte de un profesor bun de botanică şi de mineralogie; dar vai de omul care ar vrea să cunoască oamenii numai după un curs de psihologie cum se predă în şcolile şi în cărţile fie şi cele mai moderne.

Dovadă mai este că în viaţa practică un grădinar de frunte sau un agronom pot întrebuinţa cunoştinţele dobândite din cărţile lui Decandolle sau ale lui Liebig, un proprietar de mine se poate întemeia pe cercetările lui Lyell; dar dacă ai întreba pe vreunul din marii cunoscă tori de oameni, d. e. pe Bismarck, cu ce manual de psihologie s-a folosit întru aceasta, ţi-ar răspunde printr-un hohot de râs.

Cunoaşterea omului, un lucru aşa de neapărat trebuincios şi încă de o trebuinţă crescândă cu sporirea tuturor relaţiilor omeneşti, nu se poate dobândi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime şi aforisme şi poate al unor romane şi drame, decât prin propria experienţă. Ce e drept, propria experienţă este cea mai bună şcoală; numai că taxele acestei şcoli sunt prea scumpe; le plăteşti de regulă sub forma unei adânci suferinţe, şi când ţi-ai câştigat testimoniul absolut, ai ajuns adeseori la sfârşitul vieţii şi este prea târziu ca să te mai foloseşti de el.

Singură ştiinţa, în înţelesul strâns al cuvântului, ar fi chemată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei este anume de a prinde şi de a rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale sub o singură formulă generală şi de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din care cauză între adevărata ştiinţă şi între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră, o continuă înlesnire reciprocă.

Însă de două mii de ani, de când se tot vorbeşte de o ştiinţă a sufletului, rezultatul este până acum o desăvârşită neştiinţă în cele sufleteşti. Una din cauzele acestei lipse de progres într-o materie aşa de capitală este tocmai acea curioasă alergare după întrebările cele mai complicate înainte de a se fi asigurat răspunsul la întrebările cele mai simple. Dascălii şi-au bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea“ sufletului, despre relaţiile „între Dumnezeu şi om“, despre „facultăţi“ etc. şi au lăsat la o parte conştiincioasa constatare a acelor elemente simple care sunt de cel dintâi folos pentru cunoaşterea sufletului omenesc şi numai după a căror stabilitate solidă s-ar fi putut întinde cercetările şi asupra problemelor mai complicate, despre care nu este încă sigur dacă vor fi vreodată primitoare de o dezlegare ştiinţifică.

Ce este de făcut în această stare de lucruri?

În această stare de lucruri nu ne rămâne deocamdată decât observarea a două reguli de procedare pentru a pune psihologia pe calea proprie a ştiinţei şi a o împăca prin chiar aceasta cu cerinţele vieţii practice. Întâi, regula negativă: să ne ferim de orice metafizică în cercetările şi explicările asupra sufletului şi, asemenea, de orice sistematizare precipitată. Al doilea, regula pozitivă: să adunăm acel material de observări şi de experienţe sufleteşti a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adevăr sigur. Cu alte cuvinte, mai întâi lucrurile simple (nu simple în înţelesul chimiei analitice, ci simple în înţelesul constatării şi a priceperii prealabile) şi apoi încercările mai complicate de explicări şi sistemizări. Zeci de ani, poate sute de ani vor trece pănă când acest material va putea fi elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purta acest nume.

Aşadar, în privinţa sufletului omenesc trebuie astăzi să renunţăm la toate pretenţiile de sistem, să părăsim peruca medievală şi tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor lipsite de miezul înţelesului şi, restrângându-ne în poziţia smerită ce ne-o impune sărăcia şi neştiinţa în care ne aflăm până acum, să ne mărginim la observarea neprevenită, la constatarea şi la pătrunderea urmărilor acelor stări sufleteşti care nu sunt supuse la îndoială îndată ce sunt bine observate. Multă vreme va trebui să treacă numai cu acest inventariu elementar al constatărilor de fapt.

Poate ni se va recunoaşte (unii chiar ne-o vor imputa) că prin cele zise mai sus am redus cercetările psihologice, câte ne par astăzi posibile, la un rol aşa de modest, încât nu ni se va lua drept lipsă de modestie dacă ne încercăm în paginile următoare să dăm un exemplu despre modul cum ne închipuim că ar trebui să se facă acea adunare de material din experienţa sufletească a fiecăruia. Se va vedea îndată (şi aceasta e totdeauna un semn bun pentru valoarea materialului) că orice asemenea constatare are numaidecât aplicabilitatea ei practică, adică în prima linie ne înlesneşte pentru o parte oarecare cunoaşterea oamenilor, cunoaştere fără de care psihologia nu are nici un folos, precum chimia nu ar avea nici unul dacă nu ne-ar da măcar cunoaşterea şi deosebirea elementelor fizice.

Aşadar, problema vieţii practice în relaţiile omeneşti, şi, prin urmare, atât punctul de plecare, cât şi ţinta oricărei psihologii viitoare, este cunoaşterea oamenilor, şi de la dezlegarea acestei probleme atârnă în mare parte şi scopul final al tuturor silinţelor noastre: fericirea putincioasă a individului omenesc.

Problema este foarte grea.

De unde vine greutatea? Nu greutatea artificială, nu greutatea etică, cum ne vom explica mai jos, ci greutatea firească, greutatea din naştere, la a cărei ridicare trebuie mai nainte de toate să ne concentrăm luarea-aminte.

Oamenii pot să nu se înţeleagă, să nu se cunoască unii pe alţii din cauza lipsei de un organ comun de comunicare, adică lipsei de un înţeles comun al cuvintelor, prin care îşi exprimă gândurile, deşi vorbesc aceeaşi limbă. Să facem abstracţie de această greutate oarecum artificială. Oamenii mai pot să nu se cunoască din cauza facilităţii intenţionate, adică din cauza deosebirii între ceea ce gândesc şi ceea ce spun. Să înlăturăm şi această greutate etică.

Să presupunem, din contră, pentru a simplifica problema în prima ei stabilire, că avem a face cu doi oameni inteligenţi, adică, în genere, capabili de a-şi da seama despre cele sufleteşti, care prin o educaţie intelectuală comună au aceeaşi limbă cu aproape acelaşi înţeles al cuvintelor întrebuinţate. Să mai presupunem că sunt amândoi de bună-credinţă, că nu vor să se înşele unul pe altul, ci îşi spun cu sinceritate cugetările şi simţirile lor. În ce va sta totuşi de la început greutatea lor de a se cunoaşte unul pe altul şi pentru ce se va cere cu necesitate un timp îndelungat până să poată ajunge la această cunoştinţă, şi încă în margini destul de restrânse?

Cauza proprie a greutăţii de a ne cunoaşte unii pe alţii este următorul fapt primordial al vieţii sufleteşti: miile şi sutele de mii de impresii, de cugetări, de simţiri, de emoţiuni ce au trecut şi trec prin capul unui om şi-l caracterizează în individualitatea sa nu sunt niciodată în totalitatea lor prezente în conştiinţa lui actuală, ci stau în cea mai mare parte întunecate şi ascunse în sufletul sau în memoria lui. În conştiinţa lui actuală stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lângă ea se asociază, însă în al doilea şi al treilea plan, încă vreo câteva altele, poate până la şapte: toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om în diferitele momente ale vieţii sale, rechemându-le din memorie, stau în fiece moment dat ascunse, nu încap în prea strâmta conştiinţă actuală, ci rămân în afară de lumina ei; şi nu numai că stau ascunse pentru observatorul străin, ci stau ascunse pentru însuşi individul care le are şi care se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i „vin în minte“ sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce şi-o constată uneori în propria lui conştiinţă.

În această „îngustime“ a conştiinţei, sufletul omului (pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamănă unei imense colecţii cu mii şi mii de felurite obiecte, ascunsă într-o peşteră întunecoasă, în care n-ai putea pătrunde cu altă lumină decât cu un mic felinar blindat, al cărui focar strâmt ar arunca un mănunchi subţire de raze asupra cel mult şapte obiecte deodată. Dacă astfel vreai să-ţi dai seamă de cuprinsul şi valoarea acelei colecţii, trebuie să plimbi succesiv micul cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare-aminte pe cele principale, şi cine ştie dacă în aceste condiţii vei avea vreodată timpul necesar ca să-ţi faci o idee despre totalitatea colecţiei. Dar încă dacă nu este numai o singură colecţie, ci sunt mai multe, şi ţi se cere să le cunoşti şi pe aceste?

Dealtminteri, compararea, ca toate comparările, este în parte nepotrivită; căci nu cercul luminos al conştiinţei se plimbă de regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat, şi, din contra, stările sufleteşti par a ieşi din întunericul memoriei sau a se forma din întâmplătoarea încunjurime externă şi a trece în mişcare succesivă prin strâmta lumină a conştiinţei.

Într-o aşa întunecime fatală este cufundată viaţa sufletească a fiecărui om pentru el însuşi, necum pentru altul, şi numai un aşa mic mănunchi de raze are fiecare pentru a-şi lumina întunericul în sine şi în alţii, cel puţin în starea actuală a evoluţiunii creierilor omeneşti, care în cei 4 000 de ani, de când se poate urmări literariceşte, nu arată nici o schimbare notabilă întru aceasta şi nici vreun semn sigur că se va schimba şi cum se va schimba după alţi 4 000 de ani.

Această „îngustime“ a conştiinţei nu a putut scăpa din vederea psihologilor; o atingere a ei se află chiar şi în literatura română, în una din cele mai bune cărţi de şcoală, Psihologia empirică a dlui I. Popescu (ed. II, § 10); cercetări psihofizice asupra numărului exact de idei ce pot încăpea în fiecare moment dat al conştiinţei s-au făcut (Wundt): o explicare a fenomenului s-a încercat (Herbert Spencer). Dar aceste „elaborări ştiinţifice“ (sit venia verbo!) sunt insuficiente şi premature. În locul lor şi înainte de ele starea actuală a cunoştinţelor noastre cere încă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, îndeosebi înţelegerea şi urmărirea influenţei lui asupra tuturor relaţiilor sufleteşti în om şi între oameni, oricare ar fi, dealtminteri, explicarea ştiinţifică în viitor.

Această influenţă a strâmteţei cercului luminos este aşa de hotărâ- toare, încât trebuie să fie adevăratul punct de plecare al cunoştinţei de oameni, şi este numai de mirat cum de nu s-a simţit până acum marea însemnătate ce o are pentru toate explicările psihologice posibile şi cum de nu a intrat încă în domeniul cunoştinţelor comune ca un adevăr elementar.

Să încercăm aici a ne da seama de unele din urmările principale ale acelui fapt spre a ne pătrunde cel puţin de valoarea practică a lucrului şi a întrevedea totdeodată modul cum ar putea fi întrebuinţate observările culese din experienţă.

* * *

I. Fiindcă omul cult are atâta mulţime de impresii, de emoţiuni şi de cugetări ascunse în memoria lui şi fiindcă din această mulţime de stări sufleteşti, de câte ori ne întâlnim cu el, nu poate avea prezente în conştiinţă decât o cantitate neînsemnat de mică, nu trebuie să judecăm întru nimic despre valoarea lui dintr-o întâlnire, nici din două, nici din trei. Sute de convorbiri se cer în felurite ocazii, în care să se poată manifesta atât ideile, cât şi simţirile lui, pentru ca din însumarea şi rezumarea lor să ne putem forma o părere mai întemeiată asupra lui şi să avem dreptul de a zice că-l cunoaştem.

Fără timp îndelungat nu poate fi vorba de aceasta, tocmai fiindcă sufletul omului este în neputinţă absolută de a se deschide deodată şi este dintr-o fatalitate a naturii legat de forma înceată a strecurării succesive prin lumina conştiinţei actuale.

Dacă am voi să ne exprimăm în forma aforismelor obişnuite, am putea zice: un izvor adânc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum izvorul s-a format picătură cu picătură de la momentul naşterii, tot aşa nu clocoteşte la lumina zilei decât picătură cu picătură până în momentul morţii, şi cei mai mulţi din noi ajung chiar la ultima clipită a existenţei lor fără să-şi fi putut spune ultimul cuvânt.

Dar asemenea exprimări ale adevărului primordial sunt prea lipsite de preciziune pentru a fi folositoare. Căci, mai întâi, izvorul are una şi aceeaşi apă, pe când sufletul omenesc are ape felurite. Şi apoi, dacă ar fi lucrul numai aşa, atunci ar trebui să disperăm de orice experienţă omenească, căci ar fi în genere cu neputinţă de a cunoaşte pe cineva. Niciodată nu am avea destul timp, nici destule ocazii de a observa toate ideile şi toate simţirile lui, şi aceasta cu atât mai puţin cu cât în el însuşi, la diferite epoce, ele sporesc sau se împuţinează în cantitate şi adeseori se modifică în calitate.

Deşi dar, mai ales în starea actuală a uşurinţei cu care cei mai mulţi oameni judecă despre ei înşii şi despre alţii, este bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea oricărei manifestări sufleteşti, nu trebuie totuşi să ne exagerăm greutatea până într-atât, încât să credem că este cu neputinţă să cunoaştem sufletul unui om. Această cunoaştere, oricât de grea ar fi, este în certe condiţii cu putinţă. Şi iată cum şi pentru ce:

Ideile şi simţirile ce au trecut şi trec prin capul unui om sunt nenumărat de multe cantitativ şi foarte felurite calitativ. Poate în nici un moment dat al vieţii sale starea sufletească a unui om nu este strict identică cu vreo stare anterioară a aceluiaşi om. Dar pentru trebuinţele practice nici nu se cere această strictă identitate. Este destul că unele idei şi simţiri sunt aproape aceleaşi în diferite momente, şi afară de aceasta este destul şi mai important că în fapt multe idei şi multe simţiri stau în oarecare legătură de asemănare şi se pot grupa (asocia) într-un fel de unităţi colective, diferite unele de altele, dar înrudite înlăuntrul fiecăreia din ele.

Astfel, problema practică se reduce în greutatea ei. Nu mai este vorba de a cunoaşte sutele de mii de idei şi de simţiri ale unui individ în izolarea lor distinctivă, ceea ce ar fi cu neputinţă, ci este vorba de a cunoaşte numai sutele sau zecile de grupări ale ideilor şi simţirilor înrudite, ceea ce este, în genere, cu putinţă. Observi modul de impresionabilitate al unui om la cutare scenă a naturii şi la cutare alta, auzi părerea lui asupra cutărui om şi cutărui altuia, vezi simţirea lui în cutare împrejurare şi în cutare alta, afli judecata lui asupra cutărei opere de artă şi asupra cutărei alteia; dintr-o sumă suficientă de asemenea experienţe poţi dobândi o cunoştinţă rezumată asupra direcţiei gustului, simţirilor, ideilor şi impresiilor lui, şi această direcţie o vei găsi apoi predomnitoare în miile de cazuri individuale de acelaşi fel.

Totul este acum de a face inventarul acestor grupări înrudite de idei şi de simţăminte care pot caracteriza diferite individualităţi omeneşti şi prin care se pot manifesta şi diferite dispoziţii înnăscute în mintea şi în inima fiecăruia.

Cât este de înapoiată psihologia se vede şi aici. Nici măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt încă aflate cuvinte precise în înţelesul lor pentru toată distingerea dealtminteri simţită a felurimii şi a gradului acelor grupări şi acelor însuşiri înnăscute. Când vreai să caracterizezi pe cineva după oarecare cunoaştere a lui, te izbeşti îndată de greutatea exprimării precise.

Limba populară însă şi-a ajutat, pănă la un grad, întrebuinţând un număr de cuvinte distinctive pentru însemnarea deosebitelor însuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de preciziune şi de rubricare completă a acestor deosebiri. Deocamdată nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu ele. Şi aşa vedem că se poate vorbi cu oarecare înţeles despre un om bun la inimă, milos, blând, generos, slab, sau crud, rău, invidios, răzbunător, straşnic; violent, cumpătat, arţăgos, împăciuitor; vesel, posomorât, nepăsător; ambiţios, deşert; fricos, curajos; darnic, zgârcit; modest, îndrăzneţ; uşor la minte, serios, inteligent, ager, cu duh, mărginit, tâmpit; distras, observator; om de cuvânt, înşelător etc., etc.

Iată un şir de rubrici cam vagi luate în fuga condeiului din vorbirea obişnuită. Însăşi putinţa acestor rubricări în mintea omului observator, care şi ea este fatal mărginită în strâmteţea cercului luminos al conştiinţei, a provenit dintr-un alt fapt al vieţii sufleteşti: din faptul contopirii unei mari sume de impresii şi idei, dacă sunt cam de acelaşi fel, într-un singur act de gândire, care cuprinde partea lor esenţială şi comună într-o formă mai abstractă. (Fenomenul abstracţiunii, care este condiţia internă, fără de care nu s-ar produce nici o gândire ştiinţifică în minţile omeneşti, a fost destul de bine studiat în cercetările psihologice şi logice de pănă acum, dar trece peste cadrul acestor pagini scrise dintr-un punct de vedere cu totul popular.)

În aceste rubricări, oricât de puţin precise ar fi, trebuie să adunăm şi să rezumăm observările noastre din diferite momente ale întâlnirii cu un om; şi fără o experienţă suficientă şi reflectată asupra principalelor lui grupări colective şi dispoziţii înnăscute nu putem vorbi de cunoaşterea cuiva. Tocmai aici se fac cele mai multe greşeli în viaţa practică, şi este de necrezut cu câtă uşurinţă proced[ează] oamenii în această privinţă şi câte neajunsuri şi câte nefericiri se nasc din o asemenea uşurinţă.

Un om îţi promite că va face ceva. În momentul promiterii este de bună-credinţă: prin strâmtul cerc luminos al acelui moment se mişcă o mică sumă de idei înrudite, faţă cu care lucrul promis se află în relaţie armonică şi oarecum încălzitoare. Vine însă momentul realiză- rii; dar acum în cercul luminos al aceluiaşi om se pot afla, pe lângă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei cu totul diferite, faţă cu care promisiunea se află în relaţii disparate şi oarecum refrigerante; şi cu aceeaşi bună-credinţă cu care a promis atunci nu-şi ţine acum promisiunea. Uşor la minte este omul care, neţinând seamă de această varietate succesivă a stărilor sufleteşti, se încrede în promisiunile altuia înainte de a-i fi constatat prin o îndelungată experienţă egalitatea şi tăria sufletească în urma căreia să aibă deprinderea excepţională de a se ţine de cuvântul dat. Câte încercări industriale nu se periclitează, câte împrumuturi de bani nu sunt riscate şi, fie-ne permis să adăogăm, câte „reviste literare“, începute cu entuziasm, nu se sfârşesc într-un mod deplorabil, toate din această cauză!

Dar ce este mai grav şi ce atinge mai de-a dreptul fericirea şi nefericirea omenească: câte relaţii de inimă nu se încheie cu aceeaşi uşurinţă! Se văd doi oameni de câteva ori prin adunări şi prin saloane, adică în împrejurări fără multă varietate; uşor se găsesc aici „de acord“ în unele idei generale şi în unele simţiri superficiale, cu atât mai mult că se află şi înlăuntrul unor forme identice de convenienţă socială. Şi pe această temelie şubredă se grăbesc a se împrieteni, sacrificându-şi unul altuia o parte a vieţii. După puţin timp vine dezamăgirea, şi atunci îi auzi plângându-se că au fost „înşelaţi“, şi mai au naivitatea să zică că celălalt „s-a schimbat“. Dar în acea strecurare succesivă a stărilor sufleteşti prin cercul luminos al conştiinţei actuale, tocmai schimbarea este forma obişnuită a manifestărilor sufletului omenesc, şi trebuie, din contră, o experienţă mai îndelungată pentru a constata cu oarecare siguranţă care sunt, în această lume internă aşa de schimbătoare, totuşi ideile şi simţirile ce revin mai constant, care sunt dispoziţiile înnăscute sau formate ce pot fi predominatoare, care este apa ce curge peste pietrele ce rămân.

Fără o conştiincioasă luare-aminte asupra acestei deosebiri aşa de adânc împlântate în chiar rădăcina sufletului omenesc, vei da un exemplu mai mult pentru nefericita greşeală de a-ţi lega soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti esenţial trecătoare.

* * *

II. Omul tânăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrân se poate întrucâtva zice că este, fiindcă a fost şi s-a dovedit. În mişcare, nu în repaos, ni se înfăţişează toate stările sufleteşti. Un diamant îl poţi găsi după zece ani cum l-ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic; un om nu rămâne după un timp oarecare cum l-ai lăsat mai nainte: omul este viaţă organică.

Prin urmare, mijlocul cel dintâi pentru a-ţi da seama de fiinţa unui om răspunde la întrebarea: în ce direcţie se mişcă lucrarea lui sufletească? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Şi mai practic: merge înainte sau dă înapoi? Sau, cum ziceau astrologii medievali: este in ascendente domo sau in cadente domo?

Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre „premianţi“, „promite mult“. Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. Îl urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăşi după câţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe?

Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; şi foarte mulţi şcolari eminenţi ajung bărbaţi mediocri sau mai rău decât mediocri.

Numai vârsta hotărăşte aici, vârsta matură, în care individul a avut timp îndestulător pentru a-şi manifesta în lungul şir de momente ale vieţii sale ceea ce sta ascuns în el ca dispoziţii înnăscute, ca idei câştigate şi ca simţiri predomnitoare. Atunci numai se poate constata ceea ce pentru mintea şi inima lui a fost de o mai puternică stăruinţă şi, prin urmare, a revenit în mod hotărâtor ca o notă caracteristică în mijlocul marii schimbări a stărilor sale interne şi a împrejurărilor externe, şi atunci numai ştii ce este omul acum matur, fiindcă ştii cum a devenit.

Tinereţea e totdeauna o enigmă, vârsta matură e dezlegarea enigmei.

Şi acest fapt nu e decât o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletului omenesc, după care viaţa lui este legată de forma succesivă a timpului şi nu se poate deschide simultan ca spaţiul; omul este istoric şi nu poate fi statistic; formula lui este o formulă de mişcare, şi nu de echilibru stabil.

* * *

III. De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinii intelectuale. Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importantă este legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, simplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale.

O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una câte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a mâinii stăpâneşti totalitatea şiragului.

* * *

IV. În fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţirilor (minte şi inimă).

Vei greşi totdeauna dacă vei judeca pe om numai după ideile ce le exprimă, chiar dacă ai constatat că sunt adevăratele lui idei. Trebuie să aştepţi ocaziile de a-i constata adevăratele lui simţiri, cel puţin în privinţele mai importante.

Greşala vine mai ales de acolo că (fără temei) presupunem un fel de consecinţă unitară în sufletul unui om, un fel de armonie între ideile şi simţirile lui, şi o presupunem mai ales în direcţia propriului interes al nostru (nu al lui), în sensul dorinţei noastre ca să fie aşa, nu în sensul vreunei realităţi observate că este aşa.

Ce e drept, o consecinţă trebuie să existe în ascunsa rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. Şi, precum s-a zis despre figura fiecărui om că nu ai putea schimba nimic din formele ei, oricât de disproporţionate ar părea faţă cu un ideal de frumuseţe regulată, fără a produce prin această schimbare ceva nefiresc şi mai urât, aşa de armonizate de la natură sunt diferitele trăsături ale figurii în felul ei individual, tot aşa trebuie să fie în ultimă instanţă o adâncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, aşa încât nu ai putea să-i scoţi o parte a dispoziţiilor lui înnăscute fără a denatura şi surpa pe toate celelalte.

Dar această concepţiune generală este prea vagă pentru a avea în starea actuală a cunoştinţelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a rămas ascunsă în întunericul formărilor anteconştiente şi inconştiente.

Spre a da observărilor noastre mai multă siguranţă, trebuie să luăm faptul aşa cum se prezintă, şi în experienţa vieţii faptul se prezintă aşa că cele mai disparate împerecheri între stările intelectuale şi între dispoziţiile sentimentale se pot produce în acelaşi individ; de unde rezultă că nici o concluzie oarecum teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare trebuieşte anume constatată prin experienţă, şi pănă când n-ai avut ocaziile suficiente pentru această constatare, trebuie să te fereşti de orice anticipare a judecăţii.

Cauza este aceeaşi condiţie primordială a sufletului omenesc. Sunt aşa de felurite şi de schimbătoare întâlnirile simultane ale puţinelor idei şi simţiri în cercul luminos al fiecărui moment dat, încât nu se poate vorbi de o armonizare a întregii mulţimi de idei şi de simţiri făcută sub lumina conştiinţei. Sunt poate în fiecare om diferite grupări de idei şi de simţiri ce nu ajung niciodată a se întâlni în strâmtul cerc luminos al vreunui moment din viaţa lui, ci fiecare vine de-a rândul şi izolată sub lumina inteligenţei, fără nici o privire posibilă asupra celeilalte, aşa încât nu au ocazia de a se potrivi şi a se rectifica întreolaltă.

Celebrul fiziolog Rudolf Wagner (1864), succesorul lui Blumenbach la Universitatea din Goettingen, era un mare naturalist şi totdeodată un mare bigot. În fiecare zi îngenunchea la 8 ore dimineaţa în biserică, fără a-şi turbura evlavia cu vreo aplicare a metodelor de analiză exactă la cercetarea minunilor povestite în Biblie, şi apoi la 10 ore îşi ţinea la Universitate prelegerile asupra fiziologiei şi anatomiei comparate, fără a-şi turbura cercetările exacte prin admiterea de minuni necontrolate.

Dacă aceasta s-a putut întâmpla într-un suflet înlăuntrul a chiar sferei intelectuale, ce împerecheri stranii pot exista în unul şi acelaşi om între diferitele idei şi diferitele simţăminte!

Printr-o comparare cam exagerată s-ar putea zice că cercul luminos al omului este ca un vas care cu egală indiferenţă primeşte astăzi un lichid şi mâine altul fără a fi alterat prin această schimbare, şi flacăra spiritului care arde acum în acest vas nu se stinge prin apa care l-a ocupat mai nainte. Căci tocmai succesiunea în timp dă putinţa contrastelor.

Amintindu-ne dar acele rubricări ale limbii obişnuite, din care am citat mai multe într-o pagină anterioară, la orice judecată asupra unui om se cade să avem în vedere că cele mai felurite combinări de însuşiri disparate pot exista în fapt în unul şi acelaşi suflet omenesc. Sunt oameni care sunt entuziaşti în impresiile artistice şi zgârciţi în viaţa zilnică, miloşi în unele momente şi invidioşi în altele, generoşi şi totodată deşerţi şi fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte înşelători ş.c.l., ş.c.l. Numai constatarea efectivă din experienţă ne poate arăta care anume amalgam există în omul ce ne interesează, şi orice concluzie anticipată de la unele însuşiri constatate la altele încă neconstatate este greşită. Aplecarea noastră de a presupune fără reflecţie că cine este, de ex., inteligent este şi bun, că cine este entuziast are să fie generos, trebuie din capul locului înfrânată pe temeiul înţelegerii acelei condiţii primordiale a îngustimii conştiinţei.

* * *

Să fie destule pentru fragmentara scriere de faţă aceste patru observări „din experienţă“. Ele ni se arată toate ca urmări ale mărginirii radicale în chiar înfiinţarea conştiinţei omeneşti. Prin nenumărate şi nenumărabile evoluţiuni, puterea creatoare a naturii a scos din starea primitivă a haosului amorţit formele mişcătoare ale vieţii organice. Şi înlăuntrul acestei vieţi organice, prin cea mai concentrată încordare a lucrării de mii şi poate milioane de ani, de-abia s-au putut urca organismele de la mişcarea automatică în plante spre licărirea inteligenţ ei în animale şi spre cercul luminos al înţelegerii de sine în om. Când pentru întâiaşi dată s-a deschis ochiul conştiinţei în lumea pănă atunci întunecată şi neştiutoare, s-a înfiinţat o a doua lume, lumea ideilor, peste vechea lume a materiei nereflectate. Dar aşa de rafinată a fost această nouă înfiinţare, aşa de greu a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit, încât până astăzi numai o îngustă rază de lumină ne-a putut fi deschisă pentru a ne da seama de viaţa sufletească.

Cum prin această rază îngustă ni se arată lumea internă, trebuie să cercetăm cu luare-aminte şi să însemnăm cu răbdare; poate va veni şi epoca fericită când vom şti cum este această lume şi cum trebuie explicată în adânca ei existenţă şi rădăcină. Experienţa stăruitoare, dar neprevenită, va rămânea pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea întunecată; ea va trebui să ne ferească mai ales de a nu aluneca pe povârnişul spre care înclină tocmai acea idealitate a inteligenţei nou zămislite, adică de a ocupa cu fantome şi ficţiuni ale imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo unde nu s-a putut încă forma o corespondenţă exactă între lumea reală şi reflectarea ei în idei.

În mijlocul curentului în care trăieşte generaţia noastră şi care, prin dezvoltarea ştiinţelor fizice, este cu tărie îndreptat spre interesele materiale, ni se impune cu atât mai mult datoria de a aduce studiile psihologice pe calea experienţelor exacte şi de a le apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predomnitor al mişcării moderne. Numai aşa vom reda cercetărilor sufleteşti locul ce li se cuvine între toate investigările ştiinţifice, adică locul cel dintâi. Căci dacă creştinismul de la originea lui a înscris în fruntea preceptelor sale pentru regenerarea simţirilor faimoasa cerinţă: iubeşte pe de-aproapele tău, ştiinţa cea mai exactă în toată dezvoltarea ei nu poate culmina pentru regenerarea gândirilor decât în cerinţa finală: cunoaşte pe de-aproapele tău.

Publicat în „Almanahul societăţii academice «România Jună»” din Viena, 1888

TE-AR MAI PUTEA INTERESA