Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Direcţia nouă în poezia şi proza română

I - Poezia

Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Şerbănescu, Petrino'

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din "critica poeziei" ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare.

În fruntea nouei mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare un negru punt s-arată;
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverei dulce, iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi repede ca gândul la cuibu-i se coboară,
Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alerg sărind în cale-i şi-i zic: bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe case rândunele,
Pe crengile pădurei un roi de păsărele
Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc,
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!

Pastelurile¹ sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte.

Rodica

Purtând cofiţa cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunjori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii semănători.

Ei cu grăbire îi sar în cale
Zicând: "Rodico, floare de crin,
În plin să-ţi meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!

Pănă la toamnă s-ajungi mireasă!
Calea să-ţi fie plină de flori,
Şi casa casă şi masa masă
Şi sânul leagăn de pruncuşori!"

Ei zic ş-o seamăn cu grâu de vară,
Apoi cofiţa întreag-o beu;
Copila râde şi-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.

Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri declamaţii politice, simţiri meşteşugite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni concepţia naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească.

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi, pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri), iubirea şi înţelegerea artei antice.

Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţei de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd...

astfel începe strania sa poezie Venere şi Madonă.

Ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată în Eminescu.

Iară noi? noi, epigonii,

întreabă el, după ce a cântat frumuseţele poeţilor anteriori,

     simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic:
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece,
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe:

Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune,
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă,
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din haos lumesc.

Ş-apoi cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi; dar ştie orcine
Că ceea ce nu e nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală!
Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic -
Decât un vis sarbed, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o sting:
Să râd ca nebunii? Să blăstem? Să plâng?

La ce? Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Ocazia la observări critice nu lipseşte în aceste poezii. Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică şi apoi (de Rafael) în Madona. Tot aşa, poetul asupra unei feţe "pală de o bolnavă beţie" aruncă "vălul alb de poezie" şi o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, şi strofa

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureşte mai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie. Originală şi plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziţia "Plângi, copilă?..."

Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poeţii mai vechi, şi lauda ditirambică a lui Ţichindeal, d.e., şi a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simţit în precizia limbagiului şi în uşurinţa versificării.

Dar şi aici, ca în celelalte, sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele.

Nu înţelegem, nu putem primi această negligenţă a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaş linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu şi pe Sion şi pe tutti quanti, şi, pe de altă parte, precipitarea întregei noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniştea unei ameninţări statornice, explică, dar nu excuză greşala arătată.

Tocmai spre deşteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi, în mijlocul agitărilor politice şi sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când mişcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simţiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înţeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia lui să rămână o moştenire neatinsă a generaţiilor viitoare. Şi care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi, încălzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu şi-ar înălţa aspirarea spre o nemurire omenească?...

Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atâta mulţime de oameni nu se observa frumuseţea naturei renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului. În fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; şi pe când toţi oamenii erau cuprinşi de discuţiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiunii tutulor, în confuzia acestei mişcări ţintite spre un singur punct din viaţa reală - punct trecător, de o importanţă peste măsură în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor - statua albă, cu surâsul ei blând, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea îşi purta înaintea noastră, cu o linişte supranaturală, viaţa-i eternă.

Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine, înălţat în sfera ei, a ştiut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur - dar numai acela - a ajuns pe calea nemuririi.

Cine a fost Tiberius? A fost în realitate aşa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăieşte astăzi în conştiinţa omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma maestrită a lui Tacitus, şi, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor.

A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton aşa de înjosiţi precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită şi nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Şi pastorul Goeze şi consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing - insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic.

Şi degeaba veniţi astăzi şi voi, cei cu gândirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnalişti, sau cum vă mai numiţi; degeaba vă încercaţi să loviţi cu atâta patimă în direcţia cea nouă: voi n-aveţi formă, ziua de mâine nu vă mai cunoaşte.

Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenţia publică este d. Bodnărescu. D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără apreţiare dreaptă, poate fără nici o apreţiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deşi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi.

E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte şi prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai uşor şi îndemânatic.

DE LA MARE

I

"Iată-ne în altă lume!
Dragă luntre, stai la mal;
Voi să cerc de-i pentru mine,
Tu te leagănă pe val."

Şi aşa am priponit-o
De-un ţăruş şi m-am tot dus,
Când în dreapta, când în stânga,
Când spre-amiază, când spre-apus.

Dar n-am fost, ah! nici aicea
Fericit cu al meu dor,
"Mai departe, mai departe,
Dragă luntre, zbori uşor!"

II

Călător pe-a lumei valuri,
De-i vedea în calea ta
Luntre, vâslă părăsite,
A cui sunt nu întreba.

Un cârmaş avu şi ele,
Unde-i azi, nu se mai ştie;
Valul greu când le loveşte,
Ele sună a pustie.

Înţelegi tu, al meu suflet,
Glasul lor ce vrea să zică?
A pustiu grăiesc cu valul,
A pustiu şi a nimică.

Terminăm citările din d. Bodnărescu prin câteva epigrame:

Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a
Vesela faţă zâmbind, drag îmi era s-o privesc.
Înţelepţeşte apoi a suflat şi gingaş pe sticlă
Ceaţa din sufletul ei mândru, deprins cu senin,
Şi a-nceput să se joace, ştergând-o cu degetul ager,
Semne de farmec făcând numai pe ici, pe colea;
Drepte erau pentru dânsa, întoarse pe dos pentru mine;
Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc.

Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă.

Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Ea mă aşteaptă, prin ochii ferestrei priveşte lumina-i;
Calea-mi de-a lungul şi vântul şi ploaia s-o stingă se-ncearcă,
Însă zadarnic: curând voi ajunge, Amor o va stinge.

Pe lângă aceşti poeţi însemnaţi prin înălţimea ideilor şi, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri.

Plăcerea noastră - şi, poate, nu e exagerat să zicem: un fel de recunoştinţă pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) şi ale d-lui Şerbănescu - va fi cu atât mai uşor de explicat cu cât ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenţii politice, afectări sentimentale, limbă forţată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noştri de poezii, şi sperăm că generaţia viitoare îşi va explica cu greu cum cu o formă aşa de puţin plăcută şi cu un bagaj aşa de uşor de idei au îndrăznit atâţia contimporani ai noştri să se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu şi Bolliac ca poeţi; ca autori prozaici sunt, fără contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre aceştia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte şi de alţii, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care sunt siliţi să trăiască poeţii noştri cei adevăraţi.

În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto câteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei, trece de poet, când cântă:

Sum calic ca vai de mine
Şi amar mă mai trudesc,
Totuşi fără de suspine
Şi voios eu veţuesc.

*

Nici dânsa nu-i vro escepţiune,
Nu-i unică-n genul seu;
Nici despre ea nu mai pot spune
Că-i fara de greşeli, nu zeu!

*

Ce-i mai scump aci sub soare?
Libertatea-ncântătoare,
Imnul de eliberare,
Cântul de triumful mare?
Că mai scump eşti zeu,
Angerelul meu.

*

Am avut o crenguşoară
Ce mult a întinerit
Cu plăcuta-i umbrişoară - etc.

În vremile noastre apar poeţi ca d. Pătărlăgeanu, care în "orele de repaos" (Bucureşti, 1861) ne arată "dorinţa" d-sale:

Nu-i nimic în astă lume
Să mă facă fericit.
Nici averi, nici mare nume,
Nu e ţinta ce-am dorit;
Ci dorinţa mea e toată
Să-mi văd ţara c-a-nflorit.
Să văd legea electorală
Ca odată s-a lărgit,
Şi comisia centrală
Din Focşani că s-a urnit,
Curtea de casaţiune
etc., etc.

Dar, ce e drept, prefaţa d-lui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugându-ne:

"Să fiţi indulgenţi, aducându-vă aminte că smerita mea muză se află încă în faşe."

În vremile noastre apar poeţi ca d. Petre Grădişteanu, care a scris:

O noapte pe ruinele Târgoviştei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (Bucureşti, 1857), cu următoarea arătare de persoane:

"Umbra lui Mihai Viteazul învălită în linţoliu şi purtând pe dedesupt costumul seu
Viorica, Marica, Florica - fete de ţărani gătite de la horă

Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav şi plin de scepticism, începând a se întoarce la credinţă prin sentimentul naţionalităţii şi convingându-se de puterea divină numai la luptă etc."

În scena I, între cele trei ţărance se declamă o poezie lirică cu 63 (ceteşte şaizeci şi trei) de strofe, d.e., ca aceste:

Două împreună
Noi facil putem
De orce furtună
Să ne apărăm.
Să cercăm Unire,
Aci e speranţa,
Căci în desunire
Nu cunoaştem viaţa.

Şi să nu uităm că, dealtminteri, d. Petre Grădişteanu e un om de spirit.

În vremile noastre d. Iustin Popfiu îşi întocmeşte limba maternă în rime ca aceste:

XII

Domnişoarei Constanti'a Dunca

(Camil'a D'albu)

Catra tine suna debil'a-mi cautare;
Va ajunge ore colo-n departare?!
Fiica Romei vechie! svava floriora!
Va petrunde ore bland'a-ţi animiora?!...
Cand nalţai la ceriuri santa rogatiune
Se-i cer indurarea pentru-a mea naţiune,
De aceste fiice densei i-am doritu,
Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu!
Nu te cunosc inca, scumpa floriora!
N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora,
Nece ale tale buze mititele,
Nece ochi-ţi mîndri, aste blande stele;
Peptulu mieu cel fraged totuşi venereza
etc.

Şi trebuie să ştiţi că d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puţin serios înaintea publicului şi, dealtminteri, plin de zel pentru literatura naţiunii.

În vremile noastre d. dr. I. C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviinţă a adresat scrisorile publice către generalul Türr şi d. Carp, tipăreşte Amor şi patria (Turin, 1870) şi acolo ne zice:

De unsprezece seculi romanul se osteşte,
De atâta timp îl suge un crunt infam vampir:
Iar azi tigrul şi ien'a de nou se înfraţeşte,
Voind să nimicească pe acest popor martir.

Horia strânge pe romăni,
Domnii fug ca nişte căni.

Domnişoarei Elena P.

Copila graţioasă, eşti tu o moritoare,
Ori eşti un candid înger din Cîmpii Elizei?
Din rai căzută-aici o belă, scumpă floare,
Sunt soarele şi luna şi Venus fraţii tei?

Venus, fratele d-rei Elena!

Populi, voi, care-n sclavie
Gemeţi încă umiliţi,
Pe altariul de frăţie
Punând dreapta vă uniţi,
Tirania veţi strivi
Când uniţi ve veţi oşti.

Cât eşti de belă şi-ncântătoare,
Zână gentilă, nemuritoare,
Pe pura-ţi frunte porţi cu mândrie...

Sosit-a, popoli, ora... sculaţi-vă din tină
Şi-n apa libertăţii vestmintele spălaţi,
Sub steagul independinţei cu fruntea-vă senină
Pe biblia iubirei juraţi că veţi fi fraţi.

"Pe pura-ţi frunte porţi cu mândrie, când uniţi vă veţi oşti, juraţi că veţi fi fraţi" - cât de părăsit de toţi dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea ţâstiitură este limbă poetică!

Şi să nu uităm prefaţa:

"Cetitorului salute!

Aş fi publicat toate încercările mele poetice, le-aş fi ilustrat, dacă nu mă impedecau cercumstanţe nedependinţi de voinţa mea.

Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur.

În ele am depus partea cea mai bună din mine: anima şi consciinţa mea."

Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca "inima şi conştiinţa" acestui domn să fie mai mult modeste şi mai puţin cacofonice?

În vremile noastre "junimea clericală din Arad" îndrăzneşte a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stănescu, N. Cristian, M. Bota):

Cătră Demosell'a S.P.

Eram in o seară,
Într-o zi de vară,
Când me preumblam
Printr-o luncă mare,
Pe malul unei
Ape curgătoare:
Când in cea mai prima amoare
Foarte melancholizam.
Cugetu-mi începu să zboare.
Şi-n tine m-amorizam.
In amoarea cea mai noua
Ce e ca o prima roua
Pre cutarea nouă frunză
Ce e ca o primă rază
Carea mai întîiu o zereşte,
Cel ce pe lume se iveşte,
Ce e ca o primă legănare,
Dar tocma ca un somn ultim mare;

şi cu faimosul Foc al Lipovii:

Juh! cum dete tresnet din cer!
Pocnind - durr, durr - se prade,
Fum a pucioasă dă în crier,
Vai! ce-i! Lip'a-n foc arde.
Pif, paf, puf, trosc cu puştile!
Bătaia lui Dumnezeu!
Dur, bumb, şi cu bombeştele,
Lângă Mureş vaet reu!

În vremile noastre, la Lugoş, în a. 1861, d. "doctorand în medicină din Viena" B. Petric, care îşi bate joc de almanahul precedent, publică:

POEZII NAŢIONALE

ca

UNA MITUTICA FLAMURA

cu

Deviza simţirilor sale naţionale

Şi-n această flamură cu simţirile naţionale ale d-lui Petric ni se spune:

Salutare

(Cucoanelor române din Lugoşiu)

Când eram de voi departe
Şi de voi numai prin carte
Câteodată-nţelegeam
Cumcă sunteţi sănătoase,
Tot fidele, tot voioase -
Eu tare mă bucuram.
Primiţi-mă dar bucuroase,
Fete de Lugoş frumoase,
Şi să nu vă fiu străin,
Să-mi fiţi mie tot voioase,
Plăcute, petrecănoase,
Că sum june de român.

*

Tot voios sum eu pe lume,
De când maica m-a făcut;
Superat nime n-a spune
Vreodat' că m-a văzut.
Când am bani, pornesc pe stradă,
Fluer, cânt ca ş-un boer,
Mă arăt pe promenadă
Parcă sum milioner.

Când n-am bani, iar nici că-mi pasă,
Cu amicii ospetez,
Preşedinte sum la masă,
Fiindc-atunce eu contez.
Niren-Braten, Schweins-Cotlet,
Eu numai ce poruncesc,
Un Pfiff Wein şi omelet
Beu, mănânc, dar nu plătesc.

Să citim acum precuvântarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:

"În onoarea şi, cât se poate zice d'in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul şi distracţiunea publicului cititor, aduc şi eu pe altarul naţiunei nişte floricele, sperând, ca toţi autorii, dacă nu complimente, cel puţin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperienţă, a pune şi floricelele mele în stratul comun a Naţiunei, care are acum literaţi demni de cel mai destins respect ce şi eu îl port în mine; unde a greşit mintea mea doară încă nu destul poleită după dorinţa cetitorilor, acolo fac apel la simţirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce şi eu mica ardere."

Ce are a face mâncarea neplătită a d-lui doctorand Petric cu "stratul comun" al naţiunei?

În vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfârşeşte cu următoarea strofă:

Cânta-voi, combăte-voi cu furie nebună,
In mâna mea sdrobi-voi şi monstrul şi-ai lui pui,
Şi dac-a mele cânturi ave-vor o cunună,
Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.

Ş-ai lui pui? Cânta-voi, combăte-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Şi se mai îndoieşte d. Ciru Oeconomu dacă ale sale cânturi armonioase ave-vor o cunună?

Aci, scrutând abisul imens, fără hotare,
Bravând exilul, moartea, dând suflet la fricoşi,
Scoţând dintr-a ta harpă mânii vizionare,
Persecutai cu biciul tiranii scrofuloşi.

Tiranii scrofuloşi! Aceste versuri minunate le dedică d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo şi le începe cu modestul motto: ed io anche son pittore.

Ed io anche son pittore! Şi adecă de ce nu, vă rog? Victor Hugo şi domnul Ciru Oeconomu! După "tiranii scrofuloşi" toate sunt cu putinţă.

Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Când s-ar ivi izolate, când ar forma excepţia, cine şi-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, şi în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenţie serioasă.

Citatul d. Petru Grădişteanu era aproape copil când şi-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopţi; şi dd. Vulcan şi Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pănă acum, nu pot fi departe de această vârstă fericită; şi poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaş caz.

Că în acest timp al vieţei lipsa de cugetare matură şi o deşertăciune neînfrânată împinge pe atâţia juni nechemaţi şi nealeşi a maltrata limba, torturând-o în rime şi metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiţi sau mai deşerţi decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult şi ce se petrece numai la noi este necuviinţa cu care asemenea "păcate ale tinereţei" - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură şi se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficienţă ce o păstrează autorii lor şi încrederea în care se susţin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura ţării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinaţie mai firească.

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormităţi; respectul pentru public, respectul în care au ştiut să se ţie jurnalele şi curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafaţa vieţei intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa şi menţine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlăţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, îşi părăsesc studiile regulate şi se încântă cu laurele ieftine ale publicităţii de o zi, şi le este aşa de însemnat numărul, încât astăzi îşi fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înşela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noştri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganţa devine "om de litere", jurnalist, poet şi, îndată ce cu o limbă şi cu o ortografie deplorabilă ştie să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă "cu fericire coloanele" d-lor, să-l patenteze drept literat şi "anteluptător al culturei naţionale".

De aci înainte timpul şi activitatea acestor nefericiţi se pierde cu producerea de maculatură literară, şi o parte a timpului şi activităţii generaţiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mişcarea literaturei române merită să fie observată, şi poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva şi procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenţia tinerimii şi profanează una din cele mai frumoase aspiraţii ale ei.

Drapelul sub care se întroduc aceste deşertaţiuni personale şi crudităţi estetice este totdeauna Naţiunea şi Libertatea, şi, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiţi de orce merit. Şi atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu "libertăţii şi nedependinţei", pe d. Petric producând înjosirile sale "ca una mitutică flamura cu deviza simţirilor naţionale", pe d. Pătărlăgeanu scoţându-şi muza din faşe pentru a o depune pe altarul naţiunii; şi apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (şi nu ştii ce este mai arogant: aroganţa sau smerenia), şi ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu preţiosul nume al d-lor! Şi foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia şi cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe "confratele" cel nou şi, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica naţiunea română cu aceste anomalii ale ei şi strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.

Cine cunoaşte calibrul unor asemenea poeţi şi jurnalişti nu se miră de purtarea lor, o găseşte naturală şi - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; şi, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.

De aceea împotrivirea energică în contra direcţiei false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repeţită, fără obosire şi cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată.

Este doar o parte mai fericită a aceleiaş datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cât de restrânse în privinţa sferei de idei în care se mişcă, arată o natură mai aleasă, simţiri simple, dar neafectate, şi produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am propus să vorbim despre d-ra Cugler şi dd. Şerbănescu şi Petrino.

Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai târziu d-na Burlă) sunt publicate în Convorbiri literare şi înavuţesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor câteva din cele mai caracteristice.

Ai plâns şi tu odată?
Eu, zău, nu pot să cred.
Ah! lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd.

Un ochi care odată
A plâns de dor şi chin,
Mă crede, nu degrabă
Se face iar senin.

Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns -
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns.

*

Floarea-n câmp când vestejeşte
Alta-n locu-i înfloreşte.
Dar în pieptul omenesc
Florile când vestejesc,
Cade roua în zadar -
Alte-n loc nu mai resar.

*

El a venit spre mine
Şi mâna mi-a luat.
Şi-n ochii lui atuncea
Adânc am căutat.

Dar ce-am văzut în dânşii,
Ah! nime n-a afla,
Căci toat-a mea durere
Şi dorul meu era.

Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganţa limbagiului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale aceleiaş idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine şi a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puţin a face cu înrâurirea lui Heine şi a lui Lenau.

Între cele mai plăcute produceri ale literaturei române sunt şi vor rămânea poeziile d-lui Şerbănescu. De la cele dintâi încercări ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaş însuşire, nu cunoaştem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaş plăcere ca poeziile citatului autor. Într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificaţii elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obişnuite de autorii recunoscuţi, şi în Franţa şi în Germania se găsesc rar poeţi începători ale căror versuri să fie mai mult decât o imitare palidă a lui Musset şi a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze şi este încă foarte crud, farmecul limbei într-o poezie rămâne un merit adevărat şi primitiv.

Lacrima

Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună
Eu o lacrim-am zărit,
Şi pe geana ta cea brună,
Lunecând, ea s-a oprit.

Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă,
Acel ud mărgăritar,
Acel grăunte de rouă,
Semnul dorului amar?

Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere
La tulpina unui dor;
Bătrân - lacrima-i durere,
June - lacrima-i amor.

Tu, ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce,
Nu-mi mai spune al tău dor;
Lacrima din ochiu-ţi dulce
E un gingaş trădător.

*

Un nor vine să-mi ascunză
A vieţei mele stea...
Vântul tremură în frunză,
Ş-amoru-n inima mea!
Negrul nor, iată, păşeşte
Cătr-a vieţii mele stea.

Vântu-n frunză greu mugeşte,
Ş-amoru-n inima mea!
Norul duşman creşte, creşte
Ş-acopere draga-mi stea...
Frunza-n vânt se risipeşte,
Moare-n dor inima mea!

În anul 1870 s-a publicat la Cernăuţi Lumine şi umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămână nepublicate, întâlnim şi câteva poezii adevărate; mai ales din "florile de mormânt" vorbeşte o simţire adâncă şi bine exprimată. Vreo două exemple:

Că te iubesc, că te iubesc,
Ştiu toţi ce-n cale mă-ntâlnesc,
Ştiu cei ce m-au văzut plângând
Şi cei ce m-au văzut râzând.
Căci râsul ca şi plânsul meu
Nasc numai din cuvântul tău,
Şi râsul lumea mi-l impune,
Când plânsu-mi despre tine spune,
Încât toţi cei ce au iubit
Şi de amor au suferit,
Ei ştiu, de-abia ce mă zăresc:
Că te iubesc, că te iubesc!

*

Pe furiş dă-mi o guriţă,
Jur că nime nu va şti;
Fâlfăind a ta rochiţă
Nime n-o va auzi.
De va fi uşa închisă,
Pe fereastră vei sări;
Dragostea când e decisă,
Ea intrare-şi va găsi.
Într-o taină a pus cerul
Tot ce-i mai dumnezeiesc;
Fericirea şi misterul
În amor se înfrăţesc.
Steaua care nu se vede
Nu-ncetează a fi stea;
Omul în zeire crede,
Crede, făr' de-a o vedea.
Căci ce-i tainic pentru lume
Este mult mai răpitor;
Sărutarea făr' de nume
Poartă numele - amor.
Pe furiş dar orce bine
De pe buza-ţi aş sorbi,
Să-nchizi ochii lângă mine,
Şi-atunci - taină tot va fi.

Ne-a părut însă că tristeţea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale este o coardă prea întrebuinţată, aşa încât se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoţi de sfatul ce-l dă Goethe poeţilor tineri: "Întrebaţi-vă la orce poezie dacă cuprinde o simţire ce aţi avut-o în adevăr în viaţa voastră, şi dacă această simţire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteţi înaintaţi dacă nu faceţi decât a jeli o iubită ce aţi pierdut-o prin despărţire, necredinţă sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, orcât de mult talent aţi jertfi pentru asemenea poezii. Ţineţi-vă de progresul vieţii şi examinaţi-vă când se iveşte prilejul: atunci se vede îndată dacă aveţi viaţă, şi mai târziu, dacă aţi avut-o."

În privinţa limbei, am însemnat câteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc.), mai multe expresii înjosite:

În sfârşit, azi încă-o dată
Calcă-n tine-al meu picior,
Bucovină adorată etc.,

abuz de cuvântul zbârcit şi, în fine, întrebuinţarea multor eliziuni greşite (zidur'le, valur'le etc.).

În altă privinţă, suntem siliţi a protesta în contra exagerărilor bolnăvicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta:

În mormânt, ah, mult e rece,
Mult e trist şi-ngrozitor!
Dar din viaţa care trece,
Acolo trebui să plece
Orşicare muritor!
Pe guriţa ce odată
De iubire înfocată
Mii de sărutări primea
Suge-un vierme hrana sa.
Deci mi-e groază când gândesc
Că în sânul pământesc
Inimile putrezesc,

nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămâie senină chiar când exprimă desperarea; şi o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvântată! Moartea, care, după simţul corupt al simbolizării creştine, se înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă şi romană un geniu frumos, cu facla întoarsă.

II - Proza

Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti

A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public - din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit - şi conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mână, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia câţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână - pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.

Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei publice?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atâtea şcoli de "bele-arte", atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea "expoziţii ale artiştilor în viaţă" etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din "progresul" nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întâi de râs şi apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.

Şi aşa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în fiinţă o întâlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine, şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţământ mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste câteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gândit "anteluptătorii" noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim.

Nu avem activitate literară şi - lucru caracteristic - romanuri şi novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta; şi mai întâi ceva linişte politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta - după câteva generaţii - şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gândească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gândit.

Nu aşa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ţinut sub aplauzele Asociaţiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgenţă o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, şi, pe de altă parte, cu o încântătoare consonanţă de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinţei şi - pe când cele mai multe sate nu au de unde să înveţe a ceti şi a scrie - a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române.

Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor, toţi ştim, asemenea, că ne lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba de a strânge banii pentru ca mai întâi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede şi bine: zidurile să le avem, dramele vor veni².

În contrastul arătat pănă aici se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcţiei nouă în osebire de cea veche. Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l are şi pănă când încă nu-l are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă.

După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, şi fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărţi cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea ştienţifică şi în cea estetică sau cel puţin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotriveşte la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor şi a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una şi aceeaşi direcţie.

A

Ca reprezentanţi ai direcţiei nouă în privinţa ştienţifică privim pe dd. A. Odobescu (Cercetări archeologice, disertaţii publicate în Revista română, 1861; despre cântecele poporane, poeţii Văcăreşti, satira romană etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare).

Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al ştiinţei generale, nu este de vreo însemnătate extraordinară: nici o creaţie nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălţimea culturei secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiţie primitivă un adevăr pănă atunci nepătruns de înţelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile române de păn-acum, şi nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare aşa de înaltă a lucrării ştienţifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pământul roditor pentru hrana şi creşterea ei.

Dnii. Odobescu, Lambrior, Strat şi ceilalţi sunt dar reprezentanţi ai literaturei noastre ştienţifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide şi sunt însemnate prin două însuşiri bune ale autorilor: cunoştinţa ce o au despre starea ştiinţei de astăzi în privinţa materiei de care se ocupă şi sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor.

Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de ştiinţă este mai întăi de toate o întrebare de conştiinţă, şi conştiinţa ne impune aici două datorii: întăi, să studiem materia despre care scriem, într-atât, încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, aşadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privinţă sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Cetiţi disertaţia d-lui Odobescu despre cântecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndată veţi simţi siguranţa fundamentului pe care autorul îşi ridică clădirea sa, fie cât de mică, şi folosul ce-l puteţi trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului ştiinţei în acea materie. Şi acest folos este mare chiar atunci când opinia autorului este greşită; căci şi în acest caz ea are lângă sine propriul său corectiv, arătând izvoarele de unde a provenit.

A doua datorie de conştiinţă este: să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea d-lui Strat la Economia politică, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra părţilor fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate şi nepărtinire şi ne fac impresia mulţămitoare a unei fapte oneste şi bărbăteşti.

Cele două însuşiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărţi germane, englezeşti şi franceze, sunt chiar regula autorilor ştienţifici în ţările Europei culte. La noi, însă, sunt excepţie, şi o excepţie aşa de rară, încât ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcţie nouă, în opoziţie cu cea obişnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atât mai mare cu cât ei îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice în care cel dintâi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză, şi cea dintâi misiune, amăgirea opiniei publice.

Această calificare a vieţei noastre de pănă acum nu este exagerată, toţi cei cu experienţă şi cu bună-credinţă o recunosc, şi dacă în rândurile următoare ne încercăm să mai aducem un şir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înţelege cu atât mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcţiei celei nouă, ca una ce s-a produs mai întăi din trebuinţa instinctivă de a ne scăpa de pe povârnişul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi.

Tinerimea de astăzi, de la care atârnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă odată unde este adevărul şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulţi din publiciştii noştri literari şi ştienţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă, atât în privirea cunoştinţei de cauză, cât şi în privirea voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou şir de exemple, care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adâncă asupra orcării inteligenţe nestricate.

Începem cu acele grade de neştiinţă care, prin mărimea lor faţă cu datoria poziţiei şi cu pretenţia autorului, constituie o adevărată lipsă de conştiinţă. Nu vom vorbi de acel înalt funcţionar al Ministerului Instrucţiunii Publice care propunea reforma metoadelor învăţământului primar şi care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iaşi) care, la provocarea ministerului de a face o programă pentru învăţământul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini şi propunea prin adresă oficială studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de uşoară pentru a se putea face de orcine va voi.

Cel dintâi exemplu îl găsim iarăş în Societatea Academică din Bucureşti³.

Această academie a ştiinţelor, pe lângă alte misiuni, se crede, mai întâi de toate, menită a stabili şi promulga regulele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înşii şi-o atribuiesc? Întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mâna pentru sau contra unei propuneri, şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărâre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt "în curentul" ideilor europene în această privinţă? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii Academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca să-şi dobândească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-l dau şi pentru locul ce-l ocupă.

Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, aşa cum a vorbit-o şi cum o vorbeşte poporul în toate provinciile locuite de români - lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite ţări era nemerită şi pe care membrii înşii, cu bună plecare şi silinţă, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicii şi-au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvântarea, dând sentinţe în privinţa fonetismului şi-a etimologismului, în privinţa "corupţiunii eufonice"şi radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orce competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să vorbească şi cum să scrie, în contra uzului comun, şi dacă totuş în asemenea chestii îşi ridică mânile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă. Ce să ne mirăm de cei obscuri, când însuşi d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, răspunzând în Archivul său filologic la nişte obiecţii limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaşte scrierile limbistice ale lui Max Müller şi, după atâta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu - iacă tot ce putem răspunde la aceasta - nu cunoaşte pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller⁴.

Un alt academic, d. Bariţ, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicţionarul şi glosarul Societăţii Academice Române, adaogă câteva observări la adresa Columnei lui Traian şi a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urmă:

"Oamenii serioşi n-au aflat demne de atenţiunea lor criticele ieşite în Iaşi, care presupun că filologii români, dacă voiesc a studia, vorbi şi scrie bine limba românească, au se înveţe mai întâi toate limbele Asiei, antice şi moderne, să călătorească până pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literaţi maghiari, în interesul limbei lor, şi numai după aceea să se apuce de gramatică şi de dicţionar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră şi în alte limbi mai mult analitice decât sintetice nu se poate traduce cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut când unii literaţi de ai noştri ar da românilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voieşte să critice cu bun rezultat pentru limba şi literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se şi ferească de orice pedanterie."

Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor d-lui Burla, care, arătând erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedeşte prin chiar acest exemplu importanţa neapărată a studiului sanscrit pentru filologia modernă. Acum ce vrea d. Bariţ? D-sa găseşte nemerit ca filologii care vor să studieze limba lor să nu înveţe limba sanscrită? Şi găseşte lucru de râs când d. Burla pretinde că, după starea ştiinţei limbistice de astăzi, aflarea legilor variaţiei, analogiei şi eufoniei unei limbi este cu neputinţă fără studiul filologiei comparate? Dar d. Bariţ pe ce studii se întemeiază pentru a susţinea aceasta în contra d-lui Burla? De unde îşi scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului sanscrit? În Europa cultă de astăzi nu există un singur filolog care să îndrăznească a se numi astfel şi a se ocupa de legile vreunei limbi când nu posede acel studiu comparativ, şi opoziţia ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult... pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple.

Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzând şi pe actuala administraţie a instrucţiunii publice bântuită de grijile ortografiei şi limbei române, care nu sunt de competenţa ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se uşureze de aceste griji. Uitând că Societatea Academică a publicat o dată regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le ţinea în seamă, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbei şi scrierii române. Acest act literar este născut în şedinţa consiliului de la 28 octomvrie 1871 şi se caracterizează, în ortografia şi spiritul lui, prin următoarea citaţie:

"Avend în vedere diversitatea orthographielor que se observă în limba scrisă şi typărită inquât nu numai fie-quare carte, ci şi fie-quare individ 'şi are ortographia sa particulară;

Considerând greutatea que intâmpină din aquéstă confusiune atât scolari, quât şi chiar publicul maturu, neavând o regulă de quare să se ţină;

Consiliulu permaninte, sub preşedinţa d-lui Ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, in dorinţa de a face să dispară aquésta anarchie orthographică şi ajjunge la o uniformitate în modulu de a scrie şi a ceti etc., etc., decide:

Modificarea unoru forme ale dicerilor

Substantivele derivate de a treia declinaţiune latine facu nominativulu in limba română qua ablativulu in cea latină, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice ş.c.l.

Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a şi a 3-a conjugare latină, facu după regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar după analogie se scriu şi se pronunţă inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependinte, descendinte ş.c.l. Asemenea se scriu şi se pronunţă şi substantivele formate din acele adiective participiale, prequm: presinţă, absinţă, existinţă ş.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cărţile didactice şi in ocupaţiunile scripturistice ale scolarilor, quăt şi in corespondenţa corpului didacticu cu autorităţile instrucţiunii publice, şi vor servi de normă generală."

Pretenţia regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei şi ortografiei române pe cale administrativă şi de a impune hotărârea sa tuturor şcolarilor şi profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susţinea tocmai acea controversă ştienţifică. Subscrişi sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin şi D. Petrescu. Cine sunt aceşti domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic şi d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde îşi aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii şi limbei ca regule obligatorii şcoalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin şi ceilalţi vor să ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialişti în această materie, ca să-şi părăsească scrierea lor de păn-acum şi să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios?

Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspândi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica niciodată. Acesta însă este viţiul caracteristic al publicităţei, în special al jurnalisticei române, şi de aceea presa noastră, cu rare excepţii, deşi toţi "anteluptătorii" contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-şi pierde din valoare şi a devenit un obiect de dezgust pentru mulţi oameni cuminte.

Un exemplu destul de tare - şi cu el începem dovedirea acuzării - este strigătul de "cosmopolitism!", prin care, de câţiva ani încoace, presa română, nu cea de rând, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întâi într-un discurs solemn rostit la1869 în Societatea Academică din Bucureşti de către d. Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronunţat în contra direcţiei noastre "cosmopolite". D. Misail, par nobile fratrum, l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicându-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale.

De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-şi pune cunoscuta gingăşie şi bună-cuviinţă a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numeşte în ultimul rând o "immondicitate".

Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puţin în "Junimea" din Iaşi, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţei naţionale⁵. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de mine îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atât eu, cât şi ceilalţi membri ai "Junimii" din Iaşi suntem partizani ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles.

Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată.

Începând istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecţiile publice populare ce le ţineam în sala Universităţii din Iaşi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecţia a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei individualitatea poporului şi cosmopolitismul. Ţinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunţa pentru individualitate şi în contra cosmopolitismului.

În anul 1866, având trebuinţă pentru lucrările societăţii "Junimea" de a ne lămuri asupra ortografiei române, am scris şi publicat studiul Despre scrierea limbei române. Cuvintele puse în fruntea acestei cărţi sunt următoarele:

"Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naţionalităţilor. În el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializându-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură.

Noi suntem de viţă latină - iacă punctul de plecare al civilizaţiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom şti a-i trage consecinţele practice."

În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică d. Al. Xenopol disertaţia sa despre cultura naţională care începe cu cuvintele:

"Trebuie bine să ne însemnăm noi, românii, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decât întrucât influenţează asupra naţionalităţii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi."

În fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbei române din partea jurnalelor de peste Carpaţi, care se încheie cu următoarele cuvinte:

"Terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generaţiune de autori români din Austria să părăsească direcţia urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât orunde, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul distinctiv al limbei materne şi de a nu-l falsifica cu elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdută."

Tocmai această apărare a elementului naţional în limbă în contra germanizării d-lor Bariţ, Babeş, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, şi dd. Bariţ şi Vulcan, declarând de bagatele germanizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaţionalismului nostru.

Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindcă s-a făcut atâta vorbă deşeartă despre el în jurnalistica română (numai din lunele iunie, iulie şi august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastră ca pretinşi cosmopoliţi), ne-am crezut o dată datori să restabilim adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticei noastre îi place să-şi îngâne publicul.

Este dar dovedit că societatea "Junimea" din Iaşi nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susţinut totdeauna naţionalismul de către fiecare din noi, dar - ce e drept - nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul şi sub strigătul lui "Ştefan cel Mare" şi "Mihai Viteazul" toate mizeriile şi crudităţile celor nechemaţi şi nealeşi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică şi mai conştienţioasă a activităţii literare şi ştienţifice în mijlocul poporului român.

Dar, dacă este aşa, atunci cum rămâne cu acuzările d-lor Bariţ, Bolliac, Misail şi celorlalţi în contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm în sama cetitorilor.

Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instrucţiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei cărţi, împreună cu alţi deputaţi, am propus în Camera României a se schimba două catedre politice de la Universitatea din Iaşi cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adecă dreptul constituţional şi economia politică prin istoria naţională şi limba română. De era întemeiată sau nu propunerea nu examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră.

Românul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înţelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr şi o necuviinţă, dealtminteri şi un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală.

Federaţiunea, relatând cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871:

"Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunei, în Parlamentul român. Iată programa Camerei prezente:

1. Stârpirea a tot ce este românesc. 2. Înlocuirea românilor prin străini şi evrei. Şi ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu."

Toate aceste ziceri ale Federaţiunii sunt neadevărate din cuvânt în cuvânt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră o atestă. Aceleaşi neadevăruri, cu plângeri duioase asupra cinismului şi cosmopolitismului nostru, le cuprinde şi articolul Albinei din 18 iulie 1871. Că şi d. Babeş a putut aluneca pe această cale am înţeles la început. D-sa se va fi luat după confraţii d-sale în jurnalistică, şi fiindcă aceştia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuţiile budgetare în Monitor? Dar după ce s-au reprodus într-un suplement al Curierului din Iaşi anume propunerile şi cuvintele subscrisului şi i s-au trimis şi d-sale? De ce a tăcut Albina şi nu şi-a rectificat neadevărul?

Înţelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvintelor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă şi vorbeşte asupra lor, atunci nu face bine când spune neadevăruri.

Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adecă de a ne discredita pe noi.

Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate să fie un proverb adevărat în relaţiile personale. Aceasta nu o ştim şi ne este indiferent. Ceea ce ştim însă este că, în privinţa vieţei publice, proverbul e foarte greşit. Şi dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimiştilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susţinut mai întâi neîntreruptă atenţia publicului asupră-ne. Marea majoritate a cetitorilor în primul moment a trebuit - ce e drept - să rămână sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puţin atenţia era deşteptată în privinţa noastră, a fost cu neputinţă ca această ascultare unilaterală să ţină mult timp. Audiatur et altera pars e o regulă prea naturală a dreptăţii încât să poată rămânea totdeauna neaplicată.

Cei dintâi care au simţit trebuinţa de a ceti înainte de a osândi au fost desigur cei mai drepţi şi cei mai cuminte dintre adversarii noştri. Ce impresie însă a putut produce asupra unui om drept şi cuminte descoperirea ţesăturei de neştiinţă şi neadevăr cu care jurnaliştii au crezut că e bine să ne întâmpine, aceasta şi-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pănă acum şi interesul de a urmări mai de aproape o direcţie în contra căreia nu s-au întrebuinţat încă armele adevărului. Pe cât însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decât o sută de mărginiţi, pe atât este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este câştigată opinia celor cu judecată neatârnată, şi ceilalţi din public vor urma în curând, ca unii ce sunt deprinşi a se lua după judecata altora.

Şi iată cum se explică neapărata răspândire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alţii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspândite decât la început, şi va fi mai greu acum decât a fost înainte de a lăţi atâtea neadevăruri asupră-ne.

Dacă dar în rândurile de mai sus am deplâns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciştilor noştri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămânea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeţi se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.

Cauza deplângerii este alta. Este simţirea însemnătăţii ce o are critica în orce manifestare a vieţei publice şi părerea de rău că juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control, fie cât de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, şi o singură critică încă nu am primit.

Bărbaţii pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o aveau, să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele nouă, par a fi privit viaţa publică a poporului român ca o stăpânire exclusivă a lor, şi astfel, uitându-şi demnitatea vârstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplăcute.

Din vina lor viaţa noastră publică a ajuns astăzi într-atât, încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoaştere pentru oamenii de bună-credinţă. Din vina lor "Junimea" este osândită să-şi caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vârstei sale cu prudenţa altei vârste şi, bătrână înaintea vremii, să ia asupră-şi sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generaţii.

Ne lipseşte însoţirea celor bătrâni întru căutarea adevărului, ne lipseşte controlul experienţei şi critica oamenilor mai maturi.

Cine însă fără critică poate păşi cu siguranţă? Şi de când lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îţi este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată şi flacăra - aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aştepţi, lucrând deocamdată cu inima împărţită între încredere şi îndoială.

B

Între cei de mai nainte însă a fost o excepţie; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tânără pentru a continua împreună cu juna generaţie lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Şi tocmai exemplul lui dovedeşte cât bine poate aduce împreunarea autorităţii mature cu aspirările tinerimii.

Vasile Alecsandri, prin scrieri şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendenţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, şi dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.

Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcţie, adecă la proza privită în forma ei, în limbă şi stil. Copiile de pe natură ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici şi Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rândurilor următoare.

Forma limbei române la cei mai mulţi scriitori ai ei era şi este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania. Înrâurirea şcoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atât mai firească cu cât tot începutul nostru de cultură - bun, rău, cum este - îl datorim ei. Şcoalele (Lazăr, Laurianu), ştiinţa (Cipariu), jurnalele (Bariţ şi Mureşanu) au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi. Dar pe lângă aceste, transilvănenii ne-au adus şi o deprindere greşită în limbă şi stil, şi datoria noastră este acum, după ce am primit înrâurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor.

Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. Însă stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.

Pentru un cap cu înţelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osândi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia şi îngreuiarea limbei nu poate fi decât fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, şi fiindcă ne e teamă că cei mai mulţi cipariani au pierdut chiar putinţa de a mai judeca ce este limbă lămurită şi ce este limbă încurcată, revenim din nou, deşi numai în scurt şi din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic.

Ciparianii, şi întru aceasta foile şi cărţile şcolare din Transilvania şi Ungaria sunt mai toate cipariane, urmează în limba lor după două regule: întâi, după regula etimologiei şi al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită şi de fonetiştii bucovineni.

În ceea ce priveşte etimologismul, este ştiut că el nu e atât un sistem ortografic, cât mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român de spurie, adecă false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrând regula gramaticei şi etimologiei d-lui Cipariu.

Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului.

În muzeele de curiozităţi vechi, d.e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., şi frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice şi inscripţii în medalioane. Unul din aceste arată un brad cu frunzele verzi şi are deasupra înscrierea:

Je ne change jamais.

Să o traducem: "Niciodată nu mă schimb!" Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: "niciodată" e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisă traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lăsaţi să-l traducă un ciparian! El va zice:

Nece una data nu me scaimbu!

E cu putinţă să fii mai greoi şi mai ridicol?

Pentru ce nece şi nu nici? Pentru ce una şi nu o? Pentru ce scaimbu şi nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decât cea populară de astăzi? Pentru că e mai apropiată de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor să fie mai bune decât legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns raţional.

Scopul vorbirii şi scrierii este numai unul: împărtăşirea cugetării. Cu cât cugetarea se poate exprima mai iute şi mai exact, cu atât limba e mai bună. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lângă elementul fiziologic, etnic etc., este şi iuţeala crescândă a ideilor şi trebuinţa unei împărtăşiri mai grăbite. Pănă când cuvântul latin una arăta numai un număr a putut să rămâie sub forma una. Când a devenit la noi articol nehotărât, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă mai scurtă, mai curentă, şi s-a făcut o. Nece e greoi şi nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt şi mai eufonic pentru el; şi aşa mai departe întru toate. Aceste variaţii eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual şi estetic al progresului lui.

În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operaţia seacă şi uscată a unui cap teoretic. Latineşte neque, aşadar la noi nece, latineşte una, aşadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viaţa reală şi împlinită a unui popor. Poporul caută spirit tot mai precis şi potrivit în limba sa, nu petrificările trecutului, şi fraze ca aceste: "discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei", din "prefationea" Dicţionarului limbei române de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozităţi literare, dar nu model de limbă românească.

Acest adevăr trebuie să se lăţească şi se va lăţi cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputinţa de a preţui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce şi stranie. Poate mulţi îşi par că sunt învăţaţi când scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. Dar aceştia să-şi aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, şi galimatia medicilor şi filologilor a deşteptat totdeauna, de la Rabelais şi Moliere până astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa cultă de rezultat a răspândi iubirea şi deprinderea unui limbagiu lămurit şi a lunga pedantismul simplilor erudiţi din sfera vieţei publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost naţional şi să-l patentăm drept institut de adevărată cultură?

Tot aşa de greşită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem "direptore" în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde că noi primim forma ablativului şi fiindcă c înainte de t în multe cuvinte româneşti se schimbă în p, şi un profesor de la Universitatea din Iaşi a ajuns să fie vestit prin stăruinţa ce o pune pe la toţi studenţii lui ca să zică pândepte în loc de pandecte.

Toată această cerinţă a analogiei este nedreaptă. În privinţa schematismului conjugării, ea există în orce limbă, dar în privinţa formei cuvintelor izolate nu există în nici una şi nu a existat niciodată. Mai întâi, în chiar limba poporului de pân-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deşi se referă la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (şi nu leune), lotru (şi nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (şi nu pieptore), fulger (şi nu fulgure), şarpe (şi nu serpente), păun (şi nu păune), secetă (şi nu secetate) etc.

Dar al doilea: nu se poate şti în nici un moment dat dacă împrejurările care au produs odinioară forma limbistică mai sunt şi astăzi în lucrare; şi dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-şi tortureze cuvintele cele nouă în patul cel vechi al lui Procrustes. Când pentru noi trăia încă limba latină, când eram în legătură mai strânsă cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut şi viaţa organică a unei certe părţi a formărilor (căci, în această privire, viaţa limbei seamănă cu viaţa plantelor) şi atunci cuvintele nouă rămân aşa cum le introducem, fără a se înfrânge după formele vechi. D.e., deşi din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuşi, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limbagiului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (şi e chiar probabil) că vom rămânea să zicem naţie, staţie etc.

Şi celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul şi acelaş cuvânt. D.e., francezii, cari au schimbat o dată cuvântul latin fragilis în forma lor analogică frele, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, o întrebuinţează astăzi alăturea cu frele şi nu o mai schimbă după analogia veche. Tot aşa, au, alăturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer şi employer din implicare, grave şi grief din gravis, natif şi naiv din nativus, pâtre şi pasteur din pastor, rigide şi raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observări, un lucru rămâne sigur: limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg şi nici un individ izolat nu este chemat a aşeza, prin reflecţie apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor nouă. Generaţiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunţa prin "uzul lor general" de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie.

Aşadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sărire făr' de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliţi a introduce o sumă de idei nouă, pentru care limba noastră de păn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, şi anume, fără nici o monotonie şi uniformitate. La întrebarea: -ţie sau ţiune? român sau rumân? noi răspundem: şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz.

Acesta este înţelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o "epocă de tranziţie".

Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie când român, când rumân, când romîn?

Se poate foarte bine şi s-a putut la multe popoare. Francezii, pănă când era, şovăiau între françois şi français; academicii se ţineau de françois. Voltaire îşi bătea joc de ei şi scria français; şi, se înţelege, scrierea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemţii scriau cu vro 30 de ani în urmă când teutsch, când deutsch etc.

Într-o asemenea nehotărâre suntem şi noi astăzi pentru foarte multe cuvinte, şi pentru câteva este orce limbă în orce moment dat. Italienii zic astăzi deschiude şi schiude, oscuro şi scuro, nemţii etwan şi etwa, fragte şi frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va rămânea sau dacă vor rămânea amândouă.

Limba este o fiinţă organică, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă paradigmată, ea cere forma şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic XVI la merişorii de pe terasa din Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi - urâte.

Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare a limbei e bine să se schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării şi reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii şi proze recunoscute de clasice între toţi, şi, prin urmare, unificarea nu se poate naşte decât odată cu naşterea acelei poezii şi proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică.

Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing şi a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspândirii acestor autori şi la ei era o deplină varietate sau - cum ar zice etimologii - confuzie în limbă.

Cine însă poate să ştie dacă vreunul din contimporanii noştri şi care din aceştia va fi primit de către generaţiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? În această privinţă, ca în atâtea altele, viaţa instinctivă se sustrage de la orce calcul al reflecţiunii şi-şi păstrează o neatârnare oarecum capriţioasă. Şi istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedeşte pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 fevr. 1759) citează cuvântul entsprechen ca un dialectism şviţeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă l-a primit literatura germană, şi astăzi se întrebuinţează de toată lumea. În Critique de l'école des femmes a lui Moliere se ia cuvântul obscénité drept inovaţie ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuinţat în Franţa, pe când altele au devenit "obsolete". De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden şi mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm über în loc de ihm gegenüber nu s-a primit. Şi aşa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o ştiinţă despre ceea ce va primi şi va respinge poporul de mâine dintre toate formele şi cuvintele de acum. Tot ce ştim este numai că această alegere se face instinctiv, şi nu după reflecţie, şi că se îndreptează mai ales după poeţi; şi datoria noastră este dar de a ne împotrivi în contra orcării monotonizări a limbei sub jugul vreunei filologii şi a aştepta venirea acelei poezii şi proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni şi mai răspândiţi ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu şi că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămânea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu sunt scriitori estetici, şi nu erudiţi reflexivi, şi fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decât capul a o sută de filologi.

În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al direcţiei celei nouă, şi pentru noi, în special, un alt obiect de critică salutară în contra direcţiei celei vechi.

Cât de necesară era critica în această parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuţie, sunt aşa de deprinşi a se vedea stăpâni în domeniul limbistic, încât o controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieţei literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hăsdeu, întrebuinţând un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendinţele limbistice ale ciparianilor şi le-a luat în râs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpaţi nu au tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privesc lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre această scriere a d-lui Hăsdeu ca despre o felonie. Vezi Federaţiunea şi Transilvania.

În Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dicţionarul său grotesc, unde îşi bate joc, uneori cu haz, de diformările limbistice la noi. Răspunzând la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competenţa, dându-i a înţelege ca să nu se amestece unde nu are ce căuta. În privinţa limbei române să tacă poetul Alecsandri şi să vorbească filologii Târnavelor? Iacă o perucă din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi.

Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei nouă despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. Punctul de plecare fusese tendinţa de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulţi scriitori ai noştri întrebuinţează fără nici o critică cuvinte nouă latine şi franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, şi alungă şi acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încât să le mai putem scoate din ea. Atât punctul de plecare însuş, cât şi aplicarea lui sunt deopotrivă greşite şi provin iarăş din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ţinut niciodată.

Căci "puritatea" limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecţionar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viţă latină. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestriţ şi arată ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrâurit asupră-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dânşii. Asemenea legături limbistice între popoare nu se pot tăia şi sunt cu atât mai dese cu cât poporul a rămas mai puţin izolat şi a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Aşa a fost totdeauna şi aşa va rămânea. Limba latină e plină de cuvinte greceşti, cea franceză plină de cuvinte nemţeşti, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franţuzeşti etc. Aşa fiind, depărtarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie şi înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atât mai primejdioasă cu cât înstrăinează poporul de mişcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituţie, disciplină etc.

Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană. Dacă, d.e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvântare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pământ, cercustanţa în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc etc.

Un exemplu foarte tare pană unde poate merge introducerea greşită de cuvinte nouă ni-l dă limba răposatului Heliade.

Eşti belă, Serafita! belisimă-ntre zee,
Tu eşti al frumuseţei şi gemmă ş-ornament,
Te văz şi văz Olimpul, grădinele-empiree,
Eşti fericirea lumii şi centru-n firmament.

O, belă eşti, dilecto! şi capelura-ţi blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!

(Serafita - Poesii inedite, Bucureşti, 1872)

Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii greceşti, şi păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste două "principii filologice" a izbutit să scrie aşa:

"Intruducăciune pregătiţivă în filosofie sau sciemânt. Prodata intruducăciunii este cunoscăciunea insemnânţei sciemântului ca mama nascaţivă a celorlalte sciinţe!

Astă cercetăciune este cu putinţă pe trei drumuri: a) pe drumul verbământal (etimologic); b) pe drumul suflemântal (psichologic); c) pe drumul tămplătural (istoric) etc.".

(Din manuscriptul despre filozofia populară)

Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres când, dezrobindu-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc, fireşte, şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. (Vezi şi critica d-lui Vârgolici în contra Transacţiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 şi interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbagiul poporului român. Nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţului nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decât urmaşii noştri.

Terminând această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcţia nouă şi între direcţia mai veche.

A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziţia morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cât pentru greutatea ei şi cere cu atât mai multă luare-aminte asupra mişcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziţii.

Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuş şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea naţională sau plecându-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţă şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitate potrivită.

Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au învălit viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate.

Când am fi singuri într-o insulă, când ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieţei publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsând timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutăţile de astăzi.

Aşa însă nu este situaţia noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, şi tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el.

Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală.

Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de academii şi profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noştri mai ales când forma se întâlneşte şi cu un u corespunzător din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaşi seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi când îi critici în această parte a vieţei lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară!

Dar dacă vă asemănaţi cu Franţa de acum 300 de ani, de ce îi luaţi formele de cultură ale anilor din urmă?

Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămâne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decât de a cere de la clasele noastre culte atâta conştiinţă câtă trebuie să o aibă şi atâta ştiinţă câtă o pot avea.

Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pretenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintâi datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinşi cu o privire mai blândă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor.

Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului!

1868

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA