Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Observări polemice

I

— A critica este uşor; e greu a face mai bine.

— Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne întâmpină cu asemenea opinii noi, că a critica este de prisos. Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării.

Din acest punct de vedere, înfiinţarea unei reviste (Convorbiri literare) cu o tendinţă critică mai pronunţată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mişcare literară.

În adevăr, publicistica română prezintă deocamdată în tonul şi maniera criticilor sale spectacolul a două extreme greu de împăcat. Foile politice, cu prea puţine excepţii, sunt pline de personalităţi la adresa celor ce susţin o opinie contrară, jurnaliştii se tratează de inimici, nu de adversari, "oameni corupţi, trădători de patrie", în timpul din urmă "conspiratori austro-maghiari", sunt epitetele obişnuite cu care un partid atacă pe calălalt, şi, fiindcă acesta răspunde tot aşa celui dintâi, publicul cu bun-simţ a sfârşit prin a le crede pe amândouă şi s-a depărtat cu oarecare dezgust de la asemenea polemici fără demnitate.

În sfera literară procedarea este tocmai contrară. Aci toţi autorii par a fi, dacă nu amici, cel puţin camarazi în înţeles de camaraderie. Unii caută a întrece pe ceilalţi în atribute linguşitoare, şi în literatura română nu se află decât poeţi şi prozaişti admirabili — în genere, capete de geniu. Şi fiindcă toţi se ilustrează cu atâta mărinimie unii pe alţii, publicul cu bun-simţ a sfârşit prin a nu crede pe nici unul şi a se depărta cu acelaşi dezgust de la o asemenea "societate lăudăcioasă", cum o numeşte dl I. Negruzii în "poeticale".

Explicarea citatei deosebiri între maniera scriitorilor politici şi a celor literari ar scoate articolul nostru din marginile exclusive ale Convorbirilor literare, care au binevoit a-l primi în coloanele lor. Trebuie să ne îngrădim în sfera curat literară. Dar şi aci am aduce o probă de prisos când am voi să mai cităm întregul şir al încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice, de la celebrarea lui Ţichindeal pănă la încrederea formulată în o adunare solemnă a unei asociaţii de cultură, că după ce avem

"o literatură însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensiunea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa",

ne lipseşte

"un panteon, unde atleţii adormiţi al literaturei noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lângă tipurile lor să vedem strălucind acolo şi icoanele atleţilor care sunt în viaţă şi lucră încă".¹

Va fi deajuns să caracterizăm numai creşterea acestei mişcări nesănătoase, şi ca măsură a judecării simptomelor vom lua raportul în care scriitorii noştri pun cultura occidentală cu propria noastră cultură.

Pe treapta dintâi noi căutăm numai să imităm. Recunoaştem superioritatea străină, însă ne dăm aerul a păşi tot în direcţia ei şi a o ajunge cât de curând, şi, confundând extensiunea cu intesivitatea şi cantitatea cu calitatea, ne grăbim a arăta rezultatele dobândite.

O lucrare caracteristică pentru această treaptă este Lepturariu rumânesc al lui A. Pumnul, de la Cernăuţi. În gimnaziile austriece există pentru literatura germană o carte de lectură întocmită de un Mozart, în care se află culese bucăţi de model din poezia şi proza germană. După deosebitele clase, materia e deosebită, în volumele din urmă sunt adăogate tratate estetice şi biografii scurte ale autorilor celor mai renumiţi. Pentru a înzestra şi cursul de limba română din gimnaziile bucovinene cu o asemenea carte de lectură, răposatul A. Pumnul a publicat nu mai puţin decât 6 volume de exemple din literatura noastră, cele din urmă cu notiţe biografice asupra celebrităţilor române! 6 volume de modeluri literare la români? Mare descoperire şi grea, în aparenţă. Dar când te uiţi mai de aproape, te miri de ce au ieşit numai 6 volume. Căci în această colecţie, după cum se vede, sub literatură se înţelege adunarea tuturor literelor tipărite şi chiar netipărite, şi în acest chip se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeaşi valoare.

În partea I a tom. IV, unde ajung citatele literare pănă în secolul nostru, întâlnim la pagina 104 pe literatul român Ioan Pralea². O notiţă biografică ne spune că acest Pralea a fost

"cu un spiret plin de artele frumoase: poet, muzic, arhitect, croitor, ciobotar şi aflător de lucruri nouă. Spiretul lui ţintea la universalitate"

şi cu un cuvânt, că era

"un bărbat genial şi ciudat în felul său".

Despre cel dintâi din aceste adjective nu vedem probe în citările ce urmează, dar cel de al doilea se explică. Căci ni se înfăţişează întâi un psalm, care începe aşa:

Doamne-Dumnezeul mântuirii mele,
Ziua, cum şi noaptea ţi-am strigat la grele,
Intre-ţi înainte a mea rugă, bunul:
Urechia ţi-o pleacă rugii mele, unul.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu cei ce-s în groapă socotit fui troinic,
Om neajutatu-s între cei morţi volnic,
Depărtaţi de mine ai mei cunoscuţi,
Au-mă de ură şi rămâi cu muţi.

Apoi vine Viaţa şi vitejia lui David, care se termină astfel:

Eşii spre întâmpinare
La filisteanul cel mare
Şi pentru a lui lungime
Sudui-mă cu asprime.
Ear smulgându-i lung-lat-taiul,
Pre Criş ceva mai scurtaiul.
Şi am ridicat ocara,
Şi aşa am scăpat ţara.

Curios om răposatul Pralea! Însă după desrierea dlui Pumnul înţelegeam că începe secolul al XIX-lea al scriitorilor noştri, fiindcă este o figură tipică pentru mai toţi. Mai toţi suntem spirite universale, ca Pralea, şi, ca dânsul, bărbaţi geniali, însă cam ciudaţi în felul nostru.

Pe lângă acest faimos literat aflăm pe dr. Vasile, sau cum zice dl Pumnul: Văsiliu, Pop,

"un bărbat deştept şi plin de zel..."

apoi pe George Săulescu, Vasile Ianovici e tutti quanti pănă la dl A Densuşanu. Cu o lungă biografie, de patru ori mai lungă decât a lui Grigore Alexandrescu, şi în care ni se povestesc multe intrigi călugăreşti³, figurează între poeţi Neofit Scriban. Neofit Scriban model de literat român? Cum nu! La pag. 216 vedem lista operelor sfinţiei-sale "ştiinţale şi literale", peste tot 14 numere, însă bine cifrate ar ieşi mai multe, căci no. 10 cuprinde

"mai multe deşertăciuni (citeşte: disertaţiuni) politice, mai multe cuvinte şi cuvântări; toate în număr mai bine de 60".

Cu părere de rău aflăm că din aceste cea mai mare parte încă nu s-au publicat! Şi între celelalte 14 numere sunt vro câteva afectate de aceeaşi soartă. Cum se vede multe opere ale acestui literat se ţin de literatura nepublicată.

Păcat că nu se ţin toate de această literatură! Cel puţin dacă este să le judecăm după proba de la pag. 217 şi 218 ale Lepturariului. Acolo se află o poezie a părintelui Scriban, scrisă cu ocaziunea sfinţirii temeliei de la arcul care împreunează cele două binale ale liceului din Iaşi. Poezia începe aşa:

Oh! obiect de veselie şi de întristare plin!
O! lucrare, care mesteci bucuria cu suspin

şi are refrenul:

Veselia şi mâhnirea deodată o ocupează,
Că în om e mestecare de moarte şi de viaţă.

În tomul III întâlnim între literaţi pe Daniil Scavinschi. O mică probă din acest autor hazliu, dar cam vulgar, merită poate un loc într-o chrestomaţie română. Dar dl Pumnul consacră pentru scripturile lui nu mai puţin de 76 de pagini din Lepturariu. La pag. 402 începe traducerea lui Democrit cu următoarele versuri de introducere ale domnului Scavinschi:

A lui Democrit ce vesel întâmplare comicească
De Regnard alcătuită în limba cea gălicească,
Dar astăzi este tradusă întru această rumână
Pentru obşteasca plăcere de a unui tânăr mână,
De un Dăniil Scăvinschi cel mititel la statură,
Pe care plăcu naturii a-l lucra-n miniatură.

Mai înainte se află curioasa călătorie la Borsec, în care Scavinschi se vede foarte maltratat de tovarăşii săi de drum, boierii Vasilică Milu, aga Costache, hatmanul Palade cu cocoanele lor şi care se termină aşa:

La Borsec, cu feredee, cu mese, cu adunare,
Se uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursască.
Făceau şi plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie,
Ba încă şi peste munte până la o vizunie...
Săvârşind deci toată cura în cinci săptămâni de zile,
Trimeţându-ni-se caii de paharnicul Vasile,
Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca să-ajungem pe acasă mai curând fieştecare.

După aceste probe credem că cititorii ne vor scuti de a le mai culege şi alte flori din câmpia Lepturariului românesc, şi nu ne rămâne decât a dori studenţilor din Cernăuţi să se înveselească cât se poate de mult cu asemenea modeluri de stil, dar să le imiteze cât s-ar putea mai puţin. Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Constantin Negruzzi pot servi de model în multe poezii ale lor; dar cât pentru ceilalţi, să ne întoarcem mai bine la traduceri din cartea dlui Mozart şi din alte antologii străine, pănă când vom avea noi înşine o literatură mai îmbelşugată.

Pe a doua treaptă a cochetării cu alte literaturi, noi nu suntem numai imitatorii încă slabi, ci începem a ne crede ajunşi la un nivel egal şi provocăm compararea cu Occidentul cel cult. Caracteristică pentru această treaptă este opinia ce Societatea academică română din Bucureşti, de la care Gazeta Transilvaniei din 6 august 1869 aşteaptă "cu mare sete urdirea grandeţei romane antice", a publicat-o asupra gramaticelor prezentate în anul trecut la concurs. Lucrarea premiată a fost cea cu deviza si consuetudo vicerit etc., ce s-a văzut apoi a fi a dlui Cipariu. Academia începe lauda acestei scrieri în următorul mod:

"La operatul care porta deviza Si consuetudo vicerit, vetus lex sermonis abolebitur comisiunea s-a aflat facia cu una lucrare în adevăr seriosa, consciinciosa şi plena de profunda erudiţiune şi vaste cunoscentie asupra obiectului, lucrare care ar face onore şi literaturelor celor mai avute şi mai dezvoltate în această parte a filologiei şi pre care orce academie ar potea-o încorona cu amendouă manele".

De unde o ştie, de unde o poate şti aceasta Academia din Bucureşti? Că o gramatică a domnului Cipariu va fi "în adevăr serioasă", aceasta o crede uşor oricine cunoaşte lucrările distinsului nostru filolog. Dar ce caută aci academiile străine?

Nouă ne-ar părea mult mai cu tact a lăsa în judecata "literaturilor celor mai avute" înşele, dacă ele s-ar simţi onorate de lucrările noastre, şi întrebarea dacă o academie străină ar încorona gramatica ieşită din Academia Română se cade a fi dezlegată nu de Academia Română.

Atât pentru bună-cuviinţă. Cât pentru stil academic, suntem la toată întâmplarea de părere că atunci când o academie occidentală va veni să-şi exprime aprobarea ei pentru cartea dlui Cipariu, o va face cu o metaforă de mai bun gust decât încoronarea cam pripită "cu amândouă mânile", la care aspiră "academicienii din Bucureşti.

Între aceşti academicieni nu vedem încă figurând pe dl Justin Popfiu. Cu toate acestea, d-sa are bunavoinţă a ne spune (Poezia şi proza, I, 146) că "lira română de sub degetele lui Murăşanu, Sion, Tăutu, Baronzi se aseamănă cântărilor lui Oraţiu şi Dante". Dante şi Baronzi! După această declarare patriotică, nu ne îndoim că dl Popfiu va fi D-sa celebrat între "anteluptătorii naţiunii" şi va deveni cât mai curând membru al Academiei Române.

A treia treaptă a relaţiunii noastre cu literaturile străine este cea mai înaltă. Ajunşi pănă aci, noi răspândim încrederea că am întrecut cultura Occidentului şi susţinem pe toate tonurile că, prin un privilegiu special al naturii, tot ce iese din capul nostru este mai presus decât tot ce se află în capetele altor popoare.

O foaie în multe privinţe interesantă şi care caută a se menţine mereu la înalţimea acestui punct de vedere este Adunarea Naţională, jurnal nou şi serios din Bucureşti. În numărul de la 8 iunie 1869 găsim acolo un foileton al dlui Vasile Alexandrescu-Ureche, intitulat: Văcărescu şi Goethe din care scoatem următoarele:

"Mai multe din poemele (lui Văcărescu) sunt pline de reminiscinţi de la scriitorii germani; câteva sunt chiar imitaţiuni de la Goethe... Când Văcărescu traduce numai, noi nu-l cunoaştem, când însă numai construează cu material împrumutat, atuncea el este mare. Iată un singur exemplu, dar care va lămuri vercui cine-i Văcărescu, alăturea chiar cu marele Goethe."

Apoi se citează cunoscuta poezie a lui Goethe:

Ich ging im Walde
So für mich hin
Und nichts zu suchen,
Das war mein Sinn.
Im Schatten sah ich
Ein Blümchen stehn,
Wie Sterne leuchtend,
Wie Äuglein schön etc.

Şi apoi urmează imitarea lui Văcărescu şi observările Adunării Naţionale:

Într-o grădină,
Lângă-o tulpină,
Se află o floare
Ca o lumină...
S-o tai? —Se strică!
S-o las? — Mi-e frică
Că vine altul
Şi mi-o ridică!

"Suntem oare pretenţioşi proclamând superioritatea poeziei lui Văcărescu? În ea se simte şi dilema neresolută ce face poetul cu floarea, s-o taie sau s-o lase, satisface, incântă anima. La Goethe e germanul practic, el desleagă dilema ca un grădinar de la Erfurt: scoate floarea cu rădăcină cu totul şi o resădeşte în grădina frumoasei sale case... Bravo omul practic! Bravo grădinar ales! Dar sublim este:

S-o tai? — Se strică!
S-o las? — Mi-e frică
Că vine altul — Şi mi-o ridică!

Goethe şi Văcărescu? 'Hraclhj cai piuhoj? Goethe, un om practic, şi Văcărescu — un poet sublim?... Cum spuserăm, Adunarea Naţională e o foaie foarte interesantă!

În numărul din 6 iulie 1869, acelaşi domn Alexandrescu-Ureche vorbeşte de noua expoziţiune de opere artistice la muzeul din Bucureşti, care este aşa de frumoasă, încât nimeni n-a putut ieşi de acolo

"fără ca cu inima plină de recunoştinţă şi speranţă să strige o dată mai mult:
Să trăiască Carol I
Împământenitorul şi protectorul
frumoaselor arte!"

Intrând în descrierea celor expuse, autorul ne zice:

"Nu ştim care din sculptură şi pictură poate reclama preferinţa noastră. Sculptura totuşi ne-a lovit mai mult atenţiunea, pentru că ea este încă cea mai înapoiată în renaşterea noastră artisticunea, ea care altădată a creat sublime adornamente de temple la Argeş şi Trei Erarchi, ea care a creat porţi de altare şi de biserici ce ar face invidioşi pe Nicolae de la Pisa, pe Giotto, pe Cimabue."

Nicola Pisano şi Giotto invidioşi de sculptura şi arhitectura noastră? Dacă e vorba să gratificăm numaidecât pe vreunul din aceşti italieni cu viţiul invidiei, atunci unica probabilitate ar fi pentru Cimabue, care, fiind ilustru în pictură, şi nu în arhitectură, poate tot s-ar mulţămi să fi făcut măcar biserica de la Trei Ierarhi.

Ne pare folositor să arătăm prin mai multe citări că această glorioasă încredere în sine nu se mărgineşte la câteva exemple izolate, ci se produce aşa de des în scrierile române, încât pare a fi una din tendenţele caracteristice ale spiritului public.

În Foaie pentru minte, inimă şi literatură se află publicată o biografie a lui Vasile Fabian (Bob), care e reprodusă in extenso în tom. III al Lepturariului lui Pumnul. Şi acest scriitor este dar silit să fie model de literatură română pentru cartea din Cernăuţi, şi într-un articol al lui Traian, ieşit din pana domnului tahigraf Misail, îl vedem figurând între bărbaţii cei mari ai românilor, despre care ni se spune cum au învăţat carte.

În biografia acestui bărbat mare citim următoarele:

"Trista stare a Moldovei de atunci nime nu e în stare a o descrie mai frumos şi mai viu de cum a descris-o pana acestui talent deosebit. Iată câteva versuri din acea poemă:

S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos,
Şi curg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.
Soarele de-acum răsare dimineaţa la apus,
Şi apune despre sară către răsărit în sus.
Apele schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi,
Ca să bată fără milă cu izvoarăle resboi.
S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale
Aflându-se din vechie, urma pravilelor sale.
Ş-au schimbat, se vede, încă şi limbele graiul lor;
Că totuna va să zică de mă sui sau mă pogor.

Câtă înălţime, câte frumuseţi şi măiestrie este în aceste versuri! Drept că aceste idei le-a împrumutat din Ovidiu, favoritul său, şi anume, din libr. tristium eleg. XIII.

Alăture acuma cineva versurile de mai sus cu ale lui Ovidiu, şi va vedea prea uşor că într-ale lui Ovidiu este numai un schelet de idei, numai întâiele trăsături ale unui tablou, fără faţă, fără colori şi fără nici umbrire, aşa cât cetitorul e nevoit a-şi suplini însuşi cele ce lipsesc. Acest schelet şi aceste linii primare ale unui tablou ce-a suplinit geniul lui Fabian cu culori aşa de fireşti, cu umbriri aşa de potrivite şi cu atâta măiestrie poetică, cât din acelea nu mai poţi şterge nimica, nici adăoga ceva, şi eşti la îndoială de al căruia geniu să te miri mai mult; de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet şi acele liniaminte primare, or de al lui Fabian, carele a suplinit acel schelet cu atâta măiestrie?"

Ovid şi Fabian? Iarăşi 'Hraclhj cai piuhoj?

Iată începutul elegiei lui Ovid despre care vorbeşte biograful lui Fabian:

Spre izvoarele lor vor curge adâncele râuri
De la mare fugind, şi înapoi va mâna
Soarele caii cereşti: pământul stele purta-va,
Iară cerul de plug se va vedea spintecat;
Flăcări ieşi-vor din ape, şi din flăcări iar apă;
Nu-şi va păstra nimic drumul său cel hotărât;
Toate se vor opune în contra legii naturii
Şi ce n-aş fi crezut totuşi se va întâmpla;
Căci de unde credinţă să mai rămâie, în lume
Când amicul la nefericiri m-a trădat!

Compară acum versurile lui Ovid cu acea caricatură a lui Fabian, şi vei fi "la îndoială de al cărui geniu să te miri mai mult: de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet şi acele liniamente primare, or de al lui Fabian, carele"...?

În politică "megalografia" noastră este mai pronunţată chiar decât în sfera literară, şi multe pagini ale proclamaţiunilor şi jurnalelor române sunt în stare să ne umple inima de fală şi de uimire. În Românul din 3 martie 1866, dl D. Brătianu se adresează cu următoarele cuvinte către compatrioţii săi:

"Români!

În mai puţin de două luni aţi trăit mai mult de doi seculi. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate... Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul-Messia al întregei omeniri gemânde de durere şi palpitânde de speranţe... Nu simţiţi, fraţilor, nu simţiţi că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?"

Dar coroana dintâi în această luptă pentru gloria "naţională" şi-o merită Adunarea Naţională din 24 iulie 1869, prin următoarele rânduri:

"Două din cele mai mari evenimente în istoria Europei moderne au primit direcţiune, sau cel puţin s-au născut, la signalul dat de pământul nostru: revoluţiunea franceză şi cele două uniuni naţionali ale Italiei şi Germaniei.

Revoluţiunea franceză este numai continuaţiunea revoluţiunii lui Hora, cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcţiune naţională pre lângă cea socială. Dealtminterea, pănă şi scăderile, erorile revoluţiunii lui Hora le aflăm şi în cea franceză.

La sunetul eraldului, anunţând unirea Moldovei şi a Munteniei, se deşteaptă Garibaldi şi Bismarck; unirea românilor este semnalul lucrărilor spre unirea Italiei şi a Germaniei. Vorbind în conferinţa de la Paris, care dădu convenţiunea pentru Principate, vorbind în această conferinţă despre unirea românilor, comitele Cavur se deprinse a vorbi mai târziu despre cea a Italiei.

Mai puţin zgomotoasă, dar de rezultat nu mai puţin mare, fu revoluţiunea românilor în sensul liberalismului, a democraţiei. Constituţiunile ce ne am dat în anii aceşti din urmă sunt şi ele premergătoare noului spirit în Europa. După noi, Austria îşi reveni la parlamentarism; după noi, Spania face revoluţiunea sa; după noi, însăşi Francia va face câţiva paşi înainte în sensul democraţiei."

În urma acestor cuvinte, foaia citată ne dă sfatul:

"Să nu surâdă nimeni cetindu-le",

Aceasta trece peste glumă, onorabilă Adunare Naţională! Surâsul cel puţin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însuşirile cele mai fericite ale neamului omenesc şi care formează un mijloc de apărare în contra multelor greutăţi ale vieţii sociale şi literare sunt tocmai acele mişcări jumătate trupeşti, jumătate sufleteşti, care încep cu simplul surâs şi se termină cu izbucnirea de veselie ce, din recunoştinţă pentru vioiciunea geniului antic, ne-am dedat a o numi un râs homeric.

În mijlocul unei tendinţe a spiritului critic, precum am văzut-o din exemplele citate, câţiva juni scriitori s-au întâlnit în credinţa că pentru onoarea bunului-simţ şi interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; şi de aceea la înfiinţarea Convorbirilor literare s-au încercat, fie prin explicări teoretice, fie prin schiţe umoristice, a răspândi o judecare mai serioasă a literaturii române. Pentru noi, patriotismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea, şi o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era românească.

Din contră, tocmai încercarea de a învăli greşelile sub mantaua "românismului" ne-a părut a fi o înmulţire a pericolelor, deja prea multe, în contra cărora avem să ne luptăm, şi o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor. Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea: nu cumva cred că există un naţionalism al ştiinţei, capabil de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor român? Că, d. e., Academia din Bucureşti, care pentru orice stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel puţin pănă unde curg apele Dâmboviţei? Că teoriile lingvistice ale dlui Cipariu, care pentru orice filolog apusean nu sunt decât un şir de erori, să fie bune şi drepte măcar în hotarul Târnavelor? Că dreptul public al dlui Barnuţiu, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de ştiinţă este o ţesătură de interpretări false şi de confuzii neiertate, să rămână "tablele dreptului român" cel puţin pe malul Bahluiului? Că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţichindeal, Săulescu, A. Densuşanu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al dlui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii române?

Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de râs sau de compătimire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei cu tămâia linguşirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, şi frumoase şi adevărate nu pot să fie decât acele scrieri române care ar fi frumoase şi adevărate pentru orice popor cult.

Că această direcţie a criticii din Convorbirile literare va atrage asupră-şi luarea-aminte a jurnalelor române era prima noastră speranţă. Că va deştepta mânia celor ce se simţeau atinşi şi că această mânie îşi va afla răsunet în organele lor era speranţa noastră a doua. Speranţă, şi nu temere. Căci polemica jurnalelor, când produce vreun folos (adese nu produce nici unul), pune numai în mişcare interesul publicului pentru punctul în discuţie: publicul începe a citi, iată rezultatul cel bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după puterea argumentelor, nu după gândul jurnaliştilor, şi astfel un autor, dacă merită a se nimici, se nimiceşte numai prin propriile sale scrieri, dar niciodată prin scrierile altora, şi cu cât acestea sunt mai numeroase şi mai violente, cu atât mai puţin.

Aceste două speranţe ale noastre s-au îndeplinit. Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traian etc. au binevoit a susţine cu vioiciune critica literară şi a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă ce se încheiase mai înainte în această parte a vieţii noastre intelectuale⁴.

Lucrul important este acum ca această direcţie mai bună să se ferească de celălalt extrem ce-l văzurăm în jurnalele politice, de necuviinţa de a pierde din vedere obiectul şi de a discuta numai cu personalităţi.

Din nenorocire, unele din anticriticile menţionate ne par că alunecă tocmai pe acest povârniş, şi, văzând că se adună tot mai multe exemple de alunecare, credem că obiectul merită o observare polemică.

Personalităţi într-o critică literară se pot face în două moduri: sau se atinge de-a dreptul persoana privată a autorului criticat, sau se afirmă prea mult persoana privată a autorului care critică. Vom începe cu câteva exemple pentru maniera a doua, fiindcă este mai fină.

În Convorbirile din 15 aprilie 1869 s-a publicat o poezie a dlui Pogor, Sfinx egiptean. Puţine zile după aceea, Traian, într-un articol anonim, citează câteva versuri din ea, spune că nu le înţelege şi conchide că poezia este un "galimatias". Aceeaşi manieră în no. 19 din 8 iunie 1869:

"Sub pomposul titlu de Istoriele civilisaţiunii, dl A. D. Xenopol începe prin nişte "consideraţiuni generale" un lung studiu care promite de a fi şi mai obscur în "consideraţiunile sale speciale".

Ne-a fost peste putinţă de a înţelege ceea ce vrea autorul. În adevăr, însuş Edip n-ar fi în stare să priceapă o frază, ca această bunăoară: "Se sfarmă forma specifică de înţelegere a lumei cu crierii celor din care ea porneşte"."

Şi acest articol din Traian este nesubscris.

Cum stă acum întrebarea? Dl Pogor sub numele său publică o poezie, dl Xenopol, asemenea, un studiu istoric. Vine un anonim şi declară că nu le înţelege pe amândouă. Aceasta o credem, fiindcă o spune. Dar ce urmează de aci? Lăsând cu totul la o parte meritul sau nemeritul poeziei şi al studiului citat şi privind numai la buna-cuviinţă literară, ne pare evident că ar trebui să fie cineva de o inteligenţă şi competenţă recunoscută pentru a putea conchide de la neînţelegerea lui la confuzia altora. Dar un anonim? Aceasta o ştim cu toţii, că o poezie şi un studiu, fie chiar din cele mai lămurite şi populare, vor găsi totuşi capete peste a căror grad de inteligenţă au trecut. Prin urmare, în faptul că cineva vine şi mărturiseşte că nu le-a înţeles, singurul lucru interesant este publicarea acestei mărturisiri.

O manieră analoagă o vedem într-un pasagiu al lungii anticritici ce dl Densuşianu face în no. 82, 83 et sqq. din Federaţiunea (1868) asupra cercetării noastre despre poezia română:

"Mai în sus am promis că voi reveni şi asupra acelei împrejurări că dl critic are desastrul a se împedica tot de poesiile cele rele, care nu mai au trebuinţă de critică, fiind criticate ele prin sine înseşi.

Dl critic, pentru a ilustra sau mai bine susţinea teoriile d-sale cu esemple, scoate în cea mai mare parte esemple din poesiile (!) studinţilor de la Oradea-Mare, parte din versificaţiunile altor copii tineri sau bătrâni cari joacă şi ei d-a poezia.

A critica poezia sau versuri d-acestea nu înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât a demonstra că negrul e negru, şi nu alb.

Dacă dl critic a voit să dee junei generaţiuni române un îndreptariu pe terenul poeziei române, pentru ce nu a descoperit şi probat totdeauna în critica d-sale efectele acelor poeţi români cari până acum taliter-qualiter îi ţinem de autorităţi de rangul prim?

De ce n-a demustrat pentru ce nu sunt bune poesiile lui Bolintineanu, Alecsandri ş. a., pe care generaţiunea jună le citeşte cu plăcere şi alţii le şi imitează?"

Aci toată argumentarea se face aşa: dl Densuşianu, neaflând din cunoştinţele d-sale literare de cine sunt versurile criticate în Poezia română, conchide că sunt de autori obscuri, "copilaşi de la Oradea", şi că, prin urmare, critica lor era de prisos.

În fapt, lucrul e altfel.

În toată cercetarea noastră critică asupra poeziei române se află citate 44 exemple de poezii rele. Autorii lor nu sunt numiţi în text. Din aceste, 41 sunt luate din operele dlor Alecsandri, Bolintineanu, Sion, Văcărescu, A. Mureşanu, Tăutu, Bolliac, Baronzi, Pelimon, Asachi, Istrati, Orăşanu, Aricescu etc. Rămân dar din poeziile citate numai trei, care sunt extrase din Versuinţe române, compilate de studenţi orădeni, şi anume, cele de la pag. 43, 51 şi 52 sau 59. Dar şi extragerea lor se explică prin faptul că numita compilare nu cuprinde numai poeziile studenţilor orădeni, cum crede dl Densuşianu, ci o antologie "din foile naţionale de la a. 1838", precum este scris pe coperta cărţii şi precum am relevat şi noi expres în citarea de la pag. 38. Aci sunt poezii de la Vasici, Istrati, Babeş, C. Negruzzi, Paris Momuleanul, I. Mureşanu, H. Ioanid etc.

Dar să nu ne mirăm atât de ştiinţa literară a dlui A. Densuşianu, ci să ne păstrăm mirarea pentru ştiinţa mai gravă a unui urmaş al dsale. Dl Justin Popfiu a publicat o disertaţie a sa despre istoria literaturii române, citită înaintea societăţii "Transilvania", şi cu toate că obiectul cercetărilor d-sale este tocmai literatura română, şi deşi rectificarea noastră de mai sus apăruse în Convorbiri literare, d-sa face totuşi nota următoare:

"Eară T. Maiorescu, în opul său Poezia română, cercetare critică, ne-a dat o critică a poeziei române, care însă, ocupându-se mai mult cu criticarea produpturilor de puţină reputaţiune, ne face a conclude că autorul nu avu curajul a face o serioasă critică a poeziei române."

(Poezie şi proză, I, 261)

Domnii aceştia nu sunt în stare să recunoască un adevăr? În cercetarea noastră critică, a cărei intenţie era de a se ocupa de obiect, şi nu de persoane, autorii criticaţi sunt "celebrităţi" în înţelesul dlor Densuşianu şi Popfiu. Însă numele lor ne-au fost indiferente pentru text; căci publicul de rând putea ignora persoanele, iar puţinii "scrutatori" literari, cărora persoanele le sunt interesante, trebuiau să aibă destulă cunoştinţă de cauză pentru a afla îndată paternitatea ilustră a exemplelor citate. A cui este vina dacă dnii Densuşianu şi Popfiu nu vor să intre în categoria dintâi şi nu pot să intre în categoria a doua?

Trecând acum la personalităţile prin care se atacă de-a dreptul caracterul privat al unui autor, ne vom sfii a cita exemplele în care o asemenea necuviinţă ni s-a prezentat fără încunjur. Este rău că astfel de lucruri s-au putut produce o dată în coloanele unui jurnal: nu este bine să se reproducă încă o dată.

Însă trebuie să admirăm în public lipsa de generozitate a acelor scriitori care au început la noi felul de critică amestecată. Aceasta consistă în a introduce în acelaşi articol şi personalităţi şi argumente ad rem. La cele din urmă am răspunde, dar cele dintâi nu impun tăcere, şi astfel se împiedică o discuţie, dealtminteri poate folositoare.

De această categorie se ţine critica lungă de 24 de coloane ce reverendisimul domn I. M. Moldovan, profesor la Blaj, face în contra subscrisului.⁵ Între o apărare a lui Şincai şi o interpretare a lui Petru Maior, asupra cărora s-ar putea discuta, ne spune că observările noastre în contra lui Şincai provin din invidie.

O lungă combatere a broşurii noastre Despre scrierea limbii române, în care combatere se susţine din nou etimologismul şi care ar putea fi din nou criticată, se termină aşa:

"Numai una singură observare voi mai face.

Dl M. se clătena încoace şi încolo şi întru scrierea numelui nostru gentile şi acuş îl scrie: rumân, acuş român şi acuş roman.

De la rectorul unei universităţi române, de la un membru al societăţii literare române, cu drept cuvânt poate pretinde orice român (şi mai vârtos acelia de intru ale căror dări îşi capătă plata de rector şi banii de drum la şedinţele societăţii literare), că şi se ştia şi se vrea a-i scrie numele cumsecade."

Se înţelege că după asemenea cuvinte acest domn a pierdut dreptul la o discuţie cuviincioasă, şi întrebarea interesantă despre rumăn şi român trebuie lăsată pentru altă ocazie.⁶

În fine, last not least, mai cităm apostrofarea ce ne face la pag. 460:

"La ce este cineva învăţat dacă nu spre a lucra şi judeca întru toate mai presus şi nu după modul vulgar?

De aceea dl M. se nevoieşte a se destinge de judecata vulgariă nu numai pe câmpul literaturei şi filologiei române, ci şi pre al celei latine, deşi acest din urmă, doar va recunoaşte dl M., era cultivat destul de bine şi înainte de ivirea d-sale.

Că cine a mai auzit pănă aci de verbul lat. meno, care d-sa îl pune de două ori în "scrierea limbii rom.", p. 150, şi derivă din el pre eminere?

Lumea ţinea pănă aci că eminere este de la rădăcina mineo, ce ocure la Lucretiu în două locuri nendoite, cartea VI, v. 563 şi 1.193. Vom vedea, afla-se-va măcar un filolog carele să se cucerească prin dl M. şi să accepteze pe meno în tezaurul limbii latine ca rădăcină a lui eminere, sau dl M. va dechiara că în l. c. al scrierii d-sale bonus dormitat Homerus?"

Atâţarea personală se vede din aceea că emineo este indiferent pentru etimologismul şi fonetismul ortografiei române, cărora le este consacrată disertaţiunea noastră despre scriere. În privinţa obiectului în discuţie nu are nici o însemnătate dacă este rea sau nu derivarea noastră şi bună aceea a dlui Moldovanu, şi o simplă amintire într-o notă, fără atâta ironie, ar fi fost deajuns.

Din întâmplare, lucrul este tocmai dimpotrivă, şi ironia şi-a greşit adresa. Latinescul emineo se află derivat de la rădăcina meno (mineo în nici un caz nu putea fi rădăcină) în carte fundamentală pentru etimologia limbii latine, adică în L. Doederlein, lateinische Synonimen und Etymologien, vol. V, pag. 226, şi această derivare este reprodusă şi în lexiconul latinesc al lui Georges, edit. 10, nu sub rubrica meno, nici la emineo sau mineo, unde va fi căutat dl Moldovanu, ci la cuvântul mensa, ae.

Georges este un lexicon lăţit printre şcolarii gimnaziilor austriece, şi reverendisimul Moldovanu va fi, dar, în stare să controleze exactitatea notiţei precedente.

Dar destul de această materie neplăcută!

A critica este uşor (revenim la începutul observărilor noastre polemice), însă pare a fi o lucrare a minţii omeneşti ce reclamă totuşi câteva cunoştinţe, un grad de prudenţă şi cel puţin simţământul elementar pentru ceea ce se numeşte bună-cuviinţă.

II

Interesante sunt sofismele ce se opun în contra direcţiei critice în literatura română, şi cu arătarea lor vom termina deocamdată observările de faţă.

Aşadar, ce este de zis în contra criticii în genere? Această întrebare se înţelege că nu se adresează la partizanii convinşi ai tendinţelor criticate. Cei ce cred, în adevăr, că limba şi scrierea română se va îndrepta după dnii Cipariu sau Pumnul, că operele dlui Barnuţiu sunt cărţi de ştiinţă şi că dl Heliade este poet, cu aceia nu avem de discutat. Timpul îşi ia sarcina asupră-şi de a le arăta perspectiva adevărată, şi nu va fi a noastră vina dacă, în această schimbare optică, ceea ce astăzi pare figură serioasă devine din zi ce merge mai mult caricatură, pănă când dispare detot. Dar avem de discutat cu acei adversari, mai numeroşi decât s-ar crede, care în opinia lor intimă recunosc ca şi noi greşelile criticate, însă îşi dau aerul de a le susţinea din alte considerări.

Şi mai întâi se zice că aşa-numita "epocă de tranziţiune" a fost la toate popoarele o epocă imperfectă şi că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă încă prin multe schimbări pănă va ajunge la o expresie mai estetică.

Să admitem că este aşa. Ce dovedeşte aceasta în contra criticii? Oare din starea imperfectă a unei epoci, poporul s-a ridicat lăundându-şi imperfecţiunea, sau s-a ridicat criticând răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaşte că suntem în tranziţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea criticii şi se osândeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă în care, văzând răul, îl măguleşte cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni; căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din care s-a născut.

Cine a tăgăduit vreodată că ceea ce este are cauza şi motivele sale de a fi aşa cum e? Desigur, noi, românii, dacă suntem într-o stare deplorabilă, a trebuit să fi fost cotropiţi de atâtea elemente nefaste înlăuntru şi înafară, încât să nu putem ajunge la o stare mai bună. Dar a înţelege necesitatea unui lucru nu va să zică a-l primi fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blândă pentru persoanele care au marcat viaţa publică a poporului. În contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte şi este gata să afirme că Petru Maior, Şincai, Cipariu, Pumnul sunt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulţime a urmaşilor lor. Dar această onoare şi demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Şincai o cronică, din etimologismul dlui Cipariu şi din limba lui Pumnul un adevăr liăngvîistic. Din contra, cu cât persoanele sunt mai presus de critică, cu atât erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, şi numai simţirea şi combaterea acelor erori e mijlocul propriu de scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacţiuni. El neagă eroarea absolut, oricare ar fi fost motivele ei, precum se neagă în dezvoltarea omenirii orice popor care nu a ştiut să-şi însuşească elementele de cultură în timpul priincios.

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte nu rezultă că se poate justifica, şi numai prin o raţionare sofistică s-ar aduce de aci un argument în contra criticii.

Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă. De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tratat ştiinţific, fie culegere de poezii, ni se obiectează: Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici.

Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înţelesul ce se dă cuvântului mic. Dacă e vorba de cantitate, sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile sunt mari. Un început de cultură, în orice ram al ei s-ar întâmpla, trebuie să cuprindă întâi ceva ce nu a fost pănă atunci în viaţa publică a acelui popor, dar al doilea, totdeodată, ceva ce poate servi de fundament pentru o clădire şi urmare mai departe. Numai cu aceste două elemente este un început. Din cel dintâi se vede pentru ce la prima sa ivire este mic, adică mic extensiv. În generaţia în mijlocul căreia se prezintă, află cu necesitate un număr mai mare de adversari decât de amici; fiindcă este o nouă combinare şi percepţiune de forme ale viitorului, pe care numai spiritele eminente le pot înţelege şi primi îndată; şi aceste sunt în minoritate. Însă numărul cel mic de adepţi creşte din zi ce merge, şi pe când în scurta actualitate domneşte eroarea învechită, ideilor de reformă li se păstrează o viitorime fără margini.

Dar pentru ca această continuare în viitor să se întâmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme noi de viaţă.

La erorile contemporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blândă, fiindcă a rezervat nulităţilor dispreţul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contemporane.

Prin urmare, obiecţiunea cu începuturile cele mici este sofistică în aceea că se foloseşte de cuvintele tezei adevărate: toate începuturile sunt mici (în cantitatea adepţilor, dar mari în valoare), pentru a-i substitui înţelesul absurd că toate începuturile pot fi mici în valoare şi mari în adepţi.

Asemenea încercări nu sunt nici un început, ci sunt timp pierdut, şi toată cifra partizanilor nu le poate da viaţa dinlăuntru, ce le lipseşte de la naştere.

Critica neobosită în contra lor este una din datoriile cele mai urgente în împrejurările noastre. Căci românii nu mai sunt acea tabula rasa care erau la începutul secolului prezent, un câmp roditor şi nestricat pentru a primi seminţele culturii adevărate. De două generaţii încoace, direcţia lor s-a pronunţat, şi s-a pronunţat într-un mod primejdios pentru chiar existenţa poporului. A încerca prin toate mijloacele să punem o stavilă curentului de idei bizantine ce învârteşte capetele generaţiei prezente ne pare singura misiune oportună a publicităţii bine înţelese.

În această încredere nu se poate slăbi opoziţia de bună şi de reacredinţă ce am întâmpinat în marea majoritate a publiciştilor români, ea ne serveşte numai pentru a măsura întinderea răului. Căci, să nu confundăm! Majorităţile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a arăta până unde certe idei au intrat şi s-au înrădăcinat într-o societate şi când se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar când e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie teorie ştiinţifică, fie numai o critică, majorităţile nu însemnează nimic, fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la început de o minoritate, şi dacă şi-au câştigat teren, şi l-au câştigat numai în viitorul poporului lor.

Este o adevărată mângâiere de a se pătrunde de acest fapt al progresului culturii, mângâiere trebuincioasă în contra prea multor sarcini ale situaţiei impuse. Căci nu fără lupte grele poţi rupe roadele din pomul cunoştinţei, şi îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns laşi o iluzie pierdută. Cu simţăminte de recunoştinţă şi cu inima plină de speranţe, ai intrat în templul tuturor, şi în loc de statuie ai găsit idoli, şi în locul templului visat te-ai deşteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligenţă amică, care să simtă cu tine dezolarea generală.

În asemenea momente este bine să nu cauţi înapoi, nici împrejur, ci, păşind înainte, să-ţi păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă şi că formula lui este aceasta: mulţi din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori.

1872

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA