Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Limba română în jurnalele din Austria

Stilul jurnaliştilor români din Transilvania, Bucovina şi Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngăduie tăcerea cu care a fost primit până acum. Prin formarea noilor expresii şi prin construcţiunea lor sintactică, compatrioţii noştri de peste Carpaţi introduc pe toate zilele în limba română o denaturare a spiritului propriu naţional, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atât mai mult cu cât cei ce au cauzat-o şi cei ce o continuă nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române.

Încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o generaţie de tineri cu acelaşi sistem de expresii, şi limba română poate deveni o ruină, nu reparată, ci stricată prin construcţii străine fără nici o adaptare de stil şi incapabile de a-i manifesta propria idee în modul ei originar.

Rândurile de faţă au scopul de a arăta acea direcţie falsă a autorilor români din Austria şi de a deştepta în spiritele, care în mijlocul contagiului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă, o tendinţă de reacţiune.

Susţinem dar şi ne vom încerca să dovedim că jurnaliştii români de peste Carpaţi, nu rareori, pe ici pe colo, din scăpare de vedere, ci sistematiceşte, după deprinderea obştească, în fiecare număr publicat de dânşii, fac greşeli neiertate în contra limbii române, introducând construcţiuni false de cuvinte, stil greoi antiromân şi mai întâi de toate o monstruoasă germanizare în expresii. Şi când vorbim de jurnaliştii români de peste Carpaţi, nu înţelegem pe cei obscuri, ci înţelegem pe cei de frunte şi cei mai recunoscuţi, în prima linie pe cei de la Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful român, Federaţiunea, Foaia Societăţii din Cernăuţi, Transilvania, pe lângă care vom cita numai în treacăt Concordia şi Familia.

Recunoştinţa ce se datoreşte acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice a românilor austrieci nu ne poate scuti de datoria unei opoziţiuni energice în contra formei cu care se prezintă; căci uşor s-ar putea întâmpla ca în rezultatul final câştigul dobândit în politică să fie cumpănit prin pierderea suferită în limbă.

I

În haosul erorilor de care avem să ne ocupăm, vom introduce mai întâi o ordine a pertractării. Din antologia îmbelşugată ce ne-au înfăţişat-o numerele de jurnale apărute în aceste patru-cinci luni ale anului 1868 (căci nu am avut trebuinţă să ne întindem peste un timp mai îndelungat), vom aşeza citaţiunile în trei grupări deosebite; vom arăta întâi germanizarea limbii, vom cita apoi îngreuierea stilului paralel cu exagerarea lui şi vom vorbi, în fine, despre falsa originalitate în formarea şi întrebuinţarea cuvintelor.

Probele de germanisme în foile române austriece sunt aşa de numeroase, încât (cu singura excepţie a Archivului filologic al dlui Cipariu, care este scris în limbă curată) nu am aflat nici o coloană a vreunui număr care să fi fost lipsită de ele. Cităm din foile ce le avem înainte-ne câteva exemple.

Gazeta Transilvaniei din 7 febr. 1868 zice:

"După un telegram generalul Neipperg s'ar fi străpus la Brünn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu."

Ce va să zică un general străpus la Brünn? Lectorii din România liberă vor crede, la prima citire, că este o greşeală de tipar şi că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaşte sistemul jurnaliştilor transilvăneni, de câte ori nu înţelege un cuvânt, îl traduce în nemţeşte şi apoi îl retraduce în româneşte. Străpus, tradus în nemţeşte, ne dă verlegt şi versetzt, şi aceasta însemnează pe româneşte strămutat. Astfel, aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Brünn.

Însă altă greutate! Ce întâmplare neînţeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică? Muzică de pisici se cheamă nemţeşte Katzenmusik, ceea ce va să zică pe româneşte, cu un termin admis la noi ca în toată Europa (vezi şi vocabularul francezo-românesc de Poenaru, Aron şi Hill), charivari, adică o "muzică făcută în bătaie de joc".

În Albina din 28 aprilie 1868 citim:

"Pesti Naplo, organul corporal al partidei guvernului."

Traducând acest organ corporal, dăm de Leiborgan, şi Leiborgan însemnează organ favorit, organ de predilecţiune, şi astfel Pesti Naplo devine jurnal favorit al partidului guvernamental.

Telegraful român din 25 aprilie 1868 ne spune că:

"Succesul acesta nu poate fi dătător de măsură."

"Dătător de măsură" este traducerea literală din nemţescul massgebend şi însemnează: decisiv, hotărâtor, aşa încât după dânsul să poţi prevedea sau măsura şi alte fapte. Ce ar zice francezii când le-ar vorbi un jurnalist d'un succčs donateur de mesure!

Albina din 19 aprilie 1868 zice:

"Motivându-şi deputaţiunea rogarea sa, Dl Ministru aduse una şi alta în contra."

Pe nemţeşte: der Herr Minister brachte eins und das andere dagegen vor, iar pe româneşte: dl ministru făcu mai multe obiecţiuni.

În Gazeta Transilvaniei din 7 februarie 1868:

"Introducerea unei taxe uniforme de 40 cr. s'a propus în Senat a se pune în viaţă."

Die Einführung einer Taxe soll ins Leben treten, adică: introducerea unei taxe se va pune în practică, sau mai bine: o taxă uniformă de 40 cr. se va introduce.

Albina din 5 februarie 1868:

"Monitorul francez trebuia să bage în socotinţă",

adică: să ia în seamă, să ţie seamă de; nemţeşte: in Rechnung, in Anschlag bringen.

Gazeta Transilvaniei din 24 aprilie 1868:

"În consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii."

În consunetul statutelor? În consunetul trâmbiţelor, dar nu al statutelor! Nemţeşte: im Einklange mit den Statuten, românşte: în conformitate cu statutele.

Tot Gazeta zice în no. din 17 aprilie 1868:

"După sunetul învoielii ratificate."

Un sunet de învoială! Nemţeşte: laut ratificierten Abkommens, româneşte: după cuprinsul învoielei, sau, cum se zicea în stilul vechi de tribunale: după glăsuirea tocmelei.

O altă analogie falsă o vedem în Telegraful din 25 aprilie 1868:

"Se sună, că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări",

adică: se aude că; nemţeşte: es verlautet.

Asemenea în Albina din 12 mai 1868:

"Între alte afaceri de restanţă intonăm cestiunea naţionalităţilor."

"Intonăm" un cântec, dar nu intonăm o chestiune de naţionalitate. Însă nemţii zic: eine Frage betonen, adică a releva, a accentua.

Telegraful din 28 aprilie 1868 zice:

"Keglevich mai vine o dată asupra interpelaţiunei de alaltăeri. La aceasta răspunde ministrul, că el nu poate avea în vedere numai singuratecii, ci tesaurul întreg al Statului."

"Keglevich mai vine o dată asupra" vrea să zică: mai revine, nemţeşte: kommt nochmals auf; "singuratecii", pe care nu-i poate avea în vedere ministrul, sunt indivizii, nemţeşte: die Einzelnen.

În Federaţiunea din 22 apr. 1868:

"Un public ales constatator din baroni, conţi, principi."

Româneşte: compus din. Nemţeşte: bestehend aus.

Româneşte: de la o persoană demnă de crezut, sau din izvor destul de sigur. Nemţeşte: aus glaubwürdiger Quelle. Închipuiţi-vă un francez care ar zice: Je peux affirmer de fontaine croyable.

Tot Federaţiunea din 9 mai 1868 spune:

"D. Radich fu încredinţat cu prezintarea lor la casa magnaţilor."

Româneşte: D. Radich fu însărcinat cu prezentarea. Nemţeşte: H. R. wurde betraut mit.

"Se citeşte referatul în cauza urcării de plată a domesticilor casei."

Româneşte se zice sporire de leafă. Numai nemţii zic mai bine Erhöhung des Gehalts, în loc de Vergrösserung. Sunt forme de vorbire consacrate prin uz, pe care nu-i este permis unui autor să le prefacă fără nici o cauză binecuvântată. Ce am zice noi de un neamţ care ar traduce cuvântul nostru "nepomenit" cu unerwähnt? Nu e vorbă, şi unerwähnt vrea să zică nepomenit; dar terminul german admis în certe locuţiuni este unerhört, şi prin urmare nu se poate înlocui cu unerwähnt.

"Domesticii casei" este traducerea literară şi nechibzuită a germanului Hausdiener. Domestic cuprinde deja în sine ideea de casă (domus), aşadar domesticii casei nu merge. Servitorii!

În Albina din 25 aprilie 1868:

"O foaie nemţească, care stă aproape de minister."

Româneşte: care este inspirată de minister, nemţeşte: dem Ministerium nahe steht.

În Federaţiunea din 15 aprilie 1868:

"Lupta va fi cu atât mai crâncenă, deoarece astăzi..."

Româneşte: cu atât mai crâncenă, cu cât astăzi. Dar nemţeşte: der Kampf wird um so hartnäckiger sein, indem — cu obsevaţiune că şi acest indem se găseşte numai în stilul cel neîngrijit al germanilor din Austria, ale căror jurnale sunt uneori tot aşa de rău scrise, în comparare cu cele prusiene, ca jurnalele române austriece în comparare cu cele din România liberă.

Transilvania îşi începe no. 1 din 1 ianuarie 1868 cu următorul anunţ:

"Începem acest no. al Transilvaniei cu lucrările adunărei generale din a. 1867 nu numai pentruca aceleaş trebuie să se publice ca şi până acum, şi şi pentrucă acea adunare a dat viaţa acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a şi caştigat drept la recunoscinţia publică.

Red."

Această citaţiune ne arată mai întâi abuzul ce se face, nu numai în Transilvania, ci în mai toate foile de peste Carpaţi, cu pronumele acelaşi. Acelaşi nu este identic cu acela sau acesta, ci cuprinde o accentuare specială, o constatare a identităţii, care nu se află în simplul pronume demostrativ. Când zic: "În acea scrisoare îi descriam călătoria şi în aceeaşi scrisoare i-am cerut etc." cuvântul aceeaşi accentuează identitatea între scrisoarea cu descrierea călătoriei şi cu cererea. "Apuc-o pe aceeaşi cale" nu însemnează în genere: apuc-o pe această cale, ci însemnează "apucă pe o cale pe care a mai apucat cutare, şi nu pe alta", va să zică este o accentuare a acelei căi în opoziţie cu oricare alta.

Prin urmare, când zice Transilvania; "Începem acest no. cu lucrările adunării generale din anul 1867, pentru că aceleaşi trebuie să se publice", aceasta ar presupune, că a fost vorba să se publice alte lucrări, şi că în Transilvania au să se publice numai aceleaşi în opoziţie cu celelalte. Însă este evident că intenţia autorului a fost numai să zică simplu; aceste sau ele, şi că aceleaşi al D-sale este o eroare de germanism. Germanii ar putea zice: wir beginnen diese Nr. mit den Arbeiten der allg. Versammlung, weil dieselben etc., cu observaţiune că şi acest dieselben este mai mult stil rău austriac, decât stil bun german, şi că românescul "acelaşi", chiar în traducere, nu vrea să zică derselbe, ci eben derselbe.

Să ne fie iertat a releva în treacăt sfârşitul pasagiului citat, cu care începe noua foaie:

"Adunarea a dat viaţă acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a câştigat dreptul la recunoştinţa publică."

Foaia nu a apărut încă bine, este primul număr ce-l citim, n-am văzut încă dacă va fi bun sau rău şi recunoştinţa publică s-a şi câştigat adunării pentru înfiinţarea ei?

Noi am dori să nu slăbim întru nimic încrederea redacţiunii în meritul foii sale, însă trebuie să mărturisim că, dacă Transilvania va continua ca pănă acum, şi mai ales cu aceeaşi limbă cu care sunt scrise primele 11 numere, dreptul la "recunoştinţa publică" merită să fie micşorat în mod considerabil.

Pentru a reveni la germanisme, găsim în no. 1 al Transilvaniei:

"În legătură cu acest raport şi amăsurat paragrafului."

"Amăsurat" este nemţescul gemäss, care la noi s-a tradus pe româneşte cu conform. Pentru ce confrom şi nu amăsurat? Pentru că conform este un cuvânt nou primit de la francezi, pe când amăsurat este un cuvânt nou tradus de la germani, şi că nu mai încape îndoială, când este conflict între aceste două popoare, de la care trebuie să primim mai întâi cuvintele.

În no. 2 al aceleiaşi Transilvania:

"La cetirea lor membrii prorupseră în cele mai entusiastice strigări de "să trăiască", ce păreau că nu mai vor să încete."

"Prorupseră," nemţeşte ausbrechen, româneşte izbucniră. Şi fraza "ce păreau că nu mai vor să încete" este de-a dreptul luată din nemţeşte: welche nicht mehr enden zu wollen schienen, are însă nefericirea de a însemna, în deosebire de înţelesul convenţional al frazei germane, că domnii aceia de la adunare aveau cu tot dinadinsul voinţa hotărâtă de a nu mai înceta cu strigările.

Familia scrie (la pag. 327 a nu ştiu cărui an, fiindcă lipseşte începutul coalei):

"În tragedia Galilei a nemuritorului Ponsard vin înainte mai multe observaţiuni" etc.

"Vin înainte" este o traducere literală a nemţescului kommen vor şi însemnează româneşte: se află.

În acelaşi no. (pag. 328):

"Sultanul va fi încortelat al Schönbrunn."

Nemţeşte einquartiert, dar şi nemţeşte este rău.

Aceeaşi Familie, pag. 328:

"Bărbatul a fost judecat la închisoare."

Ceea ce vrea să zică pe româneşte: Tribunalul s-a dus la temniţă şi a judecat pe acuzatul acolo şi poate în sentinţa sa l-a dezvinovăţit. Dar intenţiunea autorului este de a zice că l-a condamnat la închisoare. Germanii zic zur Kerkerstrafe verurteilt, şi fiindcă urteilen se cheamă a judeca, dl colaborator al Familiei a crezut că şi verurteilen va fi tot a judeca. Geurteilt sau verurteilt, tot urteilt este pentru dumnealui.

Pe aceeaşi pagină se întitulează o ştire între paranteze

"(Şi o glumă)".

Şi o glumă! Nemţeşte auch ein Scherz.

Într-o pag. 322 a aceleiaşi foi citim:

"Eruditul Eliade împreună cu mai vreo câţiva bărbaţi zeloşi."

Acest "mai" este nemţescul noch; mit noch einigen Männern.

Într-o pag. 144, ni se spune de o

"tânără engleză avută fără măsură."

Fără măsură? Autorul vrea să zică: peste măsură de avută, nemţeşte: unermesslich reich.

Albina din 17 aprilie 1868 zice:

"Conchizând de la tonul ce-l poartă foile ruseşti."

O foaie poartă un ton! Nemţeşte Ton sau mai bine Sprache führen.

În acelaşi număr:

"Onorata dna Gabriela Ionescu, nepoata dlui A. Gavra, a păşit în Bărbierul de Sevila, reprezentând pe Rozina."

"A păşit" vrea să zică româneşte: a făcut paşi; autorul însă vrea să zică: s-a produs pe scenă. Nemţeşte ist aufgetreten.

Albina din 28 aprilie 1868:

"Am să scriu un ce asemene caracteristic."

Nemţeşte: etwas ebenso charakteristisches.

Gazeta Transilvaniei din 17 aprilie 1868:

"În puterea datorinţei noastre purcezătoare din deregătoria archipăstorală, imbăerată cu responsabilitate."

Dorinţă purcezătoare din deregătorie, îmbăerată cu responsabilitate! Nemţeşte hervorgegangen, verknüpft.

Transilvania îşi începe no. de la 1 mai cu următoarea traducere:

"Disce ab hoste... Învaţă dela duşmanul."

"Învaţă de la duşmanul" nu e româneşte, ci: învaţă de la duşman, fără articol, fiindcă în limba noastră substantivele după prepoziţiuni (afară de cu) nu se articulează când stau singure. Nemţii zic: lerne vom Feinde, precum zic: setze auf den Tisch, unde noi zicem: pune pe masă, şi nu: pune pe masa.

Aceeaşi eroare de articulare, într-un exemplu mai tare, este în Albina din 18 aprilie 1868:

"Diecesa Dalmaţiei numără 80.000 suflete şi din budgetul Statului primeşte la anul 60.000..."

La anul 60.000? După articularea substantivului s-ar crede că este vorba de 60.000 după sau înainte de Christos. Dar nu! Autorul vrea să zică; pe an 60.000 florini.

Telegraful român din 25 aprilie vorbeşte de un

"Atac de răpire."

Româneşte: o prădare. Nemţeşte: Raubanfall.

Tot Telegraful român din 21 aprilie 1868 zice, relatând o faptă trecută:

"Spre norocire."

Noi zicem în acest caz, cu o distingere fină, "din norocire", lăsând "spre norocire" pentru tendinţa în viitor; însă nemţii zicând zum Glück în amândouă cazurile, se înţelege că trebuie să ne stricăm şi noi limba după ei.

Acelaşi Telegraful român spune într-un anunţ ce are bunătate a face Convorbirilor literare (no. din 14 martie):

"Convorbirile literare, foae din Iaşi, apar de două ori la lună."

Putem asigura pe dl redactor al Telegrafului, că foaia în chestiune, ce e drept, apare în intervale de câte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicându-se dimineaţa.

În Albina din 5 mai 1868, într-o corespondenţă din Braşov, care vorbeşte de succesul teatrului dlui Pascali, se zice:

"Publicul român l-a îmbrăţişat cu căldură, ocupând toate locurile de şezut, încât acum numai locurile de stat mai sunt libere."

Nemţeşte: Sitzplätze şi Stehplätze. Însă "locuri de stat" pe româneşte sunt places de l'état, Staatsplätze, nu Stehplätze; iar "locurile de şezut" ne cerem voie să nu spunem ce sunt.

Corespondenţa se termină cu fraza:

"Numai măne este pănă poimăne şi eaca 3 Mai, memorabila zi de la 1848."

Albina din 12 mai 1868:

"Această odihnă este foate bătătoare la ochi."

Bătătoare la ochi = in die Augen fallend, auffallend.

Adjectivele în -tor, -toare se fabrică de confraţii noştri de peste Carpaţi din o sumă de cuvinte, dar mai toate sunt nepotrivite. Forma tor e la noi mai mult o formă de substantiv sau de adjectiv substantivat, şi nu de adjectiv propriu cu substantivul calificat alăturea, de aceea asemenea încercări au adeseori ceva forţat, siluiesc limba.

Un public constătător nu se zice româneşte; precum asemenea nu se zice ceea ce citim într-un faimos articol literar din foiletonul Concordiei (1866, critica unui almanah).

"Object legător de atenţiune."

Nemţeşte die Aufmerksamkeit fesselnd. Noi zicem: legător de cărţi (subst.), dar nu legător de atenţiune (adject.).

Asemenea exemple de germanisme credem că sunt de natură a deştepta în toţi cititorii o dreaptă nelinişte asupra soartei finale a unei limbi astfel maltratate; şi acest simţământ s-ar pronunţa încă mult mai tare, dacă toţi cititorii ar fi făcut ceea ce a trebuit să facem noi, dacă ar fi citit timp de patru luni cu luare-aminte mai toate foile române din Austria. Atunci ar fi văzut că germanizarea limbii noastre din partea compatrioţilor de peste Carpaţi nu este excepţie, ci este regulă, şi că citaţiunile reproduse de noi au fost numai o slabă culegere din o sumă nenumărată de alte exemple de acelaşi fel.

De unde să provină acest fapt? din neglijenţa autorilor? sau din un sistem de procedare precugetată? În cazul dintâi lucrul se osândeşte de la sine, şi câteva critici care să dovedească acelor domni că publicul urmăreşte cu oarecare atenţiune stilul d-lor vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare. În cazul al doilea însă întrebarea este mai grea; dacă, în adevăr, jurnaliştii citaţi vor să-şi justifice germanismele, atunci impresia ridiculă ce ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i îndrepta, ci noi trebuie să scoatem toată cauza din sfera simţământului instinctiv despre ceea ce este şi ce nu este limbă română, şi să o ridicăm la înălţimea unei argumentări teoretice din principii.

Când zice Telegraful român, din 14 martie, anul 1868:

"De vom luŕ acest recurs spre examinare sub cuţit canonic",

pentru ce constituie aceasta o eroare de limbă? Nemţii zic: unter das kritische Messer nehmen, de ce să nu zicem şi noi "a lua sub cuţitul canonic"? Limba noastră este o limbă încă săracă în idei, de abia acum se dezvoltă cu progresul de cultură al întregii societăţi; nu este bine să primim expresiile figurate din limba germană sau din alte limbi şi să ne înavuţim astfel pe a noastră? şi care ar fi cauza legitimă, ce s-ar opune în contra acestei procedări?

Cauza foarte legitimă, care se opune în contra acestei procedări şi care nu va ierta niciodată germanismele jurnaliştilor noştri de peste Carpaţi, ne pare că rezultă din următoarele reflecţii:

Orice cuvânt este exprimarea unei noţiuni abstracte prin sonuri articulate. Până când sufletul omului nu s-a înălţat încă la o abstracţiune, până atunci nu are cuvinte, ci numai gesturi sau exclamaţiuni nearticulate pentru a-şi exprima dorinţele şi simţămintele. Când însă în conştiinţa copilului s-au adunat mai multe imagini despre acelaşi fel de obiecte, atunci, prin un proces psihologic cunoscut, se întunecă din aceste imagini tot ce aveau individual şi rămâne numai partea lor comună, prin care li se susţine unitatea felului, şi această restanţă este ceea ce se numeşte noţiunea acelui obiect. De aci se vede că orice noţiune este abstractă şi că, prin urmare, nu se poate afla niciodată realizată în lumea sensibilă. Noţiunea carte, d. e., nu se află nicăieri în realitate palpabilă, ci numai o carte individuală, care cuprinde o sumă de însuşiri sensibile ce au a face cu cartea în genere, adică cu acea nălucire intelectuală (dacă mi se iartă cuvântul), prin care suntem în stare să recunoaştem orice carte ce ni s-ar mai prezenta de acum înainte ca un obiect de acelaşi fel, de care sunt şi cărţile văzute până acum. Această abstracţiune generică se sensibilizează şi se deosebeşte de altele prin cuvânt, şi cuvântul este numai ajutorul fonetic pentru fixarea unei gândiri abstracte.

Însă această abstracţie a gândirii are grade deosebite, şi gradarea se face după câtăţimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gândirea noţiunilor. Şi ceea ce se întîmplă cu noţiunile comparate întreolaltă se poate întâmpla cu una şi aceeaşi noţiune, adică cu unul şi acelaşi cuvânt, în deosebitele sale întrebuinţări. Se poate întâmpla ca, din suma de însuşiri a căror gândire se deşteaptă în mintea omului când aude un cuvânt, să fie mai ales una care în cutare legătură cu alte cuvinte să ne pară cea mai importantă. Atunci, dacă această legătură se întâlneşte mai des în conştiinţa omului, dispare cu încetul, însă numai pentru acel raport special, gândirea restului de însuşiri sensibile, şi rămâne pronunţată în suflet numai însuşirea particulară care a motivat raportul. D. e., când zicem noi românii: fuge mâncând pământul, din mâncând nu ne gândim la toate însuşirile sensibile, care altfel se deşteaptă în mintea noastră când îl auzim, nu ne gândim la punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinţii etc., ci numai la unul din efectele sensibile ale mâncării, adică la micşorarea succesivă a obiectului consumat, şi ne închipuim că în acelaşi mod vizibil se micşorează distanţa de pe linia pământului ce o parcurge cineva fugind. Aceasta este dar o nouă abstracţiune chiar în sfera noţiunii a mânca.

Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noţiunea unui obiect şi nu numai reproducerea imaginii lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori şi în mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităţilor individuale şi răsărirea celei esenţiale nu se întâmplă, asemenea pentru cazul deosebitelor abstracţiuni în gândirea aceluiaşi cuvânt este neapărat necesar ca acel cuvânt să se fi aflat adeseori în aceeaşi legătură cu celelalte cuvinte, în privinţa cărora nu i se cere decât una anume din însuşirile sale sensibile. Numai atunci locuţiunea devine, cum se zice, convenţională, adică şi-a şters în imaginaţiunea noastră toată sensibilitatea afară de acea mică parte, care îi susţine raportul cu celelalte cuvinte din locuţiune. O asemenea evaporare a sensibilităţii este aşadar rezultatul unui fel de educaţii intelectuale anterioare, este un fapt psihologic, care se află identic numai în acele conştiinţe în care s-a produs mai înainte, prin uzul zilnic, un grad egal de abstracţiune. Acum vom înţelege cauza pentru care este cu neputinţă de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă, prin traducere literală a cuvintelor. Căci în cealaltă limbă, unde acea legătură de cuvinte nu s-a produs de la început şi nu s-a lăţit prin uz convenţional pănă la ştergerea unei mari părţi a sensibilităţii, fiecare cuvânt deşteaptă în conştiinţa celui ce-l aude întreaga masă de însuşiri sensibile ale lui, şi în această masă spiritul se confundă şi nu găseşte îndată şi adese nu găseşte niciodată anume acea însuşire care a justificat şi care susţine raportul.

Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai sus şi să încercăm a-l traduce literal în alte limbi: fuge mâncând pământul, franţuzeşte il fuit en mangeant la terre, nemţeşte er flieht indem er die Erde isst. Cine cunoaşte aceste două limbi simte îndată că traducerile sunt imposibile, şi cauza este că francezii şi nemţii, care nu şi-au micşorat prin uz convenţional sensibilitatea acelor noţiuni, se gândesc la întreaga imagine a cuvântului mâncare şi mai întâi la mestecarea în gură, şi nu numai la acea parte care a motivat idiotismul român, adică la dispărerea obiectului consumat. Prin urmare, fraza astfel tradusă, pe lângă greşeala de a fi ridiculă, mai are şi greşeala mult mai mare de a rămânea cu totul neînţeleasă.

Nu avem să cercetăm aci cum se produc asemenea raporturi de idiotisme; dacă este maniera înnăscută a unui popor, sau influenţa climatică, sau invenţiunea unui cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lăţit îndată şi să fi devenit proprietate comună a poporului, sau mai bine toate aceste împreună, care dau prima naştere idiotismelor. Ceea ce e sigur este că întrebuinţarea unui idiotism presupune deja formată acea dispoziţiune a conştiinţei intelectuale într-un popor, care să admită cuvântul locuţiunii numai în partea trebuincioasă a sensibilităţii sale şi nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a spiritelor, idiotismul este cu neputinţă şi traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai mare eroare ce se poate comite în contra limbii şi în contra spiritului unei naţiuni.

Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai precisă, vom zice că un popor are un idiotism de câte ori la un cuvânt împreunat cu altele nu gândeşte toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se află în legătură cu celelalte cuvinte din locuţiune; sau altfel zicând: idiotismul este o abstracţiune convenţională. Prin urmare, înţelegerea lui atârnă de la o educaţiune prealabilă şi comună a inteligenţei, care să fixeze în mod identic pentru toţi gradul abstracţiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuţiune nu are înţeles. Toate erorile lingvistice (nu gramaticale) în traducere provin dar din nepotrivirea cantităţii de sensibilitate ce la auzirea aceluiaşi cuvânt se deşteaptă în conştiinţa a două popoare diferite, sau cu o expresiune tehnică: din incongruenţa sferelor cuvântului original şi a celui tradus.

Nemţii pot zice, d. e, în frază convenţională: die Herren liessen die Köpfe wie begossen hängen, dar noi nu putem traduce, cum face foaia Albina din 28 aprilie 1868:

"Domnii cei ce aşteptau spectacole plecară capetele ca vărsaţi cu apă rece",

fiindcă în această locuţiune neobişnuită noi ne gândim la toată acţiunea sensibilă a vărsării cu apă, şi nu la efectul mai mult moral ce-l are în vedere fraza germană. Cuvântul nostru convenţional este plouat, care, din contră, în traducerea literală de beregnet ar produce la germani o impresie falsă.

Din aceeaşi cauză Telegraful din 21 aprilie 1868 face un germanism inadmisibil când zice:

"Baronul B. se ridică din postul său de Ambasador din Paris."

Noi, la aceste cuvinte, vedem trupul domnului B. ridicându-se de pe scaun, pe când nemţii, când zic Baron B. wurde seiner Stelle enthoben, nu înţeleg decât o depărtare mai ideală de la funcţiune.

Asemenea şi următoarele germanisme:

În Albina din 17 aprilie 1868:

"Comandantul Napier a devins pe Teodor regele Abisinilor în faţă de Magdala."

"În faţă de Magdala" nu e româneşte, ci trebuie să se zică: înaintea oraşului Magdala. Nemţeşte: im Angesichte von Magdala.

În Foaia Societăţii din Bucovina (p. 120 din anul 1867, nefiindu-ne la îndemână numerele apărute în 1868):

"Teologul începător se va introduce într-un mod amăsurat în câmpia ştiinţelor teologice."

Nemţeşte: wird in angemessener Weise in das Feld der theol. Wissenschaften eingeführt.

La pag. 2 din acelaşi an:

"Vom înşira aici oarecare idei bătătoare în aceasta direcţiune."

Nemţeşte: diese Richtung einschlagend.

La pag. 100:

"Având Românii un stat consolidat, adevărata lor misiune zace în cultul ştiinţelor şi al artelor."

Nemţeşte: ihr wahrer Beruf liegt in der Pflege der Wissenschaften und Künste.

Federaţiunea din 2 iunie 1868, în critica ce face dlui A. Densuşianu asupra unei cărţi publicate de noi, zice:

"Asupra confusiunei ideilor despre deosebitele specie de poezie cari dl critic nu le ia în consideraţiune, fără voeşte a le trage toate pe un calapod, vom reveni mai în jos."

Nemţeşte: über einen Leisten ziehen sau schlagen.

Şi aşa mai departe.

Pentru a varia lectura acestor citaţiuni, vom arăta acum un alt fel de germanisme introdus în foile române din Austria: germanismele mai fine în reproducerea idealismelor nemţeşti. Aceste idealisme se potrivesc cu gradul cel înaintat, pănă la care este în stare a se înălţa conştiinţa poporului german în abstracţiunile sale, şi, în adevăr, nu este popor modern care să aibă atâtea idei abstracte şi, prin urmare, atâtea cuvinte abstracte câte le au germanii. Cauza trebuie să fie o predispoziţie naturală. În proporţia în care un popor este mai puţin impresionabil prin sensuri decât altul, în acea proporţie el va fi mai aplecat spre abstracţiunile ştiinţei, pe când celălalt va fi mai atras spre senzualitatea artelor. Cercetările cele mai înalte de filozofie abstractă sunt fapta naţională a spiritului german şi englez, precum reprezentarea cea mai perfectă a frumosului în pictură este fapta naţionalităţii italiene şi spaniole, şi cea mai mare claritate a formei şi a stilului, fapta francezilor, şi niciodată la italieni şi la francezi nu se va putea naturaliza filozofia lui Hegel, precum niciodată germanii nu au produs coloratura vie a picturii italiene, aceste osebiri fiind efectul unei predispoziţii înnăscute.

Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri. În vocabularul francez, italian, român sunt un şir de cuvinte a căror senzualitate oarecum pipăită nu-şi află echivalent în nici un cuvânt german; şi viceversa, sunt în limba germană cuvinte, mai ales noţiunile compuse, a căror abstracţiune este cu neputinţă de reprodus în limbile romanăicîe. Orice încercare de a confunda aceste margini de abstracţiune produce o falsificare a geniului propriu al naţiunii şi rămâne neînţeleasă pentru marea majoritate a poporului, prin urmare este osândită în fapt. Dar nici în teorie nu se poate justifica: fiindcă nu ar fi drept să zicem că limba germană este preferabilă celei franceze sau viceversa. Francezii, cu plasticitatea lor, sunt incapabili de ultimile abstracţiuni ale filozofiei germane, dar au în limbă o calitate tot aşa de preţioasă: limpezimea practică, pe când limbii germane în noţiunile ei cele mai eterizate îi lipseşte tocmai controlul experienţei sensibile şi, prin urmare, siguranţa adevărului. Filozofia lui Fichte este imposibilă în limba franceză, şi, să o mărturisim cu sinceritate, francezii nu pierd prea mult prin aceasta.

Aşadar, noi nu suntem şi nu putem fi chemaţi a introduce în spiritul român toate fineţele idealismului terminologiei germane, şi orice cuvânt german care trece peste nivelul mai coborât al abstracţiunii române trebuie să fie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea sa: idealitatea pierdută i se compensează prin mai marea lămurire şi simplicitate ce dobândeşte.

De exemplu: adjectivele din Foaia Societăţii bucovinene (pag. 215 din 1867):

"Noi românii voim o viaţă naţională conştiută şi scoposită"

ne par greşite în româneşte. Nemţii zic cu deplină claritate zweckbewusstes Leben, dar pentru noi "viaţa conştiută şi scoposită" este o abstracţiune fără înţeles. Noi nu putem zice decât "o viaţă naţională care să-şi cunoască scopul".

Din aceeaşi cauză

"Cultura specială de chemare"

ne pare un germanism (Spezielle Berufsbildung).

Şi propoziţa cu care îşi începe Foaia Societăţii anul 1867:

"Omul inteliginte, care a devenit la cunoştinţa conştiută, că are" etc.

este un germanism neînţeles pentru români. Noi am zice: Omul, care începe să simtă sau să ştie că are etc., dar niciodată: care a devenit la cunoştinţa conştiută. (Nemţ. bewusstes Erkennen.)

Ne mărginim la exemplele citate şi terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generaţie de autori români din Austria să părăsească direcţia urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât oriunde, şi în lipsa de o literatură română destul de bogată, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbii materne şi de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe câmpul literar o cauză pierdută şi, desigur, cu "organe corporale", cu "muzică de pisici", cu "legători de atenţiune", cu "cuţite canonice" nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării şi maghiarizării din Austria.

II

O altă grupare de greşeli caracteristice în numitele jurnale se deosebeşte prin disproporţia între iuţeala gândirii şi forma prin care se exprimă, atât în construcţiunea frazei cât şi în întrebuinţarea cuvintelor. Fraza nefiind decât exprimarea unei idei, înţelesul şi puterea fiecărui cuvânt din ea se îndreptează numai după cuprinsul tuturor noţiunilor din gândire. Stilul prozaic este bun când între cugetare şi propoziţie este cel mai strâns raport de congruenţă: stilul devine greoi când numărul de cuvinte întrebuinţat este prea mare pentru ideea ce au să exprime; stilul este exagerat când înţelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covârşeşte intensitatea gândirii ce vor să exprime în împreunarea lor, stilul este prea restrâns — dar de acest extrem nu e de trebuinţă să ne ocupăm, căci în scrierile române de până acum nu credem că se va constata vreundeva o prea mare îmbelşugare de idei în comparare cu cuvintele întrebuinţate.

Ce e drept, întrebarea pusă în acest fel se apropie prea mult de ultimele margini ale unei critici îngăduite. Căci, în fine, stilul greoi provine din înţelegerea grea a celui ce scrie, şi cine face vorbe multe la idei puţine are o cauză foarte firească pentru aceasta. Însă din parte-ne ar fi o lipsă de rezervă neiertată când am numi această cauză cu adevăratul ei cuvânt şi când am aplica epitetul respectiv la majoritatea jurnaliştilor noştri. Aceasta nici nu ne este intenţia.

Noi venim, din contră, a apăra inteligenţa colegilor de peste Carpaţi în contra propriului stil al d-lor, care o ascunde întrucâtva, şi ne vom încerca să arătăm că este numai o rea deprindere în forma dinafară, şi nu un defect al cugetării, care îi face să-şi întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe cât logiceşte de prisos, pe atât urâte la auz.

După cât am putut constata, cele mai obişnuite din cuvintele care îngreuiază stilul compatrioţilor noştri din Austria sunt pronumele acela în toate genurile şi cazurile lui şi conjucţiunea că şi cumcă. Exemplele următoare pentru această eroare stilistică probează întinderea răului şi trebuinţa de a-l stăvili odată.

Începem citaţiunile cu un pasagiu care are meritul de a fi în felul său un model foarte lămurit:

Transilvania din 15 februarie 1868 scrie (pag. 74 şi 75):

"Comitetul cu privire la opul dlui I. Chiţu decide, că acela să se retrimiţă domnului auctor pe lângă observaţiunile făcute la acelaşi din partea Comisiunii esaminatoare, compusă din unii membrii ai Comitetului, cu acea indigetare, că numitul domn folosindu-se de acele observaţiuni, să-şi prelucre opul în acel sens, şi retrimiţându-l la Comitet, acesta apoi îl va recomanda adunării generale."

Se poate o propoziţie mai grea la înţeles şi mai urâtă la auz? şi aceasta numai din cauza pronumelor nesfârşite acela, acelaşi, acea, acele, acel, acesta, a căror întrebuinţare, în cazul de faţă, este cu atât mai inexplicabilă cu cât din nici un punct de vedere nu erau necesare, fiindcă fraza întreagă ar deveni mai simplă, mai clară şi mai plăcută la auz înlăturând acele demonstrative. Pronumele demonstrative se pun pentru a îndrepta atenţiunea în cazurile unde altfel ar rămânea nefixată asupra cuvântului important. Dar unde direcţia este de la sine indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decât confuzie. Proverbul german: Sunt atâţi arbori, încât nu mai vezi pădurea.

Cele zise se vor ilustra şi mai mult prin următoarele citaţiuni:

Telegraful român din 25 aprăilieî 1868:

"O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, şi aceea este ceea a fortăreţei Mainz."

După logică şi eufonie: O chestiune nouă se vede pe orizontul politic, aceea a fortăreţei Mainz.

Albina din 18 aprilie 1868:

"Dr. Maniu e de părerea aceea, că emendamentul acesta e numai" etc.

Mai româneşte: Dl Maniu e de părerea că acest amendament etc.

Transilvania, no. 1:

"Avem a înregistra împrejurarea cumcă dl Eötvös" etc.

A înregistra împrejurarea cumcă...!

Telegraful din 14 martie 1868:

"De aci urmează şi aceea că învăţătura..."

Adică: de aci mai urmează că învăţătura.

Federaţiunea din 15 aprilie 1878:

"Ne dăm un cont destul de chiar despre aceea, că ce va să zică când poporul francez este nemulţămit."

Mai simplu: despre ce va să zică etc.

Telegraful din 25 aprilie:

"Cugetând acum puţin asupra lucrului, apoi venim la convingere..."

"Apoi" e cam târziu; dacă se poate: îndată, şi atunci nu se exprimă aparte, ci se zice: cugetând asupra lucrului, venim la convingere. Numai în stilul epistolarilor din Germania secolului 18 se mai află construcţiuni cu sintemal und alldieweil wir über die Sache nachdenken, alsdann gelangen wir zu der Ueberzeugung.

Transilvania din 1 mai 1868:

"Dl Vice-preşedinte a primit de la Excelenţia Sa dl Preşedinte o scrisoare a dlui secretar privitoare la redigerea foii, cu acea însărcinare, ca aceea să se propună comitetului."

Tot Transilvania din 10 ianuarie:

"Propunerea însă cade prin acea declaraţiune a dlui Chifa, că comisiunea respectivă încă nu şi-a încheiat lucrările."

Familia, pag. 143:

"R. C., acesta e numele unui nebunatic din Viena, a fost fiul teatralist excelinte şi a avut acea idee fipsă, că el e adunător de tesaure."

Româneşte fără acea şi fără el: a avut ideea fixă că e adunător de tezaure.

Tot Familia, la pag. 144:

"Vă rugăm să ne înştiinţaţi încă odată, că cum să strămutăm adresa."

Că cum să strămutăm o adresă!

Albina din 17 aprilie 1868:

"A. Csaky interpelează pe ministrul de interne, că pe care lege s'a bazat..."

Că pe care!

Telegraful român din 14 martie 1868:

"După aceasta Parohul gr. or. din Romos Vasiliu Basaraba adause din parte-şi cam următoarele:

Ilustrisime domnule Comis-locuţiitor!

Cu acela simţ de respect îmi iau îndrăznire a face cunoscut, precum că şi eu fiind ales ca deputat din Sc. Orestei spre a veni şi a gratulŕ Ilustrăţii Voastre, pe lângă aceea că'ţi poftim să trăeşti la mulţi ani, îndrăznesc a'ţi face cunoscut şi aceea că înţelegând parochii noştri de legea gr. reser. din Sc. Oraştiei că sunt ales a'ţi gratula, m'au rugat, ca în numele d-lor se descoper Il. Voastre şi acea dureroasă împrejurare" etc.

După asemenea citări de stil îngreuiat, face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnalişti exagerarea cuvintelor întrebuinţate pentru a exprima lucruri simple de natura lor. Dar se vede că şi aci, ca în toate lucrurile, un extrem greşit naşte greşeala celuilalt extrem şi mintea autorului, întârziată prea mult prin cuvintele sale de prisos, caută a-şi răzbuna prin zborul fără de veste spre o idee nepotrivită în exagerarea ei.

De exemplu, un corespondent al Albinei (de la 12 mai 1868) vrea să scrie ceva despre o societate de citire ce s-a înfiinţat în Beiuş, şi se exprimă aşa:

"Mult onoraţii patroni ai societăţii noastre de lectură (din Beiuş) doresc poate ferbinte unele înştiinţări despre starea acelei Societăţi."

Dacă inimile patronilor de la Beiuş fierb numai la dorul de o înştiinţare despre starea societăţii de lectură, în ce stare de temperatură se vor afla la întrebări mai importante? Nouă ne e teamă că celui ce fierbe la lucruri aşa de mici nu-i mai rămâne la lucruri mai mari decât să se evaporeze cu totul.

Când asemenea exagerări în expresiune ar fi izolate, nici nu ar merita vreo relevare critică. Dar o repetăm: numărul lor este aşa de mare, încât au stricat stilul jurnalelor române, atât a celor austriece, cât şi a celor din România, şi ce este mai rău, cu cât lucrarea cere un stil mai simplu şi mai rece, cu atât acele salto mortale de vocabular sunt mai dese.

Se poate, de exemplu, închipui o scriere mai stâmpărată şi mai diplomatică decât protocolul unei şedinţe? sau o dare de seamă pentru intrarea banilor de subscripţiune etc.? Ei bine, tocmai asemenea prilejuri le caută jurnaliştii pentru a-şi colora limbajul cu expresiunile cele mai vii.

Transilvania (1 februarie 1868), continuând publicarea protocolului adunării de la Cluj din anul trecut, zice într-un loc:

"Adunarea primeşte ambele aceste propuneri între cele mai sincere şi însufleţite aclamaţiuni; şi când vine a'şi descoperi aci votul său de mulţumită profundă tuturor locuitorilor români de Cluşiu, precum şi d-lor diletanţi, ce luară parte în concert: cu bucurie răpesc ocaziunea a însemna pe aceste pagine mai vârtos două nume, numele graţioaselor domnişoare Aurelia Popu şi Isabela Vasiciu, dintre care una mai întâi ne încântâ prin jocul său pre forte-pian, executat cu desteritatea unei artiste, ear cealaltă ne farmecâ prin frumuseţea melodielor" etc.

În Federaţiunea din 9 mai 1868 se vorbeşte de o altă societate de lectură, în care se propune a se lua nu ştim ce măsură secundară,

"propunere pe lângă care se alipiră cu înfocare inimile membrilor".

Transilvania, într-un prea faimos discurs asupra literaturii române şi lipsa unei istorii critice a literaturii române, zice într-altele (numărul din 15 februarie 1868):

"Din aceste înşirate până aci, deşi numai pe scurt şi aşa zicând ca prin treacăt, v'aţi putut convinge, Domnilor! că avem şi noi literatură şi încă ce literatură! Însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensimea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa!

Ce nu avem, ce ne lipseşte dar?

Nu avem, ne lipseşte, domnilor, un panteon, unde atleţii adormiţi ai literaturii noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lângă tipurile lor să vedem strălucind acolo icoanele atleţilor, cari sunt în viaţă şi lucră încă, ca văzând exemplele lor măreţe, să învăţăm" etc.

În acelaşi discurs aflăm fraza:

"Să punem o sărutare fierbinte şi pe modesta cruce a poetului Ioan Văcărescu. El a cântat amoarea, poharul, primăvara, gloriile pierdute. Şi când cânta naţionalizmul, părea că auzi umbra plângândă a lui Stefan pe ruinele mucezite ale patriei căzute."

Miraculoase exemple de astă manie a exagerării se află în scrierile beletristice, în Familia, în nuvela dlui Marinescu, Petru Rareş, în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice etc. În acest din urmă, dacă ne aducem bine aminte, se povesteşte iarăşi, pe lung şi pe larg istoria propriei sale înfiinţări, şi se spune, între altele, că "chestiunea vitală a almanahului flăcărá necontenit pe buzele conducătorului" etc., etc.

În chiar interesul jurnaliştilor români din Austro-Ungaria noi nu putem decât să ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpaţi nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului şi nu vor avea, prin urmare, nici o înrâurire asupra societăţii române. În starea de faţă a culturii noastre este încă o chestiune controversată, dacă prin literatură îndeobşte, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranţă o deşteptare a simţului de viaţă în poporul român. Dar ceea ce e sigur şi mai presus de controversă este că nişte scrieri pline de germanisme, de exagerări şi de confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra naţiunii noastre. Şi aceasta este o daună cu atât mai mare cu cât de altminteri jurnalele române din Austria se deosebesc prin silinţa neobosită, prin regula şi consecinţa cu care îşi urmează fiecare direcţia sa politică.

III

Ne rămâne a vorbi, în fine, despre ceea ce am numit falsa originalitate în limba jurnalelor române austriece. Cu această numire am voit să calificăm atât introducerea de prisos a cuvintelor noi acolo unde avem alte cuvinte vechi cu acelaşi înţeles, cât şi întrebuinţarea nemotivată de cuvinte vechi pentru alt înţeles decât cel obişnuit. Prin urmare, nu orice introducere de cuvinte noi şi orice aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri noi constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult datori a combate o asemenea tendinţă spre invenţiuni noi cu cât fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări analoage în literatura noastră. Aceeaşi originalitate falsă a autorilor şi aceeaşi tendinţă de a schimba toate o întâlnim şi în sfera gramaticală şi pe tărâmul discuţiunilor ortografice.

Greşeala fundamentală în toate acestea provine din necunoaşterea valorii proprii ce o are limba unui popor. Limba în orice manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme, este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodată modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decât în raţiunile indivizilor şi toată viaţa îi este atârnată de cugetarea şi reproducerea în minţile generaţiunii prezente şi a celor viitoare. Însă această viaţă în esenţă nu este reflexivă, ci instinctivă, şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitrul reflecţiunii individului. De aceea, limbile s-au înavuţit şi se înavuţesc totdeauna prin scrierile poeţilor geniali, care, fără a se gândi la teoriile lingvistice, se exprimă după simţământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simţământului după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte limba, dar îi face totdeodată prin chiar faptul acestei reflecţiuni incapabili de a o forma şi reforma din nou.

Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi ceilalţi prozaătoriî ai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbii lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legală a naturii proprii a poporului lor. În această privinţă ei se află în poziţiunea oamenilor de ştiinţă fizică, a căror chemare este de a descrie fenomenele şi de a le explica, constatându-le legea după care se conduc, iar nu de a face ipoteze despre ceea ce ar fi trebuit să fie acele fenomene. Ce am zice de un astronom care, în loc să ne explice legea lui Jupiter, ne-ar spune că Jupiter, după calculul lui, s-ar cuveni să se mişte mai bine între Mercur şi Venus decât între Mars şi Saturn?

Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn în loc de Domnul, sau meniciune în loc de menire, motivând asemenea schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional.

Singura raţiune de îngăduit în această materie este uzul poporului, care face lege şi care îşi are totdeauna cauza lui binecuvântată şi mai profundă decât raţiunile filologilor. Astfel, scrierile care se încearcă a silui o limbă, precum sunt, de exemplu, la noi Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica dlui Cipariu, Dicţionarul academic Laurianu-Massimu, nu merită să fie calificate decât de curiozitaţi literare, fără valoare practică în ceea ce priveşte direcţia lor originală la formarea limbii.

Între forma lingvistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obişnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte primit ca lege superioară.

Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia dintre formele gramaticale sau expresiile lingvistice originale primite de un număr mărginit de autori şi dintre formele şi expresiile obişnuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întâmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod rămâne înapoi şi se pierde pentru popor, şi că acesta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura altmintrelea poate folositoare a literaţilor săi.

Când astfel de originalităţi se produc în scrieri ca cele citate ale dlor Laurian şi Cipariu, eroarea, deşi nu rămâne mai puţin eroare, arată totuşi studiul răbdător şi consecvent din care a izvorât şi, scuzând prin aceasta pe autorii săi, poate produce prin luminarea altor întrebări de-alăturea oarecare folos.

Dar când se vede mania originalităţilor din partea multor autori ai noştri, care poate niciodată nu au gândit cu seriozitate asupra inovaţiunilor ce le încearcă, ci le introduc numai din deprinderea necoaptă de a face altfel decât cum face toată lumea, atunci arma adevărată ce li se cuvine nu este cercetarea serioasă, ci persiflarea satirică, precum a încercat-o domnul Alecsandri, şi locul propriu pentru ilustrarea acelor elucubraţiuni originale ar fi scena comică sau jurnalele de felul Ghimpelui şi al Nichipercei.

Câteva exemple vor arăta că această judecată nu este prea aspră.

"Junele poet de peste Carpaţi, dl J. C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unul din numerii trecuţi ai foii noastre, reintornând din străinătate petrecu o zi în jurul nostru şi avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa."

Aşa cetim într-o pagină 411 a Familiei.

Lăsând la o parte imaginea petrecerii domnului Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei, ne întrebăm numai ce însemnează "frăgezimea unui poet de a promite o lucrare"? Adjectivul fraged prin uz convenţional se poate aplica şi în înţeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală îşi aduce cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat şi dă frazei întregi un aer de măcelărie.

Şi apoi ce construcţiune este aceea a verbului reintornare! "Dl Fundescu reintornând din străinătate"? Reintornând pe cine? Pe sine însuşi? Atunci româneşte se zice reîntornându-se, cu construcţiunea reflexivă.

Asemenea pe o pagină 144 a aceluiaşi jurnal se zice:

"Forcade reintorcând din Veneţia a nebunit."

Româneşte: reîntorcându-se.

Nu cumva Familia are dorinţa originală de a stârpi verbele reflexive din limba română?

Pentru a ne despăgubi, Federaţiunea din 9 mai anul 1868 introduce un reflexiv acolo unde nu trebuie să fie:

"Oare putem noi să ne uităm de acele zile?"

Româneşte uităm ceva şi ne uităm la ceva, dar nu ne uităm de ceva.

În acelaşi număr vorbeşte Federaţiunea de un

"document de concesiune referitoriu la calea ferată dela Oradea-Mare".

Noi am apucat odată a zice relativ, precum zic toate limbile romanice. Pentru ce să inventăm cuvântul referitoriu? şi, nota-bene, când document referitoriu este un nonsens? Un om poate fi referitoriu, formă activă, dar un document este numai relativ, formă pasivă.

Însă dacă originalitatea a născocit forma de referitor în loc de relativ, o compensează prin o întoarcere inversă a altei expresii obişnuite. După ce toţi ne-am obişnuit să zicem o ofertă de bani, aflăm în Albina din 12 mai:

"Consemnarea bunevoitoarelor oblate în favoarea Alumneului roman."

Şi expresia bunevoitoare este falsă. Noi zicem bunăvoinţă, însă zicem binevoitor, binevoieşte. Cu drept cuvânt; căci substantivul se califică prin adjectiv, dar adjectivul şi verbul se califică prin adverb.

Prin urmare, oblata bunăvoitoare este o eroare atât în contra obiceiului cât şi a gramaticei. Dar, ce e drept, e originală!

Verbul ferre mai are şi altele de suferit în jurnalele austriece. În no. 1 al Transilvaniei citim despre

"Referata dlui secretar",

unde obiceiul întrebuinţează forma pasivă relaţiunea sau, când aceasta e ambiguă, raportul. Referata are pentru noi un aer dispreţuitor. Transilvania nu fuge de cuvântul raport, căci îl vedem întrebuinţat în acelaşi număr mai la vale; însă această concesiune la uzul comun ne-o răscumpără şi aci prin adjectivele baroce cu care îşi însoţeşte substantivul:

"un raport informativ şi opinativ".

În Federaţiunea din 9 mai citim trei expresii stranii de acelaşi fel:

"Protocolul şedinţei trecute se străpune casei deputaţilor"

şi apoi

"Moţiunea să se transpună la Ministeriu",

şi, în fine:

"Se decide îndrumarea epistolelor la comisia de zece inşi".

Nu cunoaştem ce păcate are verbul a trimite de se fereşte dl colaborator al Federaţiunii cu atâta stăruinţă de el şi-l înlocuieşte cu expresii care de care mai extraordinare? Ce e drept, după mulţimea sinonimelor se judecă bogăţia unei limbi şi gradul de fineţe al deosebirilor intelectuale într-o naţiune. Dar aceasta este un fapt care se află sau nu se află în masa poporului, şi dacă nu se află, nu se poate crea în mod artificial de fiecine. Este o procedare nevrednică şi neadevărată, când îşi dă cineva aerul de a avea mai mult decât are. Deosebiri fine ale noţiunilor, care trec peste sfera uzului primit în popor, sunt iertate numai în tratate ştiinţifice, şi atunci întrebarea încetează de a fi liăngvîistică, căci pentru cuvântul cel nou se dă o definiţie proprie a lui şi, prin urmare, s-ar putea numi tot aşa de bine X sau Z.

În acelaşi număr

"În fiecare şedinţă ne surprind şese până în zece membri cu opuri frumoase originarie, cu poezioare mândre şi cu traduceri bune."

Noi zicem: şase până la zece membri, dar nu până în.

"S-a deţermurit",

cu înţeles de: s-a hotărât, pe când înţelesul propriu al cuvântului deţermurit ar fi mai curând s-a mărginit, s-a îngrădit.

"Numărul din Musa română a eşit şi suntem foarte îndestuliţi."

Limba de rând zice mult mai bine mulţumiţi; îndestuliţi este un compliment îndoios pentru numărul 1 al acelei muze române.

Într-o conversare cu cititoarele, în Familia, se zice:

"De aceea vă spun din capul locului, să nu vă miraţi, de cumva veţi căsca prea des cetind aceste orduri."

Ordurile Familiei însemnează rânduri.

Telegraful din 25 aprilie vorbeşte de

"Mişcămintele politice",

adică mişcările.

"Parte integritoare",

expresia consacrată din franţuzeşte este parte integrantă.

Când ar zice Telegraful: intregitoare, ai crede cel puţin că vrea să romanizeze forma; dar integritoare nu are nici un motiv binecuvântat. După aceeaşi analogie am trebui să zicem delict flagrator în loc de flagrant. Tot aşa aflăm mai jos

"Putere impunătoriă",

în loc de impozantă. Dar apoi şi

"Prusia reprezintantă a întregului."

Va să zică nu este antipatia în contra formei ant, ci numai tendenţa de a vorbi altfel de cum vorbesc ceilalţi.

Foaia Societăţii din Bucovina vorbeşte de

"tineri capaci".

O farfurie poate fi capace, un tânăr este capabil.

În Albina din 15 aprilie:

"A dăruit două stele de metal pentru instinctul emulaţiunei (la şcolari)",

adică pentru instigarea.

"Steagul s-a binezis",

adică s-a binecuvântat.

Transilvania din 1 mai:

"Comitetul fu aşa zicând improvizat cu punctele dechiaraţiunei dlui secretar, neavând comitetul timp a cugeta cu seriozitatea cerută asupra acelora."

Comitetul improvizat cu puncte însemnează că punctele s-au proclamat în pripă membri ai comitetului. Înţelesul însă este: Comitetul fu surprins prin.

Transilvania în no. 1 din 1 februarie:

"Domnul I. R. pledează pre lângă propunerea dlui dr."

A pleda pe lângă o propunere!

"Aceia, cari se cuprind cu asemenea lucrări",

adică se ocupă de.

"Dl B. ia cuvântul şi între atenţiunea generală aduce la cunoştinţa adunărei."

Între atenţiune?

"Se rapoartă şi despre fondul destinat pentru eternizarea memoriei laureatului poet Andrei Mureşanu."

Aci originalitatea este de scuzat. Limba română, cu bunul-simţ profan ce o caracterizează, nu ar fi aflat niciodată în vocabularul ei cel de rând un cuvânt vrednic de a exprima o idee aşa de încântătoare în originalitatea ei! Ce simptom admirabil al timpului! Fonduri pentru eternizarea memoriilor! Imortalitate după măsuri şi greutăţi!

"Membrii asociaţiei se adunară împreună cu un număr respectat de oaspeţi."

Număr respectat? Poate respectabil.

Telegraful din 14 martie:

"Treaba chestionată nu se va decide."

Adică treaba în chestiune. Ce înţeles poate avea treaba chestionată?

Multă supărare face acelor jurnalişti şi cuvântul francez. Francez e un cuvânt bun românesc, obişnuit de mult timp în România liberă, format după analogia curată a limbii noastre, Genova — genovez, Olanda — olandez etc. Dar aceasta nu-l apără de respingerea confraţilor de peste Carpaţi, care caută care de care numiri mai originale pentru a-l înlocui. Transilvania vorbeşte de un poet franc; Albina de o parte francească, alţii de francic, alţii de franco galic, şi cu toate aceste francez este şi rămâne cuvântul cel mai bun. Franco-galic se rapoartă la timpurile evului vechi şi nu se potriveşte cu însemnarea actuală, iar franc, francesc, francic sunt de-a dreptul false, referindu-se la franci, seminţie germană (Franken), şi nu la francezi (Franzosen).

Transilvania în primele sale numere publică o privire fugitivă peste literatura română, în felul ei un model caracteristic. Autorul din extase în extase ajunge la culmea sublimului, face şi pasul despre care vorbeşte răutăciosul proverb francez şi conchide că noi avem eroi şi literatură în calitatea şi cantitatea dorită şi că acum ne lipseşte numai un Plutarch şi o Istorie critică a literaturii naţionale (pag. 84). Aceste idei sunt exprimate într-un stil a cărui originalitate se va aprecia din următoarele două probe:

"Enache Cogălniceanu, eroul de pe urmă al cetăţii naţionali în Moldo-România, a depus trompeta sa."

Şi în partea finală:

"Eacă colea falanga politicilor şi a publiciştilor...: mai colea alţii, care îşi culeg merite pe câmpul verde al ştiinţelor naturali; alţii cari asudă pe piscurile ţepeşe ale filosofiei" etc.

Să mai continuăm cu citaţiunile? Să mai vorbim de lucrăţivitatea ştiinţală, de limba propuneţivă şi fiinţală, de meniciunea şi de repeţiciunile, de aşezămintele pusăţive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul dlui Aron Pumnul?

Credem că exemplele de pănă acum sunt de ajuns şi că cititorii sunt puşi în stare să judece înşii în cunoştinţă de cauză despre dreptatea unei împotriviri critice în contra degenerării limbii din jurnalele austriece.

Această datorie odată împlinită, putem recunoaşte fără rezervă că publicistica română în Austria se află într-o poziţie mai grea decât cea din România liberă, prin elementele străine în mijlocul şi în contra cărora este silită a se lupta. În această împrejurare, scriitorii jurnalelor politice (dar nu ai celor literare) vor putea afla o scuză pentru neîngrijirea formei sub care îşi prezintă ideile — o scuză, nu atât înaintea publicului, cât mai mult pentru liniştea conştiinţei d-lor private. Căci înaintea publicului şi privind lucrul în sine însuşi, precum trebuie privit, fără considerări personale, cerinţa unei limbi curate este o cerinţă absolută, de la a cărei împlinire nu se poate dispensa nici un jurnal care îşi respectă publicul sau cel puţin se respectă pe sine însuşi în misiunea ce şi-a ales-o de a fi conducător poporului pe calea progresului naţional.

1868

TE-AR MAI PUTEA INTERESA