| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Blestemul
Pe cel deal, pe cel colnic
Trece-o pruncă ş-un voinic,
Voinicelul hăulind
Şi pe murgul netezind,
Iar pruncuţa suspinând
Şi din guriţă zicând:
„Ia-mă, bădiţă, călare
Că nu mai pot de picioare.
Drumu-i greu şi grunţuros,
Nu mai pot merge pe jos!"
„Puiculiţă, chip frumos,
Eu te-aş lua bucuros,
Dar mi-e murgul sprintenel
În picioare subţirel,
Murgu-i mic şi drumu-i greu,
Abia duce trupul meu,
Trupul cu păcatele,
Mijlocul cu armele."1
„Nu ţi-e milă şi păcat!
De la părinţi m-ai luat,
Şi-n răi codri m-ai băgat!
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu!
Să te duci, bădiţă, duci
Pan-îi pica rob la turci,
Cu picioarele-n butuci
Şi cu mâinile-n cătuşi!
Să te-ajungă dorul meu2
Unde-a fi drumul mai greu!
Să te bată jalea mea
Unde-a fi calea mai grea!
Murgul să se poticnească,
În creştet să te trântească,
Mâna dreaptă să-ţi sclintească,
Mâna stângă
Să ţi-o frângă,
Să ţii dârlogii cu dinţii,
Să mi te plângă părinţii,
Să te-nsori de nouă ori3
Ca să faci nouă feciori.
Să te mai însori o dată
Ca să faci numai o fată...
Ei să treacă şuierând
Când te-ar auzi plângând,
Ea în palme să-ţi tot cară
Apă tulbure ş-amară.
Tu să bei, să bei mereu
Gândind la blestemul meu!4
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea I: Legende-balade cântece bătrâneşti, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. Pistoalele, paloşul sau iataganul se purtau înainte într-o chingă lată de curea ţintuită ce se numea seleaf (cuvânt turcesc) şi care cuprindea mijlocul trupului.
2. Pentru cine înţelege puterea dorului, nu poate fi blestem mai amar decât acela exprimat cu atâta poezie în strofa aceasta. Dorul ce alungă pe călător şi jalea ce îi bate sufletul reprezintă o imagine de o rară frumuseţe.
3. „Mulţimea copiilor, averea omului", zice românul.
Partea aceasta a blestemului e cu atât mai cruntă, că ea atinge una din credinţele cele mai scumpe românului, menindu-i nouă feciori nepăsători de suferinţele părintelui lor.
Românii au multă dragoste pentru copii. Când un copil e singur la casa omului, el este numit unicelul; când sunt doi, ei sunt chemaţi ochii capului; iar dacă moare vreunul, părinţii zic plângând că l-a îndrăgit Dumnezeu.
4. În locul acestui vers, unii cântăreţi zic: „Câte lacrimi am plâns eu".
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
