Editura Global Info / Literatură

Traian Demetrescu

Profile literare

Prefaţa

Capitolile, cari întocmesc această carte, au fost publicate unele în ziarul „Adevărul”, altele în „Revista Olteană” (Anul al II-lea); câte-va sunt inedite.

Din adunarea lor la un loc n'am avut intenţiunea să înfăţişez o doctrină literară sau filosofică, ce ar fi reeşit poate în urma unor amănunţite şi îndelungi studii unde aşi fi aplicat criteriul ştiinţific al criticei moderne. In aceste pagini cititorul nu va întâlni nici metoda criticei judecătoreşti a d-lui Maiorescu, nici pe cea socială a d-lui Ion Gherea.

In schiţarea profilelor de scriitori, cari au căzut subt condeiul meu în ore de meditaţiuni şi impresii intime, lucrarea mea a pornit dintr'o plăcere personală de a nota cu grije şi sinceritate unele din cugetările şi sensaţiunile pe cari mi le-a deşteptat temperamentul sau opera unui scriitor. Cartea de faţă are, în general, caracterul unor confesiuni literare şi psihice.

In adevăr, personalitatea în critică a fost, in timpii din urmă, — mai ales în Franţa, — aspru condamnată de către acei critici cari pretind că producerile artistice şi literare trebuiesc judecate numai dintr'un punct de vedere obiectiv. Părerea mea este însă, că in critică obiectivismul are margini limitate.

Un critic, ca şi un artist, având un temperament, o natură morală, o cultură a sa, o concepţie proprie despre viaţă şi natură, un mediu social deosebit, nu va putea să pătrundă în cercetările sale în mod impersonal. Nici Taine, nici Guyau, nici Faguet, nici chiar Brunetière, — neîmpăcatul duşman al criticilor personali, — nu sunt cu desăvîrşire impersonali. La noi, eminentul critic d. Ion Gherea, în vastele şi profundele sale analize sociale şi psihologice, îşi reliefează, personalitatea sa de critic şi om, care este din toate punctele de vedere superioară şi simpatică.

Dar nu pentru ca să apăr cartea mea ating în treacăt aceste chestiuni, Profilele ne fiind scrise unul dupe altul, la anumit timp, ci la date nehotărîte şi dupe o dispoziţie momentană a spiritului, ele, în rezumat, arată câte-va stări de conştiinţă şi sensibilitate din viaţa mea literară.

Traian Demetrescu

Ion Gherea (Const. Dobrogeanu)

I

In prefaţa întâiului volum de Studii critice, D. Ion Gherea prevestea pe cititori că apariţiunea volumului al II-lea va depinde de primirea ce i-o va face publicul. Această prevestire a avut un efect rar: In mai puţin de un an se epuizară două ediţii din primul volum, ca şi cum publicul ar fi voit să mani- feste prin această grabă dorinţa lui de a nu se întârzia apariţiunea celui de-al doilea volum. Repeziciunea vînzărei unui număr însemnat de exemplare dintr'o carte de literatură românească, nu este lipsită de înţeles. Faptul acesta dovedeşte o deşteptare mai largă în spiritul publicului nostru pentru operile de valoare distinsă şi triumful unor mari idei de domeniul criticei literare moderne.

Apariţiunea Studiilor critice este începutul unei noul epoci literare, al cărui caracter cred că se va desluşi, încetul cu încetul, mai târziu.

Aproape fără întrerupere sfîrşesc în acest moment citirea volumului al II-lea; şi ceia-ce caut să întrupez în aceste rînduri nu este de cât vibraţiunea primei impresiunl, acela care poate păstrează cel mai clar sunet al sincerităţei.

Volumul cuprinde nouă capitole, având aproape fie-care în parte cadrul dezvoltat al unul studiu. Trei din aceste capitole sunt de domeniul polemicei literare: (Asupra criticei metafizice şi celei ştiinţifice; Personalitatea şi morala in artă; Criticii noştrii şi „Năpastea”).

Este de observat, în cele mai multe din studiile d-lui Gherea, o facultate rară de a polemiza. Criticul însă nu aparţine acelei familii de polemişti cari înţeleg această formă de discuţie intelectuală drept un câmp larg de certuri personale, deşerte şi comune. In general, polemicile literare cari se fac la noi au aspectul unor lupte înverşunate de vorbe, de sfîşieri personale, decăzute adese-ori la nivelul ordinar al polemicilor politice. Printr'o polemică criticul Gherea înţelege „o formă literară şi ştiinţifică” având menirea de a limpezi şi a răspândi în masele publicului diferite principii şi vederi literare şi ştiinţifice. O dată statornicit acest drum adevărat al polemicei, criticul înaintează pe el cu curajul luptătorului sigur de armele lui. Şi armele puternice ale D-lui Gherea în polemici, sunt, înainte de toate: logica şi o vastă cultură. Rămâi uimit de puterea de a adânci ideile şi a le desluşi în lumina lor adevărată, prin farmecul sugestiv al unei judecăţi bogate, clare şi însufleţită de convingere. Literatura fiind şi ea un produs al mediului social, criticul caută a explica ori-ce producere literară prin ajutorul criticei ştiinţifice, ce constă în aflarea şi demonstrarea causelor psihice şi sociale cari i-au dat naştere. Aceasta face să vedem în D. Gherea mai mult un critic social şi psihologic, şi foarte puţin estetic. D. Gherea, spre exemplu, ne va lămuri într'un mod admirabil un roman sau o piesă de teatru: ce idei sociale şi ce simţiminte o însufleţesc; ne va încredinţa apoi despre puterea ei morală, dar ne va vorbi puţin întru cât priveşte valoarea pur estetică.

In alte două capitole găsim două profile ilustre din literatura rusească (Turghenef şi Dostoevschy). Intr'un cadru restrîns, dar luminos, criticul explică operile lor literare din punct de vedere social şi psihologic. Peste aceste profile, D. Gherea a resfrînt o simpatie personală, ca o lumină caldă şi blândă de soare.

Aceasta arată sensibilitatea criticului, sensibilitate fină şi adânc vibrătoare, dupe cum se remarcă adese-ori la critici şi filosofi celebri ca Taine, Renan, Lemaitre şi alţii.

Dar acolo unde sensibilitatea criticului se manifestă în cea mai profundă vibraţiune a ei, este în admirabilul studiu asupra dramei „Năpastea”. Acest studiu aminteşte unele din cele mai frumoase şi impresionabile analize psihologice ale lui Paul Bourget.

Spaţiu foarte restrâns al articolului meu nu'mi permite să fac citaţiuni din numitul studiu, dar atrag atenţiunea cititorilor asupra paginilor 154 şi 155, — pagini scrise cu o rară măestrie artistică. In ele criticul analizează o frază caracteristică a lui Dragomir: „Ce să facă? . . . stă şi el între puşti şi aşteaptă să se isprăvească mai de grab...” In acelaşi studiu întâlnesc iarăşi un pasaj scurt, în care criticul esplică halucinaţia lui Ion nebunul, concretizată în imagina Maicel Domnului, simbolul bunătăţei şi al suferinţei. De ce tocmai figura acestei Mater Dolorosa i se arată vecinic înaintea ochilor? Criticul ne-o spune: „In toată viaţa plină de suferinţă a lui Ion, trebuia să-i lucească o imagină mângăîetoare, imaginea mâinei pline de bătături a mamei sale alunecându-i pe cap.” Aceste cuvinte trădează o emoţiune adâncă; ele singure pot să definească întreaga natură sensibilă a criticului.

Sensibilitatea criticului se mai observă şi în studiul consacrat lui Ştefan Hudici, schiţă dramatică a D-lul V. G. Morţun. Schiţa este mai mult un pretext pentru ca criticul să analizeze starea actuală a femeii în societatea burghieză.

Volumul mai conţine câte-va note despre clasicism şi romantism, şi un mare studiu asupra pesimismului în literatură şi viaţă. Această din urmă lucrare, complectată prin articolul: „Decepţionismul în literatura contimporană”, publicat în volumul I-iu, este, dupe mine, până acum, cel mai admirabil studiu al D-lui Ion Gherea.

Iată în cea mai grăbită fugă a condeiului câte-va din impresiunile mele. Imi rămâne încă multe de zis, ceia-ce n'aşi putea-o face de cât în marginile largi ale unei cercetări dezvoltate. Cartea D-lul Gherea îţi deschide orizonturi vaste de cugetări şi simţiri. Sunt însă unele vederi în aceste studii critice ce'mi par greşite sau incomplect explicate. Acest punct îl voi discuta altă dată, căci este o plăcere sinceră a reveni asupra eminentului nostru critic.

II

Am făgăduit că voi reveni asupra mult talentatului şi simpaticului nostru critic. Mă ţin de cuvînt: întâi, pentru că simt o plăcere sinceră vorbind de acest om, care ştie să te apropie de persoana şi opera lui cu un farmec de cugetător şi analist umanitar; al doilea, pentru că de astă dată voi căuta să mă lămuresc mai pe larg asupra punctului, pe care l'am atins în treacăt în precedentul meu articol, acela care priveşte pe D. Gherea ca critic estetic.

Mai înainte de aceasta, o mică abatere: In ori-care altă ţară, o carte de valoarea Studiilor Critice ar fi fost menită să deştepte multă atenţiune, multe discuţii în presă. La noi însă, ziaristica se frământă zilnic în cele mai ordinare lupte politice, şi rămâne indiferentă faţă de rarele opere de însemnătate cari se ivesc pe tărâmul atât de sterp al literaturei româneşti. Mă opresc de a învedera cauzele acestei nepăsări şi răceli culpabile, dar nu mă pot opri de a nu constata această tristă stare intelectuală a presei noastre contimporane, destul de caracteristică din punct de vedere psihologic şi social.

Ziarul Lupta a făcut însă excepţie. In câte-va numere am citit o lungă critică în care se rezumă pe larg şi cu multă pricepere fondul criticilor D-lui Gherea. La sfârşitul acelei critice autorul încearcă să răspundă acelor critici cari nu văd în Ion Gherea un critic estetic, răspunzându-mi în acelaşi timp şi mie. Găsesc dar un nou prilej de a lămuri chestiunea pentru ce nu văd în D. Gherea un critic estetic.

Talentele critice au şi ele felurite şi complicate manifestări, ca şi talentele de poeţi, de romanţieri, autori dramatici etc. „Un critic, zice Jules Lemaitre, resfrânge în criticile sale temperamentul său şi concepţiunea sa asupra vieţei, pentru că el descrie cu spiritul său spiritele altora”. De aci: marile deosebiri între critici. Taine ne va explica în criticile sale cauzele sociale şi naturale cari au dat naştere unei opere literare sau unei literaturi întregi. Nisard, din potrivă, ignorează aproape cu desăvârşire mediul social. El îşi formează o ideie generală despre geniul francez, apoi introduce, ca parte integrantă, credinţele filosofiei spiritualiste. Cu acest ideal el compară operile scriitorilor, arătând care se apropie sau se depărtează mai mult de acest ideal. Paul Bourget se preocupă de a analiza diferite stări psihologice ale autorilor şi a demonstra unele din causele lor generale. Jules Lemaitre îşi povesteşte impresiile şi cugetările care i le-a deşteptat operile pe care le studiază; şi aşa mai departe.

Un critic are deci un punct al său de vedere cu care cercetează pe scriitori si lucrările lor. D-l Ion Gherea este eminamente un critic social. Chiar atunci când pătrunde ca analist psiholog, va căuta să ne explice o anume stare sufletească prin cauzele mediului social. Şi cred că tocmai în acest sistem constă puternica originalitate a D-sale.

De exemplu, spre a ni se lămuri pesimismul lui Eminescu, criticul ne va arăta organizaţia şi civilizaţia socială a burghezimei moderne; pentru a ni se dovedi decepţionismul lui Vlahuţă, vom auzi pe critic descriindu-ne poziţiunea umilită şi săracă a artistului în societatea noastră; satira pieselor lui Caragiale ne va fi explicată prin spoiala ridiculă a civilizaţiei claselor sociale de mahala; pesimiştii papagali ai lui Duiliu Zamfirescu sunt produsul vieţei stricate şi cu pretenţii de cultură cari o duc unii din cavalerii aristocraţiei noastre în străinătate etc. Iata în linii foarte generale metoda de a studia a D-lui Ion Gherea, metodă care constă într'o vastă şi profundă judecare logică a operilor literare, din punct de vedere social.

Cine nu vede în această metodă un fond bogat de cultură, o putere rară de logician, o aplicare a mijloacelor criticei ştiinţifice, şi, une-ori, o sensibilitate delicată şi fină de artist!....

Dar o operă literară, în afară de fondul ei social şi psihologic, prezintă şi o fizionomie estetică, peste care D-l Gherea trece totd'auna cu indiferenţă. Oare fizionomia pur estetică a unei lucrări literare să nu prezinte nici un interes? Să nu aibă nici o valoare originalitatea unei forme artistice? Să ni se pară fără înţeles acea facultate a talentului care ne dă un aspect nou al frumosului?

Eu cred că expresiunea estetică a unei opere literare are un caracter psihologic: Versurile calde, muzicale şi melancolice ale lui François Coppée arată temperamentul blând, sensibil, impresionabil şi visător al poetului; versurile energice, dramatice şi une-ori brutale ale lui Richepin, ne învederează caracterul viril, batjocoritor si nevrozat al autorului „Blestemelor”; splendoarea fermecătoare, seninătatea gravă a poemelor lui Leconte de Lisle, dovedeşte spiritul său profund şi de un pesimism maiestos. Flaubert pentru un adjectiv pierdea nopţi întregi. Munca aceasta de a căuta expresiunea justă şi logică, care să exprime o ideie sau un simţimânt, explică spiritul de observaţie adânc al marelui romanţier. Exemplele în acest sens pot fi numeroase.

D. Gherea se opreşte foarte rar la studiul părţilor estetice ale unei opere literare. Cel mult, din când în când, le atinge cu repezi şi uşoare aprecieri.

Se poate spune însă că aceasta scade valoarea Studiilor critice? Eu cred că nu. D. Gherea rămâne un mare critic social, un istoric al operilor literare, până acum, incomparabil în ţara noastră. Pe lângă aceasta, dupe cum s'a observat de toţi, criticul are o subiectivitate cu deosebire simpatică în studiile sale: se exală din ele un fond puternic şi cuceritor de umanitarism, de optimism prietenos şi bine-făcător, şi mai ales, o moralitate înaltă, care va avea înrîuriri mari asupra societăţei noastre.

Théodore de Banville

Il était charmant! ne spune Anatole France despre poetul care a „murit tînăr la 68 de ani”. Cuvîntul acesta se desprinde ca un ecou produs de întreaga armonie a versurilor, isvorîte din sufletul poetului ca o muzică dulce, uşoară şi veselă, — un fel de voluptate intelectuală, gustată cu delicu, pe drumul anevoios şi trist al vieţei.

Este un fel de filosofie de temperament, care constă în a privi lumea printr'o prizmă artificială a imaginaţiunei, ce resfrânge o lumină trandafirie sau albastră peste aspectele sumbre ale fiinţelor şi lucrurilor. Aşi numi această filosofie o înşelare de sine conştientă, o iluzie a sufletului, despre care ce ne pasă că e falşe, dacă ea ne dă amăgirea cea mai poetică, cea mai bine-făcătoare a vieţei!

Voepcke spunea într'o zi lui Taine aceste vorbe: „Mi-a plăcut tot d'auna să iau viaţa prin partea ei poetică”. Marele cugetător mărturiseşte că vorbele acestea i-au produs o impresie ciudată.

Dacă medităm puţin asupra lor şi dacă ne vom reaminti că filosoful Caro îşi esplica optimismul şi pesimismul ca simple particularităţi de temperament, fireşte că va urma să vedem intimul izvor de unde a pornit toată poezia plăcută, senină si vibratoare a „celui din urmă romantic şi primului parnasian, Théodore de Banviile”.

Poetul era un optimist, care avea ceva din naivitatea şi gingăşia inspiraţilor antici; de şi, une-ori, o cută de scepticism părea că brăzdează fruntea lui, pe care n'o adâncea nici odată în prăpăstiile gândirei.

.....să culegem roze,

zice unul din versurile sale, şi acest vers cât e de simplu şi cât pare de banal nal, dar nu ştiu cum îmbărbătează inima, şi încântă, ca un zîmbet dulce de femeie, care ar minţi. Poetul ne îndeamnă „să culegem roze”; îndemnul lui e bun şi nobil, dar câţi ne vom încrede în această expansiune de adoleşcent, — câţi din noi, care cunoaştem ce se culege mai la fie-ce pas înaintat pe drumul către moarte ?!....

Fericirea, adese-ori, o creăm, sau mai bine zis, ne-o întocmim în lumea năuntrică a sensibilităţel, a imaginaţiunei noastre. Pentru unii oameni delicaţi, subtili, deosebiţi de grămada oamenilor comuni, viaţa mai mult se visează de cât se trăieşte. In această visare se simte un deliciu rafinat, o beţie exalată din opiul visurilor. Pentru el, viaţa nu este „un accident între două neante”, iar „farmecul de a muri”, de care a fost însetat nefericitul Leopardi, îi va înfiora ca un vânt rece de cimitir. In viaţă sunt culori, armonii, parfumuri, mişcare, vibraţii; în moarte: linişte, frig şi întuneric etern....

Şi Théodore de Banville a iubit viaţa!

Moartea răpindu'l instantaneu, par'că ştia că o agonie de câte-va ore ar fi şters de pe figura cadavrului seninătatea marmoreană a unei statui, despre care ne vorbesc cei cari au văzut pe poet culcat sub coperământul catafalcului.

Ast-fel fiind poetul, versurile lui nu puteau fi de cât ceia-ce sunt: o simfonie de raze, de sonorităţi, de culori, de parfum, de suavitate, de farmec, de tot ce produce zîmbiri şi suspine de mulţumire.

Poetul n'a plâns, nu s'a lamentat nici o dată în versurile sale. El n'are nici o înrudire cu familia acelor poeţi cugetători şi trişti, în cari intră sensibilul şi filosoful Sully Prudhomme; pesimistul, refugiat în seninele contemplaţiunl estetice, Leconte de Lisle; budistul Jean Lahor; revoltata prometee, M-me Louise Ackermann, etc. Poetul „nu prea ia viaţa în serios”, cum zice Renan; această viaţă la a cărei distrugere au visat atât de sumbru toţi discipolii lui Schopenhauer, şi care rămâne puternică şi eternă ca şi moartea, ca şi iubirea.

S'a zis de multe ori că viaţa este un teatru: unii jucăm roluri de dramă, alţii roluri de comedie. Théodore de Banville a fost un clovn. A rîs şi a făcut pe alţii să rîdă. Şi vă asigur, iubiţi cititori, că aceasta este, adese-ori, cel mai plăcut rol în viaţă.

Vorbele, în poesie mai ales, servesc să ne exprime idei şi simţiri. Théodore de Banville a găsit că din vorbe se poate face mai lezne muzică. El a dat vocalelor o armonie, o figură, cum zice Armand Silvestre.

Versurile acestui poet nu te vor pune pe gânduri şi nu'ţi vor mişca simţirea. Amant al formei, el a cizelat cuvintele cu o măestrie aproape unică. Nimeni ca el n'a avut darul să acopere chiar banalităţi subt forme de versuri sculpturale.. Théodore de Banville îţi face impresia unui Michel Ange al cuvintelor.

Poetul dă o mare însemnătate rimelor. Intr'un mic tratat de versificaţiune, el afirmă că fără rimă bogată nu există poezie. Şi atât de departe duce această adoraţiune de rime, în cât isbuteşte adese-ori să facă din ele calambururi cu o agilitate uimitoare.

M-me Daudet, delicata impresionistă, mărturiseşte că în artă îi plac originalităţile chiar căutate. De netăgăduit, că forma versurilor este o artă grea şi frumoasă. Ea are poezia ei întocmită din sonorităţi şi culoare. Dar o formă, ori cât de corectă, lipsită de adevărata poezie a cugetărei şi simţirei, rămâne o artă pentru rafinaţi şi pentru o epocă.

Cu toate acestea, se observă cu surprindere că formele obscure şi nebuloase ale decadenţilor găsesc admiratori în cea mai mare parte a tinerimel contimporane franceze. Eu văd în acest gust ceva maladiv, o nebunie de nervi care va rămâne în istoria literaturei franceze ca o manifestare intelectuală caracteristică sfîrşitulul de veac.

Théodore de Banviile, fără a fi un decadent, este însă un parnasian. El este o figură originală în cenaclul acestor amanţi ai formei, şi rămâne poetul vesel şi plăcut, „clovnul” liric, care a fost tot-d'auna tînăr.

Ioan Neniţescu

Mă plimbam într'o zi pe câmp, la ţară. Măreţia şi singurătatea Naturei îmi păreau ca acele femei bune şi înţelepte cari te atrag cu zîmbetul curat al prieteniei. Reveneam, curmat de învingeri, din lupta vecinică cu decepţiile şi nevoile vieţei, şi căutam într'un colţ de Natură mângâierea iluziilor pierdute. Pentru mine Natura nu este eterna nepăsătoare a lui Alfred de Vigny, care rămâne rece şi mai presus de durerile omeneşti. Mie mi s'a părut tot-d'auna că există o intimă simpatie între Natură şi inima omului. Cei fericiţi vor zări cerul zîmbindu-le; celor trişti li se vor părea că luna e mai palidă şi melancolică.

Soarele prăfuia o pulbere de raze arzătoare. Câmpul era plin de flori, — flori simple, modeste şi singuratice. Printre ele se ivea, cu coloarea lui roşie, macul, — floarea care impresiona atât de mult pe poetul Lenau.

In apropiere se afla un crâng stufos, din care venea o răcoare vagă şi adormitoare ca farmecul unor visuri albastre. Se auzeau trilurile vesele ale paserilor, şi, din când în când, monosilabele duioase ale cucului.

Era peste tot ceva dulce şi melancolic „comme un amour de blonde”; ceva în care ar fi fost amestecat culori, parfum şi armonii din Lamartine, Musset si Eminescu.

De-odată însă, colţul acesta fericit de Natură e spintecat de răgetul strident al unul măgar, care păştea în apropiere de crâng. Fu par'că un ţipăt de trâmbiţă într'un concert de vioare. Şi nu ştiu cum, măgarul acesta îmi făcu impresia unui... poet patriot.

La noi, coarda patriotismului a vibrat un şir îndelung de ani. Toţi poeţii noştri din epoca trecută au jertfit zeului Marte cele mai zgomotoase simfonii cari puteau să nască din aceste strune. Dintre toate aceste poezii patriotice astăzi însă n'au rămas de cât „Legendele” lui Bolintineanu.

In timpul rezbelului româno-turc (1877- 1878) poezia patriotică atinse paroxismul, în tocmai ca şi la Francezi, când avu loc resbelul franco-prusian. Ori-ce bun român se credea dator să cânte vitejia „dorobanţului”, în ale cărei vine toţi puneau să curgă numai „sânge roman”. Ce a remas din toate? Poate: Sergentul şi Penes Curcanul de Vasile Alexandri.

Să ne lămurim puţin acest fapt. In general, poeţilor patriotici le lipsesc două din cele mai principale facultăţi ale unui adeverat poet: imaginaţiunea şi sensibilitatea. Odele şi poemele patriotice le veţi găsi întocmite din fonduri banale, îmbrăcate în cea mai seacă şi comună formă a versurilor. Dacă ai citit, spre pildă. Puii de lei al D-lui loan Neniţescu, cunoşti pe toţi cei-l'alţi trubaduri ai patriei. Nu voesc să zic că în volumul D-lui Neniţescu nu se poate face o mică deosebire asupra câtor-va bucăţi care au un farmec original; dar prisosul nu este de cât aceiaşi temă despicată într'un număr infinit de variante.

Dacă însă Legendele istorice sau Sergentul şi Peneş Curcanul vor păstra tot-d'a-una caracterul unor poeme epice de o rară frumuseţe, este că autorii lor au avut imaginaţie şi sensibilitate. Şi acestor cuvinte le dau adevăratul lor înţeles literar şi psihologic.

Toate acele tablouri din Legendele lui Bolintineanu au un aspect de măreţie gravă şi profetică. Ele uimesc, entusiasmează, conţin une-ori profunde reflexiuni filosofice şi câte o dată au un farmec trist. (Cum ar fi „Cea din urmă noapte a lui Mihat Viteazu”). Eu cred că numele poetului din Bolintin va fi transmis posterităţei numai graţie acestor Legende, incomparabile în literatura noastră. Din ele, personalitatea lui reese în deplina ei strălucire de originalitate. Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi Solii, Daniel Sihastru, şi altele încă, sunt adevărate capete de operă.

Aceleaşi judecăţi se pot face şi asupra celor două poeme patriotice ale lui Alexandri.

In Peneş Curcanul este o strofă nespus de mişcătoare în simplitatea ei:

Copii, aduceţi un urcior
De apă de subt stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă....
Ah! ochii'mi sunt plini de schintei
Şi mult cumplit mă doare,
Când mă gândesc la fraţii mei
Cu toţi pieriţi în floare!

Aceşti poeţi patriotici sunt excepţionali.

Afară de aceasta, Bolintineanu şi Alexandri au trăit într'o epocă deosebită de a noastră. Atunci patriotismul, entusiasmul erau ca un element chimic în aierul ce se respira subt cerul României. Patria noastră urmărea un vis, se trezea subt înfiorările renaşterei naţionale. Şi era natural ca Bolintineanu să profetizeze că

Viitor de aur ţara noastră are;

iar Alexandri să spue că nimic în lume nu este mai scump de cât

.....o moarte de viteaz!

Astăzi însă, poeţii patrioţi, fără imaginaţiune şi sensibilitate, îmi par ridiculi şi banali. In vremurile noastre, când visăm că civilisaţiunea, într'un timp apropiat, va distruge războaiele sălbatice, tronurile şi armatele; când eroismul de stindarde şi de tobe ne lasă reci, sau ne provoacă hohote sarcastice, fără îndoială că Puii de Lei al D-lui Neniţescu nu poate fi de cât o operă didactică.

Dar chiar în acest sens eu judec că urmează să facem rezerve. Iubirea de patrie se poate inspira copiilor nu numai prin poezii patriotice, ci prin alte mijloace ale educaţiunei mult mai binefăcătoare. In tot cazul, asemenea scrieri, pentru mine, nu sunt opere de cugetare, de simţire, de artă.

Vorbesc de D-nu Neniţescu pentru că D-sa îmi pare figura cea mai caracteristică a poetului patriotic modern. Iar tăcerea desăvîrşită ce s'a făcut asupra Puilor de lei, îmi vine s'o iau ca o elocintă apreciere a publicului nostru.

Mihail Cogălniceanu

Cei din urmă moşnegi al generaţiunei trecute se duc unul câte unul. Acum cât-va timp se stinse unchiaşul-poet, cu inima vecinie tînără, în lunca unde îl desmierdau paserile, îl îmbătau florile şi îl adormeau freamătele; deunăzi, ţara îşi vărsă lacrimile pe mormîntul lui Ion Brătianu, săpat pe coasta unui deal de la Florica; astăzi a intrat în acelaşi azil de eternă pace Mihail Kogălniceanu.

Au mai rămas câţi-va. Şi odată cu el va pieri şi pleiada acelor inimi de entusiasm, de aspiraţiuni mari, de lupte uriaşe, din care a izvorît libertatea şi civilizaţia unui popor.

Când de pe pragul epocei noastre resfrângi o privire înapoi, în zarea trecutului depărtat, pare că îţi ajung până la auz, până în suflet, vaietul de suferinţe seculare ale poporului român, plângerile amare ale iobăgiei, ţipetele revoluţiunei, şi mai apoi imnul triumfător al renaşterei. Şi în acest imn desluşeşti elocinţa melancolică şi duioasă a lui Bălcescu, graiul puternic şi impunător al lui Eliade, cântecile profetice ale lui Bolintineanu, protestările înţelepte şi neobosite ale lui Ion Ghica, cuvîntarea, — până atunci neauzită, — a lui Costache Rosetti pentru drepturile poporului; — este un concert monstru cu note de libertate şi renaştere, care fu menit să mişte tot Occidentul Europei.

Era semnul că un popor necunoscut de pe malurile Dunărei tresare, se scutură de cătuşele sclaviei, aspiră către lumina civilizaţiunei. Era deşteptarea instinctului de rasă către progres şi libertate!

Mihail Cogălniceanu este una din figurile strălucite ale acelei epoci. Profilului său nu ajung numai câte-va trăsături generale, prin care ai putea să schiţezi caracterul său politic. Cogălniceanu n'a fost numai un simplu om politic, care să fi condus un partid, sau să fi urcat şi coborât treptele nesigure ale puterei. Cogălniceanu n'avea adepţi şi credincioşi, ca ori-ce şef de partid, ci numai admiratori. El era o personalitate, un temperament. Şi iată pentru ce figura lui cade subt pătrunderea fină şi destul de grea a unei analize psihologice, din care să reese lămurit şi just creerul său, inima sa, — dar mai ales inima sa.

Sunt epoci, în viaţa naţiunilor, când expansiunile cele mai înflăcărate ale inimei, pot trezi un popor la viaţă şi libertate. Atunci, un raţionament cât de profund, dar rece, o elocinţă cât de serioasă, dar calculată, va produce mai puţin efect de cât entusiasmul spontaneu şi sincer. Câţi poate, înainte de Cogălniceanu, nu cugetase la starea de iobăgie a ţăranulul nostru, dar de teamă ca resolvirea acestei mari chestiuni sociale să nu întâmpine turburări de spirit în clasele aristocratice, au lăsat ca răul să'şi urmeze cursul. Le lipsea inima, le lipsea focarul sfînt al sentimentelor, care îmbărbătează cugetarea, îi dă aripi şi putere de a se manifesta în toată virilitatea ei.

împroprietărirea ţăranilor este cea mai măreaţă operă de inimă a lui Cogălniceanu. El a fost în toată viaţa sa un democrat. Şi cuvântul care s'a zis că prin împroprietărire, Cogălniceanu a creat poporul românesc, are un mare înţeles. A ridica un popor de subt tirania iobăgiei, a'i reda drepturile lui, a'i deschide drumul către cultură şi independenţă, însemnează în adevăr a'l crea. Şi aduceţi-vă aminte, că această evoluţiune socială nu se îndeplinea în mod liniştit, ea avea să lupte cu cea mai crâncenă resvrătire a claselor dominante, cărora li se răpea una din cele mai favorabile şi crude puteri de exploatare.

Mihail Cogălniceanu a fost prietenul intim şi devotat al acestui popor blajin şi îndelung răbdător, viguros şi mândru, — popor, care a fost sentinela în veci neadormită a limbei, a datinilor şi obiceiurile noastre; popor, care are doine uimitor de frumoase şi versuri ce pot străluci printre cele mai admirabile literaturi populare din Europa. Şi ilustrul român a iubit poporul mai ales pentru inima lui voioasă, largă şi sensibilă, — o inimă care a rămas tot-d'auna umanitară, veselă, leală, chiar dupe atâta amar de umilinţă, de durere, de răbdare.

Cei care 'i-au citit discursurile sale politice, unele schiţe literare, publicate în anii tinereţei, au fost impresionaţi, în primul rînd, de eleganţa şi înmlădierea fină a spiritului său, de gingăşia şi emoţiunea simţirei ce tresaltă în frazele lui, uneori de o întocmire artistică. Cogălniceanu aproape nici o-dată nu este rece, monoton sau afectat. Ironia lui se înfăţişează subt o formă simpatică, observaţiunile şi verva lui de polemist convinge, umorul său farmecă; iar când era vorba să rostească o cuventare într'o chestiune care privea de aproape patria lui, parlamentul 'l-a văzut adese-ori emoţionat până la lacrimi.

Patria! era un cuvînt mare şi sfînt pentru el. Intocmit din toate elementele morale, sociale, intelectuale, care îi complectează sensul său înalt, acest cuvînt lua întruparea unui Ideal!

Şi acest om, a cărui inimă mare a bătut aproape o jumătate de veac lângă inima patriei sale, — moare afară din Patrie!

Jean Second

Cu primele raze ale primăverei se iveşte o carte nouă, ca o cometă necalculată, pe orizontul tăcut şi liniştit al literaturel noastre. Imi place mult soarele, îl iubesc ca pe un prieten, care 'mi-a făcut tot-d'a-una bine; şi îmi plac şi cărţile. Deosebirea este numai că soarele e tot-d'a-una frumos; iar cărţile, adese-ori, urîte.

Şi vă mărturisesc, scumpi cititori, că eu unul judec că în lume existenţa cărţilor şi femeilor urîte, este de prisos.

Cu toate acestea, subt soare, au loc şi femei urîte şi carţl urîte.

Modestă şi eleganta carte, apărută cu primele raze ale primăverei, poartă titlul de „Sărutările” o poemă lirică de Jean Second, tradusă de I. S. Spartali.

Titlurile frumoase ale cărţilor cred că impresionează în mod plăcut. Un titlu este un nume şi un nume, adese-ori spune mult. Sărutările, în număr de nouă-spre-zece, sunt un şir de poeme mici ale unui poet, care pare că întruneşte în temperamentul său, lirismul voluptos al anticei Sapho, amestecat cu sensibilitatea feminină şi delicată a unui erotic modern. Poetul ne cântă plăcerile nesăţioase ale sărutărilor de iubire. Iar cum lucrurile prea dulci nu se gustă de cât în doze mici, el nu ne-a cântat de cât nouă-spre-zece sărutări. Poetul a fost prudent, — o calitate care lipseşte, adese-ori, poeţilor.

Spartali le-a tradus într'o limbă românească plăcută şi destul de corectă. Trebuie luat în seamă meritul modest dar lăudabil al colegului meu, care n'a rămas şi cred că nu va rămâne, în toată viaţa lui, de cât un traducător. Sunt însă traducători şi traducători. Spartali aparţine celor cari au o cultură literară, multă cunoştinţă a limbei din care şi în care traduce, şi mai ales, un gust ales, care 'l fereşte de a nu fi numai un tălmăcitor comun si automatic.

Fireşte că Spartali nu intră în familia acelor traducători iluştri cari pot sta alături de creatori. In Franţa, gloria lui Sully Prudhomme s'a ridicat mult prin traducerea cărţei lui Lucreţiu; şi câtă admiraţiune n'a provocat traducerea „Iliadei” făcută de acel maiestos şi trist evocator ale frumuseţelor antice, Leconte de Lisle? Un poet mare poate fi adese-ori un traducător mare. A traduce mai ales o operă în versuri, într'o limbă frumoasă şi nepierzând nici o nuanţă din fondul original, este o lucrare de mult merit, care de sigur, numai într'o ţară ca a noastră, ar putea trece nezărită.

Traducătorul „Sărutărilor” este departe de a se număra printre aceşti traducători. El însă are o înrudire cu el. Modest şi nepretenţios, Spartali a tradus până acum sute de nuvele, de schiţe, de scene; vre-o două-zeci romane şi drama filosofică a lui Ernest Renan: Preotul din Nemi. Ast-fel, cititorul care nu cunoaşte nici o limbă străină, găseşte prilejul, citind traducerile lui Spartali, să facă cunoştinţă cu diferiţi autori străini, cari îi erau cu desăvîrşire necunoscuţi.

Spartali traduce tot-d'a-una în proză, pe care ştie s'o ferească de neologisme, şi adese-ori s'o coloreze şi să 'i dea înmlădieri armonioase, cari uimesc şi plac.

Sărutările cred că se vor citi. Ele vor aminti, multora, farmecul suvenirilor pe jumătate stinse; ele vor ocaziona reflexe intime, dorinţe tinere, cari n'aşteaptă de cât o schinteie pentru ca să s'aprindă.

Pentru că, această atingere de buze pe care o numim sărutare, este unul din cel mai dulce şi mai omenesc farmec al vieţii. Cine nu păstrează, într'un colţ tainic al inimei, amintirea sărutărilor unei mume, unei surori, unui frate, unui prietin, sau, — mai ales! — ale unei iubite. Şi să nu me credeţi paradoxal, dacă vă voiu încredinţa, că sărutările, în educaţiunea copiilor, au o puternică înrîurire bine-făcătoare. Lamartine, în Confesiuni, ne vorbeşte de tandreţele mamei sale ca de un cult religios, care i-ar fi înobilat şi încălzit sufletul. Fraţilor Goncourt, din sărutările mamei lor, le-a remas în inimă ceva, ce îi face a fi delicaţi, sensibili, buni. Din potrivă, comunistul Jules Vallés, care nu'şi aminteşte de cât de bătăile părinţilor săi brutali, a păstrat în toată viaţa o asprime şi nu ştiu ce aspect rece şi sumbru în caracterul său de luptător socialist. Ah! credeţi-mi, sărutările unei mume blânde, cu minte şi iubitoare, ar fi lăsat în sufletul acestui umanitar o poezie caldă, poezia amintirei despre trecutul pe care l'a descris cu culori aşa de negre, în celebra lui confesiune: „L'enfant”.

Fără îndoială, „Sărutările” se vor citi — şi se vor gusta de cei cari au două-zeci de ani: vîrsta sărutărilor.

Jikidi

In redacţia „Revistei Literare”, — pe atunci subt direcţia D-lui Ion Rădoi, — poetul Macedonski îmi prezintă, într'o zi, un tînăr care îmi strânse mâna cu o politeţă rece. Tînărul avea înfăţişarea unui boiem sceptic, puţin mizantrop; de sigur, cu chiria neplătită, cu nesiguranţa dejunului de a doua zi, — dar care în ciuda soartei, purta mustăţile răsucite şi pălăria moale ca un lazaron visător. Numele său chiar avea ceva din originalitatea aceluia care îl purta şi ce 'ţi părea, de cum îl auzeai, destinat să se ridice odată mai pre sus de pulberea nesfîrşită a numelor comune.

In zilele următoare aflai că Jikidi părăsise liceul, unde Limbile clasice îi făceau viaţa amărâtă; că avusese curajul să desfidă mânia părinţilor, şi că, în sfârşit, într'o bună dimineaţă, pornise la Bucureşti, — Olimpul visat al tututor adolescenţilor idealişti cari uită pe profesori pentru Muze.

Mi'l făcui prieten, pentru că fu uşor să ne împrietenim. Eu îi admirai câte-va caricaturi şi tablouri în uleiu; el îmi citi versurile. Vorbirăm apoi de viitor, despre viaţa boiemilor lui Mürger, şi ne păru la amîndol rău, în ziua aceiea, că nu avurăm parale să bem ceva.

Printre colaboratorii „Revistei Literare” talentul său deja se remarcase. Jikidi schiţase diferite tipuri de evrei din Moldova cu o facilitate si corectitudine uimitoare. Se observa mai ales dispoziţiunea lui pentru caricatură gen ce mi se pare superior dacă îl înţelegi în adevăratul său sens.

Caricatura în pictură este o epigramă, o satiră. Caricaturistul resfrînge într'o caricatură fineţea spiritului său de observaţiune şi câte-odată nuanţe din temperamentul lui filosofic. Subt forma glumeaţă şi exagerată a caricaturei se poate ascunde o ideie, o morală, o reflexiune, o pătrundere. Cred dar că se poate afirma că un istoric, care ar vrea să scrie asupra moravurilor şi caracterelor unei epoci, ar trebui fără îndoială să consulte şi pe caricaturiştii timpului.

Cinci ani am stat departe de amicul meu Jikidi. In acest timp, el lucrează, se dezvoltă din ce în ce mai mult, ajunge cunoscut, îşi crează o reputaţiune simpatică. Tot Bucureştiul ştie că este „unul care schimonoseşte oamenii”, făcându'i cu capul „cât baniţa şi cu picioarele ca surcelele”. Jikidi devine deliciul burghiezului care fac haz de „miniştrii schimonosiţi”, iar pentru oamenii politici, mai ales pentru deputaţi, un fel de Satyr înspăimântător. Acest om nu are nici un respect pentru chipurile politicianilor noştrii; dar, în tot cazul, chiar cel caricaturizat nu poate să nu admire talentul cu care a fost... „schimonosit”.

După cinci ani ne reîntâlnim. Prietenul meu era de astă dată o personalitate artistică recunoscută, păstrând încă ceva din şcepticismul lui din anii de boiem. In meziul nostru social, adevăratele talente cu greu pot rămâne neatinse de vîntul aspru al descurajerei şi decepţiunei. Cu toate acestea, puterea talentului se păstrează printr'un fel de armonie, de adoraţiune între artist şi arta lui. Poetul, care este adese-ori sărac de pe urma condeiului, tot îl iubeşte mai pre sus de ori-ce. Un penel aduce mai puţini bani de cât un cântar cu care se vinde icre, dar pictorul va vedea în penelul său un D-zeu!

De sigur, numai acestei adânci iubiri de artă se poate datora statornicia şi plăcerea cu care oamenii noştrii de talent lucrează încă.

Tabloul de 100 tipuri din România pe care Jikidi l-a dat zilele acestea la lumină va surprinde în modul cel mai neaşteptat. Tabloul reprodus în foto-gravură la Paris numai în 1000 de exemplare, cuprinde 100 tipuri bine cunoscute din societatea Bucureşteană. Intr'o neorânduială artistic căutată, tipurile se înfăţişează în cele mai originale forme caricaturistice. Este o lucrare de fantezie rară în felul el, asupra căreia ar fi drept să se îndrepteze încurajarea publicului şi atenţiunea criticilor noştrii.

Cum am remarcat mai sus, spiritul satiric al lui Jikidi se arată şi în această lucrare. Veţi vedea, printre cele-l'alte tipuri, pe retrogradul Catargiu subt forma unul rac; pe cronicarul fustelor de saloane, Claymoor, cu capul răsărind dintr'un pantof de cocoană; pe ambiţiosul şi estravagantul Carp, subt chipul lui Don-Chişot; pe pudicul Laurian, într'un Satyr cu tradiţionala foaie de frunză mai jos de pântec; pe zgomotosul Bibescu, cu gâtul într'un clopot; pe doctorul Calenderu urmat de ceata câinilor de vînătoare; pe drăguţul de Slavici cu marca Austro-Ungariel pe frunte, etc.

Tabloul întreg îţi lasă impresia unei poeme satirice, în care ar fi sarcazme muşcătoare şi zîmbiri ironice pline de spirit. Această lucrare are deci, pe lângă valoarea ei artistică, şi un aspect literar.

Ce mai rămâne de spus? Opera pledează pentru artist mai mult de cât cele mai strălucite laude ce i-s'ar putea aduce. Cred deci că publicul se va grăbi să aprecieze pe amicul meu Jikidi prin propria sa lucrare.

Nicolae Ţincu şi Dumitru Teleor

Am subt ochi două broşuri, cari au aierul unor domnişoare simple, modeste, dar foarte simpatice. Ele se numesc: Monologuri în versuri de Nicolae Ţincu ; şi Icoane de Dumitru Teleor. Le veţi zări expuse la vitrinile librăriilor, timide şi drăgălaşe, printre mulţimea de cărţi franceze, mândre şi impunătoare.

După ce am sfîrşiţ să le citesc, mi-aduc aminte că în Paris s'a deschis de curînd o expoziţie artistică cu totul originală. Ea prezintă publicului o colecţiune de tablouri în creion, executate de cei mai iluştri scriitorii al Franţei. Aceasta s'ar numi o pictură intimă, o siestă a gândurilor, o distracţie uşoară a câtor-va ore de odihnă şi indolenţă.

Se vede printre aceste tablouri, de exemplu, capul lui Hugues le Roux pe o farfurie, de Jules Lemaitre; un decor din piesa „La Haine”, de Victorien Sardou; Gerges Ohnet făcend o declaraţie de iubire Limbei Franceze, schiţat de spirituala Gyp; alături portretul lui Baudelaire creionat de el însuşi; mai departe, Jules de Goncourt în cabinetul de lucru, făcut de fratele său Edmond.

Ast-fel: producţiunile acestea de diletanţi atrag publicul în mrejele unui farmec, care fără a'l uimi, îl încântă.

Se dă cuvîntulu diletantism felurite înţelesuri. Din toate vom alege pe cel care ni'l înfăţişează subt înţelesul cel mai distins. Vom pricepe atunci prin diletantism acea îndeletnicire uşoară şi nepretenţioasă în lucrări de artă sau literatură, din care diletantul savurează o plăcere personală şi căruia îi este indiferent dacă ea poate fi sau nu comunicabilă şi altora. Un adevărat diletant nu va avea nici odată orgoliul şi vanitatea de a se desfăta de succesul operiior sale. Este ceva sincer, cinstit şi modest în acest diletantism, atunci când rămâne în marginile intelectuale care îi păstrează sensul lui bun. Diletanţii adese-ori sunt oameni de talent. Poate că nu vor fi creatori mari, temperamente puternice; dar vor fi tot-d'auna scriitori de gust, plăcuţi, simpatici.

Ţiu minte un cuvânt ce cuprinde mult adevăr. El spune că „a citi este o artă tot atât da grea ca şi a scrie”. Un bun cititor are un spirit fin, pătrunzător, o pricepere largă, o sensibilitate delicată şi, une-ori, o judecată critică serioasă. Diletanţii, în general, sunt cei mai distinşi cititori.

Monologurile în versuri ale D-lui Nicolae Ţincu sunt făcute dupe şase poeţi francezi. Aceea ce te impresionează în bine, de la prima resfoire a cărţei, este gustul ce l'a călăuzit în alegerea bucăţilor. Voiţi o poemă lirică fină, spirituală, umbrită de un şcepticism dulce? Citiţi: Ninonei (dupe Alfred de Musset); voiţi povestea unul biet soldat adăpostit şi îngrijit de o mumă bătrînă care are şi ea un fiu în oaste? Citiţi: Gazda bună (dupe Déroulède); v'ar place o furtună casnică terminându-se cu un senin de iertare şi dragoste înduioşătoare? Veţi găsi: Rochiţa (dupe Eugéne Manuel); aveţi poftă, în sfîrşit, să faceţi puţin haz de întâmplarea ridiculă şi nenorocită a unui cavaler de saloane? Puneţi pe cine-va (care ar avea talentul lui Manolescu) să vă reciteze: Clacul (dupe Dancourt).

Conţinutul întreg al cărţei este întocmit din zece monoloage. Mulţi se mărginesc a le socoti nişte simple traduceri. Dar traducerea are şi ea câte-o dată un înţeles deosebit. Şi nu trebuie să mire pe nimeni dacă voiu afirma că un traducător poate fi un maestru. O traducere bună relevează doue mari calităţi intelectuale: cunoştinţă profundă a limbei din care se traduce şi mânuirea artistică a limbei în care se traduce. Pe lângă aceasta se mai adaogă şi puterea enormă de a şti să păstrezi neştirbit fondul originalului.

Dacă înţelegem ast-fel traducerile, atunci Monologurile sunt lucrări cari merită atenţiune şi laudă. Intâlneşti uneori într'însele versuri greoaie, al căror ritm nu curge armonios, sau rime ce sunt mai mult asonante; dar ele sunt aşa de rari că dispar în armonia deplină a celor-l'alte versuri.

Ademenit de farmecul diletantismului pare a fi şi talentatul nuvelist Dumitru Teleor. Cunoscut îndestul prin schiţele lui în proză, el ne surprinde astăzi cu un mic volum de versuri pe care le-a intitulat: Icoane. In ele se vede limpede că nu e de cât un joc de diletant, aşi zice mai bine un fel de prudenţă ingenioasă de a nu monotoniza genul său de nuvele. In adevăr, genul uşor şi subtil în care Teleor îşi scrie nuvelele este foarte plăcut, plin de efect, dar care se epuizează repede. Acest gen continuat prea mult devine monoton; el trebue oprit la timp pentru a rămâne tot-d'auna unic în felul său.

Autorul „Icoanelor” a întrerupt şirul nuvelelor, şi ne dă în loc o culegere de câte-va poezii ce au un farmec original. In aceste poezii se întrevede tot Teleor, nuvelistul, aşa cum îl ştim: spiritual, gentil, şi câte o dată, surprinzându-ne cu o rară fineţe de impresionist.

Cele mai alese bucăţi din această culegere mi se par următoarele: Idilă, Subt umbrar, Mititica, Un confrate şi Vîzătorul de gazete. Aceasta din urmă, — cu câte-va rezerve făcute asupra formei, — este un mic cap de operă. Subiectul: un nenorocit proletar ieşit de curând din Mărcuţa, caută de lucru ca să'şi câştige o pâine. Inchipuiţi-vi'l : „slab, galben, bătrân, cu ochi sălbatici cu aier de bandit, c'un zîmbet rece, straniu”. Intră în redacţia unui ziar cerând să i se dea câte-va foi spre a le vinde. I se dă. Când i se cere banii, tăcu: îi mâncase. Gazetarii îl deteră pe uşe-afară. El:

.... ese, făr' să ştie ce face, ce-o să facă...
Şi într'un gang, cămaşa murdară îşi desbracă,
P'o mână o întinde, — 'I revine bărbăţia,
Pe uliţe aleargă strigând: „Democraţia”!

Povestea acestui nebun este povestea unei lumi întregi de nenorociţi!

Printre poemele sociale ce s'au scris în româneşte, "Vînzătorul de gazete" este de-o însemnătate remarcabilă.

Constat cu părere de rău că adese-ori Teleor neglijează versul până la o incorectitudine prozaică. Şi, lucru curios, defectul acesta provine numai din... lipsă de voinţă.

Iată câte-va din impresiile ce mi-au cauzat aceste două cărţi, apărute de curând. In sterilitatea tristă a literaturei noastre contimporane, ele îmi par că au nu ştiu ce aier sfiios, şceptic, dar simpatic, — ca şi autorii lor.

Th. D. Speranţă

Iubesc mult pe oamenii cari rîd, — dar mai ales pe cei cari mă fac să rîd. Rîsul e o plăcere, un farmec, o calitate. Cei care nu rîd sunt nenorociţi, şi de aceşti oameni am tot-d'a-una antipatie şi teamă. Prin rîs atragi, impresionezi, ca prin frumuseţe şi talent. Profesorul care rîde cu elevii, e mai iubit şi dă lecţiilor sale un farmec sugestiv; amicul care rîde, e mai leal şi mai bun; femeiea care rîde, iubeşte mai sincer.

Rîsul e poate cea mai însemnată deosebire între om şi bestii. Bestiile nu rîd, din care cauză au vecinic în figură o tristeţe stupidă, — lipsa rîsului.

Oamenii cari au rîs genial se numără cu drept cuvînt printre cei mai mari bine-făcători al omenirei. Poeţii cari rîd, moralizează. Rîsul lui Cervantes, rîsul lui Moliere, au adus reforme în caracterele şi moravurile unor epoci. Don-Chişot a tămăduit pe mulţi halucinaţi. Rîsul lui Voltaire a ilustrat un secol.

Unul dintre scriitorii moderni cei mai regretaţi, mai plânşi la moarte, a fost Labiche, care n'a ştiut în toată viaţa lui de cât să rîdă. Teatrul lui Labiche a înveselit, a emoţionat, — va înveseli, va emoţiona, generaţiuni nenumărate de spectatori. Labiche ne face să uităm lacrimile!

Cugetaţi puţin la însemnata reputaţie şi simpatie de care se bucură mult admiratul nostru Carageali. Rîsul lui este o anchetă socială, un document omenesc. Rîsul acestui satiric ne-a pus în lumină unele din cele mai ridicule obiceiuri şi tipuri din societatea noastră. Scrisoarea pierdută, Noaptea furtunoasă, produc hohote omerice. Ieşim din teatru mulţumiţi, şi par'că mai buni. „Onorabile!” al politicianilor din Scrisoarea pierdută trece în gura spectatorilor; şi a doua zi, doi prietini întâlnindu-se pe stradă, îşi zic: „Salutare onorabile”! Rîsul îl apucă din nou. Şi un moment de veselie pe stradă aduce poate un noroc, o dispoziţie de spirit fericită.

Săracul, dacă e sănătos, rîde. Ţăranul intră în cârciumă ca să rîdă. Puţin tutun, un pahar de rachiu şi chieful se întinde. Unul spune o întâmplare caraghioasă, aduce vorba de păţania unui flăcău şi a unei fete, —şi rîsul se revarsă în cascade, în valuri.

„Un om care rîde mult” ţi se spune despre cutare, şi înţelegi numai de cât că acel om are sănătate. Bolnavii suferă, în primul rînd, că numai pot să rîdă.

In iubire, rîsul este cea mai sinceră manifestare a fericirei. Doi amanţi când se întâlnesc îşi surîd. Surîsul e copilul rîsulul.

Bărbatul înşelat are tot-d'auna în urechi rîsul femeii sale, care se topeşte de voluptate în braţele seducătorului. Tot-d'auna rîdem cu cei care ne iubim. Credeţi-mi: iubesc mult pe oamenii cari rîd, — dar mai ales pe cei cari mă fac să rîd.

„Anecdotele” D-lui Speranţă au fost judecate din toate punctele de vedere literare. Criticul lorga, poetul Vlahuţă, alţii încă, le-au consacrat pagini admirabile de critică. Anecdotele însă, mai înainte de ori-ce, te fac să rîzi. Dintr'însele se egzală o atmosferă de umor adorabilă. Citirea Anecdotelor e o serbătoare veselă. Această influenţă binefăcătoarea rîsului este, după părerea mea, calitatea de frunte a Anecdotelor. In rîs stă toată arta lor. Şi pe lângă talentul rar al autorului, ele mai arată şi rîsul fin, vioia şi satiric al poporului nostru. Poporul ştie să rîdă.

D-l Speranţă a cristalizat acest rîs al poporului, ca artist şi psiholog.

Când îl citesc, tot-d'auna rîd. Iată pentru ce'l admir.

Ion Ghica

Vremurile din urmă sunt remarcate, în Franţa, prin apariţiunea a numeroase volume de domeniul literaturei personale. Nu e nevoie să lămuresc că literatura personală are ca înţeles toate acele pagini în care scriitorii îşi însemnează cele mai intime şi sincere cugetări, simţiri şi impresiuni, şi pe cari, cei mai mulţi dintr'înşii le lasă a fi publicate post-mortem. In general, ast-fel de note pun mai clar în lumină adevăratul temperament al scriitorului, şi ridică perdeaua care ascundea culisele vieţei lui intime. De netăgăduit, că operile de literatură personală prezintă mult interes, mai alez pentru criticii cari studiază operile acelor scriitori.

Un poet, un romanţier, un autor dramatic, ori-cât şi-ar amesteca eul lor în operile ce le vor produce, totuşi, rămâne dintr'însul o mare parte necunoscută. Şi dacă este mai uşor să înţelegi caracterul şi temperamentul unui poet din versurile lui lirice, cu atât mai greu va fi să le distingi la acei romanţieri cari caută a fi impersonali, cum era Flaubert, cum este astă-zi Zola.

Dar nu tocmai temperamentele de artişti ne tentează să le descoperim într'o literatură personală. Rămâne curiozitatea şi interesul de a cunoaşte viaţa intimă a lor în cele mai tainice unghiuri.

Printre acele volume de literatură personală, apărute în timpii din urmă în Franţa, cele cari atrag mai mult atenţiunea lumei literare sunt: Jurnalul fraţilor Goncourt; Confesiunile D-lui Arséne Houssaye şi Corespondenţa lui Gustav Flaubert.

Citirea operelor intime ale marilor scriitori m'a impresionat tot-d'auna ca ceva profund, misterios şi fermecător de intim. Pare că intri în năuntrul unor universuri unde palpită lumi întregi de simţiri şi gânduri. O confesiune are nu ştiu ce parfum de tristeţe, nu ştiu ce armonie caldă şi înduioşătoare, ca o rugăciune şoptită în extazul unei dureri supreme.

Este o nevoie năuntrică, un fel de plăcere dureroasă a te mărturisi, a'ţi povesti propria ta viaţă. S'ar crede că este o vanitate dorinţa aceasta de-a te confesa, dar găsesc că nimic nu e mai sincer şi mai puţin vanitos. Confesiunile se scriu subt forma corespondenţelor pe care scriitorul le trimite către cele mai intime persoane ale sale (cum sunt scrisorile lui Flaubert); sau în paginile discrete ale unui jurnal în care se însemnează zilnic impresiuni, observaţiuni şi întâmplări, chiar în noaptea zilei aceleia, (cum este jurnalul fraţilor Goncourt); alte-ori, ele au un cadru mai dezvoltat, şi atunci confesorul nu se are în vedere numai pe el, ci şi epoca cu mai toţi oamenii ei mari, în care a trăit (cum sunt confesiunile lui Arséne Houssaye).

In confesiuni, adese-ori, un scriitor apare subt un aspect, psihologic deosebit de cum părea în operile sale impersonale. Puternicul şi recele pesimist Flaubert se arată în corespondenţele sale, dulce, visător şi une-ori de o tandreţe lamartiniană. Mai mult, acest colos normand, cu nervi de fată anemică, în scrisori îşi confesează multe rînduri de iubire, pe care crezi că le-ar fi scris un Musset voluptos, la două-zeci de ani.

Prin aceste destăinuiri intime şi sincere, un critic literar poate ajunge mai lezne a statornici soluţia problemelor sociale şi psihologice ce se reliefează în opera acelui autor. Confesiunile sunt cel mai sigur şi clar material de care un critic se poate servi în analizele şi studiile sale sociale şi estetice asupra autorilor.

F. Brunetière, într'un No. din „Revue des deux Mondes”, vorbind de Corespondenţa lui Voltaire, arată cu multă părere de rău că din scrisorile de iubire pe care genialul scriitor le adresase D-nei de Châtelet nu s'a putut găsi nici una. Apoi adaogă: „Voltaire a iubit pe D-na de Châtelet, dar dupe maniera sa, — şi iată problema, iată enigma psihologică; nu ştim cum era acea manieră! Cel mult putem afirma că ea se deosibea de aceia a lui Jean-Jaques Rousseau sau a lui Diderot. Nu putem cunoaşte deci pe Voltaire tînăr încă, deja celebru şi amorezat”.

Iată dar cum lipsa unor scrisori de dragoste eclipsează o bună parte din cercetările criticilor asupra marelui Voltaire.

Astfel de confesiuni sunt foarte numeroase în literaturile străine.

In literatura românească aproape ele nu există. Este nespus de uimitor faptul că nici unul din scriitorii noştrii nu ne-a lăsat cel puţin un volum de confesiuni. Pe ici, pe colea, o notă, o schiţă, o amintire simplă; dar nimic din viaţa lor intimă şi socială. Nimini nu cunoaşte viaţa lui Bolintineanu, nici pe a lui Alexandrescu, nici pe a lui Alexandri, nici pe a lui Depărăţeanu, nici pe a lui Eminescu. Şi n'ar fi fost oare interesant şi plăcut să cunoaştem confesiunile politice şi intime ale lui Bolintineanu? impresiunile lui Deparaţeanu? viaţa zbuciumată, tristă şi taiConfesiuninică a lui Eminescu?

Nici unul nu ne-a lăsat nimic despre ei. Care să fie cauza? îţi vine să te întrebi. E greu de răspuns. Poate un fel de nepăsare către propria lor viaţă, poate acea indolenţă melancolică ce este caracteristică poeţilor, poate lipsa de timp, poate tăcerea discretă cu care unii oamenii acopere, ca subt un giulgiu trist, poema vieţei lor.

Constat un lucru regretabil pentru critica noastră şi pentru, iubitorii de confesiuni. Confesiunile, atunci când au o valoare psihologică, socială şi estetică, preţuesc mai mult de cât alte opere impersonale, (dau acestui cuvînt înţelesul său relativ) în care facultăţile de observator, de psiholog şi de stilist se manifestă cu puteri slabe. Aduceţi-vă aminte, scumpi cititori, că Henri-Frederic-Amiel a fost un poet mediocru şi a scris, în acelaşl timp. cară i-au creat o glorie eternă.

Dintre scriitorii noştrii bătrâni, singurul d-l Ion Ghica a dat la lumină două volume de confesiuni, subt formă de „scrisori către Vasile Alexandri”. Aceste confesiuni au un caracter istoric şi politic. S'ar părea deci că ele nu prezintă de cât un interes pentru specialişti, cu menirea de-a rămâne simple documente de fapte pentru istoricii viitorului.

Scrisorile D-lui Ghică însă au şi un farmec literar şi psihologic. Dacă le urmăreşti cu atenţiune, te simţi împrietenit cu interesul faptelor şi evenimentelor felurite ce se desfăşură între ele, ca nişte tablouri triste şi măreţe; din panorama unei mari epoci sociale. Ca contimporan şi ca unul din actorii principali a acelei epoci, d-l Ion Ghica, de sigur, acum când ne povesteşte „Amintirile sale din pribegie”, revarsă peste el o emoţiune personală, care se trădează adese-ori în unele pagini de o rară frumuseţe stilistică.

Şi apoi, vedeţi: chiar titlul: „Amintiri din pribegia de la 1848” are nu ştiu ce aier de melancolie duioasă, ca o poveste din bătrâni.

Citirea acestor confesiuni mi-au produs o profundă şi fermecătoare impresie. Ele mi-au îmbogăţit mintea cu multe cunoştinţe şi mi-au alintat inima, ca o poveste lungă şi frumoasă, rostită de un moşneag înţelept şi ilustru.

Const. Mille

De la început simt plăcerea de a mărturisi că D-l Const. Mille mi se pare cel mai simpatic dintre toţi tinerii socialişti români. Dacă m'aţi întreba pentru ce, poate că n'aşi şti să vă răspund lămurit; dar eu ved în acest om fondul unui caracter leal şi onest; o voinţă împuternicită de convingerile adânci al unor principii sociale, şi un optimism de visător care întrevede în noaptea timpurilor viitoare aurora unei lumi nuoi, mai fericite şi mai bune de cât cea de azi. Adept înfocat al marilor teoretici socialişti, vrăjmaşul claselor burgheze care exploatează munca claselor muncitoare, amicul celor proletari, el este copilul unui Ideal, pe care l'a înţeles şi adorat încă din cei mai tineri ani de student. D-l Mille are o singură religie, o singură iubire: socialismul. Pentru dânsul, acest cult şi această iubire s'a concretizat subt o formă frumoasă şi măreaţă, subt forma unei amante adorabile, căreia îi jertfeşte cele mai sincere simţiri şi cugetări. Şi băgaţi de seamă, aici nu este vorba de acele legături cu idealuri cari se sfărâmă la prima decepţie, la prima amărăciune. Aci nu este vorba iarăşi de idealuri blânde, dulci si frumoase, cari fac deliciul unui suflet delicat şi de o melancolie liniştită. D-l Mille are un ideal puternic şi mare, care cuprinde într'însul poate cea mai grandioasă evoluţiune socială; şi pe acest ideal, — de şi ştie că nu'l va vedea realizându-se în viaţă, de şi a suferit adese-ori înfrângeri şi decepţii din cauza lui, — totuşi, el îl urmăreşte cu o credinţă nestrămutată.

Din aceste puţine rînduri se poate vedea cum privesc pe D-l Const. Mille ca socialist. Dar D-sa n'a rămas numai în cercul activităţei socialiste, atât din punct de vedere intelectual cât şi din cel politic. D-l Mille a publicat un volum de versuri, un roman şi o colecţie de nuvele, — muncă literară care i-a statornicit o reputaţie de autor, şi încă de talent, dacă ar fi să credem pe unii din admiratorii săi, cari au voit să facă dintr'însul aceia ce Lyonezii voiau să facă din poetul Soulary: „le plus grand sonettiste du siècle”. Azi, recitând volumul D-sale de versuri, am găsit că admiratorii săi confundă iubirea şi colegialitatea de luptători ai unui aceluiaşi ideal, cu admiraţiunea ce se cuvine adevăratelor opere de artă. Şi iată ce m'a ispitit să 'mi notez câte-va din impresiunile mele asupra D-lui Gonst. Miile, luat ca poet.

Volumul de 190 pagini, intitulat: Versuri, mă obosesc şi mă lasă rece: In prima parte (Din caetul roşiu) întâlnesc idealul socialistului trîmbiţat într'un amestec de strofe care sună: „ca un glas dogit de clopot”. Idealul acesta îl cunoaşteţi: este distrugerea societăţei actuale subt temelia unei lumi viitoare, când nu vor mai fi regi şi cerşetori, bogaţi şi calici, trântori în palate, muncitori în bordeie; când toată omenirea va fi transformată într'o familie de muncitori,— fie-care în felul său, — peste care va domni libertate, pace şi frăţie. Iată esenţa idealului, pe care socialistul l-a întrebuinţat ca material poetic. In mâinile D-lui Mille materialul acesta a devenit sărac, comun şi banal. Idealul, în sine, e mare şi frumos; dar aşa cum l-a cântat D-l Mille în versuri, a ajuns ca o marmoră de Carara din care un zidar ar fi izbutit să facă olane de case.

Toate poeziile socialiste au acelaşi fond, şi care poate ar fi fost mai puţin banalizat dacă autorul ştia să 'l înfăţişeze într'o formă artistică, originală. Versurile D-lui Mille însă îţi fac impresia celei mai ordinare proze rimate. Ele nu cântă, nu sună armonios, nu strălucesc prin imagini, n'au culoare, n'au căldură, n'au sugestie; sunt schiloade şi de ghiaţă. Iţi par o pledoarie umflată şi dramatică, rostită de un socialist entusiasmat, pe o baricadă de stradă. In faţa unei mulţimi numeroase.

Da: versurile acestea sunt pentru mulţime; ele ţipă ca o trâmbiţă de rezvrătire, ele pot să înflăcăreze minţile proletarilor, ele seamănă ca un marş de entusiasm, sunând subt aripa fâlfăitoare a unui stindard roşiu. Citite însă într'o cameră liniştită, ele te plictisesc ca o ploaie măruntă şi monotonă de toamnă.

Dacă D. Mille ar fi avut un talent puternic, un temperament original de artist, ar fi putut creea din acest material socialistic opere remarcabile. I-a lipsit însă toate facultăţile care constituiesc personalitate unui adevărat poet. Fără cugetare protundă, fără sensibilitate, fără imaginaţiune, un artist nu poate ajunge să fie de cât, cel mult, un muncitor fecund şi pasabil, dar nu o figură ilustră care să rămâie. Sunt mulţi uvrieri de aceştia în literatura noastră, a căror muncă zadarnică, în Franţa, le-ar aduce cel puţin un câştig material, dar la noi nu fac de cât să strice şi să desgusteze spiritul publicului.

D. Mille a ţintit să facă din poezie un mijloc pentru popularizarea idelului său de socialist. In acest sens, versurile D-sale au întâlnit mult entusiasm printre tinerii cari îşi fac voluntariatul în partid, ca socialişti sentimentali, până dezertează.

Din toate aceste cuvinte se poate desluşi sincera şi adânca mea părere de rău că D. Mille n'are talent. Dar, cine ştie, poate să mi se pară ast-fel numai mie.

Ah! cât aşi voi să mă înşel!

Emile Zola

Jules Janin, criticul adorat al romanticilor, căzut astăzi în uitare, şi amintit, din vreme in vreme, în confesiunile lor intime, de bătrânii literaţi cari îl mai ţin minte, — sfîşia pe marele Balzac, în epoca aceia, când romantismul se ridica pe ruinele clasicismului, ca un Univers nou în care trona un Dumnezeu: Victor Hugo. Cine era acel Balzac, acel naturalist scandalos, lângă un Théophile Gauthier, — sculptorul formelor de o puritate antică; lânga Alex. Dumas tatăl, — monstrul care a personificat cea mai uriaşe putere a imaginaţiunei; lângă spiritualistul şi fericitul trubadur de saloane, Arsène Houssaye? Cine era el?

Jules Janin moare; romantismul slăbeşte, dispare o parte din el, evoluţionează; şi azi, unul din cei mai străluciţi esteticiani şi istorici moderni, H. Taine, ne spune cine este Balzac: „cel mai adânc evocator de viaţă, ca şi Sackespeare!”

In zilele noastre, acela care ar putea fi numit urmaşul lui Balzac, este fără îndoială Emile Zola. Numele său a străbătut în cele mai depărtate unghiuri ale lumei; numele său pune roşeli ciudate pe obrajii domnişoarelor pudice; numele său însemnează o epocă, o revoluţie literară.

S'a vorbit foarte mult de acest maestru ca de un întemeetor al şcoalei naturaliste, iar teoriile sale, coprinse în câteva volume, au dat naştere la felurite şi furtunoase discuţiuni critice. Mi s'a părut foarte greşit punctul acesta de vedere care nu priveşte pe Zola de cât ca şef de şcoală. Zola n'a creat nici o şcoală, nici un sistem; cât despre teoriile sale este cel dintîi care nu le-a urmat.

Edmond de Goncourt, în volumul al II-lea al Jurnalului său, povesteşte că într'o zi Flaubert imputa cu furie lui Zola doctrinele şi credinţele sale naturaliste.

— „Ei, Doamne,” — răspunde acest din urmă, — „puţin îmi pasă şi mie de cuvîntul naturalism, şi cu toate acestea, îl voiu repeta mereu pentru că trebuie să dau lucrurilor un botez pe care publicul să'l creadă nou!”

Zola este o personalitate genială, un temperament uriaş de poet epic, un Omer, care scrie Iliada unei societăţi.

Seria „Rougon-Macquart” este întocmită până acum din opt-spre-zece romane, studiindu-se în fiecare câte un strat social. Şi în toată această înlănţuire de pături sociale vaste şi complicate, romanţierul învederează ca personaj principal un membru Ieşit din familia „Rougon-Macquart”, în toate manifestările lui omeneşti si bestiale.

O epocă, o lume : atâtea moravuri, atâtea prejudiţil, atâtea bătăi de inimi, înaripări de gânduri, aspiraţii, dureri, fericiri, lacrimi, zîmbete naive, dulci, hohote infernale, spazme, bucurii, etc.

Rămâiu uimit în faţa acestui talent puternic care a concretizat o epocă şi o lume într'un stil simplu şi curgător ca un fluviu maiestos!

S'a zis de unii critici că Emile Zola a văzut în om mai mult bestia. Observaţiunea este adeverată şi serioasă. De netăgăduit că acest romanţier este puţin înrudit cu familia romanţierilor psihologi, acei analişti fini, profunzi şi sensibili al sufletului omenesc. Paul Bourget în 400 de pagini analizează şi despică inima unei femei. In „Le Disciple” sunt pasage de o psihologie aşa de adâncă şi interesantă ce pot fi socotite ca adevărate studii ştinţifice.

Cu toate acestea, de subt toată această pânză diafană năuntrică, de subt acest înveliş de simţire şi cugetări, bestia se arată într'un relief tot atât de interesant şi demn de studiat ca şi sufletul.

Dar cine nu vede pretutindeni bestia în om, din ce în ce mai rafinată, mai odioasă, mai grozavă? Credeţi că de când omul 'şi-a ridicat şira spinărel în sus şi 'şi-a transformat labele în mâini, este mai puţin sălbatic şi brutal de cât strămoşii săi, cari rătăcesc şi azi prin pădurile virgine ale Australiei?

Nu este lupta pentru viaţa de azi o crudă sfâşiere între om şi om, ferocitatea lăcomiei celui tare alergând să distrugă pe cel slab?

De sigur, în viaţă întâlnim şi oameni în care partea bestială abia se zăreşte, dar aceştia sunt aşa de rari în cât ei adese-ori, ni se par ca nişte fiinţe stranii, venite par'că dintr'o lume streină, ideală.

Zola a observat bestia omenească în toate manifestările ei anormale, cinice, maladive. El va servi celor mai mulţi din fisiologii viitorului.

De aci însă nu se poate deduce că Zola nu este de loc psiholog. „La Faute de l'abbé Mouret”; „Le réve”; „Une page d'amour” şi altele, conţin pagini admirabile de psihologie. „Le réve” mai ales, care a surprins pe cititorii maestrului, nu este de cât povestea unui suflet de fecioară bolnavă de extazuri mistice, de deliruri religioase, în al căror miraj pluteşte visul ei blond, amorul ei cast pentru prinlul întrevăzut în reveriile ei de o melancolie bolnăvicioasă.

Impresia cea mai puternică însă reiese din viaţa, din mişcarea, care animează toate romanele lui Zola. Toate operile au nervi, au sânge, palpită, trăiesc. Această viată, pe care Zola a observat-o, a pătruns-o, a cugetat-o, a simţit-o, a lăsat în sensibilitatea lui nu ştiu ce tristeţe adâncă, care resfrânge peste toate cărţile sale o noapte groasă de pesimism amar şi dureros.

Temperamentul scriitorului se profilează din această impresiune; şi Zola care, ca şi Gustave Flaubert, crede a nu'şi amesteca eul său în romane, se arată ca o figură sumbră de poet pesimist. Acest lucru se poate vedea mai clar în ultimul său roman: „L'Argent”.

Nimeni n'a descris mai filosofic, mai social, mai plastic, epopeia acestui Rege al omenirei, care se numeşte: Banul.

Banul, rătăcit şi singuratic în buzunarul săracului; adunat în grămezi, în valuri, în cascade, în oceanuri de aur, în casele avuţilor; Dumnezeul care dă viaţă, care omoară; monstrul la a cărui distrugere visează atât de mult acei visători umanitari, nebunii pe care i-au creat marele scrieri ale lui Karl Marx!

Criticul Jules Lemaitre defineşte întreaga operă a lui Zola: „une épopée pessimiste de l'animalité humaine”.

Alex. A. Sturza

Aud adese-ori zicându-se: X nu e poet; Z e scriitor mare; îmi place grozav Y; nu pot suferi pe cutare; iar toate aceste frimituri de aprecieri deşteaptă tot-d'auna în spiritul unui om atent complicata problemă a gustului în literatură.

Şi atunci, nedumerit şi curios, îţi faci întrebarea: ce înţeles are în literatură, ca şi în artă, cuvântul acesta: gust? E greu să te lămureşti prin explicaţiuni atât de clare în cât, în urmă, să poţi afirma cu siguranţă neîndoelnică ce sens, ce margini şi mai ales ce se pote exprima prin gust.

Dupe părerea mea mea gustul nu este de cât cel mai intim simţimânt al plăcerei intelectuale, adese-ori, manifestându-se subt forma unei senzaţiuni instinctive. In cele mai multe cazuri, un tablou sau o operă literară, fie cât de frumoase, dacă nu intră în cadrul gustului nostru, cu alte cuvinte dacă nu sunt aşa după cum am fi voit să fie, tabloul sau opera literară ne displac, ne lasă reci, ba se întâmplă să ni se pară chiar urîte.

O lucrare literară, în afară de alte meniri sociale, morale sau psihologice, are şi pe aceia de a produce o impresie de plăcere intelectuală. Un curs de geometrie poate să ne intereseze, dar să nu ne placă; în vreme ce un roman, o poezie, un tablou, trebuie, mai înainte de-a ne interesa, să ne placă. Ei bine, această plăcere a lucrărilor literare se adresează în prima linie gustului, şi gustul e tot ce poate fi în lumea' asta mai variat şi mai bizar.

Intr'un public care citeşte mult, dacă vei încerca să faci o anchetă a gustului, vei găsi lângă admiratorul poeziei brutale şi de un dramatism retoric a lui Jean Richepin, pe înfocatul iubitor al poeziei lamartiniene, dulce, religioasă, cadenţându-se molatic şi vag, ca suprafaţa unui lac, într'o seară caldă de Septembre. Ici: un aprins adept al naturalismului, făcând din Zola un D-zeu al artei incomparabil; dincolo: o delictă cititoare a romanelor lui Octav Feuilet; mai departe: nervosul admirator al misticilor şi nebuloşilor decadenţi; alături: cititorul care ridică din umeri, cu mirare ironică, la auzul unui sonet cu înţeles obscur al unui simbolist, şi rămâne într'un extaz de admiraţiune când citeşte minunata poemă a lui Sully Prudhomm: „La révolte des fleurs”.

Fireşte că între gust şi gust intră deosebiri însemnate de calitate. Un gust poate să fie mai rafinat de cât altul, mai distins, mai larg. Cu toate acestea, gustul are ca ceva caracteristic încăpăţânarea lui părtinitoare, care nu primeşte de cât aceia-ce 'l satisface, înlăturând ca rău sau nefolositor, tot ce nu cade subt pofta sa. Ast-fel, dacă vei pune trei oameni cu gusturi diferite să'ţi aprecieze o lucrare literară, veţi auzi o discuţie falşe, neînţeleasă şi une-orî ridiculă. Şi afară de aceasta, în cele mai dese cazuri, gustul nu relevează de cât o impresie uşoară, nehotărîtă, dar plăcută: un fel de amuzare a spiritului.

Dacă însă gustul ar române o simplă plăcere personala, lucrul s'ar mărgini la o chestie de puţină însemnătate. Se observă însă că nu rare-ori gustul începe a lua proporţiunile unei judecăţi critice. A judeca operile literare numai prin gust, este a face critică greşită şi cu totul părtinitoare. Un gust ales, un gust larg, este semnul distins al unui temperament de critic, considerat ca partea intuitivă a criticei. Gustul însă trebuie a fi tot-d'auna complectat prin partea ştiinţifică a criticei.

Aceste reflexiuni întocmea tema unei discuţiuni într'un cerc de tineri, unde se citise de curând poeziile franceze ale D-lui Alexandru A. Sturza, intitulate: „Les facettes”. Tînărul autor face parte dintre cei trei-patru poeţi români cari scriu în limba franceză. De ce scriu în frunţuzeşte şi nu în limba maternă, mulţi se vor fi întrebând; dar faptul dovedeşte, înainte de toate, că autorii lor cred că o carte scrisă în graiul lui Voltaire este mai lesne respândită şi citită.

Autorul acestui volum de poezii franceze mi se pare cel mai desăvîrşit tip al poetului prin imitaţie. Imi închipuiesc pe acest tînăr autor trăind în străinătate, într'o atmosferă literară bogată, citind cu pasiune pe toţi poeţii mari ai timpului şi primind de la toţi o înmagazinare de impresii, senzaţiuni şi idei. Această înmagazinare n'a rămas închisă în sufletul său, neştiută de nimeni, păstrată într'un colţ misterios şi intim, ea a avut nevoie de-a fi revărsată, ca o apă peste matcă, şi această nevoie psihologică tînărul autor a concretizat'o în versuri. Ce s'a întâmplat însă? Materialul său poetic nu era de cât reflexul poeziilor mai de mult citite, nu era de cât ecoul slab al poeţilor citiţi.

La câţi poeţi, prin imitaţiune, n'a dat prilej să se ivească Bolintineanu?! Şi astă-zi, câţi poeţi n'a produs poeziile lui Eminescu?! Imitaţiunea în literatură aşi putea-o numi un fel de ipnotizare involuntară, pe care o sugerează poeţii mari.

Poeziile D-lui Alexandru Sturza amintesc pe cei mai mulţi dintre poeţii iluştrii ai Franţei. Găseşti într'însele sentimentalismul melancolic şi impresionismul delicat al lui Paul Bourget; coloritul şi cizelarea formei a lui Th. Gautihier; evocaţiunea viziunilor antice ale sonetistulul José-Maria de Heredia; sensualismul maladiv şi mistic al lui Baudelaire; etc.

D. Sturza îmi face impresia unei prisme amabile prin care s'au reflectat, — în mod palid, — atâţi poeţi distinşi francezi. Si să se noteze că aici nu e vorba de simplă influenţă, care une-ori poate avea înrîuriri bine-făcătoare. D. Sturza neavând un temperament, o personalitate originală de poet, a rămas mai mult un imitator, dar un imitator care nu poate fi considerat ca de cea mai comună speţă.

Evident că de aci se poate deduce că n'am mici un gust pentru imitatori. Insă gustul meu să complectează şi prin judecata critică cu care voiesc să lămuresc că o imitaţiune nu conţine absolut nici o valoare literară. Imitatorii sunt adese-ori cei mai răi compromiţători ai originalului. Din această cauză, mulţi din romanţierii tineri francezi, încercând să imiteze naturalismul lui Zola, l-au redus la cea mai ordinară treaptă a pornografiei. Acest lucru s'a întâmplat la noi cu D. Const. Miile care, subt pretext de naturalism, a scris Feciorul popei, o colecţie de schiţe odioase.

Se va opri oare D. Sturza numai la aceste imitaţiuni? Tot-d'a-una m'am ferit de a fi profetic; dar n'ar fi unic cazul să vedem mai târziu o nouă lucrare a d-sale, în care să se reliefeze un temperament şi un caracter de scriitor original. Vă asigur că atunci aş fi cel dintâiu care să aduc laude autorului.

Th. M. Stoenescu

D-l Th. M. Stoenescu, directorul Revistei literare şi traducătorul poemei dramatice Manfred, (Lord Byron) şi-a publicat într'o broşură de 63 pagini: Decepţiile. Fericitul! vor esclama mulţi dintre aceia, cărora nu le-ar ajunge mii şi mii de pagini pentru a-şl scrie decepţiile. Dar decepţiile unui poet să deosibesc mult de ale unui om comun; ele au un caracter psihologic şi social mai profund şi mai interesant.

Simţirea şi cugetarea pe care un poet le concentrează într'un ideal, într-o iluzie, fiind nemăsurat de mari pe lângă ale ori-cărui alt om, de sigur că şi pierderea acelui ideal, amăgirea acelei iluzii, va fi cu atât mai dureroasă şi mai adâncă. Pe puţini oameni va interesa şi va mişca de exemplu distrugerea capitalului unui băcan, care îşi inmagazinase un fond de speranţe într'o afacere comercială; dar pe mulţi, pe foarte mulţi oameni, îi va atinge plângerile de amor ale unui poet, care a fost înşelat în idealul său de iubire. Inchipuiţi-vă că mâine Rothschild ar da faliment. Acest uriaş eveniment ar face în adevăr, pentru un moment, un zgomot universal. Dar dupe o trecere oare-care de timp, totul ar reintra într'o eternă şi desăvârşită tăcere. Cine însă nu se simte şi acum îndoioşat, şi nu se va simţi tot-d'a-una, de melancolia lui Heine, care se exală din strofele scurte şi simple în care el îşi cântă decepţiunile cu cari i-a înecat inima şi viaţa iubita lui, blonda Amelie, cari îi spunea în anii adolescenţei.- „Tu es mon seul bonheur”?

S'a susţinut adese-ori cu strălucite argumente poradoxale tendinţa de a se face un sistem din obiectivitatea literară. Şi s'a zis că scriitorul, în opera lui, trebuie să fie impersonal. După părerea mea, obiectivismul absolut este un non-sens, o minciună, o absurditate. Este ştiut că un artist are temperamentul său propriu care, în mod fatal, dă tonul principal al producerilor sale. Resfrângerea acestui temperament înlătură decî ori-ce obiectivism absolut. Aceasta se poate susţine vorbind mai ales de poezia lirică.

Un poet subiectiv ne vorbeşte despre simţirile şi cugetările lui. Dar aceste simţiri şi cugetări nu aparţin numai lui. In ele există un element psihic şi social de un caracter mai general, în afară de partea lor intimă care e de aproape legată cu eul poetului. Toţi iubim, urâm, suferim, plângem, visăm, filosofăm, rîdem etc. dar numai unul singur concretizează, sub o formă artistică, cele mai adânci înţelesuri, culori şi armonii ale acestor simţiminte şi cugetări omeneşti. Acela este poetul.

In temperamentul şi natura poetului este o urnă unde se păstrează simţirea şi cugetarea în tot ce are mai profund mai delicat, mai fin, mai esenţial. In simţirile şi cugetările poetului este ceva care este al nostru. Poetul care îşi cântă iubirea lui, ne cântă întru câtva şi iubirea noastră. Victor Hugo, în prefaţa volumului I-iu al „Contemplaţiunilor”, voind să lămurească înţelesul vast al lirismului său subiectiv, spune: „Eu sunt voi”. Cutare cititor care 'ţi spune că X. este poetul său de predilecţie, însemnează că cu acel poet are o asemănare de temperament şi de caracter. Sunt simţiri şi gânduri în noi pe care nu le cunoaştem şi pe care ni le deşteaptă, ni le face cunoscute un poet. Se mai poate atunci susţine că subiectivismul nu manifestă decât personalitatea izolată a poetului?

D-l Stoenescu, printre poeţii tineri, ocupă un loc de stimă. In versurile sale se arată aci de un dramatism macabrul, forţat şi morbid, — amintind întru cât-va pe nevrozatul Maurice Rollinat, — aci de un scepticism rece şi batjocoritor; aci umanitar, cald, privind mizeriile sociale, emoţionându-se de ele şi filosofând asupra lor cu sentimentalismul unui Musset, mai puţin expansiv şi elocinte. Mărturisesc că prefer această din urmă notă a talentului D-sale, în locul celor-l'alte. Aşa pare a fi mai natural şi mai sincer. In poeziile sale macabre prea sunt multe răcnete, blesteme, poze şi ceva care seamănă cu o epilepsie; prea multe viziuni fantastice, prea multe aberaţiuni bolnave, une-ori de un efect ridicol. Din potrivă, atunci când e poet social şi psihologic, D-sa produce poeme ca „Maria”, ce este de o frumuseţe şi de o putere impresionabilă rară. Stoenescu are încă o formă corectă, adese-ori artistică, şi în tot-d'auna clară, înţeleasă.

„Decepţiile” sunt în număr de 44.

Ele au forma unor cugetări, unor reflexiuni în versuri. Poetul şi-a însemnat în ele o impresie tristă, un sarcazm, un regret, o durere, o lacrimă. A cugetat asupra timpului şi şi-a zis:

O! Timp! în tot-d'auna
Statornic şi pribeag,
Cu dinţi de copilandru,
Şi unghii de moşneag,
La ce 'ţi slujesc atâtea
Puteri neîntrecute,
Când operile tale
Le laşi-abia 'ncepute?
In nouă luni poţi face
Copilul din atom,
Şi n'ai putut de veacuri
Să isprăveşti pe om!

La câte gânduri nu te îndeamnă aceste versuri! Şi din ele întrevezi, mai ales idealul poetului asupra omului. Cât de imperfect este încă omul! Câte rele, câte lipsuri nu stăpânesc pe acest rege al Naturei! Timpul aduce cu el vecinice schimbări. Omul trăieşte astă-zi în splendoarea unei civilizaţiuni măreţe, se bucură de cele mai înalte foloase ale ştiinţei, de cele mai mari plăceri ale artei, şi cu toate acestea câte din instinctele şi pornirile strămoşilor săi sălbatici nu 'l stăpânesc încă! Poetul ar vrea ca omul să fie tot-d'auna bun, nobil, cuminte şi fericit!

Altă-dată poetul ne va spune cu o ironie amară:

Zic unii,— însă n'au dreptate,—
Că gloriile sunt păstrate
Pentru poeţi şi militari,
Când isbutesc s'ajungă mari...
Dar între bard şi general
Ce glorie se poate-alege?
—Când Bucefal te face rege,
Pegas te duce la spital!

Nu ştiu cum vor impresiona pe citititori aceste versuri, dar ele îmi aduc aminte că unul dintre cei mai mari patrioţi şi poeţi români, Dimitrie Bolintineanu, a murit într'un spital; că dulcele şi tristul Eminescu a murit într'un ospiciu de nebuni; că „palidul Gilber” a murit de foame; şi că astă-zi, în Franţa, Paul Verlaine, — despre care un eminent critic francez zice: „c'est un barbare, un sauvage, un efant... Seulement cet enfant a une musique dans l'âme”; — trăieşte, solitar şi sărac, în camera unui spital.

Am ales aceste două exemple din Decepţiile D-lui Stoenescu pentru a arăta farmecul şi puterea lor sugestivă. Multe din ele ar fi putut să lipsească din volum. Ele nu exprimă nimic şi au un fond banal. Aşa, într'una din aceste decepţii, poetul ne spune că vrând să desmierde părul unei femei s'a pomenit cu el în mână: era o perucă. Aceasta poate să fie o decepţie, dar cel mult o decepţie de... coifeur!

Ştiu că în om şi în viaţă este o mare parte de banalitate. Şi vă mărturisesc că dacă une-ori o tolerez în om si o îndur în viaţă, nici odată însă n'o sufăr în poezie.

Louise Ackermann

Producţiunile poetice ale d-nei Ackermann sunt foarte puţine. Ea n'a scris de cât din când în când, cu toată stăruinţa unora din amicii săi intimi.

Concepţiunile sale cele mai grandioase, unde şi-a revărsat adâncimile gândirei, sunt de sigur cele două-zeci de poeme, numite: „poésies philosophiques”. Asupra lor voiu aţinti mintea cititorului, încercând să scot din ele, în relief, individualitatea psihologică a poetei.

Louise Ackermann nu este una din acele modere Sapho, care nu ştie să ciripească de cât în limba dragostei, iluziilor, beţiei de visuri şi natură. Poeta este o cugetătoare, o filosoafă. In sângele său curge un sânge cu virilităţi barbăteşti. E femeie, şi cu toate acestea îţi va spune, cu un accent de mândrie înaltă: „Ce? inima mea, care o simt că bate, fiind o inimă de femeie, este mai puţin o inimă omenească?”.

Nota filosofică ce reiese din versurile sale este pesimismul. Unii din criticii francezi au văzut cauza acestui pesimism în influenţa ce operile filosofului german Schopenhauer o avusese asupra ei.

Dar pe cât se pare, această afirmaţiune nu stă pe o demonstraţie tocmai pozitivă, căci poeta, încă din cel mai tineri ani ai vîrstei, simţea o înclinare naturală către această fatală pornire a sufletului. Iată o strofă dintr'o poezie: Omul, care datează din 1830, când ea n'avea de cât şeapte-spre-zece ani:

Misérable grain de poussiére
Que le néant a rejeté,
Ta vie est un jour sur la terre,
Tu n'est rien dans l'immensité.

Pesimismul d-nei Ackermann, cu toate acestea, este un pesimism activ, dacă se poate zice ast-fel. In adevăr, pentru lămurirea acestui cuvânt, aşi putea să spun că, în general, toţi pesimiştii cad într'o pasivitate sufletească, într'o descurajare, ce le distruge ori-ce iluzie de viaţă, şi aşterne între el şi viitor, noaptea sumbră a nostalgiei de moarte, de egzilare, „fie ori unde”, — cum zice Baudelaire, — „numai afară din lume să fie”. Ei nu mai văd liman de scăpare, sunt naufragiaţi cari n'au, spre a se agăţa, o aşchie măcar. Devin mizantropi, singuratici, pierduţi. Unii, — şi aceştia sunt poate mai fericiţi, — îşi crează un univers etereu de halucinaţii, de visuri, şi fug din lumea reală, cel puţin cu sufletul. Alţii, din culmile cele mai mistice ale visurilor, recad în realitatea cea mai amară, cea mai sfîşietoare. Aşa este între alţii, Charles Baudelaire, dupe cum se arată în strania sa operă: Fleurs du Mal.

Doamna Ackermann se deosibeşte dintre aceştia. Pesimismul său este mai mult rezultatul profundei sale analize asupra omului şi naturei. In această analiză ea descopere atâtea rele şi mizerii de care e brăzdată viaţa omului, vecinicia lumei. Analistă şi filosoafă, prin cugetare, poetă cu simţirea, — cercetând şi disecând cu una, suferind cu cea-l-altă, — care i-ar fi cel din urmă unghiu de resemnaţie ?.... Să ridice din umeri, să clatine din cap şi să'şi rostească sentenţioasa frază: „Este aşa şi aşa va fi tot'd'auna”!

Dar nu, natura ei nu şovăie, se revoltează, desfide, ţipă, e rezboinică. Işi sfîşie credinţa chiar, se desubjugă de ea, „comme d'un mauvais rêve”, şi cu o cerbicie de ateu, ea spune:

Când Omul de credinţă va fi scăpat,— atunce
Desfidera'i amară spre zei o să'şi arunce;
Va reteza din suflet al viselor mănunchiu,
Şi n'are să mai cadă, spre temple, în genunchiu.
Splendorile naturei pe zeî dacă'i ascunde
El, îndrăzneţ, cu mintea, misterul va pătrunde;
Şi va vedea că nu e în Universul mare
De cât suprema Forţă şi oarba Întâmplare!

In mişcarea literară a secolului nostru, ştiinţa pozitivă a pătruns cu remarcabile înrîuriri. Sentimentul religios, ce a fost mai tot-d'auna unul din elanurile egzaltate ale poeziei, începe a se pierde, a se degrada, a trece între prejudiţiile sociale. Dumnezeu, în spre care poeţii umanitătei au înălţat atâtea imnuri, atâtea osanale, — începând cu psalmii lui David, — acest Iehova misterios, pare a fi acum o problemă rezolvată subt cercetările Arhimezilor pozitivişti. Poeţii, cari se numiseră adesea: îngerii lui Dumnezeu,— devin atei. Privesc această lume îngropată subt noianul mizeriilor şi se întreabă: cine este acela care a creat-o? Şi dacă în adevăr este un El, atunci nu cântece armonioase, prinosuri de slavă şi admiraţiune, ci ură şi blesteme trebuie săi aducem. „Honte à l'homme surtout qui pardonne à son Dieu”, zice Emile Chevé. Iar Mme L. Ackermann:

De e un Dumnezeu în ceruri, e un stăpân tiran, suprem!
Lui nu mă'nchin, ci ars de ură i-arunc 'n faţă-al meu blestem!
Lui să mă'nchin? Lui, care'n lanţuri de suferinţe şi mizerii
A'ncătuşat această lume, — ce-aşi vrea-o ţăndări şi puzderii;
Lui? care'şi face un spectacol din ale oamenilor plângeri,
Din agonii îngrozitoare sub care te sfîrşeşti şi sângeri ?
...........
...........
...........
...........
O! cine ştie, îngrozindu'l cu rezvrătitele blesteme,
De omul ce-a creat, în taină, el, creatorul, — se va teme!
Şi va rostogoli puternic acest păment nenorocit,
De-apururea înmormentându-l în haosul fără sfîrşit!

Este ştiut că una din puternicile învinuiri critice aduse lui Victor Hugo era şi aceia de a fi fost prea mult străin spiritului ştiinţific al secolului. In vreme ce ştiinţele analitice şi ecsperimentale cucereau proporţiuni uimitoare, prin sacrificii şi lupte uriaşe, romanticul poet se afunda tot mai adânc în orizonturile nebuloase ale spiritualismului. Pretutindeni recunoştea egzistenţa lui Dumnezeu, înmărmurit sub ecstazurul de adoraţiune şi umilinţă. Acelaşi lucru s'ar putea spune şi despre Lamartine.

Mme Achermann, într'un singur vers, înalţă o ideie mare ce pare un verdict suprem al conştiinţei omeneşti, rostit către acest D-zeu, dacă este:

Qu'import qu'il soit Dieu si son oeuvre est impie?

Şi în altă parte, adresându-se memoriei lui Pascal:

Nous voulons avant tout, pour la nacelle humaine
Un pilote plus sûr que le mensonge saint,
Et nous repousserrons toute chimère vaine
Qui, come rive ou port, nous offrirait son sein;
Car nous avons élu pour objet de conquête,
Non une illusion, mais la réalité.

Poeta are simţul realităţei. Nu rătăceşte numai în ideal, uitând că menirea unui artist ca şi a unui savant, nu e numai de a privi natura şi omul prin cristalul fanteziei aprinse care amăgeşte şi pierde. Realitatea, cu urîtul şi frumosul ei, trebuie să fie domeniul vecinie al ştiinţei şi artei. „Principiul artei constă în viaţa însă-şi; arta are deci seriozitatea vieţei.” (M. Guyau).

De aci nu putem deduce că omul trebuie lipsit de simţul idealului, care rezidă în însă-şi natura lui. Omul, — omul superior, — pare în adevăr că desfide neantul, în aceste energice şi frumoase strofe:

Făptură efemeră: doresc eternitatea,
Iar când mă înspăimântă, amar, realitatea,
Spre-a mă scăpa de rîsu'l satanic şi brutal,
Mă'nalţ în ideal!
In nopţile frumoase, orgolios, îmi place;
S'admir a lor splendoare cu fericită pace;
Dar dacă mă uimeşte neantul nesfârşit,
Şi eu în al meu suflet ascund un Infinit!

O! infinitul din sufletul omenesc! ... tainic şi nepătruns ca şi neantul, repauzaţi tihnite şi nepăsătoare, ca nişte sarcazme eterne, în faţa însetatei neputinţe omeneşti de a vă cunoaşte, de a vă stăpâni!...

Acela ce se resimnte mai pretutindeni la D-na Akermann este vederea'i analitică ţintită asupra omului, — vedere rece şi pesimistă, dar subt care simţi că inima poetei plânge.

Din: „L'homme a la Nature” desprind un simplu vers:

J'offre sous le soleil un lugubre spectacle,....

Ai zice că e cel mai nemângâiat suspin al suferinţei omeneşti.

Şi atât de mult poeta adânceşte mizera stare a omului, că într'o admirabilă bucată: „Les malheureux”, pare că e interpreta celor nenorociţi faţă de mitologica viaţă de apoi, făgăduită prin graiul Mântuitorului.

E vorba despre această judecată supremă cerească, când toţi de-opotrivă îşi vor primi resplata egzistenţei lor pământeşti. Ingerii trîmbiţează deşteptarea morţilor, subt radierile cerului deschis. Morţii se deşteaptă ... .Nenorociţii se deşteaptă şi ei. Ei cari au suferit în viaţa pământească, vor fi fericiţi eterni în viaţa eternă: „Fericiţi cei săraci, c'aceia vor intra în împărăţia cerurilor”.

Dar ei, liniştiţi şi sumbrii, răspund divinului a tot puternic:

„Dans un sommeil sans fin, ô puissance éternelle!
Laisse-nous oublier que nous avons vécu.”

In aceste mari versuri ai crede că şi această poetă a visat, din când în când, dulcea nostalgie a pesimiştilor: „setea linistei eterne”. Şi nu te îndoeşti de aceasta, când îţi va spune, mai ales, că: omul nu e de cât „l'ébauche imparfaite” al capului de operă ce visase să conceapă natura. Ea vede, sau mai bine zis, simnte în nenorocita făptură omenească ceva fatal, deşert...

Ea a iubit însă...

Fie cât de tristă, cât de sfîşiată de rele viaţa şi lumea, iubirea e poate singura iluzie a fericirei pe păment.

Şi ascultaţi cum plânge inima acestei femei, — răzvrătită şi dură în strigătele ei filosofice pesimiste, — acum, induioşată şi melancolică:

Du compagnon chéri que m'a pris le tombeau
Le souvenir lointin me suit sur ce rivage;
Souvent je me reproche, ô soleil sans nuage,
Lorsqu'il ne te voit plus, de t'y trouver si beau!

Dar mai târziu, sondând rece şi filosofic această eternă poveste a inimilor, pune alături de transporturile mari şi nestatornice ale iubirei, sarcazmul morţei:

Priviţi cum trec, în taină, perechi-perechi iubiţii!
Ei cred că'n lumea toată sunt singuri fericiţii;
Şi'mbrăţişeaţi sub focul amorului lor sfânt,
Işi fac în tot d'auna acelaşi jurământ:

„In veci să fim alături!....” In veci !... cuvânt himeric;
Ce'l amuţeşte mâine al morţei întuneric;
Şi buzele ce-acuma nebune se sărută,
Curînd vor fi ţarină în groapa lor tăcută.

Reiese din simţimăntul iubirei caracteristicul pesimism de care sunt cernite mai toate cugetările poetei.

Din citaţiunile¹ culese până acuma cred a fi izbutit să reliefez psihologiceste, persoanalitatea scriitoarei, reieşită din înălţimea gândirei, filosofică şi socială, care a strălucit cu atâta lumină genială subt fruntea acestei femei.

Dimitrie Bolintineanu

Din depărtarea vremei, împresurată de lumina unei glorii strălucite, figura lui Dimitrie Bolintineanu, reiese într'o atitudine mai impunătoare dintre toate cele-l'alte figuri literare ale epocei trecute. Ivit în nişte timpuri, când predomnea o muţenie tristă pe strunele poeziei româneşti; când mişuia pretutindeni o pleiadă josnică de barzi, cari făceau din fetele de mahala eroine romantice de poieme; Dimitrie Bolintineanu, înzestrat de un adevărat talent poetic, desăvîrşit de o cultură superioară, e menit să trezească un popor de inimi la cele dintâi accente ale inspiraţiunilor sale. Debutul său: „O tinără fată pe patul morţei”, va rămâne în istoria literaturei naţionale, una din marele triumfuri, pe cari rari poeţi le-au avut la începutul apariţiunei lor.

Cam în acest cadru mi se înfăţişează în minte chipul ilustru al poetului, despre care nu mă înarmez să vorbesc nici cu erudiţiunea unui istoric, nici cu adâncimile analizei unui critic; ci cu simplul, cu familiarul meu mod de a judeca, de a simţi, dinaintea unei opere literare. In vremile din urmă, s'au produs numeroase articole relative la scrierile şi viaţa sea şi s'a făcut puţin zgomot prin presa zilnică asupra unui monument înălţat de curând, prin subscripţii publice, pe solitarul său mormânt din satul Bolitin. Pe cât îmi aduc aminte, d. Lupu Antonescu a scris în foiletoanele răposatului „Binele Public” un admirabil articol, cu prilejul desvăluirei bustului poetului, pe scena Theatrulul Naţional din Bucureşti. Acea seară fu o neuitată şi impresionabilă sărbătoare pentru toţi adoratorii marelui poet. Mai anii trecuţi, D. Anghel Demetrescu, începuse în paginile „Revistei Literare” (direcţia St. Vellescu) un serios şi lung studiu, în care se putea intrevede tendinţa criticului de a studia cu adânc spirit ştiinţific viaţa şi lucrările poetului. Pentru întristarea celor mai mulţi, acel studiu s'a întrerupt şi pare pentru tot-d'auna. D. Petre Chiţu a rostit de la tribuna Atheneulul din Craiova o frumoasă şi entusiastă conferinţă despre Bolintineanu, având darul să deştepte o vie admiraţiune, pentru memoria poetului, în inimile unui numeros şi inteligent public ce'l audia.

Afară de acestea, alte memorii, critice şi studii s'au scris încă, mai toate întâlnindu-se asupra punctului suprem de a înălţa cât mai sus meritele acestui poet.

Pe lângă aceste, îţi răsar în amintire iarăşi, câte-va evenimenta mari din viaţa sea. Ştii că el a fost unul din măreţii luptători de la 48, că a suferit egzilul, a mâncat pâinea amară a străinătăţii, a fost ministru sub domnitorul care înfrăţi cele două surori vrăjmaşe: România şi Moldova, a rămas în viaţa lui cea mai curată ecspresiune a omului drept şl cinstit, şi că, în fine, către asfinţitul zilelor, acest titan intelectual, acest sfânt model de patriot, sfârşeşte pe scândurile mizeriei, într'un spital.

Dar iată-mă pornit în largul unor simţiri înfiorate de nervozitatea etăţei şi abia reţinându-mi condeiul, pentru al readuce pe drumul mai dinainte hotărât. Aceste rînduri curg sub impresia momentului şi poate cu ele ajung să învederez mai clar maniera intimă cu care încerc să vorbesc asupra poetului nostru. O poveste sinceră şi caldă a inimei mele, a cugetărei mele, în călătoria ce ele au făcut prin lumea poetică a lui Bolintineanu, — iată ce trebuie să urmărească cititorul în şirul acesta de vorbe.

Activitatea literară întreagă a lui Bolintineanu este vastă. Condeiul său a fost într'o necontenită fecunditate, pană când i-a căzut din mână. Cu toate acestea, cea mai mare parte din aceste producţiuni au o searbădă importanţă şi sunt deci cu totul afundate în uitare. Lucrul e uşor de lămurit: poetul amestecat în viaţa politică a ţărei, nu putea avea tot-d'auna liniştea desăvârşită trebuitoare unui spirit de cugetător. Pe de altă parte, excesul culminant în munca intelectuală, câte-o dată, slăbeşte puterea de originalitate a unui autor. Poetul a încercat să scrie şi romane. Printre cele cari le-a scris, unul singur a avut soarta să aibă un succes aproape egal ca cel pe care le-au avut "Werther" de Göethe, sau "Grazziela" de Lamartine. Acel roman îl cunoaştem cu toţii. El poartă numele unei femei: "Elena".

Dacă ne vom aminti că 'n epoca lui Bolintineanu, în Franţa predomnea în literatură şcoala romantică şi mai ales acel curent lamartinist, plin de tot ce sentimentalismul are mai egzaltat; şi dacă vom cădea de acord să admitem că spiritul literaturei franceze a avut multă înrîurire asupra scriitorilor români de pe acele timpuri, atunci ne este uşor să înţelegem că romanul "Elena" năştea mai mult din aceste două cauze.

In adevăr, Bolintineanu ar fi putut să scrie un roman de moravuri sau un roman psihologic, opera aceasta ar fi însutit gloria sea şi cred că ar fi deschis un început bun pentru literatura romanului, de care suntem pe deplin săraci. Dar el n'a făcut de cât un roman după toate calapoadele romantismului, şi încă al unui romantism decăzut. Şi dacă pe atunci, acea carte devenise o adevărată evanghelie pentru inimile femeilor, azi el oboseşte ochii cititorului de la primele pagini. Subiectul romanului e o dramă de amor nefirească, idealizată, bolnavă şi a cărei eroină moare de oftică. A muri de oftică e destul de natural, însă trebuie ştiut că cei mai multi romantici au abuzat de această crudă boală pană la ridicul.

Ce romane serioase, documentale, s'ar fi putut scrie în epoca aceia! Atâtea tipuri de zugrăvit, atâtea pasiuni de analizat, atâtea moravuri de studiat!... Dar nu, scriitorii noştri, — şi dintre cei mai talentaţi, — alergau la născocirile imaginaţiunei, când ar fi putut să culeagă subiectele de pe drumuri. Ce păcat!

Să nu uităm însă că Bolintineanu nu e de cât un poet şi vederile noastre cată să le aţintim numai asupra versurilor sale. Poeziile toate se coprind în două mari volume, admirabil editate de Socec et Comp.

Genul poeziilor lui Bolintineanu nu este unul si acelaşi. El este când liric, când epic, când pastoral şi chiar satiric, cum sunt: "Eumenidele" şi "Bolintiniadele". Dar în nici o parte, poetul n'a fost mai searbăd ca în satiră. Şi foarte nemerit, D. Lupu Antonescu, compară satira subt condeiul lui Bolintineanu, ca un cuţit tăios în mâinile unui copil.

Poeziile pastorale poartă titlu de "Macedonele". In aceste uşoare bucăţi, sunt descrise mai mult viaţa păstorilor, luptele lor pentru frumoasele păstoriţe, dulcea tovăroşie dintre oi şi ciobani, în sfârşit, pădurile, câmpurile şi livezile cu idilele lor tainice şi uimitoare. O profusiune de imaginaţie! Poetul ne arată pe păstori, ca nişte tipuri clasice, semizei şi feţi-frumoşi: iar pe păstoriţe, ca pe nişte îngeri adorabili. Ei se iubesc, se caută unii pe alţii, îşi dau viaţa pentru o sărutare, mor de dor, plâng după doritele cari i-au uitat etc. etc. Un caleidescop de dragoste!

Câte-o dată eşti impresionat de câte un tablou, un pastel simplu, fermecător, virgilian. Cum ar fi:

La Ohrida la fântână,
Sta pe-o stâncă de profir
Şi plecase pe-alba 'i mână,
Capul ei cu păr de fir.
Ea visa... o, dulce seară,
Pentru ce nu am murit!
Ochii săi se ridicară,
Sufletul mi-a 'ntinerit!
Palid, tremurând ca firul,
Vream să-i zic ceva frumos;
Am roşit, am pierdut şirul,
Şi ea lasă ochii 'n jos.

Genul acesta place prin coloritul descripţiei, prin aierul curat şi sănătos de câmp, de flori, de naivitate, ce transpiră din el.

In egzil, pe malurile poeticului Bosfor, Dimitrie Bolintineanu ne cântă voluptoasele frumuseţi ale Orientului. Şi aci pare a se intrevedea influenţa lui Victor Hugo, care cu mult înaintea lui publicase volumul "Orientalelor" şi ce trebuie să fl impresionat mult pe poetul nostru.

"Florile Bosforului", citite la opt-spre-zece ani, pătrund în imaginaţiune ca un parfum de armonie îmbătător. Eşti cucerit de un farmec cald, dulce, binefăcător. Şi dacă vei fi un student, dintre cei înzestraţi cu o bunicică doză de lene, de visuri, apoi domnii profesori pot să aştepte mult şi bine pană să te mai prindă cu temele de limba latină sau greacă. E o feerie de raze, de stele, de valuri, de reflexe, de lună, de triluri, de privighetori, de coame ca ebenul, de sînuri, de ochi, de sărutări, de cântece, de plângeri o magie frumoasă, eterică, răpitoare!

Nici vorbă, la opt-spre-zece ani, aşa ţi se va pare. O! da, "Florile Bosforului", sunt cântecile celor ce au opt-spre-zece ani. Fericiţii! Fericiţi!

Dar mai târziu? Dar când opt-spre-zece ani au rămas departe şi ai atins pragul decepţiunilor, ai trecut pe subt barierile unor experienţe triste, ai fost şi eşti jocul pasiunilor, mijlocului social în care trăeşti, — atunci? Atunci "Florile Bosforului" îţi par banalităţi, fantezii uşoare, un foc bengal de cuvinte! In vîrsta aceasta, deschidem pe marii poeţi cugetători, cari nu vorbesc despre om în mijlocul naturei, societăţei, în mijlocul propiei sale lumi.

Ce ne spun toate acele flori ale Bosforului? Aşi putea să rezum esenţa lor în următoarele stofe:

Gustă dulcea bucurie,
Astă-zi când ea ne-a surîs!
Mâine dorul o să vie
Să-şi ia locul lui promis.

Cum o floare e ursită
A 'nflori, a se usca,
Viaţa noastă e trăită,
De-am iubit pe cine-va.

Iată: când fericirea vă prinde, n'o lăsaţi să scape; dupe ce-aţi iubit, nu ve mai plângeţi viaţa!.... Cine ştie! poate că poetul are dreptate. Dar.... fericiţii de cei ce nu se îndoiesc!

Poeziile lirice sunt toate elegii, gen în care Bolintineanu, — dupe unii critici, — a exelat. In ele poetul ne vorbeşte de simţirile sale, fie o sensaţie de iubire, fie un dor de egzil, fie o tristeţe de oameni şi viaţă. Bolintineanu, ca amant, e prea ideal, prea abstract, prea aburos; ca egzilat, plângerile lui sunt duioase, dar în ele nu găseşti accente de durere profundă; ca filosof, nu ne prea spune multe nici despre om, nici despre viaţă.

Dar acolo unde Bolintineanu e în adevăr mare, sunt "Legendele patriotice" Ele strălucesc printr'o orginalitate fără seamăn în literatura românească. Ele reflectă adeveratul temperament poetic al lui Bolintineanu. Nimeni nu ne-a zugrăvit icoana Patriei în culori mai plastice, în imagini mai sugestive; nimeni n'a glorificat mai genial trecutul nostru istoric, de cât Bolintineanu.

Încă de mic copil mă impresionase adânc acest tablou măreţ, simplu şi umbrit de o înduioşătoare melancolie:

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde, ostile dormia;
Dar pe-un vîrf de munte stă Michaiu la masă
Şi pe dalba-'i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul meseî, între căpitani,
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.

Pasionatele elanuri patriotice din aceste legende, au cause şi în mijlocul social în care trăia poetul. In anii aceia România să găsea în nefericite împrejurări politice, cari îl făcea traiul amar, desnădăjduit. Şi poate, fără nemuritoarea pleiadă a luptătorilor de la 48, ea ar fi îndurat încă multă vreme dorul de libertate, de independenţă, de renaştere. In acei timpi. Patria era cel mai sfânt cuvent pe buzele tutulor. Bolintineanu, cu aspiraţiuni, cu idealuri în viitor, evoca măririle trecutului pentru o mai profundă împuternicire a acelor aspiraţiuni, a acelor idealuri. Voevozii apar în lumini de eroism şi de virtuţi uimitoare. Străbuna vitejie a românului e titanică, e uriaşe.

Românul

...zece braţe are, zece inimi are,
Inime de foc!

Iar toată această iubire de patrie, Bolintineanu o dogmatizează în versuri admirabile.

Spre pildă:

Dute la oştire, pentru ţara mori,
Şi 'ţi va fi mormântul coronat cu flori!

*

— Dacă vrei iubire-mi să o dobândeşti,
Pentru ţară, Doamne, să mori, să trăeşti!

Insă-şi femeia nu 'şi dă inima de cât eroilor!

Unde este timpul cel de bărbăţie
Când murea românul pentr'o datorie?

*

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare!

*

Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare 'n care nimeni n'a zîmbit!
Viaţa şi robia nu pot sta 'mpreună,
Nu e tot de-odată pace şi furtună!

*

Subt simplele vesminte s'ascunde câte o-dată
O inimă de ură şi de trădări curată,
Precum subt manta de-aur a omului bogat
S'ascunde câte-un suflet de patimi degradat!

*

Cel ce-a sea viaţă ţărei sale 'nchină.
Piere ca lumina într'a sea lumină!

S'ar putea culege încă numeroase versuri de-aceste.

Ele sunt ca nişte sfărâmături din marea inimă a poetului patriot, iar succesul care l-au avut în literatura noastră ar putea fi comparat cu acela pe care l'a avut în Franţa "Cântecile" lui Béranger.

"Legendele patriotice" vor rămâne tot d'auna în literatura naţională şi ele singure sunt de ajuns să facă din Bolintineanu un poet neuitat.

V. G. Morţun

Tînărul deputat socialist este o figură literară simpatică, dar care are un singur defect: nu se ţine de vorbă. Acum câţi-va ani D-sa începuse în revista: Contemporanul un şir de articole critice, privitoare la teatrul nostru. Şirul s'a întrerupt şi autorul n'a mai revenit asupra lui. Mai târziu, cei cari îl urmăreau cu interes şi plăcere sunt surprinşi prin câte-va mici poeme în proză, cari aveau aerul a făgădui că de astă dată ele au ţintit dispoziţia autorului asupra acestui gen. Făgăduinţa însă, — şi ce făgăduinţă plăcută! — ne-a înşelat. Aceasta mie îmi face efectul unei.... cochetării literare. Cred că nu puţini vor fi acei cititori ai D-lui Morţun, pe care D-sa i-a necăjit aşa de mult cu ciudatele sale amăgiri. Şi zic ciudate, pentru că în genul poemelor în proză autorul arăta mult talent. Bucata intitulată "Goana" este un mic cap de operă de o mişcătoare filosofie sentimentală. Este ce-va delicat, cald, blând, şi uneori umbrit de nu ştiu ce tristeţe uşoară, în toate acele poeme, în care se observă uneori înrîurirea bine-făcătoare a lui Turghienef. Ar fi de făcut unele observaţiuni poate in privinţa cător-va inversiuni greoaie de fraze, ce strică şi dă un ton obscur armoniei stilului. In colo însă nu întâlneşti de cât un fond original de sentiment, de imaginaţie şi de cugetare.

Cu toate acestea, pornirea activităţei D-sale literare pare a se hotărî spre dramaturgie. Mărturisesc însă că n'aşi avea curajul să profetisez că de astă dată autorul se va ţine de cuvânt. Dar până acum, D-sa a produs două schiţe dramatice originale: una intitulată Ştefan Hudici (apărută acum câţi-va ani) cea-l'altă intitulată: Zulniea Hîncu (apărută zilele acestea).

Asupra celei dintâi piese, eminentul nostru critic D-nu Ion Gherea a scris o cercetare socială şi psihologică, analizând în aceiaşi vreme şi starea actuală a femeii în societatea burghieză. Asupra acestei din urmă piese, încerc să notez aici câte-va impresii, cari să definească genul teatral al autorului.

Acum câţi-va ani, în Paris, Emile Zola întreprinsese o luptă furioasă înpotriva acelor autori dramatici cari fixase pentru ori-ce lucrare de teatru anume convenţiuni peste cari nici unul din ei nu putea trece. Aşa de exemplu era un calapod convenţional ca ori-ce sfîrşit de dramă să aibă o concluzie morală. Zola se ridică cu drept cuvînt contra celor mai multe din aceste convenţiuni, cari pun arta la carantină, şi proclamă naturalismul în teatru, ca şi în roman. O piesă de teatru trebuie să înfăţişeze una din părţile simple ale vieţei resfrînte prin temperamentul artistului. El se declară în contra acelor sfori cari |se permit unui autor să le mânuiască dupe voinţă în piesele sale, şi cari falsifică o mare parte din adevărul caracterelor şi situaţiunilor piesei. Criticul de la Medan cere ca într'o lucrare de teatru caracterele personagelor să fie juste şi logice, iar în situaţiunile, în care se mişcă acele personage, să nu se intrevadă tendinţa dupe acţiuni de efect şi dupe complicaţiuni care de care mai imposibile şi mai bizare.

Autorul "Zulniei Hîncu" reliefează întru cât-va tipul autorului dramatic întrevăzut de Zola Cele două schiţe dramatice ale D-sale nu sunt de cât tablouri luate din viaţa reală. Autorul îşi îndreptează observaţiunile mai ales asupra acelor clase burghieze stricate, inculte, vanitoase şi imorale, unde poziţiunea socială şi familiară a femeii prezintă numeroase privelişti triste şi ridicule. Terenul acesta, exploatat aşa de mult de Carageali, remâne încă un nesecat izvor pentru romane şi opere dramatice. D-l Mille s'a încercat să ne descrie câte-va scene din viaţa acestei pături sociale, dar n'a izbutit să ne dea de cât nişte simple fotografii searbăde şi ordinare. Naturalismul nu este o fotografiare ezactă a vieţei, căci atunci, cum spunea o dată regretatul Sphinx în "România Liberă": "Dacă natura- lismul ar fi o fotografiare, apoi cine ar putea să ne spuie mai ezact de cât un notar, cum iubesc şi urăsc fetele la sat?" (citez din memorie).

Vom vedea că "Zulniea Hîncu" nu este numai o simplă fotografiare, ci şi lucrarea unui temperament de autor.

Zulniea este fata, — o fată «romanţi-oasă» şi cu germenii eredităţei isteriei întrinsa, — este fata lui Sandu Hîncu, fost slujbaş, dat afară din slujbă, de şi «a votat pentru guvern». Muma fetei şi tiranica soţie a lui Sandu Hîncu este cocoana Tiţa, una din acele penibile Eve, cu un sistem nervos morbid ce ar fi înspăimântat şi pe ispititorul şearpe. Cucoana Tiţa ţine cu ori-ce preţ să 'şi mărite fata. "Trebue să te măriţi, — spunea ea fetei, — eşti săracă şi nu trebue să faci mofturi, Dac'ar fi pe ales n'aşi zice...., ia pe cine 'ţi place... Aşa'i soarta noastră a femeilor, n'avem ce face; măritându-ne trebuie să ne gândim la traiu nu la dragoste".

Fata se cam împotrivea: un mic simţ de demnitate părea că se deşteaptă într'însa faţă de hotărârea neomenească a mamei sale care voia s'o mărite cu sila. Alesul fetei era lorgu Bută. Muma dedese fetei oare-care teorii despre tandreţe cuceritoare, pe care fata le aplică atunci când rămâne singură cu stângaciul şi naivul viitor soţ.

Scena când Zulniea şi lorgu se găsesc singuri, faţă în faţă, este de un rar efect comic. Intr'ensa autorul dovedeşte mult spirit de observaţiune şi fineţe psihologică.

Tinerii se logodesc. In vremea aceasta, Zulniea primeşte o scrisoare din partea lui Turei Tasachi, fiul lui Grigore Tasachi, mare proprietar şi senator. Turei Tasachi învaţă la Paris, adică toacă pe papa la Paris, şi dă mari probe să întreacă pe tatăl său în nebunii şi mişelii de tinereţe. Scrisoarea lui zăpăceşte minţile fetei. Ea arată scrisoarea mame-sei, şi împreună fac planul să atragă pe feciorul bogat în cursă. Ei îşi dau întâl- nire, din care iese o consecinţă grea pentru biata fată şi o simplă mustrare din partea boerului pentru ştrengarul de Turei, care e trimes fără întârziere la Paris.

Situaţia se încurcă. Muma Zulniel încearcă să se plângă lui Grigore Tasachi de purtarea fiului său, dar bătrânul îi făgădueşte să intervie pe lângă puternicii zilei pentru a reda funcţiunea bărbatului său şi să caute a înlezni «avansarea celui de la tribunal». Cel de la tribunal este lorgu Bută cu care se hotăreşte, în sfîrşit, a se căsători Zulniea.

Acesta ar fi sfîrşitul logic şi firesc al piesei. D. Morţun însă ne surprinde, la finele piesei, cu spânzurarea lui Sandu Hîncu, din cauza unei certe ce o avusese cu femeia sa. Ori cât ar reeşi din această ceartă suferinţele, umilinţa şi desperările pe care el le îndurase în tot timpul de când trăia cu această femeie, totuşi hotărîrea lui bruscă de-a se sinucide, tocmai în acele împrejurări, mi se pare nenaturală. Dar chiar naturală dacă ar fi, spânzurarea lui Hîncu, la sfîrşitul piesei, este o întâmplare cu totul deosebită de acţiunea intimă a piesei, care poate lipsi, căci ea strică mult din efectul logic al lucrărei întregi.

Autorul a pus în gura personagelor limbagiul lor particular. Acest limbagiu, vorbit de actori talentaţi, ar produce mult efect comic. Cu toate acestea se găsesc în acest limbagiu unele cuvinte atât de triviale, că autorul ar fi trebuit să le înlăture. Asemenea cuvinte, ne slujind să ne dea expresia unui moment psihic, ele sunt un prisos ordinar, şi întrebuinţarea lor este o greşeală.

In general, această schiţă dramatică pune în lumină un spirit de observaţie larg şi une-ori pătrunderi fine de psiholog. Prin această schiţă autorul pare a ne făgădai alte lucrări şi mai mari, şi mai de valoare. Numai de s'ar ţine de vorbă.

N. Nicoleanu

Din familia poeţilor noştri, cari au părăsit această lume tocmai în splendoarea înflorirei vîrstei şi talentului lor, — sumbra figură a lui Nicoleanu pare a se deosebi într'un relief mai luminos. Este adevgrat că 'n jurul numelui său nu s'a prea făcut zgomot, amintirea morţei sale nu s'a apoteozat nici de guvern, nici de naţiune; iar pe mormântul său, cine ştie dacă va fi crescând vr'o floare, — ce este o emblemă sfântă pe groapa unul poet. El a trecut ca un trubadur pribeag şi melancolic, — ca un trubadur al inimei sale.

El n'a fost un artist de cei îngrijiţi şi pasionaţi de artă, muncind fără obosire să inoveze, să conceapă creaţiuni de-acelea, cari zguduie spiritele unei epoci, statornicesc bazele unei şcoli, unul curent; cari produc revoluţiuni şi evoluţiuni în republica artei. Nu, Nicoleanu nu s'a ivit înregimentat în vr'o divizie literară; nu s'a manifestat cu sisteme şi teorii; — el a fost un cântăreţ singuratic şi firesc, care, — dacă l-ai fi întrebat pentru ce cântă, — ţi-ar fi răspuns cu aceste versuri din plângătoarea limbă a lui Lamartine:

..........Demande à philomèle
Pourquoi durant les nuits sa douce voix se mâle
Au doux bruit des ruisseaux soux l'ombrage roulant;
Je chantais, mes amis, comme l'homme respire,
Comme l'oiseau gémit, comme le vent soupire,
Comme l'eau murmure en coulant...

S'a zis de Lamartine că el a fost poet mai mult prin instinct. Vedea spre pildă, un arbore, la umbra căruia legase cu inima unei copile un vis naiv şi dulce de adolescent; sau revenea pe lângă malurile unul lac, de care se aninau clipele unei fericiri sau dureri stinse, —şi atunci, — nu se putea alt-fel, — figura poetului se nuanţa de umbra unei contemplaţiunî meditativă, sufletul său se încălzea la flacăra amintireî, imaginaţiunea lui visa, şi, — fatalmente. — această stare psihologică trebuia să se concretizeze în versuri, pe un petec de hârtie.

Nicoleanu se apropie de această natură lamartinistă.

Fireşte că nu caut să învederez o asămuire desăvârşită între temperamentul poetului francez şi-al lui Nicoleanu, — aceasta ar însemna că nu ştiu aprecia marea deosebire ce egzistă între amândoi, — dar întru cât priveşte izvorul sufletesc al poeziei, şi la unul şi la altul, curge natural, duios, vag, puţin monoton.

Poeziile lui Nicoleanu au, mai înainte de toate, tocmai acel "ceva" reflectat din sufletul poetului, care 'ţi dă culoarea pură a simţimentelor lui. El nu e un artist meşter. Nu 'l vei surprinde căznindu-se să 'şi ecsagereze simţirea, să 'i dea o vibraţie mai pesimistă, în cadrul unei forme sculptural cioplită. Poezia lui Nicoleanu este caldă, plângătoare, firească, sugestivă. Câte-o dată, par'că o vezi agitată, or puţin sceptică; dar nici o dată dusă pană 'n adâncimea pesimistă a mult admiratului Eminescu.

Un alt punct de remarcat iarăşi mai este faptul, că pe când la cei mai mulţi poeţi ai noştri, — chiar şi în Eminescu, — se resimnte oare-cum influenţa poeţilor sau filosofilor străini, în Nicoleanu absolut nici o înrîurire nu reiese, cu toate că poetul era unul din oamenii citiţi ai epocei sale. Nicoleanu este deci un temperament de poet cu totul original în literatura noastră.

Poeziile sale — puţine la număr, — cuprinse între copertele unui volum foarte simplu şi modest, par a se contopi, sau a se lega într'o unitate intimă în poema: O iluzie pierdută, ce este capul său de operă. Ea a rămas în literatura românească, tot ca "Sburătorul" lui Eliade, "Vara la ţară" a lui Deparaţeanu; "Ruinele Târgovisteî" ale lui Cârlova.

In adevăr, tot ce Nicoldanu visase mai frumos, aspirase cu mai mult foc, se întrupase într'o iluzie, luase forma unui ideal.

Această iluzie, acest ideal a fost o femeie. — Femeia! tot d'auna femeia!

Se înţelege: poetul nu este un burghiez care să tindă la cucerirea banului prin toate mijloacele; nu este un ambiţios care visează un portofoliu de ministru; nu este o mediocritate practică, mulţumită de sine şi de alţii; poetul iubeşte o femeie, — un univers pentru el;— şi iată cum o simnte, cum o vede, cum i se pare:

Intr'a nopţei melodie credeam vocea ta divină,
In senin priveam albastrul ochiuluî tău gânditor,
In surîsul aurorei chipul tău plin de lumină,
Si 'n parfumul dimineţii respirarea ta de-amor.

Nu este aceasta un univers?

Aî crede, cu toate acestea, că poetul n'a iubit în femeie de cât frumuseţea. Atunci am fî fost poate în faţa unei pasiuni trecătoare.

Dar nu, poetul a vrut o femeie bună, simţitoare, sinceră: un înger, — dacă femeile pot să fie îngeri!

Nu ştiai c'o mână cată altă mână să 'ntâlnească,
Şi simţirea altă soră de care să se lipească.
Şi că omul osândit,
Presimţind a suferinţei şi-a furtunelor turbare,
Caută mai dinainte o lumină de scăpare,
Intr'un port mai liniştit.

Dacă această iluzie ar fi rămas vecinic în orizontul eî albastru, de sigur că nici o dată fruntea poetului nu s'ar fi înorat subt o negură de decepţiuni amare, cari i-au zdruncinat toată viaţa.

O iluzie pierdută, — l-a pierdut:

Patru ani mi-am plâns destinul şi mi-am blestemat simţirea,
Patru ani mi-a fost legată libertatea şi simţirea
D-al tău pas amăgitor!

In "Venere si Madonă" a lui Eminescu, întâlnim acelaşi plângere, acelaşi decepţionism de femeie. Poetul îşi blestemă iubita sub cele mai crude învinuiri. Dar de o dată, îşi opreşte mânia, — şi din nou, în ecstazul adoraţiunei, o Iartă şi o roagă să uite învinuirea lui "crudă şi nedreaptă".

Aceasta arată caracterul lui Eminescu blând şi iertător.

"Ilusia pierdută" însă, se sfîrşeşte cu un ţipăt suprem de durere şi ură:

Adio, dar lung adio, lung şi fără revedere!
Aşi dori, femeie crudă, nici l'a doua înviere
Să nu te mai pot vedea!

Ce contrast izbitor între sfîrşitul "Venerei şi Madonă" şi "Ilusiî pierdute"!

Nicoleanu n'a fost nicî satiric, ca cel puţin să 'şi poată rîde de femeie, aşa cum a făcut Eminescu, în satira IV. El n'a ştiut de cât să iubească si se blesteme, când a fost înşelat.

Câte-o dată numai, când îşi reaminteşte fericirile iubirei trecute, pare că se înfioară la gândul că e uitat de tot, că e un nenorocit străin şi fără parte: — si atunci:

Să nu părăseşti iubirei jalnica mea suvenire!
Mai adu-ţi, adu-ţi aminte, — căci la singura gândire
C'aşi putea, uitat de tine, prin lume să rătăcesc, —
Simt că mintea mi s'ar pierde, desperarea m'ar 'nvinge...

Aşa a şi urmat: tristul sfîrşit al poetului se ştie de toţi.

Acea "iluzie" era lumea nâuntrică a poetului; când ea s'a distrus, el s'a văzut rătăcit şi pierdut în lumea din afară.

Trecând la o altă coardă a poeziilor lui Nicoleanu, vedem că el a fost încă un om superior prin virtuţile şi simţimintele sale nobile. EI a plâns pe cel nenorocit, pe cel mizer, şi a biciuit pe conrupători, pe viţioşi, pe tirani. A înfierat pe curtezana "vilă şi tîrîtoare", şi a cântat în versuri de o duîoşie mişcătoare pe copilele căzute din iubire, sau sărăcie. Poemele: "O victimă" şi "Agonia dreptului" vorbesc cu elocinţă în sensul acesta.

El este unul din suveranii nostrii în imperiul inimilor.

Maria P. Chiţu

La intervale depărtate, D-na Maria P. Chiţu a publicat două părţi din „Divina Comedie”: Infernul şi Purgatoriul. — Amicii, cât şi cei cari au urmărit cu interes aceste lucrări îndelungi, aşteaptă acum: Paradisul. Apariţia volumelor sus numite au avut caracterul deplin al unor evenimente literare, lipsite de zgomot şi reclame, neîntâmpinate de fanfarele critice, — ci liniştite, aproape modeste, dar de o modestie ce'şi avea măreţia ei. Este de prisos să mai amintesc ce admiraţii a deşteptat, traducătoarea în Italia, printre fanaticii lui Dante, şi câte omagii, câte onoruri i s'au adus, — în cât numele său, puţin cunoscut aici, se ilustrase deja acolo!

Dar de sigur, nu gloria, — independentă tot d'auna de voinţa noastră, — a ispitit talentul şi munca D-nei Chiţu pentru aşa de îndelungă şi grea lucrare.

Şi apoi, a visa gloria într'o ţară unde Bolintineanu şi Eminescu au murit în spitale, e o nebunie amară — în faţa căreia o femeie înţeleaptă ar zîmbi trist.

Răbdarea şi pasiunea însă cu cari D-na Chiţu urmăreşte de ani întregi nemuritoarea epopeie a lui Dante, au o delicată şi profundă expresie psihologică. D-na Chiţu are pentru marele poet o nesfîrşită admiraţie, ce pare a se concretiza în forma unui cult intelectual.

Admiraţia, în literatură şi artă, are felurite şi complicate manifestări. Ea este în general expresiunea unei adânci uimiri sufleteşti, pe care ţi-o produce o carte, un tablou, o statuie, o bucată muzicală etc. In unele cazuri însă, ea nu are numai caracterul unei simple senzaţii; atunci admiraţia devine un sentiment profund, o pasiune. Artistul pe care îl admiri în acest fel ia aspectul unei fiinţe aproape divină, şi din sufletul tău îi faci un altar; iar opera lui e o lume în care tu trăieşti cu creatorul ei într'o adoraţiune şi înţelegere intimă, şi par'că învăluită de nu ştiu ce misticism voluptos.

O asemenea admiraţiune adese-ori e un semn ce relevează o taină a sufletului. Căci pentru a cunoaşte o fiinţă omenească, trebuie observată în toate, şi mai ales, — spune Maurice de la Sizeranne, — „dacă o găseşti cu o carte în mână, uită-te peste umeri, vezi ce citeşte, şi mai cu seamă ce reciteşte; titlul capitolului, ce 'i place mai mult; părţile unde se opreşte mai mult pentru a cugeta sau a visa”.

Dar e întrebarea: ce cauză produce acest fel de admiraţie? Să fie numai valoarea estetică şi artistică a unei opere? Nu. Acela ce apropie atât de mult sensibilitatea şi toată natura noastră psihică de o operă artistică, este înainte de toate, caracterul moral şi psihologic al acelei opere care este mai familiar sentimentelor şi cugetărilor noastre.

„Meditaţiunile religioase” ale lui Lamartine sunt pentru multe suflete pioase şi încălzite de credinţă, un fel de Evangelie lirică, a căreî cetire le înalţă în extazurl de o melancolie fermecătoare. Un adolescent sensual, sceptic, înzestrat de-o imaginaţie timpurie şi puţin morbidă, va savura „Les fleurs du Mal” ale lui Baudelaire cu un deliciu brutal şi rafinat. Exemplele în acest sens s'ar pu- tea înmulţi şi dezvolta pe o scară cât de întinsă.

D-na Chiţu a întrupat admiraţiunea sa pentru Dante într'o formă literară: traducându'l. Traducerea d-sale nu se mărgineşte a se arăta ca o frumoasă lucrare de talent. Felul de-a admira dupe cum am arătat mai sus îşi are farmecul său. Sunt diferite maniere de-a gusta operile literare : traducerea, — când autorul este străin, — este una din acele manieri. Din acest punct de vedere judecat, traducerea este o plăcere delicată, un lung şir de emoţiuni simţite, lângă o masă de lucru, într'un cabinet intim şi singuratic, sub liniştea prietenoasă a orelor de noapte.

Prin aceste voluptăţi intelectuale, adese-ori, ne îndulcim si ne facem mai aristocratic visul vieţei.

Ele ne feresc de multe din trivialităţile şi deşertăciunile egzistenţei. Cugetarea, când nu'şi găseşte mediul el în lumea exterioară, se egzilează în artă.

Admiraţia este dulce ca şi iubirea. In familia admiratorilor, cum i-am definit în aceste câte-va rînduri psihologice, figura D-nei Chiţu are un profil simpatic şi care la rîndul său inspiră — admiraţiune.

Mihail Zamfirescu

Admirabilul critic francez Jules Lemaitre, vorbind despre Octave Feuillet, îsi aduce aminte că în vîrsta adolescenţei romanele bătrânului academician îi fermecau imaginaţiunea şi sentimentalismul egzaltat, ce 'l stăpâneau la epoca anilor tineri şi visători. Şi această amintire pare că varsă în călimările criticului cerneala simpatiei şi bunei-voinţe cu care îşi propune să studieze operile romanticului scriitor.

Deschizndu-mi pe masa de lucru volumul poetului Mihail Zamfirescu, mi se deşteaptă în minte suvenirul anilor de student. Versurile acestui poet făceau pe atunci deliciul orelor de limba greacă şi latină, al căror profesori, — două mumii care nu erau cel puţin egiptene, — stau cu totul departe de ştiinţa de-a te predispune către limbile lor moarte. Şi în locul lor, poetul Zamfirescu mă fermeca, îmi da aripi. Această amintire îmi deschide plăcerea de a vorbi de poet într'un fel intim, familiar şi din toate punctele de vedere simpatic.

Mihail Zamfîrescu este o figură interesantă în literatura noastră. Nu este un cugetător, nu este un filosof, dar în general mai toate poeziile sale gravitează într'o atmosferă de originalitate.

Recitând din nou volumul său, am descoperit calităţi ne zărite pentru un cititor superficial. Şi două din aceste calităţi sunt cea d'intâiu: o vădită emancipare de subt şcoala, sau mai bine zis curentul elegiac, de care Dumitru Bolintineanu a abuzat atât de mult şi ce înbolnăvise aproape pe mai toţi tinerii din epoca sea; a daua calitate este absoluta lipsă de poezii patriotice, vecinica banalitate a celor mai mulţi poeţi din generaţiunea trecută.

Aceste două calităţi, printre altele, constituesc, — dupe mine, — o favorabilă însemnătate pentru poet.

In adevăr, D-nii autori ai manualelor de poetică română, deosibesc din trunchiul poeziei şi ramura numită elegia. Elegia este un gen plângător, duios, semănând mai mult a jale, de cât a durere. Eu unul mărturisesc că nu prea am multă înclinare pentru acest gen. Imi place, dar nu mă mişcă profund, nu mă face să simnt şi să cuget îndelung, citind o bucată elegiacă. Atunci însă când un scriitor exagerează această notă, mi-e cu desăvârşire nesuferit. Din această cauză poate Bolintineanu e adeseori ne gustat în elegiile sale. Intr'o elegie inima e sfârşită, bolnavă; nu energică şi elocintă, cum ar fi subt neastâmpărul unei dureri, unei pasiuni mari. Singurul Lamartine a dat elegiei o înălţime lirică eşcepţională. Dar să ne grăbim a o spune: Lamartinii sunt rari.

Poezia patriotică mi se pare cea mai uşoară şi cea mai banală gamă în literatură. Ce este mai lezne de cât să pui la un loc: patrie! eroi! stindarde! sânge roman! străbun! Plevna şi Griviţa! toate acestea amestecate cu puţin entusiasm, pentru ca să scoţi gata o odă patriotică. Şi cred că mai în nici o parte nu s'a făcut mai larg abuz de cântece resboinice ca pe la noi. Printre alte cauze, aceasta vine şi din sărăcie de cugetare, din sărăcie de cultură. Pentru genul patriotic mărturisesc că am foarte puţin gust. Şi socotesc că afară de legendele patriotice ale Iui Bolintineanu şi unele din ale lui Alexandri, scrise cu prilejul rezbelului Româno-Turc, în colo tot ce s'a scris în acest sens e o pleavă de nimicuri pe care timpul le va spulbera, mai târziu sau mai curând.

Poeziile lui Mihail Zamfîrescu s'ar putea deosebi în două categorii: 1: liricile în care şi-a cântat feluritele sale simţiri; 2: baladele, legendele şi poemele, de cari o mare parte a volumului e plină.

Liricile sunt aproape toate consacrate iubirei. Aceste poezii sunt mai mult nişte cântece, nişte armonii simple, izvorâte nu dintr'o simţire nemărginită şi vecinic în neliniştile patimei, dar gentile, fireşti şi ce puteau să îmbete sufletul unei femei. Un cer cu lună, o vale cu şoapte de izvoare, cu ciripiri de paseri, un colţ de natură în sfârşit, erau pentru poet locuri ce sugeraţi în simţirea lui dorinţa de a iubi, de a'şi chema iubita în fermecătoarele, în caldele, în dulcile sînuri ale naturei. Şi i-se pare chiar că acolo unde el iubeşte şi natura iubeşte. O! înşelătoare dar nepreţuite iluzii ale inimei!....

Auziţ'l:

Când totul se 'ncântă
De-o sfântă
Visare de-amor,
De ce în plânsoare
Tu oare
Ineci al ei zbor?

Şi în altă parte:

Până când unda dulce şopteşte,
Vino cu mine, iubita mea,
Căci tinereţea ce ne zîmbeşte,
Trece ca ea!

Şi iarăşi:

Şi de când mi-ai surîs mie
Cerul nu mai e 'norat,
Steaua nopţii e mai vie,
Aierul mai parfumat.

Este de netăgăduit că dupe aceste versuri, luate la întâmplare, se poate uşor judeca uşurinţa poeziilor de dragoste ale lui Zamfirescu. Ele abia dacă sunt ca nişte suspine şi zîmbete ale unei inimi mai mult calmă de cât pasionată, mai mult veselă de cât tristă. Dar şi aceste versuri au melancolia lor. Există poezie adevărată fără melancolie? se întreabă un poet francez.

Iubita poetului care era fericirea şi idealul vieţei sale a murit. E aşa de nestatornică fericirea!.... Şi iată'l cum plânge:

Bate vântul şi cu sine
Duce frunzele în zbor,
Steaua nopţilor senine
E 'nvălită într'un nor!

Vântul serei altă dată
Mî-aducea cântecul său,
Şi din cer luna-amorată
Surîdea visului mcîi.

Fără ea, pe căi străine
Azi mă pierd în lungi veghieri,
Şi trăiesc, — dar port în mine
Un deşert plin de dureri.

Poetul însă s'arată adese ori lipsit de credinţă în femeie. Şi par'că l-ai ghici că în adâncul sufletului avea scris faimosul cuvânt al lui Hamlet: "Slăbiciune!,... acesta este numele teu femeie!".... Poemele: "Irena" si "Nocturna" arată îndestul nestatornicia şi amăgirea iubirei de femeie. Dar mai ales această sarcastică strofă din poezia "Somnulenţa" ce este admirabilă:

Femeile şi ele sunt tot aşa frumoase
Dar tot aşa perfide ca 'n timpuri fabuloase,
Candoarea şi constanţa.... un văl aeriform!
Surîsul lor adesea îl sorb în voluptate,
Dar când încep a'mi spune de-amor, de-eternitate.
Adorm şi dorm dorm!....

Poate că tocmai acest scepticism uşor a scăpat inima poetului din adâncurile pasiunilor mari. Am spus-o şi mai repet: Zamfirescu nu e un filosof, un cugetător. Un poet filosof chiar din acest scepticism ar fi putut să ne cânte sfâşierile inimei când e stăpânită de necredinţă.

Genul fantastic al baladelor şi legendelor, Zamfirescu l-a întrebuinţat mult şi adese-ori cu succes. Unele din ele servă mai mult ca fund scenic ale unei clare şi grave realităţi. Printre acele se poate citi mai ales: "Balada Dracului". Pe când alţi poeţi au glorificat atrocităţile rezbelului, au coronat cu imnuri pe suveranii rezboinici, au cântat triumful omorului, — el, din potrivă, satirizează această măcelărie omenească, înfăţişând-o cu culorile el monstruoase şi grozave:

Când regii dupe masă nu pot să doarmă bine
Ei dau representaţii ce se numesc rezbel,
Şi pun două popoare să lupte între sine
Cu arme ce dau moarte, le 'mping către măcel.
..........................................
Orchestra întonează un cânt de bărbăţie
Şi tunul zvîrle bombe ce zboară săcerând
Victima ce 'n ţărînă se 'nclină 'n agonie,
Se strâmbă de durere, ecspiră blestemând.

Nu preţuiesc oare de zece ori mai mult aceste versuri de cât toate "patrioticile" barzilor noştri rezboinici? Şi nu sunt ele mai morale, mai omeneşti? Ce vor sugera ele în mintea omului? De sigur, oroarea şi dezaprobarea acestor fatale teatruri de încăierări, armo- nizate de spazme şi vaiete, înroşite de sânge şi ce aduc atâta mizerie şi ruină. Şi nu te fac ele încă să gândeşti la acea frăţie universală când numai ştiinţa, artele şi munca vor trebui să fie eternii suveranii al umanităţei? Câte gânduri bune şi ideale nu'ţi ocazionează ase- menea corecte şi bine cugetate versuri!.... De aceia poetul despre care vorbim, merită admiraţiunea urmaşilor şi cade să ocupe un loc demn în literatura noastră.

In "Balada Nebunilor" este iarăşi fondul unui realism învăluit în cadrul fan- tasticului. Aci e vorba de un fel de Neron modern care vrea să puie finalul tiraniei şi corupţiunelor sale printr'o distrugere supremă a bogăţiei, femeilor, legilor şi paraziţilor săi. Şi în vreme ce el făcea acest plan, alergând pe uliţă, mulţimea înfuriată îl trimetea la ospiciu. In acest nebun, eu unul, intrevăd lumea mişeilor, tiranilor şi ecsploatatorilor, sub care geme o plebe aşa de numeroasă şi aşa de nenorocită.

Printre poeme, "Cerşetorul" e un mic cap de operă. Cei cari din colegii mei de Liceu vor citi aceste rînduri, îşi vor reaminti satisfacţiunea ce le-o dam odinioară, recitând această bucată, de pe catedră, cu voce tare şi declamatoare.

In adevăr, acest plâns al desmoşteniţilor din poema lui Zamfirescu, ne îndemnă chiar să facem o chietă pentru un cerşetor ce'l întâlnirăm într'o zi pe uliţă. Bătrânul primi un pumn de gologani şi această caritate îl încremeni de bucurie, în cât abia putu articula câte-va mulţumiri.

Inainte de a sfârşi, voiu mai adăoga câte-va aprecieri şi asupra formei din poeziile lui Zamfirescu. Ea nu are o armonie caracteristică, cum ar fî de egzemplu a lui Eminescu; adese-ori e plină de neologisme şi cuvinte ce par a fi fost create de Bolintineanu, Cu toate aceste nu e o formă greoaie, silită şi neînţeleasă. Şi deja lipsa acestor defecte constitue o calitate.

In fine, Mihail Zamfirescu este un poet care se citeşte.

Lazăr Şaineanu

Cartea, — despre care voiu vorbi mai la vale, — a avut o ciudată sugestie asupra mea. Citind-o în liniştea odăii mele, seara, mi-am reamintit anii mei de student. Mi se părea că învăţ o lecţiune, că 'mi împlinesc o datorie de şcolar, subt farmecul lenevos al nopţei, care te împinge mai mult către visuri de cât către învăţătură. Dar teama că a doua zi voiu da ochii cu profesorul neîndurat şi puţin amabil cu lenea şi visurile mele, îmi risipea aiurările imaginaţiei, îmi statornicia atenţiunea minţei pe pagina cărţei unde sta fixată chinuitoarea lecţie.

O! anii mei de-atunci !.. . Camarazii mei împrăştiaţi pe nenumăratele cărări ale vieţei, — unii uitaţi, alţii morţii! Banca mea vechie!.... Proverbialele mele absinţe la limba lui Sophocle! Cum vedeţi, de la început m'am împrietenit cu opera didactică a D-lui Lazăr Şăineanu, care poartă ca titlu: Autorii români moderni,

Operile didactice însă nu se judecă cu inima, vor zice unii. Poate că se înşeală, şi cu atât mai mult cred ast-fel cu cât în toată lucrarea D-lui Şăineanu este o atmosferă intelectuală aleasă, o familie de scriitori cari au scris cu multă inimă. Şi de ce să nu cred că însu-şi autorul, în culegerea de modele din autorii români, nu s'a călăuzit de unele sensibilităţi şi gusturi ale inimei cari conduc adese-ori, în fondul unei produceri literare sau artistice, mai just de cât spiritul? Cu toate acestea o analiză rece şi dreaptă se impune prin însăşi importanţa, în sine, a unei lucrări de asemenea natură.

Cartea aceasta are caracterul unei antologii româneşti. Incercări de felul acesta s'au mai făcut, dar tot-d'auna fără un deplin succes. Trebuie să recunoaştem, că în cele mai multe cazuri, cărţile didactice sunt mai mult nişte calculate afaceri de librărie. Profesorul care se hotăreşte să dea la lumină o lucrare didactică, se preocupă mai puţin de materialul intelectual de cât de căştigul bănesc ce il-ar putea aduce o ast-fel de lucrare. Asa că nu rare ori această tendinţă conduce chiar la neonestităţi literare, cu alte vorbe la plagieri, după cum a avut prilejul s'o dovedească în atâtea rânduri interesanta revistă din Iaşi; Contemporanul.

Opera D-lui Şaineanu face o fericită abatere de la această regulă după cum va reeşi din cercetarea de faţă. Autorul ne prezintă în cartea sa cele mai ilustre figuri din familia noastră de poeţi şi prozatori. Fie-care scriitor, în parte, are o scurtă notiţă biografîcă-critică şi câte-va modele din operile sale.

De la autorul unei asemenea lucrări se cere o vastă cunoştinţă a literaturei ţărei sale, un spirit critic fin şi pătrunzător şi un gust estetic ales. D-l Şaineanu a încercat să fie ast-fel. D-sa nu s'a mărginit a ne da câte-va note şi date biografice, ci chiar aprecieri critice. In această privinţă d-sa a izbutit uneori să ne dea unele note critice pline de justeţe, altele încălzite de o nuanţă de emoţiune sinceră, cum este aceia consacrată uitatului poet Cârlova; altele-însă sunt cu desăvârşire incomplecte şi superficiale, cum sunt acele privitoare la Veronica Micle, de la Vrancea şi alţii. De eczemplu despre Veronica Micle autorul nu ne spune de cât că "e născută în Iaşi" şi că "a scris o serie de poezii destul de reuşite cari apărură în volum cu duoi ani înaintea morţei sale". Aceasta este o notă critică menită să dea unui şcolar idele despre versurile poetei? Eu cred că nu. D-sa putea să ne spue ceva despre caracterul liric al acestor poezii, cât şi despre forma lor. Acest laconism mi se pare cu desăvârşire greşit. Tot în acest sens, D. Şaineanu mai păcătueşte prin aprecierea prea deasă a operilor unui scriitor dupe vederile altor critici. Socotesc că ar fi fost mai bine ca D. Şaineanu să nu fi aplicat, în aceste notiţe critice, de cât propriile sale vederi. In această manieră s'ar fi întrevăzut mai clar personalitatea de critic didactic a D-lui Şaineanu.

O altă lacună, — şi poate cea mai mare — este lipsa unor scriitori însemnaţi, pe care autorul a uitat să 'i pună în cartea D-sale, sau i-a înlăturat cu dinadinsul. Şi într'un caz şi într'altul, lacuna aceasta este gravă. In adevăr, D. Şaineanu ne spune în prefaţa cărţei că n'a colecţionat de cât figurile scriitorilor în deobşte recunoscute. Dar ce însemnează recunoaşterea în deobşte a unui scriitor? Este ea o apreciere supremă, dreaptă şi desăvîrşită? Câte mediocrităţi recunoscute de obşte şi câte talente ignorate! Ah ! ce bizară e gloria aceasta! Eminescu scrisese ani întregi şi abia câţi-va prieteni îi citeau poeziile. Când poetul îşi pierdu minţile, obştea 'l recunoscu. Târzie şi tristă glorie! Autorul trebuia să ţie seamă de relativitatea acestei recunoaştere a obştei.

In cartea D-sale suntem foarte surprinşi de lipsa unor autori ca D-nii Gheorghe Sion, lonescu Gion, Th. D. Speranţă, Duiliu Zamfirescu, Petrino, Mihail Zamfirescu şi alţii. Aşi fi dorit să ved în D-l Şaineanu un judecător simpatic şi drept, care să dea locul cuvenit fie-cărul scriitor român care a adus un prinos de muncă la dezvoltarea literaturei noastre.

Şi lucru curios, D-l Şaineanu nu poate fi învinovăţit de lipsă de gust literar. Din potrivă, cartea D-sale conţine cele mai admirabile modele din scriitorii nostri. Se vede bine că autorul a depus o atenţiune şi plăcere rară îngrijea de-a alege tot ce putea fi mai distins.

In acest sens, lucrarea D-sale, până acum, este cea mai bună. Ea are chiar aspectul unei colecţiuni de bucăţi de versuri şi proză, interesantă nu numai pentru un şcolar, ci şi pentru un cititor cult şi de gust.

M. Guyau

Omul, căruia aparţine acest nume, întruneşte în el trei mari individualităţi intelectuale; filosof, estetician şi poet. Moartea îl răpi la trei-zeci şi trei de ani!... Şi pe când la această vîrstă, alţii abia întreved orizonturile depărtate ale gloriei, el este deja ajuns pe o culme înaltă de nemurire, către care privesc cu respect şi adoraţiune o lume vastă de admiratori.

In adever, Guyau, — ca şi Taine, ca şi Renan, ca şi Henri Béyle, şi alţii din acelaşi familie de cugetători profunzi şi sensibili, — are astă-zi, chiar printre cititorii români, adevăraţi adoratori, cari îi citesc şi îi gustă operile cu un nesaţiu nepotolit. Profesorii de cursuri superioare liceale îl recunosc ca unul dintre cei mai ştiinţifici esteticiani, şi multe din teoriile sale asupra artei sunt expuse elevilor cu o putere de convingere sugestivă. Tinerii cari se ocupă serios cu literatura îl ridică mai presus de mulţi filoxofii moderni; iar cel cari i-au văzut portretul, în fruntea uneia din scrierile sale postume, — chip de blond cu doi ochi par'că ar fi de femeie : dulci şi melancolici; cu frunte lată, peste care ar pluti nu ştiu ce abur invizibil de vis-cugetare, — acela, — şi aici poale mărturisesc un simţiment mai mult personal, — simnt o durere adâncă pentru aceste capete geniale consumate aşa de timpuriu de propiul lor geniu.

D-l Alfred Fouillée, — amicul şi comentatorul său, — ne spune într'o schiţă biografică despre dânsul că, pană în cele din urmă momente, păstrase seninătatea de suflet a unui martir în faţa morţei. Această resignaţie este una din teoriile sale asupra vieţei, — un fel de pavăză mai puternică în potriva loviturilor pe cari ţi le dă soarta şi oamenii.

Fără resignaţiune, omul devine un revoltat, un desnădăjduit, sau un pesimist. Vom vedea că acesta este unul din fondurile principale ale poeziilor sale asupra cărora încerc să notez câte-va impresiuni şi reflexii.

Vom vorbi dar numai de Guyau, poetul.

Toate versurile sale se coprind într'un volum de 200 de pagini, sub titlul simplu: "Vers d'un philosophe".

Guyau este un poet cugetător, un poet filosof, — ca şi Sully Prudhomme, ca şi M-me Louise Ackermann, ca şi Eminescu, la noi. El vrea, mai înainte de toate, poetul să fie om. Jongleorii şi scamatorii de rime sunătoare, de versuri miraculoase, ca Théodore de Banville, Gauthier sau toţi acei artificiali nebuloşi cari se numesc decadenţi, îi sunt cu desăvârşire nesuferiţi şi nu le îngăduie în templul poeziei nici un altar, pe care să 'şi jertfească prinoasele religiunei lor artistice.

Adeverata poezie are ca fond : cugetările şi simţirile adânc cugetate şi simţite; iar forma nu trebuie să fie de cât expresiunea lor justă şi logică. «Simţul cel mai profund aparţine adese-ori cuvintelor celor mai simple». Când deschidem dar volumul de versuri al acestui poet, trebuie să găsim o oră bună de linişte şi atenţiune a minţei. Guyau nu este poetul care să ne încânte cu câte-va strofe gingaşe, uşurele; să ne omoare puţină vreme cu câte-va delicioase armonii de versuri, — cum buneoară ar fi la noi Teodor Şerbănescu, Matilda Poni sau alţii. Pe Guyau îl citim ca să cugetăm, ca să fîlosofăm.

Alt-fel, la ce bun zadarnica muncă a versurilor?

Quel est donc ce caprice étrange, ô ma pensée,
De quitter tout à coup les grands chemins ouverts,
Et de venir ainsi, palpitante et froissée,
T'enfermer dans un vers ?

Care e această iresistibilă putere? Tot el ve va respunde:

Serais-je donc moins libre avec toi, Poésie,
Si je m'abandonnais sur ton sein sans retour?
Une chose ressemble à ta douce harmonie:
Je crois que c'est l'amour!

Savantul părăseşte cugetarea lui rece cercetătoare din faţa problemelor sociale şi filosofice ce'l preocupă, şi îşi abandonează fruntea pe sînul poeziei, pentru că e dulce şi armonioasă ca iubirea. Acest fapt învederează sensibilitatea lui filosofică, ce învăluie într'un miraj subţire de imaginaţiune, de vis, cugetarea sa de savant. Eminentul psiholog Paul Bourget a observat cu adânc spirit de analiză diferite cazuri de sensibilitate la savanţi iluştrii ca Renan, Taine, Michelet şi alţii.

Dinaintea marelor probleme omeneşti, creerul cugetă de o potrivă cu inima..

Poetul a cercetat adese-ori misterul nesfârşit, ce învălue universul ca o poveste vecinie turburătoare de minţi, Creerul lui a fost dureros si neobosit preocupat. Dar în acelaşi timp.

... du sombre infini j'ai senti quelque chose
Entrer en me blessant dans mon coeur enivré!

Inima a fost şi ea pătrunsă.

Pe lângă această sensibilitate fină şi vibratoare, un spirit de analiză pătrunzător, desăvîrşeşte personalitatea psihică a lui Guyau. Fenomenele eului omenesc, ca şi fenomenele naturei şi societăţei, ating cugetarea lui, îl impresionează simţirea, reflectându-le prin prizma clară a cercetărei analitice.

Vede o copilă jucându-se cu păpuşea şi închipuindu-şi că e mama ei. Iluziune de copil... iluziune de om... acelaşi lucru. Toţi avem nevoie de aceasta dulce amăgitoare! Fără iluzii, viaţa n'ar avea sens, sau n'ar fi. Se înşeală acei cari cred că au pierdut toate iluziile. Nici o dată ele nu se pierd toate. Remân tot-d'auna într'un colţ ascuns al sufletului câte-va, uitate, de cari poate nu ne dăm seamă, dar cari ne ţin de viaţă, or cât de amară ni se pare. Frica de moarte nu mi-o esplic de cât prin legătura aceasta dintre viaţă şi iluzii. Fără iluzii s'ar muri aşa de lezne...

Ce quit fait la grandeur de notre pâle terre,
Globe éteint au hasard dans les cieux emporté,
C'est qu'elle est le seul coin du mode o ú l'on espére.

Dar ce rămân în urmă, din tot ce- am cugetat, ce-am simţit, ce-am lucrat, ce-am sperat?.... Ce lăsăm în acest gol întunecos şi depărtat al trecutului? Amintirile!... Viaţa n'are poate nici un farmec mai trist, mai dureros şi mai divin, de cât amintirile. Această aducere aminte, când vagă, când clară, de zilele noastre duse pentru tot d'auna în haosul vremei, are nu ştiu ce parfum de melancolie, venit de departe, ce 'ţi umple une-ori ochii de lacrămi şi sufletul de un sfîşietor regret.

Poetul a analizat acest adânc simţimânt omenesc într'una din cele mai frumoase bucăţi ale sale: "Le pasée".

Nous ne pouvons penser le temps sans en soufrir.
En se sentant durer, rhomme se sent mourir...

Şi în altă parte, revăzându-şi locurile copilăriei, se simte înmărmurit în faţa unei pierderi pe cari tocmai acolo o înţelege:

C'était moi-même, hélas, moi que j'avais perdu.
Oh ! comme j'étais loin!...

Iluziunea şi amintirile sunt doue din puternicile farmece ale vieţei. Dar viitorul? Viitorul cu necunoscutul seu, cu aspiraţiunile sale, cu vecinicul seu "mâine"?

L'avenir fait pour moi tout le prix de la vie.

Ce vor zice pesimiştii? Ei cari, sau se afundă în poetizările falşe ale trecutului, — ca Eminescu ; sau nu ved nici un mijloc de scăpare, ridică din umeri şi rostesc cuvintele "să despreţuim viaţa", — ca Leopardi ; — sau azvîrle ţipete de revoltă unei Dumnezeiri fictive, — ca M-me Ackermann, — sau visează la distrugerea totală a omenirel, — ca Hartmann. Ce vor zice ei, citind acest vers simplu, dar bărbătesc şi sincer?

Le bonheur le plus doux est celui qu'on espère.

Guyau nu e un pesimist. Natura cu frumuseţea ei eternă şi nepăsătoare îl impresionează şi îl atrage; zărind un uvrier onest şi muncitor, dupe o zi de oboseală, rezemându-şi capul de sânul unei femei bună şi dulce, cugetă la fericirile şi bucuriile ce le poate gusta omul din iubire. Rar o cugetare neagră, sau un reflex palid de scepticism îl întunecă mintea. Poezia lui întreagă este însă înfăşurată de o melancolie uşoară şi dulce, fără care versurile lui ar avea aierul unor cântece vesele şi banale.

Volumul Iul Guyau trebuie să ocupe într'o bibliotecă, — cum zice aşa de admirabil Jules Lemaitre, — "le coin des sages et des consolateurs".

Alex. Vlahuţă

Ştiu că nu spun un lucru nou afirmând că, la noi, poeţii se citesc puţin. In mediul nostru, unde lupta pentru câştig este aproape singura ocupaţie a uneia din cele mai numeroase clase sociale: burghezimea ; unde poporul zace într'o desăvîrşită ignoranţă, iar păturile aristocratice vegetează în splendorile luxului şi superficialitatea culturei, — negreşit că artele, — şi în special poezia, — nu pot să-şi creeze o patrie. Şi bieţii poeţi remân nişte egzilaţi, cu singura speranţă, — cum zice Schiller, — de-a şti că au un loc rezervat în Cer!

Dar vai! azi nici poeţii nu mai cred în Cer!... Cu toate acestea, ei cântă încă.

Lipsiţi adese-ori de încurajare, de susţinere, de entusiasm, — atmosfera sufletelor poetice, — ei meditează, simt, scriu, — mai mult: pot să găsească chiar editori! Pentru că, poezia judecată mai psihologiceste, nu este de cât o manieră de-a trăi; şi apoi, se găsesc şi "amici necunoscuţi", — cum i-a numit aşa de dulce profundul Sully Prudhomme, — cari citesc, înţeleg, admiră şi iubesc pe poeţi.

Si:

Nos poémes parfois dous revienneat bénis,
Chauds d'un accueil lointin d'âmes hospitalières.

Să nu se spună că publicul nostru nu citeşte. Vă înşelaţi, citeşte: politică ordinară şi romane stupide. Aşa că nu e de mirare să vedem cum, în ţara nostră, gazetele de senzaţii şi cărţile cele mai neroade, sunt mijloace foarte sigure de-a face bani. Gustul prost şi ignoranţa publicului sunt, pentru mulţi, terenuri de exploatare. E un pericol, o corupţiune intelectuală, pe care n'ar trebui s'o tolerăm.

Un ast-fel de mediu este încă foarte prielnic dezvoltărei mediocrităţilor. Talentele cari se ridică mai pre sus de spiritul mediului, vor deveni, fatalmente,— decepţioniste.

Citiţi pe Vlahuţă. El este figura cea mai tristă şi mai interesantă a poetului decepţionist Poeziile lui ve vor face să înţelegeţi durerosul efect al "dezacordului între trebuinţele noastre de civilizaţi şi realitatea cauzelor exterioare", exprimându-me cu cuvintele analistului psiholog Paul Bourget.

Triumful mediocrităţei în artă îl revoltează:

Arta nu'i de voi. — In lături, stârpnturi fără simţire,
Ce daţi zor lumei blajine cu de-a sila să v'admire!

Alte-ori îl înduioşează amar, îl face să cugete la trista soartă a artistului de talent, şi ca un bătrân sceptic, dă sfaturi de o melancolie înţeleaptă:

A, nu'ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate.....
.....................................
Nu, nu te-aştepta să'ţi fie cu flori calea semănată.
Munca de artist e crudă şi e tristă-a ei răsplată.

Dezacordul între sufletele acestea superioare, nobile şi mediul social, dă naştere la două tabere de oameni: unii ajung revoltaţi, vrăjmaşi ai întocmirei sociale moderne, visători ai unei lumi viitoare (socialiştii); alţii se retrag în ei însă-şi, "comme dans un linceul" cum zice poetul Richepin. Aceştia sunt decepţioniştii sau pesimiştii, — între care intră şi poetul nostru Vlahuţă.

Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ţi în tine însu-ţi liniştea şi fericirea.

Dar în această izolare, în această singurătate a sufletului, ce rămâne artistului drept mângâiere? — Arta!

Cultul pentru frumos este refugiul cel mai curat şi mai divin pentru sufletele poetice rănite de mizeriile şi anomaliile societăţei. Acest cult are farmecul dulce, senin, bine-făcător, ca şi religiunea pentru unele suflete credincioase.

Se întâmplă însă ca în această izolare poetul să se simtă prea singur. Atunci el caută un ideal, un tovarăşi cu care să'şi împartă solitutinea sufletului. Şi cine poate întrupa acest ideal, dacă nu o femeie?

D-1 Ion Gherea ne arată, — cu o sinceră părere de reu, — că Vahuţă ca şi Eminescu, n'are un ideal socialistic despre femeie. Foarte adevărat. Dar criticul n'a voit să 'şi lămurească pentru ce poetul nu şi-a format un ast-fel de ideal. Starea psihică a poetului decepţionat e reflexivă, liniştită, melancolică, sensibilă. Lui îi trebuie un suflet de femeie care să se asemene cu al seu. Deci idealul ce 'l va visa, va fi o femeie frumoasă, sensibilă, cugetătoare, — care să 'l înţeleagă şi să 'i realizeze visul de fericire al sufletului seu singuratic şi trist. Iar când poetul şi-a găsit acest ideal, el îi va spune, cu o mulţumire blândă şi duioasă:

Şi 'n trista mea singurătate,
A fost să te înduri să vii;
Vieţei mele 'ntunecate
Stăpână pururea să 'i fii.

Este un ideal de femeie pe care îl visează toţi acel artişti sensibili, visători şi singuratici, — dupe cum a exprimat dulcele şi profundul Sully Prudhomme, în aceste strofe aproape geniale:

Il leur faut une amie à s'attendrir facile,
Souple à leurs vains soupirs comme au vents le roseau,
Dont le coeur leur soit un asile,
Et les bras un berceau.
Douce, infiniment douce, indulgente aux chiméres,
Inépuisable en soins calmants ou rechauffants,
Soins muets comme en ont les mères,
Car ce sont des enfants.

Il leur faut pour témoin, dans les heures d'étude,
Une âme qu'autour d'eux ils sentent se poser,
Il leur faut une solitude
Où voltige un baiser.

Şi lângă un asemenea ideal, refugiat în cultul artei un poet decepţionist şi psiholog, îşi crează felul seu de-a gusta, de-a înţelege, de-a visa, acest etern nimic, care se numeşte: viaţa.

FINIS.

Nota: Lucrarea păstrează ortografia ediţiei din 1891.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA