| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Balaurul1
La mijlocul drumului,
La puţul porumbului
Văzui floarea câmpului,
Dar nu-i floarea câmpului,
Şi-i chiar ochiul şarpelui,
Şarpe lung cu solzii verzi,
Nici să-l vezi, nici să-l visezi.
Cel balaur din păcate
Înghiţise jumătate
Trup cu arme ferecate,
Trupuşor de voinicel
Ce striga mereu din el:
„Sai, bădiţă ortomane,
Că m-ajunge la ciolane!
Sai, bădiţă, de mă scoate,
Că m-apuc' fiori de moarte!"
Iată-n lungul drumului
La puţul porumbului
Că venea, mări, venea
Pe balaur de-ntâlnea
Un viteaz de ortoman
Pe-un cal negru dobrogean.
„Măi balaur! striga el,
Lasă trupul tinerel,
Că te curm pe jumătate
Să-mi răscumpăr din păcate."2
Şarpele se zvârcolea
Şi cu şapte limbi grăia:
„Ortomane,
Hoţomane!
Bate-ţi negrul
Pe de-a-ntregul
Şi te du, şi fugi de mine
Că nu-i bine nici de tine."
„Şerpuliţă,
Dinţi de criţă,
Am un paloş de oţel,
Lasă trupul tinerel."
„Taie-mă, nu mă tăia,
Nu mă las de prada mea,
Ist copil chiar din pruncie
Maica sa mi l-a dat mie,
Că ades îl blestema
Şi-i zicea când îl culca:
„Culcă-te, alină-te
Şarpele sugă-mi-te!"
Cel viteaz de ortoman
Izbea negrul dobrogean
Şi cu pala lui cea nouă
Pe balaur tăia-n două,
Apoi trupul înghiţit,
Plin de rane, otrăvit,
El în cârcă-l ridica,
Sus, la stână se urca
Şi în lapte mi-l scălda,
De venin îl curăţea
Şi cu viaţa-l dăruia.
Apoi, mări, cât trăia,
Fraţi de cruce se prindea3
Şi-mpreună voinicea
Pe balauri de stârpea!
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea I: Legende-balade cântece bătrâneşti, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. Românii au multe crezări în privirea şerpilor, unele întemeiate pe ispită, altele născute din închipuire. Aşa găsim în poveştile şi în baladele lor nişte fiinţe fantastice sub nume de balauri care au trup de şarpe şi grai omenesc, şi care, când se luptă cu vitejii feţi-frumoşi, se lovesc cu ei în buzdugane, iar când alung vreo pradă, o alung cu o falcă-n cer şi cu una în pământ. Însă ei sunt totdeauna învinşi de către feţi-frumoşi şi tăiaţi în multe bucăţi care cearcă a se împreuna până ce asfinţeşte soarele.
Acei balauri se rudesc cu dragonii popoarelor Apusului. Ca şi aceşti, ei sunt păzitori de comori şi de fete mândre de împăraţi, răpite de dânşii.
Românii cred încă că pietrele scumpe se formează din spuma gurii şerpilor şi că cuiburile lor sunt adevărate comori de brilianturi şi de rubinuri.
2. Superstiţia poporală pretinde că de fiecare şarpe ucis, Dumnezeu iartă un păcat.
Sunt câteva zile în an, începând de la Sfântul Petru, în care se zice că ies şerpii la drum. Atunci se face mare ucidere de aceste reptile. Unii şerpi însă au privilegii de a fi respectaţi, de pildă acei de casă. Ei, ca şi barzele de pe acoperişul casei, şi ca rândunelele de sub streaşină, sunt oaspeţi neatinşi, fiind apăraţi de legea sfântă a ospeţiei ce domneşte din vechime la români.
3. A se prinde fraţi de cruce e o datină antică ce impune datorinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sângelui. Când doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor. Acest obicei mistic, care în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecare tradiţii de pe timpul cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii hristianismului la români.
Romanii vechi încă aveau mare respect pentru şerpii de casă, pe care îi îmblânzeau şi-i primeau la masă, de-i hrăneau cu lapte.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
