Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Neologismele

Au trecut 14 ani de când pentru întâia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcţie critică în contra limbii obişnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române.

Critica voia, pe de o parte, să combată construcţiile arbitrare ale filologilor care, sub cuvânt de „purificare“, întocmeau un vocabular de termeni necunoscuţi românului şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbii populare; iar pe de alta voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpaţi şi Molna, care falsificau geniul propriu al limbii române şi micşorau astfel valoarea luptei lor pentru existenţa naţională.

Dacă astăzi şi-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobândi, desigur, încredinţarea că orice s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinaţional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puţin oportune la alţii, prea lipsite de respect pentru vechile autorităţi la ai treilea, dar orice cap nepărtinitor va trebui să recunoască, în tendinţa de a readuce limba română la viaţa ei populară şi de a combate germanismele, o tendinţă mai întâi de toate naţională.

Cu toate acestea — şi de aici se vede în ce stare ajunsese literatura noastră în privinţa iubirii de adevăr — tocmai prin prepusuri şi bănuieli asupra „patriotismului“ ne-au întâmpinat mai întâi cei atinşi de critica noastră, şi astfel s-a putut întâmpla să auzim contestându-se „românismul“ unei direcţii, în jurul căreia se grupaseră scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Şerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră.

Şi câte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; dl Bariţ într-un discurs solemn al Academiei Române ne-a denunţat de cosmopoliţi; dl P. Grădişteanu, în Revista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicţionarul limbii române de A. T. Laurianu şi Massimu, era cât p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa ştiinţifică, ci prin cea fizică; în februarie 1876 dl Hasdeu cu vreo 25 de alţi „redactori“ înfiinţară în Bucureşti chiar o întreagă Revistă literară şi ştiinţifică, a cărei prefaţă o arăta mai ales menită a fi o direcţie „sănătoasă“ în contra aşa-numitei direcţii „noi“ a noastră.

Astăzi însă — pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc şi generaţiuni întregi — lupta a încetat ca prin minune. În chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu şi în Braşov, s-au arătat prieteni călduroşi ai direcţiei noastre literare; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară şi ştiinţifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare îşi urmează şi astăzi viaţa lor regulată, şi la 1881 redactorul lor dl Negruzzi a fost primit ca membru în aceeaşi Academie Română care mai nainte se arăta aşa de duşmană foii literare din Iaşi.

Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înţeleagă mai bine unii pe alţii şi să se mai îmblânzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruinţă neclintită nimiceşte în orice evoluţiune a spiritului rezistenţele mai uşoare.

Dacă dar în aceste rânduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mişcare literară, nu este pentru a redeştepta violenţa vechilor dezbateri, ci este, din contră, pentru a ne arăta bucuria că, întru dezlegarea multelor întrebări ce mai sunt la ordinea zilei pentru vorbirea şi scrierea românească de astăzi, avem un câmp mai liber al discuţiunii şi ne putem aştepta la o ascultare mai liniştită a argumentelor pentru şi contra, din a căror dreaptă cumpănire, fără insinuări şi prepusuri, va rezulta mai curând aflarea adevărului. Între acele întrebări, care astăzi sunt încă deschise pentru întemeierea vorbirii şi scrierii româneşti, este mai ales una, asupra căreia ne credem datori să atragem luarea-aminte a celor ce iubesc limba română şi doresc dezvoltarea ei firească în juna noastră literatură: este întrebarea neologismelor.

Într-un număr al Convorbirilor literare de pe la 1874 încercasem cea dintâi formulare a unor reguli pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-l avem în contra numeroşilor noştri adversari.

Revenind prin articolul de faţă la aceeaşi întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul¹ şi a supune la judecarea cititorilor noştri câteva principii în privinţa neologismelor, stâruind mai ales în susţinerea acelora care nu ne par încă bine înţelese sau cel puţin nu sunt încă primite de mulţi scriitori români.

Principiile neologismelor le putem despărţi în patru reguli, pe care le vom expune în paginile următoare şi vom căuta să le întemeiem.

I

Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat.

Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie, vom zice preacurată şi nu precistă, bunavestire şi nu blagoveştenie.

Această regulă este de la sine înţeleasă, însă nu ne aduce folos pentru literatura laică, fiind prea puţine cuvinte la care se potriveşte. Mai însemnată este regula în aplicarea ei la cărţile bisericeşti; căci în bisericile de pe la multe sate şi mănăstiri din România se zice încă blagoslovenie şi nu binecuvântare, maica precistă şi nu maica preacurată. Ceea ce împedică pătrunderea îmbunătăţirii limbii în biserică este în mare parte exagerarea neologiştilor, care s-au încercat să introducă şi în Biblie atâtea schimbări şi atâtea expresii recomandate numai de o filologie nepricepută şi trecătoare, încât au pus în nelinişte pe capii bisericii şi i-au făcut să se împotrivească la toate schimbările de teama schimbărilor celor rele sau pripite. Iar fără conlucrarea episcopilor nu ne putem aştepta la nici o reformă în biserică. Dar când vedem cu ce uşurinţă s-au pus neologiştii la lucru întru ale sfintelor scripturi şi au îndrăznit să ştirbească minunata traducere a Bibliei introdusă în biserica română în secolul al 17-lea; când citim, d. e., în Santa Scriptură, „revăzută“ şi publicată de Societatea britanică (Iaşi, Goldner, 1874), cuvinte ca acestea:

La început cre' Dumnezeu ceriul şi pământul;
Corupţiunea oamenilor;
Şi Dumnezeu ordin' omului;
Dumnezeu zise lui Noe: fă-ţi o arcă din lemn de gofer,
că eu voi aduce deluviu;
Invaziunea Canaanului;
Circumciziunea,

şi altele şi altele; sau când găsim în Oratoriul Melchisedek, care îşi propune „a da expresiunilor şi prin ele ideilor mai multă chiaritate, ezactitate şi precizitate decât în traducţiunile anterioare“ (pag. VIII), exemple de „chiaritate şi precizitate“ ca următoarele:

„Miraculoasă făptură arătându-se noue făcătoriul, ... să căutăm: Iisuse, cuvântule, necuprinsibile, Iisuse, putere neajunsibilă, ... înţelepciune necugetabilă, domnia necalculabilă. Iisuse, împărăţia cea neinvincibilă, Iisuse, stăpânira cea infinită. Iisuse, autoritate eternă“ (pag. 145) etc.

nu ne putem mira de împotrivirea celor mai mulţi capi ai bisericii în contra unor asemenea încercări.

II

Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cercustanţă sau circonstanţă, binecuvântare şi nu benedicţiune etc.

Şi această regulă este de la sine înţeleasă; cu toate acestea ea trebuie anume formulată şi trebuie să stăruim cu toţii întru păzirea ei în scrisori şi în ziare, pe catedra şcolii şi la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputaţii şi scriitorii noştri mai de frunte şi-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, fireşte, că o sumă de cuvinte şi de deprinderi sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine.

Însă cea mai uşoară deşteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe aceşti scriitori din felul de letargie intelectuală în care se află cât pentru limba lor şi a le aduce aminte că şi limba română are geniul ei propriu şi cuvintele ei proprii şi că acestea trebuiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse. Mai toţi ştim pe dinafară fraze din Voltaire şi din Alfred de Musset, din Schiller şi din Heine. Dar dacă este să vorbim şi să scriem bine româneşte, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaşte şi Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, şi cronicarii noştri, şi poveştile, poeziile şi proverbele populare. Fără această cunoştinţă nu poţi fi scriitor român.

Şi aici nu vorbim în contra acelor exagerări pe care le simţim mai toţi că sunt greşeli şi de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe. Versuri ca ale lui Heliade din timpul decadenţei sale,

O belă eşti, dilecto, şi capelura-ţi blondă
Ca buclele lui Phedru te-ammantă, te circondă,

nu credem că vor mai fi imitate de alţii. Nici terminii din dicţionarul academic de A. T. Laurianu şi Massimu, catellare (a făta căţei), bussul (cutiuţă, tabatieră), cacumen (vârf), dapatic (măreţ), dedecore (ruşine), fodicare (a împinge), frecente (adeseori), granditate (mărime), gulos (lacom) etc., etc. nu pot avea speranţă să primească vreodată drept de cetăţenie în limba română. Cu atât mai puţin avem să ne temem de franţozismele unui deputat cunoscut din Camera română, d. N. Blaramberg, care nu se sfieşte să zică şi să scrie:

Sunt incapabil de asemenea anguementuri.
Nu voesc de o înălţare (Je ne veux pas de...)
Mă părăsesc la personalităţi (Je m’abandonne aux...)
Speranţa apoteozei şi temerea potenţei (adică a furcilor de spânzurătoare, franţ. potence).
Efasment momentan.
O îmbrăţişare prea tandră.
A pune la profit historia.
A da schimbul (donner le change)

etc., etc.²

De asemenea limbă râd toţi oamenii cu minte şi poate ar râde şi autorul ei, dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce ne face d-sa pe româneşte, dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez pas la tête avec ces pensées; il tire avec la queue de l’oeil; pas de livre, pas de part (n-ai carte, n-ai parte) şi alte asemenea glume. (Vezi şi teoria idiotismelor în vol. I al ediţiei de faţă, pag. 87 şi urm.)

Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Pentru ce să zicem, d. e.: este suficient, cuvânt pe care nu-l înţelege nici un ţăran român, şi să nu zicem „este de-ajuns“, cuvânt de origine asemenea latină, însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni, sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a perveni la ceva; „agerime“ în loc de sagacitate; „adâncit“ în loc de aprofundat; „dinadins“ în loc de cu intenţiune; „deşertăciune“ în loc de vanitate; „a aiuri“ în loc de a delira, a divaga; „a înapoia“ în loc de a restitui; „aprig“ în loc de avid şi impetuos; „aspru“ în loc de sever; „a încredinţa“ în loc de a confia; „a lua asupră-şi“ în loc de a asuma; „îmbunătăţire“ în loc de ameliorare, şi sute de alte exemple.

Suntem încredinţaţi că numai cu puţină luare-aminte la această regulă, stilul multor scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi. Exemple de stil bun în acest înţeles ne dau unele ziare din Bucureşti, România liberă şi articolele dlui Eminescu din Timpul.

III

Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de terminii tehnici.)

Şi în privinţa acestui principiu credem că ne putem uşor înţelege mai toţi scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele ce se introduc şi trebuiesc să fie introduse în vechea limbă română. O transformare aşa de radicală a statului român şi în genere a provinciilor locuite de români, precum s-a întâmplat de la 1848 încoace, nu s-a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă. Sute de organizări noi, mii de idei noi; mulţime de cuvinte noi — altfel nici nu se putea.

Numai să nu uităm şi cele două îngrădiri puse principiului de mai sus: întâi, neologismele de introdus trebuiesc luate din limbile romanice, iar nu din limbi care ne sunt cu totul străine, precum ar fi cea germană sau maghiară. (De greaca sau slavona nici nu mai e vorbă.) După această regulă am combătut neologismul „amăsurat“ (nemţeşte gemass, angemessen) din foile transilvănene şi am propus „conform“ după franţuzeşte; asemenea, trebuie să zicem „profan“ şi nu „laic“ (nemţeşte Laie) în înţelesul de necunoscător al unei specialităţi etc.

Al doilea: neologismele sunt numai atunci de primit când ne lipseşte cuvântul în limba de pănă acum, iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă. Acest neapărat cere oarecare cumpănire. Nu lenea unui traducător din limbi străine de a găsi, fie şi prin mai multe cuvinte, expresia congruentă în limba română poate să autorizeze un neologism. Noi nu putem primi, d. e., „măsura în ochi“ din Psihologia dlui I. Popescu (nemţeşte Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea“ atâtor oratori din Camerele române (franţ. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime.

Dar mai ales trebuie să oprim strecurarea acelor neologisme care tind a introduce din limba germană unele noţiuni abstracte, obişnuite şi fireşti inteligenţei germane cu idealismul ei mai eteric şi uneori cam pierdut în nori, dar care nu se potrivesc deloc cu inteligenţa mai realistă, mai plastică a geniului limbii române. Fiindcă zic germanii Zeitraum, noi nu putem croi „spaţiul timpului“ (Psihologia Popescu), nici „precalculaver“ (pentru vorher berechenbar), nici „viaţa conştiută şi scoposită“ pentru zweckbewusstes Leben (Foaia Societăţii din Bucovina). Nivelurile de abstracţiune nu se pot egaliza între două popoare, şi a introduce cu sila asemenea forme de gândiri străine într-o limbă însemnează a-i slăbi elementul ei specific naţional.

IV

Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşeală şi este cu neputinţă.

Asupra acestui principiu părerile scriitorilor români sunt încă foarte dezbinate; cu atât mai mult suntem datori, în cercetarea acestei controverse, să cântărim cu luare-aminte greutatea argumentelor pentru şi contra.

Întâia întrebare ce ne-o punem este: cum stă controversa astăzi în privinţa însemnătăţii ei pentru naţionalitatea noastră, adică pentru păstrarea neatinsă şi pentru recunoaşterea acesteia?

Răspunsul se rezumă în următoarele două fapte, ştiute de toţi:

Întâi, limba română este astăzi recunoscută de întreaga Europă cultă ca o limbă romană şi naţiunea română ca o naţiune de rasă latină, în acelaşi înţeles în care şi limba şi naţiunea franceză, spaniolă etc. sunt de origine latină. Tendinţa vizionară a vreunui autor rus de a ne crede slavi, sau mania bătrânului Schuller de a ne face anglosaxoni sunt curiozităţi izolate, pe care nimeni nu le mai ia în serios.

De la francezul Raynouard, prin germanii Diez, Schuchardt, Diefenbach, pănă la slavul Miklosich, nimeni nu mai pune la îndoială cel puţin latinitatea noastră lingvistică. Dacă dar de la începutul secolului pănă pe la 1840 istoria lui Petru Maior, Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum al lui A. T. Laurianu erau aplecate a exagera nota latinităţii noastre pentru a răspunde la exagerările celor ce ne-o contestau, astăzi acest motiv de exagerare a dispărut: lupta este câştigată pentru noi pe tărâmul ştiinţific.

Al doilea: ideea naţionalităţii sau mai bine zicând simţul naţionalităţii este aşa de viu deşteptat în tinerimea română de astăzi, încât nici nu poate fi vorba de vreo sporire a cuvintelor slave în limba română peste numărul celor ce se află în ea de mai nainte. Nici un scriitor, nici un orator român nu introduce cuvinte noi din slavoneşte, miile de neologisme primite de la 1848 încoace sunt mai toate din limba franceză şi latină, unele din italieneşte, puţine (şi totdeauna greşite) din limba germană.

Prin urmare, înavuţirea limbii noastre în privinţa lexicală şi toată propăşirea ei merge de acum înainte numai în înţelesul latinităţii şi nu are nimic de temut de la vreo nouă influenţare prin elemente slavone. Aşadar, întrebarea despre cuvintele slavone nu priveşte vreo nouă introducere a lor, ci numai înlocuirea sau neînlocuirea lor, întru cât se află din vechime înrădăcinate în limba română.

Mărginind astfel câmpul discuţiunii la adevărata lui însemnătate, îl vedem totdeodată deschis pentru o cercetare mai rece şi mai nepărtinitoare a întregii întrebări.

Aşadar, încă o dată: este cu putinţă şi este bine să depărtăm toate cuvintele slavone din limbă?

Dacă am asculta Dicţionarul academic al lui A. T. Laurianu şi Massimu, el ne-ar răspunde îndată: da — cu uşurinţa cu care filologii de felul răposaţilor se credeau chemaţi de soartă să schimbe limba ce se întâmpla să o vorbească;³ ne-ar răspunde prin următoarele cuvinte din „Prefaţione“ (pag. VI):

„Vorbele de origine neromanică nu potu si nu se cade se aiba locu într’unu dictionaru romanescu“.

Şi aşa am vedea scriindu-se după acel dicţionar

ciconia în loc de barză,
amare “ “ “ iubire,
dracone “ “ “ zmeu,
trabe “ “ “ bârnă,
popinariu “ “ “ cârciumar

şi aşa mai departe.

Însă dacă n-ar fi decât acel dicţionar academic, părăsit astăzi de însăşi Academia din care a ieşit, am crede de prisos să mai stăruim în această cercetare; căci numărul adepţilor lui, de va fi fost vreodată mai mare, astăzi desigur scade pe zi ce merge; şi poate va ajunge cu timpul şi protopopul Ioane Marcu cu „inteligenţa“ din Satu-Mare să înţeleagă că nu se croieşte nici o limbă după asemenea tipar.

Dar ceea ce ne-a pus pe gânduri şi ne-a îndemnat să scriem acest articol este deprinderea stilistică ce am observat-o în timpul din urmă în Psihologia empirică a dlui Popescu (vezi darea noastră de seamă în Convorbirile literare de la 1 octombrie 1881), în articolele unor scriitori de la Telegraful român din Sibiu şi de la Gazeta Transilvaniei din Braşov etc. Limba scrisă în aceste publicări ne pare adeseori bună şi este foarte deosebită de limba întrebuinţată mai nainte în Transilvania. Afară de aceasta, cu mai mulţi din aceşti scriitori ne ştim ast[...]n oarecare unire de păreri asupra întrebărilor literare. Cu atât mai vârtos am dori să ne unim acum şi în privinţa slavismelor; adică sau să ne convingă d-lor pe noi sau să-i convingem noi pe d-lor, se înţelege pe temei de argumente.

Pentru a ne da seama de înţelesul practic al greutăţii, am recitit în grabă literele B şi C din elementele slave ale dicţionarului d’étymologie daco-romane de Cihac şi însemnăm aici în fuga condeiului câteva cuvinte, spre a vedea în privinţa lor dacă pot să fie depărtate din limbă şi cum ar putea să fie înlocuite:

balan, balaur, ban, bici, blană, bob, bolovan, brazdă, breaslă, brici, bujor, buruiană; cârcei, calic, cârciumă şi birt, cârjă, cârmă, cârn, cârpă, cârtiţă, ceată, ceaţă, cep, ciocan, ciolan, cireadă, clătesc, cleşte, clocotesc, clopot, coajă, coabe, copită, cosiţă, coş, covrig, crâncen, castravete, creţ, crivăţ, croiesc.

Ce trebuie să facem cu aceste slavisme înrădăcinate în limba poporului român?

Să nu uităm că am însemnat numai câteva din ele, luate din literele B şi C, şi că în totalitatea limbii populare se mai găsesc cu sutele.

A le da deodată afară şi a decreta academiceşte alte cuvinte în loc este cu neputinţă; sunt prea multe şi prea de-aproape legate cu viaţa zilnică a ţăranului. Cum să-şi schimbe ţăranul brazda sa de pe pământ, bujorul din grădină, ciocanul din cui, castravetele de pe masă, cleştele de pe vatră şi Crăciunul din calendar?

Şi când întrebăm: cum să-şi schimbe, nu ne gândim numai la greutatea generală de a pătrunde cu reformele în viaţa unui element aşa de conservator precum este ţăranul, ci ne gândim la greutatea specială a acestei probleme a slavismelor. Ea este specială din două puncte de vedere: întâi din cauza mulţimii cuvintelor de origine slavonă, pătrunse din vechime în limba populară. „Mulţime“ este o expresie relativă. Ca s[...]nţelegem însemnătatea pentru problema noastră, trebuie să căutăm a ne face o idee despre cantitatea aproximativă a cuvintelor întrebuinţate de deosebiţii oameni în vorbirea lor obişnuită. Renan, în Histoire des langues sémitiques, ne arată că Vechiul Testament întreg are numai 5 642 de cuvinte. Max Müller, în Prelecţiunile asupra ştiinţei limbii (I, 7), ne spune, pe de altă parte, că libretul unei opere italiene trece rareori peste vro 700. La el citim şi notiţa că un englez cult, cu studii academice, nu întrebuinţează în vorbirea sa mai mult de 3 000 cuvinte, desigur nu 4 000, şi că, după arătarea conştiincioasă a unui preot de la sat, nişte salahori dintr-o parohie engleză nu aveau mai mult de 300 de vorbe în vocabularul lor.

Dar dacă un muncitor incult din Englitera întrebuinţează în viaţa lui zilnică 300, iar un englez cult 3 000 de cuvinte, nu vom fi acuzaţi că micşorăm tăria lingvistică a ţăranului român de mijloc, dacă îi presupunem una mie de cuvinte. Din această una mie de cuvinte, să nu zicem, ca dl Cihac, că aproape jumătate sunt slavone, să zicem că numai a treia parte sunt slavone.

S-au gândit vreodată neologiştii ce însemnează a dezvăţa pe cineva de a treia parte din limba lui zilnică şi a-l învăţa a treia parte dintr-o altă limbă? Aceasta însemnează aproape a învăţa poporul o a doua limbă pe lângă ceea ce o vorbeşte. Căci în limbile străine ce le învăţăm noi cărturarii prin şcoli, afară de rarele cazuri unde le învăţăm aşa de bine încât să le vorbim ca şi în limba noastră maternă, cantitatea cuvintelor ce le întrebuinţăm nu ajunge nici la a treia parte din cuvintele ce ne stau la îndemână în limba maternă.

Însă cine ştie ce vrea să zică a face pe şcolar, cu tot numărul anilor petrecuţi în şcoalele mai înalte, să înveţe o limbă străină, îşi poate închipui ce rezultat practic ar avea încercarea de a schimba o treime din vorbele de astăzi ale ţăranului şi a le înlocui cu alte vorbe, lui necunoscute.

Dar greutatea este mare şi din alt punct de vedere. Să scoatem vorbele slavone cele înrădăcinate şi să le înlocuim cu ce? Am citat mai sus brazda de pe pământul ţăranului, bujorul din grădină, castravetele de pe masă, ciocanul din cui, cleştele de pe vatră.

Cine să ne spuie ce alte cuvinte să punem în loc? Glosarul Laurianu şi Massimu ne-ar propune, d. e., pentru brazdă vro cinci-şase cuvinte, care mai de care: sulc, liră, plancă, rasoriu, cespete; dar nu credem că se va găsi vreun om cu mintea sănătoasă care să-şi închipuiască pe toţi ţăranii români zicând cespete sau rasoriu în loc de brazdă. La cuvântul bujor, Glosarul academic se gândeşte la „rosa de Alpi“ (!); în loc de castravete îi place „cucumă“; la ciocan ne vorbeşte de „toacă“ sau de „maior“ (diminutiv din mai); la cleşte nu ne spune alta decât latinul forceps, forficula — nu cumva să-i zicem forcipe?

Întrebarea pusă pe acest tărâm, şi de acest tărâm nu poţi scăpa, se sustrage chiar de la orice discuţie serioasă.

Ne grăbim dar să rezumăm rezultatul cercetării de pănă acum şi să zicem:

Slavismele înrădăcinate în limba populară nu se pot scoate astăzi din cursul vorbirii şi scrierii româneşti, întâi fiindcă sunt aşa de numeroase încât lipseşte oarecum instrumentul cu care să se facă această operaţiune prea întinsă, şi al doilea, fiindcă nu avem astăzi nici cea mai mică formă de înţelegere asupra cuvintelor cu care să le înlocuim.

Însă, vor întâmpina neologiştii, adică aceia din neologişti care ştiu să raţioneze, asemenea schimbări de cuvinte se întâmplă adeseori într-o limbă; s-au întâmplat chiar în limba română, cel puţin în cea vorbită de clasele culte, şi încă nu ca fenomen izolat şi mărginit la câte o singură expresie, ci pentru o mulţime de cuvinte în acelaşi timp. Aşa, pe când pănă la 1830—1840 toţi românii ziceau nădăjduiesc, îmbelşugare, priincios, jertfă, destoinic, îndeobşte, polcovnic, astăzi mai toţi românii culţi zic sper, abundenţă, favorabil, sacrificiu, capabil, în genere, colonel. Ceea ce s-a întâmplat o dată se mai poate întâmpla şi altă dată, şi cum s-a întâmplat pentru clasele culte, se poate întâmpla şi pentru poporul întreg.

Fără îndoială, răspundem noi; numai că trebuiesc căutate împrejurările sub care s-a întâmplat şi trebuieşte aflată legea după care se întâmplă.

Ceea ce a produs metamorfoza parţială a limbii române de la 1848 încoace şi a făcut cu putinţă înrădăcinarea atâtor cuvinte noi şi scoaterea atâtor cuvinte slavone din limba obişnuită a claselor culte a fost curentul general al opiniunii publice în momentul redeşteptării spiritului naţional în România liberă, în Transilvania şi în Bucovina. Aşa de puternică a fost raza de lumină ce s-a revărsat atunci asupra ţărilor române, încât nu a existat un singur om din clasele de sus care să nu se fi deşteptat la atingerea ei. Cu focul tinereţei s-au aruncat cu toţii pe calea cea nou deschisă, şi mai ales de la sora noastră franceză am primit, împreună cu impulsul mişcării politice, şi o întreagă comoară de cuvinte latine, şi deodată ne-am deprins cu toţii să vorbim de libertate, să ne gândim la constituţiune, să sperăm în viitor, să ne credem capabili de orice reforme. Cu inima deschisă tinerimea a primit cuvintele cele noi din gura conducătorilor naţionali, şi toată societatea română cea cultă a fost pe atunci ca o singură şcoală de învăţământ mutual pentru limba neolatină.

În această mişcare vedem noi ca element esenţial: emoţiunea puternică lăţită într-o parte întinsă a poporului român. Căci legea acestui fenomen li[...]istic ne pare a fi cea următoare: cuvintele (afară de terminii tehnici, care sunt indiferenţi şi de aceea sunt şi cosmopoliţi) nu se nasc şi nu se înrădăcinează din distilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţământului. Neologismul se lipeşte de organismul unei limbi sub fierberea emoţiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluţionară, mişcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părţi însemnate din el, iată izvorul de viaţă al cuvintelor noi ce şi le însuşeşte o limbă.

Acel izvor de viaţă însă, întrucât curgea din revoluţiunea socială şi politică de la 1848 pănă după 1857, a secat astăzi de mult, entuziasmul s-a răcit aşa de tare, încât o mare parte a societăţii noastre este cuprinsă de un fel de lâncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte „reformă“ politică şi socială.

Cauza acestei lâncezimi este tocmai faptul că mişcarea de la ’48— ’58 a fost prea unilaterală, prea mărginită numai la clasele de sus ale poporului. Noile instituţiuni ce le-am copiat în pripă, noile cuvinte ce le-am primit noi cei cu ştiinţă de carte au rămas mărginite în cercul nostru cel restrâns şi nu au pătruns în poporul de jos. Declamările noastre cele mai sincere pentru libertate nu au scos poporul din robia cea veche a cugetului său; şi speranţa noastră în viitor nu a putut preface deznădăjduirea lui din trecut.

Din contra, fenomenul cel mai caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a naţiunii române, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea acestui abis şi necesitatea de a-l acoperi.

Într-o asemenea stare de lucruri, noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe neologisme în limba poporului, şi nu vedem elementul esenţial pentru o asemenea reformă, adică: mişcarea generală a simţămintelor sociale în această direcţie.

Putem să deplângem acest fapt, putem să dorim cu nerăbdare ziua mai fericită când tot poporul român va fi mişcat prin durerile şi speranţele de facere a unui nou entuziasm religios sau a unei noi forme politice şi sociale: dar pănă când această zi nu a sosit, trebuie să ţinem seama de starea reală a spiritelor de astăzi şi să vorbim şi să scriem cuvintele populare aşa cum le găsim în popor. Aceasta este o aplicare mai mult a adevărului ştiinţific că limba nu este rezultatul vreunei convenţiuni între oamenii cei învăţaţi, ci este un product instinctiv al poporului întreg.

Iată una din cauzele pentru care credem că întrebuinţarea necugetată a atâtor neologisme în ziarele şi în cărţile noastre moderne trebuie combătută şi pentru ce nu putem primi cuvintele cele noi şi neînţelese de popor, când avem cuvinte vechi, înţelese de toată lumea, fie şi de origine slavonă.

Nu pricepem dar cum, d. e., dl Ioan Popescu din Sibiu, scriind cu sânge rece la masa d-sale o Psichologie empirică, să ne scoată deodată din limbă cuvântul slab şi să ne zică pretutindenea „debil“ sau să se ferească de cuvântul obişnuit şi să silească pe şcolarii d-sale să zică „habitual“. Nu prin cărţi de şcoală sau prin articole de ziare va uita vreodată poporul român cuvintele slab, slăbit, slăbiciune, pentru a zice în locul lor „debil, debilitat, debilitate“, şi orice încercare în acest sens este o încercare zadarnică, şi, prin urmare, greşită, al cărei rezultat nu poate fi decât îngreuierea înţelegerii şcolarilor şi înstrăinarea câtorva din ei de la limba populară.

Am dovedit pănă acum că nu este cu putinţă să depărtăm slavismele înrădăcinate, pentru care nu avem echivalente române în limba populară. Vom căuta acum să arătăm că nici nu este bine să le depărtăm.

Punctul de plecare pentru întreaga mişcare neologistă în limba română este acesta: limba română este limba unei naţiuni de gintă latină; aşa fiind, şi elementele acestei limbi, cuvintele, se cade să fie de origine latină, ca unele ce sunt manifestarea specială a spiritului naţional, faţă cu care orice cuvânt de origine eterogenă are în sunetele lui ceva nepotrivit.

Acest punct de plecare este adevărat — deşi în exagerarea lui răstoarnă deosebirea limbii române de cea latină — şi noi îl putem primi ca dovedit. Din el rezultă că idealul limbii române este întrebuinţarea de cuvinte a căror origine să fie exclusiv latină.

Dar valoarea oricărui ideal atârnă de la partea lui cea realizabilă; prin aceasta idealul se deosebeşte de închipuirile deşerte ce se numesc utopii.

Privind lucrul din acest punct de vedere, constatăm îndată că nici o limbă vorbită astăzi în lume nu a realizat pe deplin un asemenea ideal şi putem dar zice a priori că trebuie să fie o cauză binecuvântată pentru această nerealizare, adică o cauză mai reală, prin urmare mai cuminte decât acel ideal etimologic.

Această cauză foarte raţională ne pare a fi următoarea:

Cuvintele sunt un element naţional — fără îndoială. Dar întru cât? Numai întru cât au cutare sunete articulate? Sau mai ales întru cât sunt semnele auzite pentru înţelesul unor idei caracteristice?

Oricât de importantă este partea curat fiziologică în formarea primitivă şi în articularea cuvintelor şi oricât de mult s-ar manifesta şi aici o diferenţiere a naţionalităţilor, adevărata importanţă a cuvintelor, misiunea lor principală este de a fi purtătoare de înţeles.

Spiritul naţional al unei limbi stă mai ales în partea spirituală a acestei limbi, în înţelesul specific al cuvintelor ei.

Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporului român cantitatea cuvintelor de origine latină să fie din ce în ce mai mare? trebuie să răspundem: ar fi bine, cu o condiţiune, ca şi cantitatea înţelesului, adică suma de putere intelectuală manifestată prin cuvinte, să crească în aceeaşi proporţie.

Căci dacă s-ar întâmpla ca pe de o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta să scadă intensitatea operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează, atunci s-ar da o lovitură de moarte vieţii naţionale în principala ei manifestare.

Revenind la întrebarea noastră asupra cuvintelor slavone înrădăcinate în poporul român, ne putem acum explica mai bine expresiunea „înrădăcinat“.

Cuvânt înrădăcinat este acela al cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi semnul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvântului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorâtă din credinţa sa religioasă, în proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantezia sa şi în poezia înflorită din adânca sa mişcare.

Cine, înţelegând odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai putea gândi la sunetul brut al unui cuvânt şi nu mai întâi de toate la cuprinsul său intelectual!

Când, prin urmare, ni se vorbeşte de un neologism care să înlocuiască un cuvânt de origine slavonă, întâia noastră întrebare trebuie să fie: unde să-l înlocuiască?

În proverbele, în poeziile, în rugăciunile şi în poveştile poporului român? sau numai în capul vreunui ziarist sau a vreunui filolog academician?

În cazul din urmă întrebarea este fără nici o însemnătate şi înlocuirea nici nu merită să fie încercată.

În cazul dintâi întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un tărâm real: pe tărâmul vieţii populare.

Şi aici răspunsul nu poate fi decât acesta: dacă eşti în stare să depărtezi cuvântul slavon din proverbele, din poeziile populare, din rugăciunile şi din poveştile în care se află, fă-o; dacă nu eşti în stare, atunci nu mai încerca un neologism prin care introduci numai o formă goală de cuvânt, dar nu un cuvânt real, cu viaţa lui proprie.

Câteva exemple ne vor lămuri mai bine.

Cuvintele rai şi bolnav sunt slavone. Dicţionarul etimologilor zice să le depărtăm şi să le facem paradis şi morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodată din capul românului versurile:

Pe-un picior de plai,
Pe o gură de rai,
Iată vin în cale
Se cobor la vale
Trei turme de mei
Cu trei ciobănei?

Şi va fi bine să le scoţi?

Sau îl vei face să uite:

De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Or iarba nu-ţi place,
Or eşti bolnăvioară,
Mioriţă, Mioară?

şi să zică Mioriţă morboasă?

Vei depărta vreodată din conştiinţa românului rugăciunea lui zilnică „şi nu ne duce pe noi în ispită“, pentru a-i vorbi de tentaţiune?

Va schimba oare poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor“, pentru a zice frunză verde de roză de Alpi?

Vei face pe român să-şi uite proverbele: „cine întreabă nu greşeşte“ — „vorba multă, sărăcia omului“ — „câte bordeie atâtea obiceie“, pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine?

Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab în puteri, încât să-şi uite poezia:

Lasă boii, frăţioare,
Şi te dă la vânătoare,
Că nu-i timp de plugărie,
Ci e timp de vitejie.

Codri, codri, mă jur eu
Să ucid cu braţul meu
De tot cornul un duşman,
De stejar un căpitan,

aşa încât să-i vorbim de bravură şi de inimic?

Se va putea şterge din inima copilului român adânca simţire a bocetului bucovinean:

Scoală-te, mămuţă dragă,
Căci e jale-n casa-ntreagă,
Scoală-te şi ne priveşte
Şi din gură ne grăieşte,

pentru a-l face să zică doliu?

Apoi dacă nu, atunci ce poziţiune lingvistică mai pot avea asemenea neologisme?

Adevăratele cuvinte cu înţelesul cel bogat, însufleţit prin cântece şi prin rugăciuni, prin proverbe şi prin poveşti, ar fi cele slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla nişte neologisme latine, sărace în înţeles şi primite numai în mod artificial de prin cărţi şi de prin ziare: iată o deducţiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparenţă aşa de naţională şi de raţională!

De aceea şi vedem cum scriitorii cei mai buni şi cei mai „români“ ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte vechi, fie şi de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înţelesului popular. Făcând astfel, ei aduc o pierdere în câteva sunete de etimologie latină, dar aduc un câştig în gândirea şi în simţirea poporului român.

Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu,

cântă Vasile Alecsandri, şi cu acest cântec a străbătut în înţelegerea poporului său şi a ştiut să-i înduioşeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic şi naţional, dacă în locul acestor cuvinte am zice:

Tu care eşti pierdută în neagr’ eternitate,
Stea dulce şi amată a sufletului meu.

Căci cuvântul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de câteva litere împreunate laolaltă, care prin permutări se pot preface îndată în alte unităţi; în realitatea vieţii sufleteşti cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte ce alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ ca şi a unui popor.

Această legătură este mai întinsă sau mai restrânsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului omenesc, şi din când în când se ivesc încrucişări de fire care pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvânt se deschide adâncimea adâncimilor sufleteşti.

1881

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA