Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Alecsandri

    Călătorie în Africa. De la Biaritz la Gibraltar

    Dlui l. Alecsandri

    Iubite frate!

    — De 12 ani acum, de când călătoresc prin deosebitele părţi ale lumii, tu mă urmăreşti cu ochii şi cu sufletul. Dulcea iubire de fraţi, care ne leagă împreună, naşte în inima ta o grijă tainică asupra soartei mele de călător, soartă expusă la tot soiul de întâmplări, şi adeseori de pericole. De aceea preocuparea mea cea mai necontenită este de a-ţi scrie din toate colţurile pământului unde mă aflu, pentru ca să-ţi dau semn de viaţă şi să te îndemn a fi liniştit în privirea mea, căci este un Dumnezeu priitor pentru călători. Eu acum am sosit la Gibraltar, această stâncă uriaşă acoperită cu tunuri englezeşti; şi peste câteva ore plec la Maroc, spre a vizita în grabă coastele Africii, pân-a nu intra în Spania. De vroieşti a cunoaşte cum am făcut drumul până aici, îţi trimit jurnalul meu de călătorie. Adio; ia-ţi copiliţa pe braţe şi spune-i că moşul ei are să-i aducă de jucărie pe sultanul de Maroc.

    (Gibraltar, 1853)

    I

    Tovarăşul meu de drum

    Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, pierdut în fundul golfului de Gasconia, pe ţărmurile Oceanului, şi îmi petreceam zilele într-o necurmată plăcere. De la fereastra salonului meu, ochii mei se primblau fără saţiu, când pe albastra şi mult măreaţa întindere a mării, când pe tainica nemărginire a cerului. Închipuirea mea, urmând zborul ochilor, se legăna pe vârful argintiu al valurilor şi, lunecând până în fundul orizontului, mergea adeseori de se oprea, ca o pasăre călătoare, pe catargele corăbiilor ce treceau în depărtare. Câte voiajuri plăcute am făcut astfel! câte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca de pe jilţ!

    Când răsărea soarele şi întindea un văl de aur pe faţa oceanului, mă coboram degrabă pe malul nisipos şi mă aruncam în valuri. Răcoarea lor mă pătrundea şi îmi cauza o mulţumire nespusă; mişcarea lor mă legăna ca pe un copil în braţele mamei sale. Însă, deşi câteodată îmi treceau pe deasupra capului valuri mari şi mă făceau să înghit fără voie apă amară şi sărată, deşi altă dată ele, zdrobindu-se chiar în pieptul meu, îmi frângeau şalele şi mă dau peste cap, aceste mici întâmplări adăugau o nouă mulţumire petrecerii mele de înotător.

    Într-o zi, însă, marea fiind liniştită şi limpede, mă depărtai de mal mai mult decât obişnuit, înotând pe spinare fără a vedea încotro mă îndreptam, căci ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor.

    Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai ameţit, până ce atinsei fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum de a rămânea acolo, mă izbii puternic în sus, şi într-o clipală părui în faţa apei, boldind ochii de jur împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lîngă mine, ieşind din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a unui tânăr englez.

    Ne uitarăm unul la altul cu multă mirare şi puţină mânie şi, închinându-ne apoi ca într-un salon, legarăm o convorbire foarte interesantă între noi:

    — Frumos carambol am făcut împreună! Oceanul a slujit de biliard şi capetele noastre de bile.

    — O! ies.

    — Te-am lovit tare?

    — O! ies.

    — Îmi pare foarte rău. Te-ai cufundat adânc?

    — O! ies, până în fund.

    — Ca şi mine; şi ai înghiţit ceva apă sărată ?

    — O! ies, ca vro două litre.

    — Şi eu nu mai puţin. Eşti englez, domnule?

    — O! ies; dar d-ta ?

    — Român!

    — De la Roma?

    — Ba de la Moldova.
    — Hau!

    Trebuie să fac aici o observare. În convorbirea englezilor cuvântul afirmativ O! ies! (aşa) şi exclamarea hau! joacă un rol foarte mare; ele corespund cu caracteristicul îhî şi cu poznaşul elei al românilor.

    După această scurtă convorbire, englezul şi eu plecarăm către mal, înotând unul lângă altul, şi, pân-a nu ajunge, tovarăşul meu zise:

    — M-am scăldat astă-primăvară la Cadix în Marea Mediterană şi m-am înecat de două ori...

    — Şi n-ai murit nici o dată?

    — Nu.

    — Bravo! Eşti tare la viaţă.

    Englezul meu începu a râde cu mulţumire şi mă întrebă de cunoşteam Cadix?

    — Nu-l cunosc încă, îi răspunsei; dar am de gând a pleca din Biariţ peste trei zile, pentru ca să întreprind un voiaj în Spania.

    — Hau!... Ai de gând să mergi în Spania?

    — Dar; am de mult dorinţa de a vedea această ţară plină de minuni.

    Englezul se opri puţin, înotând în loc, şi îmi zise:

    — Domnule, am făcut cunoştinţă împreună prin un chip neobişnuit, lovindu-ne în capete şi înecându-ne pe jumătate, pân-a nu ne vedea la faţă. Toate aceste împrejurări mă fac a dori cunoştinţa d-tale mai de-aproape şi mă îndeamnă a te ruga să-mi dai voie ca să te întovărăşesc în călătoria d-tale.

    Această propunere neaşteptată mă făcu şi pe mine să mă opresc în loc şi să arunc un hau englezesc.

    — Bine, domnule, îi zisei, nu este o lună de când ai vizitat Spania, şi acum vrei iar să începi acest voiaj?

    — O! ies! dacă mă primeşti ca tovarăş de drum.

    — Te primesc cu mare mulţumire.

    — Când plecăm?

    — La 18 a lunii, adică peste trei zile.

    — Şi unde ne întâlnim în ziua plecării?

    — În Baiona, pe Piaţa de Arme.

    — Prea bine; adio.

    — A revedere.

    Iată cum se întâmplă de-mi găsii un tovarăş de călătorie tocmai în fundul Oceanului.

    II

    Malposta

    A treia zi după această întâmplare, îmi luai ziua bună de la bătrânul marinar care mă găzduise în vreme de patru săptămâni la Biariţ şi, zicând adio măreţului Ocean, plecai la Baiona, unde ajunsei după o oră de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de aşteptat până la plecarea malpostei, o întrebuinţai primblându-mă prin oraş, cu gând de a găsi pe noul meu tovarăş de călătorie.

    De la ciocnirea capetelor noastre în sânul mării, nu mai dasem cu ochii de el şi, prin urmare, dacă n-aş fi ştiut cât e de serioasă parola unui englez, aş fi considerat propunerea lui de a mă întovărăşi în Spania ca o propunere făcută în apă şi căzută în baltă. În curând însă îl zării pe piaţa teatrului, aşezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele şi bând un grog fierbinte. El mă aştepta în costumul său de turist, costum demn de însemnat prin mulţimea buzunarelor şi prin mărimea bumbilor.

    Cum mă zări, englezul îmi dete un gud morning şi mă strânse de mână cu o amicie care îmi sclinti degetele.

    — Unde mergem mai întâi? îl întrebai.

    — La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitol.

    — Şi de la Tuluza?

    — La Nima, ca să vedem ruinele romane.

    — Şi în sfârşit?

    — La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania.

    — Foarte bine; însă nu socoţi c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe marginea Spaniei, să intrăm îndată pe pământul ei?

    — Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată coasta Spaniei: Barcelona, Valencia, Cartagena, Malaga etc., până la Gibraltar. De aici ne îndreptăm spre Cadix, şi de la Cadix începem adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitând: Sevilia, Cordova şi Grenada. Pe urmă ajungem la Madrid, unde ne oprim câtă vreme ne-a plăcea, până a ne întoarce în Franţa. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă voieşti ca să trecem îndată munţii Pirinei, eu sunt gata să te urmez ori pe unde vei merge.

    — Planul d-tale este prea bun şi îmi place, cu atât mai mult că eu am obicei a călători fără marş-rută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei mele. Haideţi dar pe la Marsilia, şi să ne fie călătoria fericită!

    — Ol rait răspunde tovarăşul meu. Şi amândoi veseli, sprinteni ca nişte şcolari în vacanţă, ne ducem la biroul malpostei, ne suim în trăsură şi plecăm din Baiona pe la 11 ore.

    Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsună sub copitele lor, şi în curând ambele oraşe Baiona şi Saint-Esprit, despărţite prin râul Adur, rămân în urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri.

    Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este f[...]ndoială malposta; şi dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul numit Bas-Pirinei.

    Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce corespondenţele cu cea mai mare repejune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute. Călătorii trebuie dar să se îngrijească a lua cu ei provizii, căci altminteri ar fi expuşi a rămânea nemâncaţi şi nebăuţi de 24 ore întregi, împrejurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului.

    Şoseaua trece de-a lungul munţilor Pirinei, în mijlocul unui şir necurmat de grădini frumoase, de livezi îmbelşugate şi de câmpii răcorite prin râurile Adur şi Gava. Ori încotro se îndreaptă ochiul, întâlneşte privelişti romantice, casteluri noi şi elegante, parcuri pline de o veselă verdeaţă, în vreme ce fundul orizontului este cuprins de minunata panoramă a Pirineilor. Adaugă pe lângă aceste o climă plăcută, un cer limpede şi albastru, o şosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici şi o inimă voioasă de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să fie mulţumit şi să uite toate necazurile vieţii?

    Tovarăşul meu părea pătruns de o adâncă mulţumire sufletească şi începuse a cânta o arie englezească foarte originală, deşi puţin armonioasă. Caii, speriaţi, se vede, de acel cântec, alergau cât ce puteau; roţile zburau pe pietrişul luciu al şoselei; clopoţeii aninaţi de gurile hamurilor zuruiau vesel; postaşul pocnea din bici necontenit şi glumea cu toate nevestele ce întâlnea pe drum; copacii de pe marginea soşelei fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, lungiţi pe perinele trăsurii, fumam cu plăcere şi priveam prin fumul albastru al ţigaretelor câmpiile şi munţii care păreau că se învârteau împrejurul nostru.

    După puţină tăcere, tovarăşul meu şi eu ne uitarăm mai cu luare-aminte unul la altul, cu gând de a face o cunoştinţă mai de aproape şi, după un examen desăvârşit de vro cinci minute, rămânând mulţumiţi de fizionomiile noastre, începurăm a grăi:

    — Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod. Cum e mai bine.

    — Cu adevărat; şi pe lângă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una din cele mai frumoase părţi ale Franţei, sub un cer limpede şi albastru care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald.

    — Eşti poet, domnul meu?

    — Câteodată... când vreau să uit lumea; dar d-ta ?

    — Şi eu cânt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trâmbiţă.

    — Plăcut instrument!

    — Îţi place?

    — Foarte mult... de departe.

    — Te cred. Ştii pentru ce am învăţat a suna din trâmbiţă?

    — Pentru ca să alungi splinul1, poate?

    — Ai ghicit. Sunt acum doi ani de când mă apucase această boală grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare şi îl face să dorească a scăpa de viaţă prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul. Îmi întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumii şi, într-un cuvânt, mă împinsese chiar pe marginea mormântului, căci hotărâsem a mă împuşca.

    — Şi cum ţi-ai schimbat hotărârea?

    — în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; când era să trag cocoşul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o trâmbiţă sunând o bucată jalnică din opera Lucia a lui Donizetti; însă într-un chip astfel de ciudat, încât m-a umflat râsul ca pe un nebun şi mi-a răcorit splinul.

    — Şi drept recunoştinţă pentru acest instrument care ţi-a scăpat viaţa, ai hotărât să te faci trompetaş?

    — Dar; şi de atunci îmbuc trâmbiţe şi rup urechile celor ce mă ascultă, de câte ori vine de mă cearcă urâtul.

    — Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cât vom fi împreună.

    Englezul începu a râde şi îmi făgădui că m-a scuti de acea plăcere în toată vremea cât vom călători amândoi. Eu îl încredinţai asemene din parte-mi că nu-i voi citi nici o poezie, şi astfel ne făcurăm cei mai buni amici din lume. După încheierea acestui tratat intre noi, aprinserăm două ţigări rumene de Havana, care ne făcură să gândim fireşte la ciubucul turcesc şi, prin urmare, la voiajurile în Orient.

    — Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul.

    — Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson.

    — Dicson? doctorul Dicson.

    — Dar; un tânăr foarte plăcut, adevărat gentlman, nalt, purtând ochelari.

    — Ochelari de aur?

    — Întocmai; îl cunoşti?

    — Cunosc o persoană asemene precum zici, dar se numeşte Covlei... Nu-i el.

    — Acest Dicson era mare amator de cafea turcească şi cunoştea toate cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atât din partea Europei, cât şi de pe malurile Asiei; însă îmi mărturisea că nimeni în lume nu ştia să facă cafea mai bună decât dervişul Abdalah-Osman, pe care îl întâlnise el în drumul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervişului să-i trimită o pereche de metanii de calembec, drept mulţumire pentru minunatul felegean de cafea ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-şi împlinească făgăduinţa. Aflând în sfârşit că eu era să mă pornesc de la Constantinopol ca să merg la Brusa, îmi încredinţă perechea de metanii şi mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aş întâlni cumva în călătoria mea.

    — Şi l-ai găsit?

    — L-am găsit.

    — Cum, unde şi când?

    — La anul 1845, între Ghemlic şi Brusa, în Asia. Plecasem din Constantinopol pe un vapor turcesc, cu gând de a merge să vizitez Brusa, vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor ce se înalţă din sânul ei ca lăncile unei armii de uriaşi, precum şi prin frumoasele materii de mătase lucrate în fabricile sale. Debarcând la Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic al Mării de Marmara, tovarăşii mei şi eu ne suirăm pe cai şi luarăm drumul Brusei.

    Cărarea ce duce la acest oraş, bătută de copitele cailor şi ale cămilelor, trece peste câmpii şi colnice acoperite cu o iarbă sălbatică şi mirositoare, şi călătorul este expus, în vreme de şase ore, la razele arzătoare ale unui soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pielea lui.

    Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte şi ni se părea că aveam fiecare câte un boţ de iască în gât. Setea ne muncea fără milă şi ne silea să răcnim turceşte: aman! când din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe malul unui mic pârâu. Câţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde oazis chiar lângă cărare şi împrăştiau o umbră drăgălaşă împrejurul lor. Îţi poţi închipui bucuria noastră!

    Ne coborâm îndată de pe cai şi dăm năvală la izvor; dar pân-a nu apuca a bea, un bătrân ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi şi ne opreşte de a face o asemene nebunie, căci, osteniţi şi înfierbântaţi cum ne găseam de pe drum, ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghiţeam cât de puţină apă rece. El ne sfătuieşte să ne odihnim mai întâi vro cinci minute la umbră şi ne pofteşte pe nişte rogojini curate care îi serveau lui de pat.

    Bunătatea întipărită pe faţa acestui om ne îndeamnă a primi invitarea lui, şi dar, fără întârziere, ne şi lungim sub paltini, aşteptând cu nerăbdare învoirea lui, pentru ca să sorbim dintr-o duşcă pârâul întreg. Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minut, un secol! În sfârşit cinci minute se împlinesc!... Săltăm în picioare cu ochii ţintiţi spre izvor; dar iată că bătrânul derviş ni se înfăţişează cu o cutie de rahatlocum şi cu o tabla de pahare cu apă.

    Evalah! Işalah! Maşalah!... Într-o clipală cutia şi paharele sunt deşarte, setea noastră stinsă, şi mulţumirea noastră cu atât mai mare că bătrânul ne aduce îndată pe o altă tabla mai mică câteva felegene de cafea; dar ce cafea! o minune de cafea, plăcută, parfumată, demnă de un sultan! Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulţumiri necunoscute; credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri.

    Numai un singur om pe lume era în stare să facă asemene cafea, şi acel om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la Constantinopol. Adresându-mă deci la dervişul bătrân, îl întrebai:

    — Nu eşti d-ta Abdalah-Osman?

    — Benim, răspunse dervişul.

    — Cunoşti pe Dicson-Bei?

    — Eve.

    — Dacă eşti Abdalah-Osman şi cunoşti pe Dicson-Bei, iată o pereche de metanii de calembec ce m-a însărcinat amicul nostru ca să ţi le aduc, ca un suvenir pentru minunata cafea ce a băut la d-ta. Zicând acestea, am dat metaniile bătrânului Abdalah-Osman; iar el îşi dezmierdă barba cu o adâncă uimire şi îmi făcu trei temenele, în vreme ce încălecam pentru ca să-mi urmez drumul la Brusa.

    Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte şi, deodată, lovind tare cu pumnul în trăsură, făcu jurământ ca să meargă la anul viitor în Asia şi să se oprească la jumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeaua vestită a lui Abdalah-Osman. Nu ştiu de mai există încă acel pustnic cuvios, care de mai mulţi ani acum vieţuia singur pe malul unui pârâu necunoscut din Asia şi care avea de mulţumire a da tuturor călătorilor rahatlocum, apă proaspătă şi cafea gratis; dar ce ştiu de sigur este că, dacă el nu s-a dus încă să-şi primească răsplata cuvenită în raiul lui Mohamed, negreşit are să facă cunoştinţă cu englezul meu la anul viitor.

    În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se cobora spre apus într-un ocean de flăcări, şi razele lui străbăteau ca nişte săgeţi de aur printre frunzele copacilor. Munţii Pirinei se înveleau treptat cu o mantie roşietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe poalele dealurilor; cerul limpede şi transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subţire şi albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis, lucirea argintie a câtorva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur uriaş, se îndrepta spre culmea munţilor şi părea că zbura către cuibul său, ascuns în naltele stânci ale Pirineilor. Era acum momentul tainic când toată natura se pregăteşte pentru odihna nopţii; ora în care sufletul se pătrunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu.

    Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roş împestriţat cu felurite cusături şi, acoperindu-şi capul, se înfundă în colţul caleştii, unde începu curând a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe gânduri şi, în dulcele leagăn al malpostei, mă repezii până la Moldova.

    Îmi revăzui ţara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă şi, supus farmecului acelei dulci reverii, mă simţii rătăcind în lumea drăgălaşă a suvenirelor... Însă un hop al trăsurii mă trezi din acel vis frumos lângă tovarăşul meu de drum, ce avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul ţuguiat ce îi cădea pe nas.

    Acum umbrele nopţii acoperiseră pământul, şi copacii se zăreau ca fantasme din altă lume ce se alungau pe câmpi, până ce se pierdeau în întunericul depărtării. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele cădeau de-a lungul cerului, lăsând o urmă argintie după dânsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca nişte mari brilianturi pe omătul din vârfurile Pirineilor.

    Tot era în lume tainic şi adânc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturii, în nemişcarea obiectelor ce ne înconjurau, repejunea malpostei sem[...]ndoită, tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe şosea, o pată lungă de lumină, în care caii se zăreau călcând în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dânşii ca nişte balauri negri.

    Îmi închipuiam că mă aflam în împărăţia fantasmelor, răpit de carul unui geniu de noapte şi urmărit de hârâitul grozav al unor balauri nevăzuţi. Însă luna se ridică încet pe marginea orizontului, şi, la gingaşa sa lumină, fantasmagoria pieri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pământ, şi cruntul lor hârâit se pref[...]n nevinovatul horăit al englezului ce dormea cât şapte la spatele mele.

    De-ar putea cineva să stenografieze toate gândurile care trec prin mintea omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volume întregi de idei înalte şi de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă ochii. Adormii ca un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon jucând parola cu Papură-vodă. A doua zi mă trezii în Tuluza.

    III

    Tuluza, Nima, Marsilia

    E un spectacol foarte curios pentru un călător de a asista la deşteptarea unui oraş şi de a-l surprinde în toaletă de noapte.

    Cum începe ziua a se ivi, oraşul începe a bui de nişte sunete surde şi depărtate, care încet-încet se tot măresc ca fluxul mării. Ici-colea, se arată câte un om de-abia deşteptat din somn şi care trece repede şi dispare ca o stahie în umbra deasă a străzilor. Unde şi unde câte o fereastră sau câte o uşă de magazie descoperă forme omeneşti învelite în halaturi şi încoronate cu scufii de noapte; iar cu cât lumina creşte, străzile se umplu de suflete ca un mare furnicar.

    Toate casele dau drumul afară unui număr de locuitori care se răspândesc prin oraş şi, lucru demn de însemnat! deodată, ca şi când ar fi ieşind din pământ, se înaintează din toate părţile mulţime de vite, de căruţe şi de oameni încărcaţi cu provizii. Atunci vuietul se preface în zgomot; mii de glasuri, mii de răcnete se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor şi cu durduitul carelor pe paveaua oraşului. Unii strigă marfa ce au de vândut, alţii se sfădesc pentru preţ şi toţi delaolaltă ascuţesc glasurile lor; iar mai ales dacă în acel vălmăşag vine de se adauge şi răgetul măgarilor încărcaţi cu panere pline de legume; dacă în vremea acestui concert asurzitor se întâmplă să treacă pe uliţe un regiment de soldaţi conduşi de sunetul darabanelor, apoi nu-ţi rămâne alta de făcut decât să-ţi astupi urechile şi să împungi de fugă în lume.

    De la ferestrele otelului în care mă oprisem şi care se află pe piaţa Capitolului, am asistat la un asemene spectacol. Acea piaţă mare, din pustie ce era când sosirăm în Tuluza, se acoperi în curând cu sute de panere pline de provizii şi cu o poporaţie întreagă de precupeţi veniţi de la ţară. Un ocean de verdeţuri se întindea sub ochii noştri, şi grămezi nalte de ouă se ridicau în mai multe punturi ale pieţei, ca nişte stânci de marmură albă; dar peste două ore, ouă şi verdeţuri, păsări şi poame, într-un cuvânt, toate acele provizii se făcură nevăzute, căci sute de servitoare şi de bucătari se aruncaseră asupra lor ca un nor de lăcuste pe un lan de grâu verde.

    Englezul meu privea această scenă cu o nespusă melancolie omenească! Cea dintâi grijă a omului, cea mai neapărată nevoie a acestei fiinţe, ce se crede de neam îngeresc, este a se îndopa ca oricare alt dobitoc. Stomacul este tiranul omenirii!

    Eu făceam alt soi de observări mult mai puţin filozofice, dar totuşi întristătoare. Privind mărimea pieţei şi regula care prezida la vânzarea proviziilor zilnice ale oraşului, îmi aduceam aminte de medeanul glodos al Sfântului Spiridon din laşi, unde, când vezi carnea zvârlită pe tărăbi şi poamele ascunse într-un nor negru de muşte, îţi vine să te hotărăşti a muri de foame!

    Vestitul Capitol al Tuluzei nu răspunde nicidecum la ideea ce naşte numele lui, căci, departe de a avea vro asemănare cu monumentele romane, el este un simplu palat ca toate palaturile moderne şi serveşte de curte judecătorească. În sânul său gâgâieşte claia vorbareţă a avocaţilor, de dimineaţă şi pân-în seară. Avocaţii din Capitolul Tuluzei ţin locul gâştelor care au scăpat Capitolul Romei.

    Tuluza e un oraş destul de mare şi frumos, aşezat pe malul Garonei. Numele acestui râu este foarte cunoscut în Franţa, căci locuitorii de pe malurile lui au reputaţia de a fi palavragii. Gascon sau copil al Garonei însemnează fanfaron. Cu toate acestea, Garona e un râu măreţ şi are destulă apă pentru ca să-şi poată spăla copiii de asemene pată.

    În alergarea noastră prin oraş, dăm fără veste de o alee largă de copaci, care este locul favorit de primblare al tuluzenilor. În capătul ei, asistăm la ridicarea statuii lui Paul Riket, plănuitorul canalului de Langedoque, ce uneşte Oceanul cu Marea Mediterană. Ferice de acei care, într-o ţară ca Franţa, câştigă recunoştinţa naţiei; numele lor este înscris pe marmură şi pe bronz, ca un titlu de glorie pentru patria lor. Când oare românii vor îndeplini datoria lor de a ridica statui acelor eroi care, prin faptele lor măreţe, au adus strălucire neamului românesc?

    Plecăm din Tuluza pe la amiază, şi a doua zi, la 6 ore dimineaţa, sosim buni teferi la Montpellier, de unde, făr-a pierde vreme, ne îndreptăm spre Nima cu drumul de fier, trecând pe la Arlu şi Boquer, două oraşe vestite în Franţa, cel întâi prin frumuseţea femeilor şi cel al doilea prin frumuseţea iarmaroacelor.

    Nima a fost în timpul domnirii romanilor în Galia un oraş mare, frumos şi împodobit cu o mulţime de monumente ce îi meritaseră falnicul nume de a doua Romă. Patru secole întregi Nima a înflorit sub ocrotirea împăraţilor: Cezar August, Agripa, Caius şi Lucius Cezar, Traian şi Adrian; dar numeroasele năvăliri de barbari, în al V-lea secol, şi luptele crâncene cu vandalii şi cu vizigoţii, precum şi chiar cu maurii, care biruiseră Spania, au despoiat-o de toate averile sale.

    Un şir de crai barbari, precum: Enric, Alaric, Almaric, Teodoric, Hilderic, veniţi de la miazăzi, şi alţii veniţi despre miazănoapte, precum: Zama, Ambiza, Abderam, Iusif, Amozoz etc., au căzut asupra ei ca un cârd de lupi flămânzi şi au ruinat-o de tot.

    E un lucru surprinzător cum s-au mai putut păstra ruinele ce se văd în ziua de astăzi şi care servesc de martori ai mărimii, ai puterii şi ai geniului romanilor. Priveliştea acelor gigantice rămăşiţe ale unei civilizaţii pierdute umple sufletul de o adâncă admirare şi îl face a se închina dinaintea măreţei umbre a trecutului.

    Mare popor a fost acela care a lăsat în urmă-i asemene mari şi glorioase monumente!... Şi în ochii mei el are un prestigiu mult mai ademenitor, căci se numea poporul roman. Cât de puternici au fost părinţii! cât de căzuţi sunt coborâtorii lor!

    De-o durere fără margini al meu suflet e pătruns
    Când gândesc ce-am fost odată şi-n ce stare am ajuns!

    Monumente uriaşe! martori de-un măreţ trecut!
    Plâng, jelesc cu-amărăciune a românilor cădere,

    Însă sufletu-mi e mândru la a voastră revedere,
    Când măsor eu înălţimea de la care am căzut!

    Dintre toate monumentele romane din Nima cele mai demne de însemnat sunt:

    Arenele. — Amfiteatrul rotund, lucrat în piatră săpată, şi care servea pentru spectacole publice. El putea să cuprindă în sânul său 40.000 de privitori şi este cel mai bine păstrat dintre toate Colizeele vechi.

    Casa cvadrată. — Templu ornat cu coloane elegante şi cu săpături minunate; o capodoperă de arhitectură antică.

    Turnul Magnus, Templul Dianei, Băile Romane. — Cel dintâi, aşezat pe culmea unui deal ce domneşte asupra oraşului, iară celelalte două, aflătoare în capătul grădinii publice. Toate merită de a veni cineva cât de departe spre a le vizita.

    Săvârşind vizitarea oraşului Nima, ne suim iară în vagoanele drumului-de-fier şi, după o călătorie de 6 ore prin câmpiile Provenţiei, sosim noaptea la Marsilia şi tragem la otelul „Coloniilor".

    Marsilia este portul cel mai însemnat al Franţei şi chiar al doilea oraş după Paris. Câteva străzi ale sale, şi mai cu seamă acea numită Canebiera, sunt demne de a figura în capitală. Marsiliezii se fălesc atât de mult de oraşul lor, că zic: „Dacă Parisul ar avea o Canebieră, ar fi o mică Marsilie". Adevărul este că, dacă Parisul ar avea portul Marsiliei, ar fi cel întâi oraş din lume, sub toate privirile.

    Oricât de pompoasă este pretenţia marsiliezilor, trebuie să mărturisim că oraşul lor este frumos, însufleţit şi foarte vesel. Miile de corăbii ce intră şi ies din porturile lui îi dau o mişcare comercială din cele mai importante şi îi aduc o poporaţie de treacăt foarte curioasă. Călătorul ce se primblă pe cheiurile portului şi în străzi apropiate de mare întâlneşte tipuri de tot soiul, costumuri din toate ţările şi aude răsunând la urechile sale toate limbile de pe faţa pământului.

    În Marsilia are cineva prilej şi de-a face avere prin comerţ, şi de a o cheltui în petreceri, căci el poate găsi în sânul ei toate înlesnirile unei vieţuiri de lux şi de plăcere. Primblările sunt frumoase, mai cu seamă acea numită Prado, care se întinde până la malul mării, trecând prin un şir de grădini şi de case de vară foarte plăcute. Teatrele sunt bune; cafenelele ornate după modelul celor din Paris, şi magaziile pline de marfă pariziană.

    Cât pentru mine, primblarea mea favorită era pe marginea portului, unde mergeam în toate zilele de priveam, ore întregi, formele diverse ale corăbiilor şi lucrul marinarilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfăţişa închipuirii mele ţărmurile de unde venise şi mă făcea să visez la acele locuri necunoscute mie. Lângă un vas din India se înălţau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; mai departe flutura pavilionul norvegian, lângă pavilionul român: şi toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică şi îmi insufla tainice dorinţe de a urma zborul lor pe valurile mării. Mai cu seamă o mare corabie franceză, nouă, sprintenă şi cochetă ca o sirenă, îmi fermeca minţile prin forma ei uşoară şi elegantă. Ea era gata a pleca la Ceilan, raiul Indiei!... La Ceilan!... Mă mir, zău, cum de mă aflu încă în Europa!

    Planul nostru era de a vizita toată coasta Spaniei şi de a ne îmbarca pe unul din vapoarele ce fac voiajul între Marsilia şi Lisabona, trecând pe la Barcelona, Valencia, Almeria, Alicanta, Malaga şi Gibraltar; dar fiindcă nu se afla nici unul din acele vapoare în port, nevoind a pierde vro 15 zile, aşteptând în Marsilia, ne hotărârăm a pleca de-a dreptul la Gibraltar, pe vaporul englez „Livorno", comandat de căpitanul Campbel.

    Aşa, la 23 septembrie, amicul meu şi eu, sprinteni, veseli şi cu pălării de Panama pe urechi, luarăm o barcă care ne duse la vapor prin un dedal de corăbii. Acest vas era încărcat cu poloboace de pucioasă şi cu balerci de rachiu, două materiale aprinzătoare, care, de-ar fi luat foc în mijlocul mării, am fi ars într-o clipală şi ne-am fi stins de pe faţa pământului! Din această cauză, vro două familii spaniole, ce erau să plece cu noi, rămaseră la Marsilia, preferând a aştepta alt vapor mai sigur.

    — Ce hotărăşti? mă întrebă englezul meu, când ne suirăm pe „Livorno". Mergem cu vaporul acesta?

    — Mergem; de-a lua foc corabia, nu vom avea lipsă de apă.

    — Care vrea să zică, de-om scăpa de foc, nu vom scăpa de apă. Foarte bine; hai, într-un noroc.

    — Hai, căci norocul ţine cu cei nebuni.

    Pe la 6 ore după amiază, căpitanul se suie pe puntea de lângă hornul maşinii şi începe a da ordin de plecare, îndată marinarii trag ancora; maşina se pune în mişcare, şi cârmaciul se aşează la roata cârmei. Căpitanul Campbel strigă ol rait! şi corabia, supusă puterii aburilor, lunecă pe nesimţite între celelalte vase grămădite în port; ea ajunge în curând la gura portului, fortificată cu două cetăţi pline de tunuri, iese şi se îndreaptă spre orizontul nemărginit, lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru.

    Adio, Franţă iubită!... Mă depărtez de tine şi D-zeu ştie de te-oi mai vedea, căci maşina vaporului poate
    să se spargă de vro stâncă ascunsă sub valuri; căci pucioasa şi spirtul pot să ieie foc... şi, oricum s-ar întâmpla, marea stă gata să ne înghită. Dar, într-un noroc! fie ce-a fi!... A revedere! Franţă frumoasă şi multiubită!

    IV

    Pe mare

    De multe ori am călătorit pe mare şi de câte ori m-am depărtat de marginea pământului am simţit în inima mea deşteptându-se un dor fierbinte de familie şi de patrie. În cele dintâi momente ale plecării, mă cuprinde o jale adâncă ce îmi aduce descurajare în suflet şi o presimţire dureroasă ce mă face a crede că nu voi mai vedea ţărmurile şi fiinţele iubite mie, dar în curând vântul răcoritor al mării, legănarea molatică a corăbiei şi întinderea orizontului îmi schimbă şirul ideilor şi îmi insuflă o mulţumire nespusă. Atunci îmi pare că mă prefac într-o nouă fiinţă, că toate puterile-mi sufleteşti se măresc şi că mă aflu în adevăratul element al naturii mele.

    Nemărginirile cerului şi ale mării între care mă găsesc dau aripi închipuirii mele şi o îndeamnă să se rătăcească în spaţiile lor. Atunci, ca o pasăre voioasă, ea se înalţă în seninul cerului, zboară peste hotarele orizontului, se cufundă în noianul mărilor şi cearcă a descoperi în depărtare plaiuri necunoscute şi a pătrunde tainele ascunse în sânul valurilor.

    Rare mulţumiri în lume pot fi de măsura acelei nepreţuite mulţumiri ce gust la începutul călătoriilor pe mare, când mă simt aruncat afară din calea obişnuită a vieţii!

    Vaporul se înaintează cu repejune spre apus şi în urmă-i ţărmurile Franţei, oraşul Marsilia şi castelul de If, ce se ridică pe o înălţime aproape de el, par a se cufunda treptat în mare. Nu se mai zăreşte în fundul orizontului decât un nor lung şi îngust, care se face nevăzut. Soarele se culcă ca o bombă înflăcărată, ce ar cădea şi s-ar stinge în valuri; razele lui lunecă pe faţa apei şi se retrag, lăsând lumea în stăpânirea nopţii. În curând stelele se arată ca o ninsoare de diamanturi, şi marea, pierdută în întuneric, ia o privire îngrozitoare.

    Mii de gânduri mă împresoară în timpul amurgului, când natura-ntreagă se acoperă cu o haină fantastică; mii de visuri vin de mă îngână cu-ale lor poetice ademeniri, şi, printre gânduri şi printre visuri, ţara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sânul ei.

    O! ţară iubită, o! raiul meu drag,
    Oriunde voi merge, prin lume pribeag,
    De scumpa-ţi icoană eu sunt însoţit,
    De glasul tău dulce sunt gingaş uimit.

    Mă primblu singur pe podul vaporului, cumpănindu-mi pasurile după legănarea lui şi petrecând în minte-mi toate scenele interesante ale vieţii mele de călător: scene vesele din Franţa, scene poetice din Italia, scene pitoreşti din Orient, care alcătuiesc albumul suvenirelor mele. Şi acea primblare singuratică s-ar prelungi poate pân-în zori, dacă glasul lui sir Angel, tovarăşul meu de drum, nu m-ar deştepta din vis.

    Mă cobor în salon, unde căpitanul mă aşteaptă cu un vas de punci înflăcărat pe masă.

    — Vină lângă mine, îmi zice sir Campbel; vină, domnul meu, să bem împreună în fericirea voiajului nostru. Domnul Angel mi-a istorisit cum aţi făcut cunoştinţă bând apă sărată... Eu doresc să legăm cunoştinţă bând punci.

    — Acest chip de a face cunoştinţă este mult mai plăcut decât celălalt, domnule căpitan, şi vreau să-ţi probez că ştiu a-l preţui. Zicând acestea, mă pun pe un scaun lângă căpitanul, care, înarmat cu o lingură de argint, aţâţă para romului cu un talent de om foarte ispitit în asemine îndeletnicire. Angel se aşează în faţă cu mine şi aruncă din vreme în vreme galeşe căutături asupra băuturii ce se pregăteşte.

    — Ştiţi — ne întreabă el — care ar fi cea mai minunată şi mai măreaţă privelişte din lume?

    — Care?

    — Priveliştea oceanului întreg schimbat într-un vas nemărginit de punci înflăcărat.

    — Cu adevărat! răspunde Campbel. Ideea d-tale îmi aduce aminte de serbarea unei nunţi din India, în oraşul Singapur. Lordul E..., care este avut cât şapte milionari, se însurase cu fata unui nabab şi, în noaptea nunţii lui, el prefăcuse toate bazinurile din grădina palatului său în vase de punci. Cine n-a văzut acea luminaţie fantastică, n-a văzut nimică! Toţi locuitorii din Singapur au închinat în noaptea aceea pentru fericirea tinerilor căsătoriţi, şi nici unul nu s-a putut întoarce acasă teafăr.

    — Îmi aduc şi eu aminte de o luminaţie fantastică în soiul acelei de care vorbeşti, domnule căpitan. Am văzut-o în Italia, pe vârful munţilor Apenini; însă asta-i o istorie lungă, şi punciul d-tale nu ne iartă de a pierde vremea în povestiri.

    — Din contra; punciul se îmbunătăţeşte prin farmecul conversaţiei. Spune dar istoria d-tale, domnule, căci nouă, marinarilor, nimic nu ne face mai mare plăcere decât povestirea întâmplărilor de călătorii, începe, şi vă promit că voi povesti şi eu o întâmplare foarte comică ce a avut o mare înrâurire asupra vieţii mele şi a fost chiar cauza ce m-a îndemnat a îmbrăţişa cariera de marinar.

    — Iată dar că încep:

    Muntele de foc

    Într-amurgul unei frumoase zile de vară din anul 1839, amicii mei C... N, N... D şi eu coboram încet munţii Apenini care despart Toscana de văile Lombardiei. Un vânt uşor se ridicase, şi plăcuta lui dezmierdare ne trezea din apatia în care ne cufundase căldura nesuferită a atmosferei. Toate simţurile noastre se învioşeau sub înrâurirea acelui vânt răcoritor. Natura ni se părea mai veselă, seninul cerului mai limpede, cântările păsărilor mai dulci! Părea că ni se ridicase de pe ochi un văl întunecos şi de pe inimă o greutate apăsătoare. Într-un cuvânt, apusul soarelui ne făcu să gustăm una din acele tainice mulţumiri ale sufletului, atât de puternice la vârstă de 19 ani, încât mintea pluteşte în mii de visuri aurite şi închipuirea se exaltă până a crede că aude cete de îngeri serbând sfârşitul zilei pe harpe de aur.

    În curând am ajuns la satul Petra-Mala, ce se găseşte între Giogo, muntele cel mai nalt al lanţului de Apenini ce petrecusem, şi Filigare, hotarele Toscanei. Când am intrat în sat, noaptea căzuse şi stelele sclipeau vesel pe bolta cerească.

    Veturinul nostru, adică stăpânul şi totodată vizitiul trăsurii cu care plecasem de la Florenţa, ne duse la cea mai bună locantă; iar proprietarul acesteia, sinior Antonio, ne primi cu toată ceremonia măgulitoare care aţâţă şi măreşte galantomia călătorilor. Complimentele şi titlurile de alteţă cu care ne stropi el, când neam pogorât din trăsură, ne înduplecară cu totul în favorul lui; iar când, după o plecată închinăciune, el ne luă de subsuori ca să ne suie la rândul întâi, atunci sinior Antonio câştigă toată încrederea şi toată simpatia noastră, două nobile sentimente de care el făcu abuz, încărcându-ne gros la socoteală a doua zi! Noi am plătit fără a-i face vro observare cât de mică, fiindcă fusesem trataţi de alteţă, dar ne-am decis de atunci a ne pogorî singuri din trăsură şi a ne sui scările locantelor fără ajutor, căci mai aveam încă de întâlnit mulţi siniori Antonio în drumul nostru până la Moldova.

    La masă, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi aflând în apropierea satului şi pe care locuitorii din Petra-Mala îl numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotărât îndată de a-l vizita, şi sinior Antonio, gata la poruncile noastre, ne-a şi găsit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, înşeuaţi şi înfrâuaţi, precum se cuvenea la nişte alteţe.

    Ne suirăm călare fără întârziere, şi caravana noastră se porni la pas, cârmuită fiind de sinior Antonio şi urmărită de vro doi copilaşi din sat, care, ţipând şi sărind cu picioarele goale pe pietrele străzilor, zădărau zmeii noştri cu vergi subţiri; însă aceştia, făr'a-i băga în seamă, îşi urmau drumul foarte liniştiţi, întocmai ca nişte filozofi ce ar fi trecând cu fruntea senină printre necazurile lumii!

    Cărarea ce duce la Muntele de Foc şerpuieşte printre stânci fărâmate şi pe maluri de râpi adânci; şi fiindcă străinii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala şi mai ales sinior Antonio au pentru trebuinţa călătorilor locomotive sigure, ce se numesc măgari în limba veche şi asini în cea nouă. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca şi cămila arabilor. Blând, supus la glasul stăpânului, el îl duce în spinare pe vârfurile cele mai nalte ale stâncilor, pe gurile celor mai adânci prăpăstii, fără a-l pune vreodată în pericol. Răbdarea lui nemărginită, caracterul său flegmatic şi cumpănirea pasurilor sale sunt calităţi cunoscute şi care ar face din el o fiinţă perfectă, dacă el nu s-ar abate câteodată la un nărav omenesc, la îndărătnicie! Cu toate acestea, însă, marele poet al vechimii, Homer, l-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi ai poemului Iliadei, şi Delille, poetul francez care a tradus pe Virgiliu şi pe Milton, a făcut portretul măgarului în versuri foarte măgulitoare, zicând printre altele că:

    „Il sert de Bucéphale a la beauté peureuse!"

    Câţi oameni trec pe faţa pământului făr-a merita de a fi asemănaţi cu Aiax şi cu Bucefal!

    Cu cât ne depărtam de sat, greutăţile drumului se înmulţeau, însă bucefalii noştri îşi cumpăneau mersul cu un tact vrednic de laudă; la fiecare pas ei pipăiau drumul cu copitele, făr-a se îngriji de pietrele care fugeau sub picioarele lor şi care se duceau de-a dura în fundul prăpăstiilor. În zadar sinior Antonio îi îndemna cu glasul, şi copiii din urmă cu vergile!... ei dau numai din urechi, iar din pas nu ieşeau! În fine, după o cale acrobatică prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit deodată lângă vulcan.

    Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase ale naturii! Pe o suprafaţă de trei stânjeni cvadraţi ard mii de limbi de foc ce seamănă a ieşi din pământ, pe mii de ţevi subţiri; şi, lucru de însemnat! acele pări nu se ridică mai mult decât de o palmă şi au toate însuşirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastră, colorul şi chiar parfumul ei; astfel, încât de ar sta cineva împotriva vântului şi ar răsufla duhoarea acelui foc, în curând s-ar îmbăta.

    Ne puserăm cu toţii împrejurul acestui vulcan; ne aprinserăm ţigaretele la para lui, şi unul din noi începu a grăi cu sinior Antonio:

    — Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore?

    — Eu? răspunse Antonio, cred ceea ce zic bătrânii din Petra-Mala.

    — Şi ce zic ei?

    — Că Muntele de Foc trebuie să fie vro răsuflătură a iadului.

    La cuvântul de iad, sinior Antonio îşi făcu cruce.

    — Foarte bine; dar ce dovadă aveţi că iadul se află tocmai sub munţii Apeninilor?

    — Probe avem multe: 10 că pe la miezul nopţii se aud pe-aici glasuri de cucuveici şi gemete grozave, care par că ies din fundul pământului; 2-lea, că padre Bertolomo şi-a ars barba şi sprâncenele chiar aici unde şedem noi.

    — Care padre Bertolomo?... Ce i s-a întâmplat?

    — El este un călugăr capuţin de la Verona, care, ca şi d-voastră, nu credea că Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea că ar fi cuprinzând comori nesfârşite... Într-o noapte, iată-l că vine singur aici şi, aţâţat de demonul lăcomiei, se apucă de săpat. Sapă el, sapă mereu de cu seară şi până pe la miezul nopţii; iar Satan îl lasă de se munceşte până ce face o groapă adâncă cât un stat de om. Atunci Duhul-răului dă drumul focului din iad, şi sărmanul padre Bertolomo se vede deodată cuprins de pară! Strigă, se zbuciumă, cearcă să iasă... în zadar! Focul îl învăluieşte din toate părţile şi îi arde şi hainele, şi barba, şi sprâncenele. Din norocire, un călător, trecând pe acolo, aude răcnetele capuţinului, aleargă şi îl scapă, căci altminteri Satan îl prefăcea în friptură pentru ospăţul dracilor.

    Zicând acestea, sinior Antonio îşi mai făcu o cruce, iar copilaşii aşezaţi pe lângă el ziseră cu spaimă: Santa Maria!

    — Dacă voieşti numaidecât, sinior Antonio, să dai în seama lui Satan pârlirea lui padre Bertolomo... fie! spune-mi însă, de mult s-a ivit acest foc pe munte?

    — Ivirea lui se ţine de o întâmplare ce mi-a istorisit bunul meu, care şi el o ştia de la bunul său, Dumnezeu să le ierte păcatele!

    — Amin!

    Sinior Antonio tuşi de trei ori, îşi drese glasul şi ne spuse următoarea legendă. În vreme ce para vulcanului răspândea lumini fantastice pe vârfurile stâncilor de pe-mprejur.

    — Pe când Veneţia se bucura de avuţiile şi de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili şi mai însemnaţi patricieni din Lombardo-Veneţia. Veniturile sale de milionar, poziţia şi numele lui îl puneau în cea întâi linie din societăţile aristocratice; dar pe cât soarta îl înzestrase cu tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atâta natura îl tratase fără milă, dându-i o figură urâcioasă, doi ochi mici care pătrundeau cu răutate, nişte buze vinete şi subţiri, ce semănau vopsite cu venin, şi o pieliţă zbârcită ce bătea în două flori, în galben şi în verde.

    Această nedreptate a naturii avu o fatală înrâurire asupra contelui Foscari. Toate plăcerile lumii erau amărâte pentru dânsul prin ideea sluţeniei sale. Nu avea, sărmanul! nici un minut de linişte, căci, oriunde mergea, i se părea că aude în vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirii sale. Dacă intra într-un salon şi da cu ochii de vro oglindă, ideile sale se tulburau; el îşi închipuia că stăpânul casei ar fi aşezat înadins oglinda în locul acela, pentru ca să-i aducă aminte de asemănarea lui cu un strigoi rătăcit printre cei vii. Dacă vreo damă zâmbea tocmai când el se apropia de dânsa, Petro îşi muşca buzele de mânie şi ţintea asupra nenorocitei dame o căutătură grozavă ce o înfiora; iar dacă împingea păcatul pe un bărbat să-i zică măcar un cuvânt cât de puţin atingător, atunci stiletul său căuta îndată răzbunare în vărsare de sânge.

    Toţi se fereau de el ca de un ciumat; toţi se dau în lături când îl vedeau; convorbirile se întrerupeau; veseliile se stingeau. Apropierea înfricoşatului Bravo din Veneţia nu producea un efect atât de respingător, precum ivirea contelui Foscari!

    El însemna toate scenele tăcute ce se petreceau împrejurul lui, şi mizantropia sa creştea în proporţie cu ura ce insufla el societăţii veneţiene. Într-un cuvânt, nenorocitul conte ajunsese a se urî chiar pe sineşi şi a fi nesuferit nu numai străinilor, dar chiar lui însuşi.

    Într-o zi, contele Foscari zări la o primblare de gondole, în Canalul de Judeca, pe fata ducăi Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, şi frumuseţea ei îl înnebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madonă! o iubi mai mult încă... ca pe un chip frumos! el, care şi-ar fi dat toate comorile, toată nobleţea, toată strălucirea numelui său pentru un chip frumos! Din minutul acela el simţi un nou şir de suferinţe necunoscute lui până atunci: sperarea înşelătoare şi gelozia crudă! însă, ca un om ce pân-în ora de pe urmă tot se măguleşte că va scăpa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui şi se lăsa a fi ademenit de cele mai drăgălaşe năluciri, căci era veşnic îngânat de glasul sufletului său, ce îi vorbea de Letiţia, fiica ducăi.

    Cum se întinseră umbrele nopţii pe canalurile Veneţiei, contele Foscari se sui într-o gondolă şi se duse sub ferestrele palatului Letiţiei. Nefericitul! Îşi pusese în gând să dea o serenadă tinerei ducese şi să-i răpească sufletul prin farmecul glasului său, căci am uitat a vă spune, domnilor, ridicolul cel mai mare al bietului conte. El se credea a fi muzic desăvârşit şi îşi închipuia că are un glas îngeresc, când, dimpotrivă, avea un glas de motan răguşit.

    Apucând dar o mandolină în mâini şi ridicându-şi ochii spre balconul Letiţiei, unde se zărea o umbră, el începu a miorlăi o barcarolă veneţiană foarte cunoscută pe atunci în Veneţia:

    Marea-i lină
    Ca zâmbirea-ti
    Şi senină.
    Ca privirea-ti
    Vină, vină
    Fără frică
    Să te primbl-în luntrea mică ş.c.l.

    Nu sfârşi bine versul de pe urmă al barcarolei, şi pe balcon se ivi o altă umbră mai mare, care, plecându-se pe canal, împreună finalul cântecului cu un hohot de râs răsunător!... Mandolina căzu din mâinile contelui, glasul i se tăie pe loc, şi el rămase ca un om trăsnit de fulger, în vreme ce umbrele amândouă din balcon se făcură nevăzute.

    — Amalteo! Amalteo! strigă deodată contele, ameninţând balconul deşert cu stiletul său; Amalteo! râs-ai tu de mine, dar te-oi face eu să plângi amar!

    Rostind această ameninţare în turbarea ce-l cuprinsese, nenorocitul conte pică obosit pe perinele gondolei şi se depărtă de acel loc, făcând şi desfăcând o sută de planuri de răzbunare asupra lui Amalteo. Cine era însă acest Amalteo?

    Amalteo Peroni se trăgea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tânăr, frumos, elegant şi bogat, el venise de vro două luni în Veneţia şi se făcuse favoritul tuturor damelor prin delicateţea purtării sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui şi prin o gingăşie copilărească, de care era întipărită natura sa delicată. El era iubit de multe patriciene, pe cât nobile pe atât frumoase, dar mai cu seamă era iubit de fata ducăi Orloni, care îl cunoscuse la Neapoli.

    Asemene Amalteo admira multe frumuseţi veneţiene, dar mai cu deosebire el adora pe Letiţia, căci Letiţia le întrecea pe toate cu minunile îngereştii sale figuri şi cu încântările spiritului său.
    Toţi străinii îi priveau pe amândoi cu o mulţumire adevărată şi îi admirau, aşteptând ziua nunţii lor ce era să se facă în curând. Contele Foscari singur le purta pizmă şi căuta mijloace de a dărâma fericirea lor!

    A doua zi după scena balconului, el se duse la palatul ducăi Orloni şi, suind scările cu repejune, se găsi deodată faţă-n faţă cu Letiţia, în cel întâi salon. La vederea lui, tânăra copilă îngălbeni, tremurând de spaimă; iar contele Foscari, pierzându-şi minţile, se aruncă în genunchi dinaintea ei, cu mâinile întinse spre dânsa.

    — Letiţio, Letiţio, îi zise, ia stiletul şi mă ucide, căci fără tine viaţa-i o pedeapsă nesuferită... Toate chinurile iadului le simt în sufletul meu de când te iubesc, căci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie...

    Cum declama însă aceste cuvinte deşănţate, o mână străină se înaintă pe deasupra lui şi îi puse în faţă o oglindă mică.

    Contele se văzu într-însa cu tot ridicolul poziţiei sale, îşi întoarse iute capul şi zări pe Amalteo! Înfuriat la vederea rivalului său, el răcni ca un tigru rănit şi se izbi crunt asupra lui. Tânărul căzu jos, străpuns de stiletul contelui, iar contele, din ziua aceea, se făcu nevăzut din Veneţia.

    Un an după această întâmplare, pe locul unde arde acum focul ce vedeţi aici chiar, erau aşezaţi vro doisprezece hoţi înarmaţi din cap pân-în picioare. Toţi stau grămădiţi împrejurul căpitanului lor, Marco Brojio, care de o bucată de vreme împrăştia spaimă în toată partea aceasta a munţilor Apenini şi în văile îmbelşugate ale Lombardiei.

    Nu era pe atunci vorbă în toată Italia decât despre sumeţiile şi cruzimile lui Marco Brojio. Unii ziceau că el era nalt cât un brad de munte, că avea braţe groase de uriaş şi o barbă neagră ce îi acoperea obrazul întreg; alţii spuneau că el era mic de stat, cu ochi de veveriţă, cu buzele subţiri şi galbene, cu părul roş ca para focului. Iar deşi opiniile asupra acestui hoţ vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fără a-şi face cruce!

    În noaptea ajunului de Crăciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarăşii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se întinseseră pe ceruri, aducând groază şi împrăştiind o întunecime cumplită în lume; tunetul vuia din vreme în vreme în partea munţilor despre Giogo; iar fulgerele se alungau pe faţa norilor ca nişte săgeţi înflăcărate şi acopereau codrii, munţii, prăpăstiile cu o lumină fantastică.

    O mare furtună se pregătea!... Dar Marco Brojio părea că nici însemna ameninţările cerului. El răspundea la tot tunetul prin un răcnet îngrozitor şi deşerta câte o cupă de vin de Monte-Fiasconi în onorul fiecărui fulger. Fizionomia sa lua o expresie mai diavolească, cu cât furtuna lua o întindere mai mare; şi cu cât vântul vâjâia mai fioros, cu atât glasul hoţului răsuna mai puternic prin munţi, cântând aşa:

    „Varsă-n cupa mea de aur
    Acest vin ce desfătează
    Şi m-aprinde, mă turbează,
    Precum sângele pe taur!

    Varsă, varsă tot aice,
    Şi când eu destul voi zice,
    Pe-al meu cap trăsnetul pice!

    Beţi, voinici! până la moarte!
    Şi-n ceas vesel de plăcere,
    Să uităm orice durere,
    Orice chin al relei soarte!

    Beţi, copii, toţi după mine,
    Şi-nchinaţi cupele pline
    L-a fulgerelor lumine!

    Cerul tună şi răstună,
    Munţii urlă, Satan râde;
    Iadul acum se deschide
    Şi cu noi cântă-mpreună!

    Vântul geme, vâjâieşte,
    Lumea-ntreagă se-ngrozeşte,
    Inima-mi saltă şi creşte!

    Tremure-se tot în lume
    Cât va fierbe sânge-n mine!
    Facă-şi cruce şi să-nchine
    Cel ce-aude de-al meu nume!

    Eu sunt Brojio..." s.c.l.

    Cântecul hoţului fu întrerupt prin sosirea grabnică a unui om învelit într-o manta neagră şi care, oprindu-se dinaintea lui Marco Brojio, îi zise:

    — Sinior căpitane! tovarăşii care sunt rânduiţi la pândă pe drumul despre Jiogo au oprit o caretă înhămată cu şase cai.

    — Şi în caretă nu era nimeni? întrebă Brojio.

    — Ba se găseau înlăuntru un cavaler şi o damă.

    — Şi unde sunt?

    — Iată că-i aduc tovarăşii dinaintea exelenţei voastre. La noi, în Italia (adăugă sinior Antonio), titlul de exelenţă se dă fără osebire la toţi acei care au mijloace de a plăti asemene titluri. Aici, oricare om bine îmbrăcat are drept la numire de exelenţă, şi, mai ales pentru mine, tot călătorul care trage la locanta mea. Îl socotesc de alteţă... Dar să ne întoarcem la Marco Brojio.

    În curând se auzi în apropiere un vuiet de mai multe pasuri şi de arme, şi şase hoţi se iviră ca nişte fantasme din întuneric, aducând în faţa căpitanului pe nenorociţii care căzuseră în mâinile lor. Un fulger atunci lumină cerul, şi Marco Brojio cunoscu pe Amalteo Peroni şi pe frumoasa Letiţia.

    Hoţul sări ca un leu pe picioare, ţinti asupra tinerilor ochii săi prefăcuţi în două limbi de foc şi se porni deodată la un râs spasmodic, care îi zbuciuma tot trupul şi da figurii lui o expresie de fiară sălbatică. Amalteo şi Letiţia se ţineau strânşi unul de altul, cuprinşi de groază şi de cumplite presimţiri.

    — Ha! strigă în sfârşit Brojio, cu un glas de altă lume; Satan v-a adus în ghearele mele!... Momentul răzbunării a sosit pentru mine!

    Şi iar îl apucă acel râs nebunesc atât de grozav, încât hohotele sale, răsunând prin codrii munţilor, înfiora chiar pe tovarăşii lui.

    — Amalteo Peroni! zise hoţul turbat, îţi aduci aminte de o noapte la Veneţia, când, de pe balconul Letiţiei Orloni, ai îndrăznit a răspunde cu un râs batjocoritor la o serenadă ce se da tinerei ducese?

    Amalteo Peroni! Îţi aduci aminte de oglinda ce ai îndrăznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, când el sta în genunchi dinaintea Letiţiei Orloni?

    Atunci ai primit o dreaptă răsplătire, spălând cu sângele obrăznicia ta; dar se vede că moartea n-a voit atunci de tine; se vede că soarta îţi păstra alte chinuri, un sfârşit mai aspru, de vreme ce te-a adus iarăşi în faţa mea!

    — Dar cine eşti tu? întrebă Amalteo tulburat.

    — Cine sunt eu?... Eu sunt contele Petro Foscari!... Eu, căpitanul hoţilor cu care vieţuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am părăsit familia, poziţia şi patria, pentru ca să mă răzbun asupra oamenilor ce m-au adus în desperare... Ştii tu, Amalteo, ce te aşteaptă? Nu socoti că vreau să-ţi ridic viaţa, nu!...Vreau să te fac a suferi toate muncile iadului, privind pe Letiţia ta jertfită hoţilor ce râd acum de tine, fără milă, precum ai râs tu de mine.

    — Ticălosule! strigă Amalteo. Cine din voi a pune mâna pe Letiţia, îl întind mort la picioarele ei.

    — Ucide-mă dar pe mine mai întâi, dacă poţi!... răspunse contele Foscari, repezindu-se ca să răpească pe Letiţia din braţele lui Amalteo; dar nu apucă a face un pas şi căzu trăsnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremură!... şi de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce vedeţi.

    Astfel se mântui ţara de un hoţ care nu visa decât omoruri; aşa scăpară Amalteo şi Letiţia de prigonirile contelui Foscari. De aceea şi credem noi, locuitorii din Petra-Mala, că locul unde a fost fulgerat Marco Brojio şi din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decât o răsuflătură a iadului!

    Sfârşind această anecdotă, închin un păhărel de punci căpitanului Campbel, ce mă ascultase cu mare luare-aminte, şi adaug:

    Punciul d-tale e de minune! însă un lucru îi lipseşte pentru ca să fie perfect.

    — Care lucru? întrebă Campbel.

    — Povestirea întâmplării comice care a fost cauza că te-ai făcut marinar.

    — Dacă doriţi a o cunoaşte... eu sunt gata a vă o spune, mai ales că nici nu avem altceva de făcut mai interesant în astă seară. Marea-i lină; vaporul merge bine; punciul e fierbinte. Ol rait!... Iată ce mi s-a întâmplat cu vro douăzeci de ani mai înainte.

    Cel întâi pas în lume

    Aveam 19 ani când ieşii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopţi visând plăcerile lumii şi descriind în versuri înfocate nesăţioasele dorinţe ce mă munceau. Eram, precum ştiţi, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite şi de prezumţie fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută şi o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

    Iar de sunteţi curioşi a avea o idee de persoana mea la acea epocă... închipuiţi-vă un butuc uscat, înfipt pe alţi doi butuci cioturoşi, ce purtau prin contrabandă numire de picioare: adăugaţi de o parte şi de alta ale trupului două braţe lungi, care se legănau şi bălăbăneau în toate părţile; puneţi pe umerii lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tâmple, cu urechile stacojii şi cu plete în floarea morcovului degerat... şi astfel veţi avea portretul daghereotip al căpitanului Campbel, ce are acum plăcere de a călători cu d-voastră. De atunci m-am schimbat mult... dar atunci mai aveam şi nenorocirea de a fi nepotul unui moş, care prin slăbiciunea lui de rudă pregăti o crudă lovire amor-propriului meu.

    El era cel mai bun şi cel mai onorabil om din lume, dar avea un defect grozav! Mă iubea cu o aşa de mare orbire, încât mă socotea un geniu ca lord Byron şi frumos ca un Adonis. La orice cuvânt rosteam, moşul meu cădea în admirare nemărginită şi mă încredinţa că numele meu era menit a face epocă în secolul acesta; el mai adăuga că toate inimile femeieşti din Englitera, precum şi de pe continent aveau a se înflăcăra şi a se topi după mine.

    Într-o dimineaţă, iubitul meu moş intră în apartamentul meu cu un aer misterios.

    — Campbel! îmi zise el, bucură-te! Ai făcut fără ştire o conchetă!...

    — Cum?... întrebai plin de mirare şi de mândrie.

    — Ai aprins sufletul frumoasei ledi V.

    — Ce zici? Ledi V. nu m-a văzut niciodată.

    — Dacă nu te-a văzut cu ochii capului, te-a văzut cu ochii sufletului! zise bătrânul cu o zâmbire triumfală.

    — Nu te înţeleg bine, iubitul meu moş.

    — Vreau să zic că a citit minunatele produceri ale geniului tău, şi acum ea visează cu dragoste la autorul lor.

    — Bine, dragul meu unchişor, de unde şi până unde poeziile mele au ajuns în mâinile frumoasei ledi V. ?

    — Eu i le-am dat!

    — Dacă-i aşa... spune-mi, te rog, cum ai aflat că ea mă iubeşte?

    — Nu vreau să-ţi spun alta decât să te găteşti ca să mergem deseară în adunarea ce ledi V. a hotărât înadins să dea astăzi, pentru ca să aibă prilej de a face cunoştinţa ta.

    Zicând acestea, moşul meu ieşi de la mine, aruncându-mi o căutătură expresivă, care voia să zică: O! scumpul meu Campbel! ai să întreci şi pe Lovelas, şi pe Don Juan, şi pe toţi cei mai vestiţi biruitori de inimi femeieşti! Nu am nevoie să vă descriu simţirile diverse ce se deşteptară în mine la o veste atât de interesantă; voi spune numai că, prin un efect comic al mândriei ce mă cuprinsese, sprâncenele mi se ridicaseră de două degete, capul mi se plecă înapoi pe spate şi, în această poziţie maiestoasă, toţi ceilalţi oameni mi se păreau pitici.

    — De vreme ce sunt iubit de o ledi atât de nobilă şi frumoasă (îmi ziceam cu mulţumire), se înţelege că sunt demn de a fi iubit; şi dacă sunt demn de a insufla aşa pasiune, se înţelege că negreşit am multe şi mari merite personale!

    În adevăr, ledi V. avea pentru mine, pân-a nu mă cunoaşte, o admirare ce s-ar fi putut lesne schimba într-un amor înflăcărat. Romantismul vărsat cu îmbelşugare în versurile mele şi, mai ales, laudele ce-i făcuse moşul meu de persoana mea exaltaseră închipuirea sa. Ea îmi adresa în taină cele mai drăgălaşe visuri ale sufletului său, căci sufletul ei mă împodobise cu toate darurile cereşti. Pentru ledi V., eu trebuia să fiu o fiinţă fragedă, cu părul aurit, cu ochii albaştri ca cerul Italiei, cu faţa palidă şi melancolică, şi zău! nu sunt sigur că nu i-am apărut câteodată sub forma unui înger înaripat şi zburând pin văzduh cu o liră de aur în mână.

    Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase.

    Ledi V. fusese măritată, la vrâstă de 16 ani, cu un om care putea să-i fie tată şi care o nenorocise, cât au trăit, prin caracterul său aspru şi nemulţumitor. Ea încă nu se îndulcise de fericirile lumii, şi inima sa, însetată de dragoste, era ca o floare lipsită de căldura soarelui...

    Această figură de retorică e veche, domnilor, de când retorica... dar ceea ce-i mai adevărat şi decât dânsa este că ledi V. era de o minunată frumuseţe şi că, deşi au trecut 20 de ani de atunci, totuşi îmi aduc aminte de ea cu o dulce bătaie de inimă. Domnilor!... cine vrea să închine cu mine în sănătatea frumoasei ledi V.?

    Zicând aceste, căpitanul Campbel ridică păhărelul său de punci şi, salutându-ne după moda englezească, îl deşartă şi apoi urmează aşa cu povestirea:

    Cum veni seara, mă îmbrăcai cu haine noi, după cum se purtau pe atunci. Îmi pusei un frac cu cozile lungi până la călcâie; pantaloni strâmţi şi scurţi până la glezne! jiletcă galbenă cu flori late, cusute pe ea; guler crohmolit şi vârtos, care îmi gâdila urechile; şi, ascunzându-mi mâinile într-o pereche de mănuşi verzi, mă pornii cu moşul meu spre otelul ledii V.

    Până atunci nu fusesem niciodată în adunări mari, şi măcar că moşul se extazia dinaintea toaletei mele, eram tulburat fără voie. Mulţumirea şi sperarea măgulitoare ce simţeam, gândind că aveam a mă înfăţişa unei persoane care mă iubea, erau amestecate cu o presimţire neînţeleasă, ce amorţea săltările bucuriei mele; şi ideea de a mă găsi într-o societate numeroasă, compusă de cele mai elegante dame din Londra şi din cei mai faşionabili gentelmeni, îmi cauza o sfială foarte nesuferită. Nu ştiam cum trebuia să mă prezent stăpânei casei şi ce să-i zic când m-a recomanda moşul meu.

    Prin urmare, îmi închipuii un dialog între ledi V. şi mine şi alcătuii în minte-mi o sută de întrebări şi de răspunsuri nimerite, încât, sosind la otelul acestei dame, suii scările cu hotărâre de a-i rosti fraza următoare: Ladi! de mult căutam prilej de a avea norocire şi onor a fi recomandat unei persoane atât de distinse, ale cărei înalte simţiri se unesc cu o frumuseţe rară şi poetică, pentru ca să compuie un înger rătăcit pe faţa pământului spre fericirea omenirii!...

    Acest compliment de colegian era menit, după socotinţa mea, să producă un efect minunat, căci, la vârsta de 19 ani, noi credem că meritul unui compliment stă în lungimea lui.

    Când se deschiseră uşile salonului, mă apucă un soi de ameţeală, care mă făcu să rămân înfipt pe prag. Salonul era plin de lumină, de flori, de cordele, de diamanturi, de zâmbete fermecătoare şi de figuri vesele şi plăcute, care cu toate înotau în acel fluid magnetic ce pluteşte în atmosfera unui bal. Ledi V. se găsea în fund pe o canapea de stofă argintie; trebuia dar să trec prin tot salonul, pentru ca să mă apropii de ea şi să-i fiu prezentat. Atunci simţii toate încheieturile mele slăbind, ca şi când m-ar fi pătruns o scânteie electrică; aş fi iubit mai bine să trec printre gloanţele a două armii duşmane decât prin mijlocul grupelor de dame şi de cavaleri împrăştiate în dreapta şi în stânga.

    Nimic nu este mai greu pentru un tânăr de 19 ani decât de a se prezenta bine într-un salon şi a înainta cu un pas sigur, fără a da motive de observări ironice persoanelor străine. Dacă se întâmplă să fie neîndrăzneţ, amar de el!... ii pierdut. Uimirea lui se face într-o clipă subiectul favorit de luare în râs al tuturor celor ce n-au decât un spirit râzător. Închipuiţi-vă dar în ce poziţie falsă mă găseam eu: semănam cu un lup într-o claie de zăvozi.

    Moşul meu mă luă de mână, mă trase după el de-a lungul salonului şi, adresându-se ledii V., mă prezentă el după toate formele uzitate. Frumoasa ledi V. se îngălbeni, auzind numele meu, şi îmi zise cu glas tremurător:

    — Sir Campbel, sunt prea fericită de a primi în adunarea mea un tânăr poet de un talent aşa de frumos ca al d-tale.

    La aceste cuvinte mă tulburai cu totul; salonul începu a se învârti împrejurul meu şi îmi aduc aminte că rămăsei cu trupul plecat înainte, cu ochii ţintiţi pe parchet şi mormorăsind din buze câteva cuvinte din complimentul ce pregătisem. „Ledi! simţirile trupeşti şi frumuseţea înaltă... care m-au făcut... să doresc de multă vreme... pentru fericirea omenirii... de a mă înfăţişa... alcătuiesc un înger..."

    Nu putui zice mai departe, căci sângele mi se suise în cap şi îmi ţiuiau urechile grozav. Moşul meu mă trase de cozile fracului şi îmi şopti ca să-mi ridic capul. Tocmai atunci ledi V. se cam plecase înainte pentru ca să dea nişte ordine unui lacheu ce adusese o tabla cu limonadă. Când vrui să urmez sfatul moşului meu, lovii cu nasul în fruntea frumoasei ledi V., şi o lovii astfel de tare, încât sărmana femeie căzu pe canapea, jumătate ameţită.

    Această tristă întâmplare adună îndată pe toţi lângă ledi V. şi mă făcu să salt înapoi cu înfiorare, ca un om ce, din greşeală, ar fi împins pe altul într-o prăpastie. Din nenorocire, lacheul cu tablaua de limonadă se găsea tocmai din dosul meu, şi mişcarea mea îl lovi peste mâini. Paharele atunci începură a juca polca, a s[...]n sus, a se răsturna zângănind, şi multe din ele se vărsară pe rochiile damelor!

    Era să nebunesc!... din toate părţile se ridicau ţipete şi plouau ocări asupră-mi; damele nu ştiau cum vor şterge petele de limonadă de pe toaletele lor şi se uitau la mine cu ochi de pantere furioase, cavalerii păreau gata să se arunce ca să mă sfâşie; moşul meu, sărmanul! alerga de la unii la alţii, cerând iertare pentru greşeala mea, şi numai ledi V. semăna pătrunsă de milă pentru poziţia mea atât de critică!

    Cât pentru mine, turbat de ruşine, mă aruncai ca un nebun printre dame şi cavaleri împingând pe toţi, călcându-i pe picioare făr-a mai cere pardon, mă trântii cu desperare pe un jilţ, în colţul salonului, dar răsării îndată cu înfiorare, căci simţisem ceva plesnind pe jilţ şi dând un sunet jalnic.

    Ghiciţi, domnilor, ce era?... Bucăţile zdrobite ale unei ghitare, pe care mă trântisem fără a o zări. Nenorocitul instrument sta acum lăţit ca o turtă, cu toate strunele sale rupte!

    Dacă aţi văzut vreodată un chip de idiot, vă puteţi imagina aerul dobitocit ce se tipări pe faţa mea la acea privelişte. Toate simţirile, toate ideile mă părăsiseră; mă prefăcui în statuie.

    Salonul vuia de hohote aţâţate prin luarea în râs a adunării.

    — Iată un poet plin de melodie! zicea un tânăr gentelmen, arătându-mă la dame.

    — Însă el pare a fi foarte desperat, adăuga altul, căci a rupt strunele lirei sale.

    — Şi chiar lira sa a zdrobit-o sub picioare! Damele râdeau de leşinau, iar eu, păcătosul! primeam în tăcere acele trăsnete pe capul meu, căci mă credeam bun de spânzurătoare. Bietul moşul meu, roş ca o sfeclă şi ştergându-şi fruntea, sta deoparte, cufundat într-o posomorâtă meditare. Numai nobila ledi V. nu râdea, ci căuta să potolească împroşcarea acelor sarcasme; însă neputând reuşi prin rugăminte, ea se apropie de mine, mă luă de mână şi zise cavalerilor: Domnilor! iau pe sir Campbel sub protecţia mea!

    Îmi venea să mă arunc în genunchi dinaintea ei, dar ea mă opri prin o căutătură rece, care îmi îngheţă inima. Nu voi uita niciodată acea căutătură, în care era scrisă soarta mea! Ea îmi arătă o prefacere cumplită în simţirile frumoasei ledi. Sărmana!... Îşi pierduse, într-o clipă, toate nălucirile cele mai încântătoare asupra mea, şi acum poate că se ruşina de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicol.

    Moşul meu, înţelegând acea schimbare în ideile ei, făcea toate chipurile ca să redobândesc favorul ce pierdusem; şi, când liniştea se restatornici în salon, el căută în mai multe rânduri să aducă vorba asupra poeziei, sperând că poate voi fi rugat de a rosti versuri de ale mele, dar în zadar! Societatea grăia despre cea de pe urmă operă a lui Rossini.

    — Apropo, strigă moşul meu, cunoaşteţi romanţa cea mai nouă a lui Auber?

    — Care? întrebară damele.

    — O romanţă foarte frumoasă, răspunse bătrânul, şi foarte sentimentală. Nepotul meu o cântă prea bine, şi dacă voiţi s-o ascultaţi...

    La această propunere, damele şi cavalerii căutară unii la alţii cu un aer ironic şi, voind negreşit să mai aibă motiv de râs, mă rugară ca să binevoiesc a-i încânta prin glasul meu. Eu blestemam în mine ideea moşului meu, dar n-avui ce mă face, căci o damă mă luă de mână ca pe un copil şi mă duse la piano, făgăduindu-mi să mă acompanieze chiar însăşi.

    După multe bătăi de inimă, mă hotărâi să încep şi deschisei o gură largă pentru ca să atac notele în plin. O! prigonire a soartei!... O! fatalitate grozavă!... Tocmai atunci o muscă rătăcită se speria de sunetul clavirului şi, năvălind chiorâş în gură-mi, se opri bâzâind în gât!

    Vă las să gândiţi râsul adunării, desperarea moşului meu şi dispreţul scris în ochii ledii V. Iar eu, domnilor, cuprins de nebunie, mă aruncai cu capul gol afară din salon. Câtă vreme am alergat pe uliţele Londrei şi pe malurile Tamizei, nu ştiu; dar, când se făcu ziuă, mă trezii pe podul unei corăbii ce pleca la India!... Astfel am început călătoriile mele pe mare, şi de atunci n-am mai văzut nici pe moşul meu, nici pe frumoasa ledi V.

    Cine ştie care ar fi fost soarta mea pe lume dacă nasul meu nar fi făcut carambol cu fruntea unei dame elegante; dacă nu vărsam o tabla cu pahare de limonadă pe toaletele unei adunări întregi; dacă nu turteam un instrument menit a împreuna cântece de amor şi dacă o muscă chioară nu şi-ar fi ales loc de scăpare în gâtul meu!... De nu mi s-ar fi întâmplat toate aceste catastrofe, poate ca nu aş fi ajuns căpitan al vaporului ce comandez şi n-aş avea acum plăcere de a vă umplea paharele cu mâna mea... Dar frumoasa ledi V. unde să fie acum?... Oriunde s-ar găsi, în lumea aceasta sau în ceea lume, domnilor, beau încă o dată în suvenirul ei!

    ***

    Povestirea nenorocirilor căpitanului Campbel ne făcu mult să râdem, şi convorbirea noastră, aţâţată prin plăcuta înrâurire a punciului, se prelungi până la două ore după miezul nopţii. Cu toate acestea, a doua zi, noi eram pe podul vaporului la răsăritul soarelui, răsuflând aerul învietor al dimineţii şi privind în dreapta noastră malurile Spaniei. Marea limpede şi albastră se întindea până la poalele munţilor ce se înşiră de-a lungul orizontului, de la marginea Franţei şi până la hotarele Portugaliei. Ea oglindea seninul cerului, şi iluzia era atât de mare, încât ni se părea că pluteam între două ceruri.

    În călătoriile pe mare, unde pasurile omului sunt mărginite în lungimea podului corăbiei, unde ochii lui nu întâlnesc de jur împrejur decât întinderea pustie a valurilor; unde toată viaţa e concentrată pe nişte scânduri plutitoare şi numai prin ele este despărţită de prăpastia îngrozitoare a mării... acolo cea mai mică întâmplare este interesantă şi atrage luare-aminte. Răsăritul voios al soarelui, corăbiile ce se zăresc trecând în depărtare cu pânzele lor albind în lumină, lucrul marinarilor acăţaţi pe funiile catargurilor, jocul peştilor în faţa apei, sosirea unei păsăruici rătăcite ce se opreşte puţin pe vârful catargului, cântă drăgălaş şi apoi se face nevăzută în văzduh... toate aceste incidenturi dobândesc o mare importanţă în ochii călătorului, căci ele rup monotonia zilelor. Pe mare omul devine un copil, căruia lucrul cel mai neînsemnat produce mirare şi prilejuieşte o nevinovată petrecere. Din această cauză mai toate jurnalele călătorilor pe mare cuprind aceleaşi însemnări, de pildă:

    24 sept. — Soarele se ridică măreţ din sânul valurilor şi, razele lui poleind orizontul cu o linie strălucitoare, marea limpede şi albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur.

    Un vânt răcoritor începe a sufla: întinderea mării se acoperă de lungi şiruri de valuri ce se înaintează asupra corăbiei ca o armie duşmană; dar corabia, însufleţită prin geniul omului, dă năvală printre movilele de apă, se înalţă pe vârfurile lor, se clatină în văzduh şi apoi, lunecând cu repejune, pare a se adânci în fundul prăpăstiilor.

    Mişcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect displăcut; mă simt puţin ameţit şi de-abia pot să-mi cumpănesc pasul pe pod.

    Un arap de la Fez, care călătoreşte cu noi, pătimeşte de boala mării şi se vaietă, invocând pe Allah! Mă apropii de el şi îl întreb turceşte: Chief ioc?... El se mânie şi îmi întoarce spatele.

    Angel râde cu căpitanul Campbel, cercând a juca polca în clătinarea corăbiei, în vreme ce marinarii, acăţaţi pe funiile catargurilor şi legănaţi în văzduh, desfac pânzele.

    Spre seară, vântul conteneşte, marea se linişteşte, şi când stelele răsar, ele se prevăd pe faţa apei ca într-o oglindă. Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopţii: mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului, ieşind din valuri şi dispărând în brazda largă şi spumegată ce lăsăm în urma noastră. Acel fenomen, netălmăcit până acum, se numeşte: fosforescenţa mării.

    25 sept. — Zi frumoasă; marea albastră; orizont luminos.

    Mulţime de corăbii se zăresc în depărtare, unele mergând spre răsărit, altele spre apus; unele având forma de păsări uriaşe cu aripile întinse, altele semănând cu nişte catedrale.

    Zărim insula Ivice de-a stânga noastră, şi, pe la 8 ore, trecem între insulele Baleare şi coastele Spaniei, în fata capului San-Martin şi în canalul Balearelor.

    Cu cât ne apropiem de capul San-Martin, malurile se arată mai vederat în limpezimea atmosferei. Un lanţ de munţi goi şi arşi de soare închide orizontul de-a dreapta noastră şi se confundă în depărtare cu norii cerului.

    Câteva păsărele vin de ne vizitează. Arapul cearcă să prindă una din ele, suindu-se ca o mâţă pe scările de frânghie care spânzură de-a lungul catargurilor; dar, ajungând la jumătatea scării, pierde cumpătul şi rămâne aninat în văzduh, deasupra valurilor, vreo cinci minute. Angel şi căpitanul pun rămăşag că a cădea şi că n-a cădea... dar, în sfârşit, bietul Haji-Ab-el-Rahma-Lahlo îşi adună toate puterile în desperarea sa şi scapă din poziţia primejdioasă în care se găsea. Angel a prăpădit rămăşagul, adică doua butelci de şampanie, şi ne pofteşte ca să le deşertăm în sănătatea arapului.

    26 sept. — Podul corăbiei, spălat cu săpun şi grijit, luceşte ca parchetul ceruit al unui salon; bronzurile şi alămurile de la cutia busolei strălucesc în razele soarelui ca bucăţi de aur.

    Mulţime de goelanzi (păsări de mare) zboară pe deasupra valurilor şi deodată se azvârl în ele cu repejune şi apoi ies cu peştişori în pliscuri. Aripile lor mişcate în albastrul mării par ca o spumă argintie.

    Vaporul lasă în urmă-i o brazdă verde, iar împrejuru-i plutesc pete albe de spume care seamănă cu vinele marmorelor.

    Un curcan bătrân, menit de a fi prefăcut în friptură, iese din cuşcă, şi, pentru ca să scape de foc, se azvârle în apă! Îl vedem plutind pe valuri, şi, după o luptă eroică de câteva minute, sărmanul! cufundându-se în noianul mării, ne amintează trista imagine a lui Leandru. O mare jale cuprinde tot vaporul la o privelişte atât de dramatică! iar mai cu seamă bucătarul nostru rămâne desperat peste măsură!

    27 sept. —Pe la 8 ore dimineaţa, o minunată panoramă se înfăţişează ochilor noştri. La lumina aurită a soarelui zărim, în dreapta, ţărmurile Andaluziei, în faţă, stânca măreaţă a Gibraltarului, şi în stânga, munţii Africii, dintre care cel mai înalt se numeşte arăpeşte: Jvelmussa. Spectacol maiestuos! Două continente, Europa civilizată şi Africa sălbatică, despărţite prin canalul de Gibraltar, şi două mări, Oceanul şi Mediterana, unite prin acelaşi canal într-o tainică însoţire. Munţii Spaniei şi ai Marocului, formând în fundul orizontului un măreţ amfiteatru, seamănă a fi martorii uriaşi ai acelei însoţiri.

    Stânca Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brâu de nori trandafirii, în vreme ce creştetul ei alb se scaldă în seninul albastru al cerului, şi poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea seamănă, de departe, cu un leu gigantic culcat pe labele sale la picioarele Spaniei.

    Peste două ore de o plutire nesimţită, trecem lângă capul Europa, pe care este ridicat un far, şi intrăm în baia Gibraltarului, ce se îndoaie ca un arc, format de munţi arşi de soare şi de capurile Europa şi Cabruta.

    Vaporul se înaintează de-a lungul fortificărilor engleze ridicate pe maluri, şi în curând soseşte şi aruncă ancora dinaintea oraşului Gibraltar, în faţă cu târgul Algesiras, ce albeşte dincolo de baie, pe coasta Spaniei.

    Ne coborâm într-o barcă şi, trecând prin o mulţime de corăbii venite din toate părţile lumii, sosim la mal şi sărim pe cheiuri, în mijlocul hamalilor lungiţi la soare. Trecem pe sub două porţi de cetate şi intrăm voioşi în oraş, după îndeplinirea formalităţii paşapoartelor.

    Întâlnim un mare corp-de-gardie de scoţi, în îmbrăcămintea lor neisprăvită, adică purtând căciuli mari cu pene negre, spenţere roşii, fuste scurte de materie în dungi, ghetre, şi alta nimică. Apucăm strada mare a oraşului, ce are cu totul fizionomia oraşelor engleze şi, în fine, sosim la locanta numită Club house (clob hauz) pe piaţa Commercial Square.

    Ferestrele salonului meu se deschideau asupra mării şi asupra ţărmurilor Africii şi, de când sosisem la locantă, nu mă puteam sătura de priveliştea minunată ce se desfăşura în faţa mea.

    — La ce gândeşti? mă întrebă Angel.

    — Gândesc că Africa e foarte aproape, că Marocul ne întinde braţele şi că mare greşeală am face să trecem alăture făr'a-l băga în seamă.

    — Au!... vrei să mergem la Maroc?

    — Astfel de mult o doresc, că de-ar fi vro barcă gata de plecat, aş purcede chiar astăzi.

    — Este un vapor francez care merge la Tanger.

    — Când?

    — Peste trei ore.

    — Hai dar cu el şi vom vizita Gibraltarul la întoarcerea noastră.

    — Bucuros; eu merg şi în Hina, dacă vrei.

    — Poate să dăm o raită şi pe acolo, mai târziu; dar acum deodată, hai să vedem marocanii de-aproape.

    — Ol rait! strigă Angel cu bucurie, sărind ca un copil pin casă. Şi în adevăr, peste puţine ore, ne îmbarcam amândoi pe vaporul francez „Honfleur", care face călătorii regulate între Gibraltar şi Tanger2.

    Tanger şi Maroc

    În ziua de l octombrie 1853, amicul meu Angel şi eu, purtând fiecare câte un sac de voiaj în mână, ieşim veseli din otelul englez Club house, ce se ridica pe piaţa centrală din oraşul Gibraltar, şi ne coborâm la port. O barcă sprintenă ne duce prin mulţime de corăbii la vaporul francez „Honfleur", care pleacă în curând, lăsând în urmă-i stânca uriaşă a Gibraltarului, şi se îndreaptă spre ţărmurile Africii. Ieşiţi din golf, intrăm în canalul larg care uneşte marea Mediterană cu Oceanul şi trecem pe lângă Tarifa, oraş vechi aşezat pe coasta Spaniei dinaintea cărui răsare din valuri o insulă fortificată. Vântul suflă puternic, marea-i tulburată şi spumegătoare, cerul e limpede ca o boltă de lapis-lazzuli. Întâlnim mai multe vase făcând bordaje, pentru a naviga contra curentului şi a vântului; una din ele lunecă alăturea cu vaporul şi marinarii acăţaţi pe catarguri ne salută în treacăt cu strigăte voioase, la care noi răspundem prin urări de călătorie bună.

    Nimic mai fantastic şi mai interesant decât aceste rapizi întrezăriri de oameni necunoscuţi şi acele preschimbări de cuvinte amicale pe întinderea mărilor!

    Mai departe, o barcă mare, venind despre Tarifa, abordează vaporul nostru şi ne aduce o familie întreagă de evrei, compusă de tatăl, două fete mari, un copil de vro cinci ani şi un tânăr ca de 25 ani. Bătrânul poartă pe umeri un cap mic cât o portocală de Malta; însă acest cap ce ar putea servi de minge copilului, este ornat cu un nas lung coroiat, cu ochi de vulpe şi cu buze subţiri care se mişcă neîncetat.

    Căpitanul vaporului pretinde că evreul calculă dobânda ce ar lua pe valurile mării, dacă ar putea să le dea în împrumut lui Dumnezeu!

    Fata cea mai mare e naltă, neagră, uscată şi are o fizionomie de cămilă. Copilul seamănă cu o maimuţă speriată, iar tânărul este îmbobocit în vârful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu trompa elefantului. Acest mic curios pare a fi înzestrat cu o mare simţire, căci atât prin coloritul, cât şi prin diferitele sale mişcări el destăinuieşte tot ce se petrece în sufletul stăpânului său.

    În mijlocul acestei menajerii evreieşti, copila cea mai tânără străluceşte însă ca o minune. Frumoasă, zâmbitoare, veselă, ea produce o dulce impresie asupra tuturor călătorilor. Angel, cuprins de uimire, se apropie în grabă de această fiinţă drăgălaşă, rătăcită printre dihănii, şi începe a-i grăi cu multă simpatie. Copila îi răspunde graţios, iar negelul dă semne de o gelozie furioasă, vopsindu-se când în galben, când în verde, când în pătlăginiu. Monstruozitate! nelegiuire! lucru de nepovestit şi de necrezut! Evreul trombagiu este logodnicul copilei încântătoare!!!

    Cu toate acestea, vaporul legănat de valuri înaintează rapid intre munţii Africii, acoperiţi cu verdeaţă, şi acei ai Spaniei, arşi de soare. Câţiva delfini se joacă împrejurul lui, sărind pe faţa apei şi rostogolindu-se în fund; ei ne întovărăşesc astfel până în baia Tangerului, unde sosim după patru ore de o minunată preumblare.

    Oraşul Tanger, numit de arabi Tangia, prezintă un tablou foarte original prin clădirile sale albe, care se ridică treptat pe coastele a două culmi apropiate. Împrejuru-i se înşiră un brâu de ziduri nalte cu metereze ruinate; iar în mijlocul lui se înalţă două minarele pătrate, a căror cărămizi smălţuite formează felurite arabescuri. Toate casele sunt coronate cu terase, pe care locuitorii petrec nopţile de vară, şi din depărtare ele înfăţişează aspectul unei scări gigantice lipită de coasta culmilor. Albeaţa pereţilor şi lipsa de ferestre produc o uniformitate care ar osteni vederea, dacă acea uniformitate nu ar fi întreruptă prin câţiva copaci, prin coloritul minarelelor şi prin locuinţele consulilor Europei, vopsite în galben, vânăt, pembe şi verde.

    Îndată ce aruncăm ancora, zărim venind de la mal un lung caic condus de vro zece arabi cu picioarele şi braţele goale. El se apropie de vapor, săltând pe vârfurile valurilor, iar arabii dau năvală la pod ca o ceată de piraţi, pentru ca să înhaţe atât pe călători cât şi bagajul lor şi să-i coboare în caic. Operaţie grea, periculoasă şi spăimântătoare; căci barca se clatină grozav, acum ridicându-se mai sus de podul vaporului, acum dispărând în fundul unei adânci prăpăstii.

    În momentul de a se decide ca să coboare scara vaporului, evreul cel bătrân, cuprins de un tremur spasmodic, începe a murmura mai iute din buze, calculând negreşit folosul ce i-ar aduce suma de groază ce are în suflet, dacă ar putea să o speculeze. Copilul cel mic sare pe umerii lui, strâmbându-se la noi, şi deodată amândoi lunecă şi cad de-a rostogolul în fundul caicului; atunci trombaciul logodit, cu un devotament demn de o soartă mai bună, se repede ca să dea ajutor celor căzuţi; însă pornirea lui nefiind bine cumpănită, el se duce de-a dreptul alăturea cu caicul, în mare, unde se cufundă ţipând. Pe loc doi marinari francezi se aruncă după dânsul, îl pescuiesc în grabă şi-l urcă pe caic, buimăcit de spaimă şi botezat în salamură.

    La această privire un răcnet răsună pe pod, un răcnet de adâncă desperare! Ne întoarcem iute şi vedem leşinând fata cea mai mare în braţele surorii sale! O dramă tainică şi profundă se desfăşoară atunci în ochii noştri, un mister sufletesc se descoperă... Cămila e înamorată de elefant, viitorul ei cumnat!...

    Pe când aceste scene se petrec pe vapor, o altă barcă soseşte de la mal ca să ieie călători, dar nemaigăsind nimica de înhăţat, arabii ambelor caice se apucă la ceartă, ţipând, gesticulând, sărind peste bănci, ameninţându-se cu lopeţile şi expunându-ne astfel de a fi răsturnaţi în apă. Angel pierde răbdarea sa de englez, se mânie, boxează în dreapta, boxează în stânga şi, în fine, arabii noştri, spăimântaţi de pumnii lui, se pun la vâsle. Caicul pleacă spre mal, însă la o distanţă de 30 paşi departe de el se opreşte, căci au dat de fund; iată-ne pe un banc de nisip! Arabii sar iute în mare şi ne iau în cârcă pe umerii lor.

    Angel, văzând că nu se poate cufunda mai mult decât până la genunchi, propune copilei celei frumoase ca să o poarte pe braţele sale, şi, făr' a mai aştepta răspuns, el o ridică pe sus, intră în valuri şi, fericit de a strânge la piept un odor atât de preţios, el păşeşte falnic prin apă ca un Cesar triumfător. Noi cu toţii călări pe spatele arabilor, îi facem un cortegiu demn de nobila şi cavalereasca sa purtare.

    Această călărie maritimă îmi aminteşte versurile următoare ale unui poet romantic din şcoala bucureşteană:

    Trăiască libertatea! Eu vreau să merg călare
    Pe câmpul lui Filaret, pe munţi şi chiar pe mare... etc.

    Debarcarea noastră pe pământul Africii este întâmpinată de o populaţie întreagă, compusă de arabi înveliţi cu burnuse stremţeroase, de copii cu capetele rase, care lucesc la soare ca nişte tingiri spoite, şi de evrei ce se furişează prin gloată, dominaţi de frică şi de setea câştigului. Toţi ne înconjoară pe mal, privesc la noi cu o curiozitate comică, şi ne grăiesc delaolaltă, unii arăbeşte, alţii spanioleşte, făr' a se îngriji dacă îi înţelegem sau ba. Angel şi eu le răspundem serios englezeşte şi româneşte, şi astfel reînnoim scena confuziei limbilor din turnul Babelului, scenă ce s-ar fi prelungit mult, dacă dragomanul Consulatului Britanic nu ar fi venit să întrerupă interesanta noastră conversare.

    În fine, facem o intrare triumfală în oraş, trecând pe sub o poartă cam dărâmată a cetăţii, şi apucăm a ne sui pe o hudiţă rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face zigzaguri între două ziduri goale. Această stradă îngustă uneşte portul cu centrul oraşului, prin urmare ea este mai importantă decât toate celelalte. În ea întâlnim o mulţime de indigeni pe jos sau călări pe măgari, coborând la vale şi strigând: balac! balac! adică: feriţi! feriţi! şi în adevăr ne ferim iute de dânşii, lipindu-ne de pereţi; căci feţele lor palide, ochii lor scânteietori, bărbile lor zburlite, trupurile lor uscate, mişcările lor deşănţate, graiul lor răguşit şi stremţele lor ce-i descoperă mai mult decât îi acoperă, produc o impresie respingătoare. Ici-colea, dinaintea unei uşi ce se deschide în zid sau la colţul unei hudiţe, vedem câte un nenorocit culcat pe pavea într-o nemişcare de cadavru sau şezând ghemuit, cu capul pe genunchi şi ochii ţintiţi pe vârfurile babuşilor săi.

    — Cum îţi pare Tangerul? mă întreabă Angel.

    — Curios şi extraordinar! îi răspund. Lipsa de ferestre în pereţii străzilor şi lipsa de coperişuri pe case mă fac sa cred că am intrat într-un oraş ars de un foc mare, zguduit de vreun cutremur şi care acum adăposteşte în ruinele sale văruite o populaţie întreagă de bolnavi şi de smintiţi. Câţi indigeni am întâlnit pân-acum au un aer de suferinţă şi de mizerie care atristă; nu am zărit încă o singură figură voioasă...

    — Şi eu nici o pereche de babuşi întregi! adaugă tovarăşul meu, oftând cu jale... După o alergare fantastică prin o încâlcitură de hudiţie strâmte, sosim la locanta numită „English family hotel" şi ţinută de o văduvă engleză, mistress Ashton. Casa e curată, camerele răcoroase şi mobilate cu crivaturi de fier, ascunse sub muschitere de gază; scările, precum şi parchetele camerelor, sunt plăcuite cu faenză smălţată, care înveseleşte vederea şi ţine răcoare. Salonul este ornat cu un piano vechi şi hârbuit, ce pare a fi oftigat de dorul Europei. Îl găsim ocupat de două domnişoare palide, fetele doamnei Ashton, care, îmbătrânind în singurătate, se sting sărmanele de dorul europenilor. Flori exotice şi uscate de soarele Africii, fiinţe predestinate a trăi şi a muri în haine de vestale, ele poartă zulufi ce atârnă de-a lungul obrajilor, de-a lungul gâtului şi de-a lungul sânului până la stomac. Ochii lor de un azur spălăcit privesc cu melancolie prin ferestrele salonului munţii ce se-nalţă dincolo de baia Tangerului şi marea ce se întinde spre ţărmurile Spaniei, dar în zadar! Tot în zadar!... nici o umbră de mire nu se zăreşte în fundul orizontului!...

    Când intrăm în acel sanctuar de durere virginală, ambele fecioare se scoală deodată, ca prin efectul unui resort mecanic, se închină maiestuos şi părăsesc salonul ca nişte năluci înspăimântate.

    Printre curiozităţile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-şi închipuieşte că ştie englezeşte ca lord Byron, când jargonul său se compune din câteva cuvinte spaniole, portugheze şi turceşti; un papagal care de dimineaţă până-n seară repetă frazele: hau du iu du, ai lov iu, învăţate de la stăpânele lui, precum şi mille tonères, deprinse negreşit de la vrun călător francez, şi în fine două june servitoare sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat şi cu pielea aurită de razele soarelui. Ele râd vesel de câte ori Angel cearcă a glumi cu dânsele, şi astfel ne arată şiragurile lor de dinţi albi şi ascuţiţi. Amicul meu, încântat, declară că nimic nu înveseleşte mai mult inima omului ca nechezatul unui cal de soi şi ca râsul armonios al unei copile de 16 ani.

    Cu toate acestea, poeticul Angel ordonă lui Hamed, servitorul otelului, ca să pregătească dejunul şi să-i aducă jambon, beefteacuri, cartofi, stilton, porter etc., adică tot ce constituie hrana unui englez prozaic. Prânzul fiind gata, ospătăm cu acea poftă de mâncat ce dau călătoriile pe mare, şi apoi ne suim pe terasa locantei pentru ca să bem cafeaua şi să ne facem chieful.

    Cine a gustat viaţa orientală ştie că chieful este partea cea mai importantă a vieţii; deci aprinzându-ne ţigările şi aşezându-ne pe jilţuri americane în formă de leagăn, dăm drumul ochilor să rătăcească pe împrejurimile Tangerului şi lăsăm închipuirea să zboare în lumea fanteziei. Sub picioarele noastre se cobor până la malul mării terasele caselor arăbeşti, ca nişte grădini gigantice superpuse treptat; iar în depărtare străluceşte baia, acoperită cu spume argintii, şi în mijlocul ei se leagănă vaporul „Honfleur".

    — Cunoşti istoria Tangerului? mă întreabă Angel.

    — Iat-o în scurt, îi răspund. Acest oraş a fost fondat la o epocă necunoscută; el a trecut sub domnirea romanilor şi a goţilor; iar la începutul secolului al VIII a căzut în mâinile arabilor. La anul 1471 au venit portughezii care l-au ocupat până la 1662; pe urmă englezii l-au stăpânit în curs de 22 de ani; însă fiind supăraţi de necontenitele atacuri ale maurilor, ei s-au retras şi l-au părăsit sultanului de Maroc.

    — Compatrioţii mei nu s-au arătat oameni practici în cazul acesta, observă Angel, aruncându-şi ţigara cu mânie.

    — Pentru ce?

    — Pentru că lucrul luat nu se dă îndărăt.

    — Frumos princip! dar fie, să urmăm cursul istoriei. În 6 august 1844, Tangerul a fost bombardat de flota franceză, sub comanda prinţului de Joinville, din cauza protegerei ce sultanul de Maroc, Mulei-Abder-Raman, da pe ascuns califului Abd-el-Cader, care atunci se găsea în luptă cu Franţa pentru apărarea Algeriei.

    — Atunci negreşit s-a dărâmat o parte din zidurile cetăţii?

    — Ai ghicit: prin urmare, haidem să facem o preumblare în oraş pân-a nu se culca soarele.

    Întovărăşiţi de Hamed ne ducem prin un labirint de străzi înguste să vizităm... nu saraiuri măreţe şi aurite, nu grădini feerice cu basmuri de marmură, nu minunile halimalei orientale, dar o piaţă mică ce se găseşte în centrul oraşului şi care prezintă un tablou viu de viaţă arăbească.

    Pe această piaţă se înşiră două rânduri de dughene, adică de vizunii strâmte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi cu metanii de calembec în mână. Arămii la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemişcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânşii; dar cum se iveşte un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul şi gurile lor înarmate cu dinţi lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câştigului învie acele maşini acoperite cu piele zvântată la soare şi le comunică nişte mişcări atât de deşănţate, nişte gesticulări atât de hrăpitoare, încât îţi vine a te crede într-o menajerie de orangutani. În centrul pieţei stau întinse câteva rogojini, pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuji necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pământul. Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muşte; iar de-a lungul pieţei doi santuni aleargă sărind şi ameninţând pe toţi trecătorii cu vârful lăncilor ce poartă în mână; un al treilea stă la soare tremurând şi zbierând ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdrobindu-şi trupul de pietrele pavelei în onorul lui Mohamed, şi un al cincilea strigă toată ziua cuvintele: Sahailic mlihi, împreunându-şi glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate acestea se petrec pe un loc încadrat cu pereţi goi, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Africii varsă torente de foc.

    Dezgustaţi de spectacolul pieţei, ne depărtăm, apucând pe o stradă care duce afară din oraş. Lângă poarta pe care trecem se întinde un câmp, pe care se face târg (sauc) de două ori pe săptămână şi unde sosesc caravanele dinlăuntrul Africii; iar alăturea, de-a lungul zidului cetăţii, pământul răsună sub picioare, fiind scobit cu gropi adânci, în care arabii păstrează grâul. Hamed ne arată în treacăt una din acele gropi părăsită şi prăbuşită, care a servit odinioară de mormânt la sute de tidve de evrei, decapitaţi pentru plăcerea nu ştiu cărui sultan de la Fez. Capetele au fost răscumpărate de neamurile acelor nenorociţi şi duse în cimitirul evreiesc, iar groapa a rămas ca o pomenire îngrozitoare, cu care şi ast[...]ncă înspăimântă pe strănepoţii lui Abraham.

    De atunci poate israeliţii marocani au adoptat următoarea zicală spaniolă:

    „Con los Moros plomo o plata."

    Însă neîndrăznind să arunce plumb în capul arabilor, ei dau bani pentru ca să cumpere dreptul de a fi tiranizaţi pe pământul Africii. În adevăr ei pun toată silinţa de a nu se despărţi de idolul lor, aurul, şi dezvelesc un geniu rar întru apărarea lui; însă barbaria indigenilor face adeseori crunte razzia în colonia israelită. Cu cât un evreu e mai bogat, cu atât el caută să-şi dea o aparenţă mai săracă; cu cât el ar putea să trăiască mai bine, cu atât se osândeşte la o viaţă de lipsuri şi de mizerie; căci de cum se naşte şi până ce moare el e dominat de o groază neîncetată. Simţirile care nu adorm niciodată în sufletul lui sunt spaima şi zgârcenia; prin urmare, când întâlneşti un evreu în hudiţele Tangerului, îl vezi trecând ca o umbră de-a lungul pereţilor, cu ochiul pândaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinţi, ca un om ce ar fi comis o crimă şi s-ar teme de a fi recunoscut. Obligat de a-şi scoate babuşii când trece pe lângă o geamie, el îi ţine totdeauna în mână, atât de economie cât şi de frică, temându-se ca vuietul paşilor săi să atragă luarea aminte a vreunui arab mahmur şi să-i aducă maltratări, sau mai cu seamă pagubă!

    Evreul din Tanger, precum şi acel din toate oraşele Africii, este fiinţa cea mai îngrijită din lume; pentru el chiar umbra unei păsări trecătoare este un motiv de spaimă! El nu grăieşte, ci şopteşte, nu râde, ci zâmbeşte, nu calcă, ci lunecă pe pământ, căci nu are curajul fiinţei sale; veşnic prigonit, veşnic umilit, el îşi răzbună însă prin viclenie, speculând lenea apăsătorilor săi şi parvenind încet, încet a monopoliza tot comerţul oraşelor.

    În zadar arabii îi dispreţuiesc şi-i închid noaptea într-un cvartal deosebit, ca pe nişte vite în ocol; în zadar îi pradă şi-i măcelăresc din timp în timp; coborâtorii lui Solomon pleacă capul cu răbdare şi reîncep traficul lor, făr-a avea de scop nici îmbunătăţirea soartei, nici luminarea neamului lor, ci numai şi numai strângerea de aur! Prin urmare ei se găsesc încă într-un grad de superstiţie ridicolă, confundând pe Moisi cu Cabala şi pe profeţi cu rabinii.

    Un călător francez, dnul Charles Didier, zice: „Prejudiciile cele mai nebune sunt pentru evrei articole de lege şi de credinţă, şi chiar cântecele sublime ale psalmistului sunt traduse în nişte harhalaie atât de monstruoase, încât ascultându-le crede cineva că aude sălbaticii din Oceania urlând şi zbierând împrejurul fetişelor la care se închină".

    Şi însă femeile lor sunt frumoase, precum au trebuit să fie Agar, Iudita, regina de Saba şi toate poeticele figuri din istoria antică a evreilor. Nalte, albe, graţioase, ele reprezintă tipul adevăratelor fiice ale Răsăritului. Talia lor mlădioasă şi elegantă ca trestia verde mişcată de boarea dimineţii, părul lor stufos şi luciu formează o mândră cunună pe frunte; ochii lor negri şi lungăreţi ard ca o flacără misterioasă; zâmbirea lor are un farmec atrăgător care uimeşte inima, mâinile lor fragede şi albe ţin cheia fericirilor raiului, după o expresie arăbească.

    Cum se face dar că evreii, cu asemenea frumoşi tovarăşi de vieţuire, să nu aibă cele mai nobile simţiri? cum de nu li se înalţă sufletul, şi nu li se preface caracterul în compania acelor fiinţe încântătoare? Mister psihologic neînţeles!! Departe de a primi înrâurirea cerească a frumuseţii, evreii le-au comunicat ei din contra mârşavele lor instincte, şi astăzi strănepoatele reginei de Saba întind mâinile cu lăcomie, pentru ca să culeagă aurul oriunde l-ar găsi. Angel le numeşte Schillve în rochii, deşi el le apreţuieşte mult, foarte mult.

    La întoarcerea noastră în oraş avem prilej a ne convinge de acest trist adev[...]ntrând în mai multe case evreieşti.

    Aceste locuinţe se compun de o tindă, care dă într-o curte mică parchetată cu cărămizi smălţuite. În curte se deschid câteva camere întunecoase, care servesc de bucătărie, spălătorie, salon etc.; iar pe dinaintea camerelor se întinde o galerie cu coloane, unde familia petrece ziua şi nopţile de vară.

    Evreii din Maroc grăiesc spanioleşte, fiind originari din Spania, de unde au fost izgoniţi la diferite epoci. Ei poartă anterie de postav închis cu nasturi mulţi şi rotunzi, brâie de mătase şi chitii negre. Cât pentru femei, cele mai sărace sunt îmbrăcate cu rochii de cit şi legate la cap cu tulpane simple; iar cele bogate au un costum mult mai elegant, brâiele lor fiind de fir, legăturile capului de mătase şi rochiile lor de stofe grele cu broderii de aur; aceste haine însă ies la iveală numai în zile de sărbători mari.

    Mai în toate saloanele unde intrăm, avem plăcerea de a vedea două sau trei femei, unele mai frumoase decât altele, care ne primesc foarte graţios, privesc la noi cu ochi galeşi, ne dau zâmbirile lor cele mai dulci, şi apoi mişcând buzele ca nişte frunze de flori trandafirii... ne cer parale! Grecii vechi aveau între dumnezeiri pe Afrodita fermecătoare; evreii de astăzi au pe Afrodita cerşetoare!

    Noaptea cade fără veste şi ne surprinde pe hudiţe, c[...]n Africa amurgul este necunoscut; ne întoarcem deci la locantă, încântaţi de ideea ce am avut de a veni la Tanger şi promiţându-ne de a vizita a doua zi castelul ce dominează oraşul, precum şi Alczarul, adică palatul sultanilor de Maroc. La otel suntem primiţi cu demonstrări foarte expresive din partea papagalului, care ne asigură că ne iubeşte, repetând: ai lov iu, miile tonères! şi dar uimiţi de această declarare de amor, ne suim iarăşi pe terasă, pentru ca să asistăm la răsăritul lunii.

    Palida făclie a umbrelor se ridică în orizont cu numerosul său cortegiu de stele, întocmai ca o regină strălucită în mijlocul curţii sale de dame elegante. Ea răspândeşte pe munţii Africii şi ai Spaniei un văl luminos şi fantastic; iar pe sânul mării întinde o punte de aur, care uneşte orizontul depărtat cu malul pe care ne găsim. O dulce răcoreală adie împrejurul nostru şi ne îmbată de plăcere, făcând a crede că pe lângă noi fâlfâie aripile nevăzute ale geniilor de noapte.

    — Ascultă! îmi zice Angel, apucându-mă de braţ.

    — Ce?

    — N-auzi pe valuri glasul armonios al copilei celei frumoase din vapor?

    — Visezi, amice, îi răspund. E glasul unui marinar francez.

    — Dar nu zăreşti o barcă în razele lunii?

    — Ba zăresc.

    — Şi în barcă nu vezi o umbră de femeie?

    — Văd doi marinari care vâslesc; dar chiar aşa să fie cum zici, crezi că o femeie ar îndrăzni să facă serenadă în baia Tangerului? mai cu seamă o israelită?

    — Ea-i!... strigă Angel fără a asculta observările mele şi, strigând, el dispare pentru câteva minute; apoi se întoarce iar pe terasă, aducând instrumentul său favorit, cornetul de argint.

    — Ce vrei să faci? îl întreb cu mirare.

    — Vreau să dau un concert marocanilor şi să răspund graţioasei cantatriţe din caic.

    Dominat de această idee fixă, Angel începe a suna din cornet o arie din Lucia, neauzită încă de urechile africane. Notele jalnice şi melodioase se răspândesc în tot oraşul, făcând pe arabi a-şi închipui că aud trompeta lui Anael. Ca prin un efect magic, toate terasele caselor se acoperă cu oameni, care, când se mişcă speriaţi, când se opresc înmărmuriţi. Înseşi vestalele doamnei Ashton, atrase de farmecul armoniei, apar la lună lângă noi, întocmai ca fantasmele care ies din morminte în scena mănăstirii din opera lui Meyerbeer, Robert diavolul. Ele stau în extaz, suspinând adânc şi exprimând uimirea lor prin clătinarea zulufilor şi prin un haao foarte prelungit.

    Succesul artistului este deplin; un oraş întreg îl ascultă, două vestale îl admiră şi chiar junele servitoare din locantă, Asterica şi Lunica, ghemuite într-un colţ al otelului, arată la lumina stelelor mărgăritarii ce poartă în locul dinţilor.

    Pe la o oră după miezul nopţii, Angel, finind concertul şi primind aplauzele noastre, îşi ia adio de la umbrele teraselor, prin câteva note care imită foarte bine cucurigul cocoşilor; apoi ne coborâm cu toţii în salon, ne zicem noapte bună în diferite limbi şi ne retragem în camerele noastre de culcat.

    — Good night, my dear Alecsandri.

    — Good night, dear Angel.

    — Are you sleepy?

    — Oh, yes! Noapte bună şi somn dulce!

    A doua zi Hamed vine de ne trezeşte şi cu un aer serios de lord ne zice spanioleşte: buen dies, seniores, crezând că ne dă ziua bună englezeşte, pe urmă el ne propune să ne întovărăşească la Alczar. Cererea lui e încuviinţată cu majoritatea absolută a voturilor, şi îndată după dejun plecăm tustrei, Hamed înainte şi noi după el. Reîncepem dar o babă-oarbă prin încâlcirea hudiţelor oraşului şi în fine ne suim pe culmea coronată de ruinele vechiului castel ce domină Tangerul.

    Poziţia lui e foarte frumoasă şi înlesneşte ochilor un zbor întins pe un orizont nemărginit. În depărtare se arată ca nişte nouri munţii Andaluziei şi stânca Gibraltarului; în dreapta se înalţă munţii Africii şi se zăreşte drumul care duce la Fez, capitala Marocului; la picioarele noastre străluceşte în soare marea, brăzduită de corăbii, şi albeşte oraşul Tanger cu casele sale cubice. Câţiva arbori, câţiva butuci de vie, câteva maldări de stuh verde, precum şi vopselele caselor consulare, completează acest tablou învestit cu diferite culori. După un lung repaus şi o lungă admirare a priveliştii, intrăm în castel prin o poartă dărâmată şi apoi în curtea Alczarului, înconjurată cu ziduri nalte şi metereze. Palatul sultanilor de Maroc se ridică în stânga curţii; trecem pe din dosul lui, apucăm prin nişte hrube întunecoase şi deodată ne găsim într-un patio, salon mare, descoperit, pavat cu plăci de cărămizi smălţuite şi ornat pe laturile lui cu coloane de marmură albă. Aceste coloane formează de jur împrejur galerii, în care se deschid uşile mai multor camere săpate în stil mauresc. Tot geniul oriental se arată în frumuseţea bolţilor de lemn scobit şi în fantezia arabescurilor de pe pereţii acelor camere.

    Vizitând cu de-amăruntul rândul de jos al palatului, ne suim la cel de deasupra pe scări smălţuite, ca să vedem haremul aşezat deasupra mării. Câte mistere, câte suspine înfocate, câte daruri tainice, câte scene dramatice au avut fiinţă odinioară, în această închisoare strălucită! Câte minuni de frumuseţi au veştezit acolo! câte suflete june şi amoroase s-au stins ca stelele cerului; câţi ochi drăgălaşi au zburat de sus pe întinsul valurilor şi al orizontului, urmărind un vis plăcut, o sperare înşelătoare!

    În sânul acestui pustiu palat închipuirea se exaltă şi recheamă trecutul strălucit, pentru ca să piardă din vedere mizeria timpului de faţă; ea întrevede pe acei mauri cavalereşti, care au domnit în Andaluzia şi au zidit geamia cu sute de coloane din Cordova, Alczarul şi Giralda din Sevilia şi mai cu seamă Alhambra din Grenada, trei minuni de arhitectură feerică. Iar când de la măreţul tablou al trecutului, ochii se cobor pe litoralul Africii de astăzi, ce văd ei oare? Văd sate mizerabile şi oraşe compuse de hudiţe stricate şi pline de gunoi; [...]

    Guvernatorii oraşelor, paşii, sunt tirani absoluţi; iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Allah! El trăieşte închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toţi tremură şi se închină. Rareori acest personaj se arată în public, şi când se întâmplă ca el să facă vreo scurtă călătorie sau să-şi schimbe reşedinţa, iată cortegiul ce-l însoţeşte:

    1) În capul cortegiului un escadron de mauri ai gardei împărăteşti.

    2) Doi călăreţi purtând haine scumpe şi lănci otrăvite.

    3) Sultanul cu manta albă şi cu cealma verde.

    4) Sclavii care agită apărători pe lângă sultanul, pentru răcorirea atmosferei.

    5) Patru funcţionari mari ai statului, purtând: cel întâi cortelul, cel al doilea ornicul, cel al treilea lancea şi
    cel d-al patrulea sabia sultanului.

    6) Miniştrii.

    7) Medicii.

    8) Doi imami, preoţi cu semnele rangului lor.

    9) Doi ofiţeri mari ai imperiului.

    10) Patru călăi, având denumirile caracteristice de: intendentul, biciuitorul, înţepătorul şi despintecătorul. Mai mulţi sclavi duc instrumente de moarte dinaintea lor.

    11) Garda neagră cu săbiile goale în mâini, precedată de muzică.

    12) Două escadroane de gardă maură.

    13) Două baterii de artilerie uşoară, purtată pe spinare de cămile.

    14) Sclavii, servitorii şi femeile.

    Femeile în urma cortegiului, ca unele ce nu au nici o însemnătate în ochii marocanilor!

    Un asemenea ceremonial grotesc nu exprimă oare îndestul starea de barbarie în care se găseşte această parte a Africii?... Şi dacă Marocul megieşit cu Europa prezintă acest spectacol, în ce grad de sălbătăcie trebuie să zacă popoarele dinăntrul continentului Africii?

    Sub impresia acestor gânduri, Angel şi eu părăsim Alczarul, destinat a cădea în ruine cu toate monumentele mahomedane, şi ne coborâm în oraş. La colţul unei străzi ne împiedicăm de o rogojină întinsă pe pavea, lângă o scobitură făcută într-un zid dărâmat şi menită de a servi de cafenea. Pe rogojină stau ghemuiţi câţiva arabi înveliţi în burnuze rupte şi un turc mai alb la faţă şi mai curat îmbrăcat decât tovarăşii lui.

    Cum îl zăresc încep a-i debita toate cuvintele câte le învăţasem în diferitele mele preumblări prin Orient; iar el, lăsând să mă încurc în hoj ghioldum, safa ghioldum, efendi, îmi replică franţuzeşte:

    — Bonjour, monsieur; voulez-vous prendre une tasse de café?

    Cuprins de mirare, îl întreb de este francez.

    — Ba nu, îmi răspunde el râzând: eu sunt turc de la Algeria şi am servit în regimentul de zuavi.

    — Cum te numeşti?

    — Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali.

    — Ai călătorit înăuntrul Marocului?

    — Am fost de trei ori la Fez.

    — Poţi să ne întovărăşeşti ca dragoman într-o preumblare ce vroim să facem prin munţii Uadras?

    — Bucuros; când plecăm?

    — În curând; ocupă-te să ne găseşti cai, să ne pregăteşti provizii de drum şi să ceri de la paşa un soldat vrednic care să vie cu noi.

    — Toate vor fi gata pe poimâine. Acum poftim câte o cafea.

    Invitarea cordială a lui Hagi-Mustafa ne decide a lua loc pe rogojină. Angel cearcă a-şi cruci picioarele, pentru a imita pe arabi, însă nu reuşează decât a cădea răsturnat pe spate. În timpul acesta sosesc, alergând, vro patru băieţi ca să ne ceară câte un felu, ban prost de aramă. Mustafa le aruncă câteva de aceste monede, care devin pe loc un motiv de război; băieţii se reped ca să le culeagă de pe jos, se împing, se înjură şi se apucă la bătaie; dar ce bătaie? Bătaie de berbeci! Retrăgându-se îndărăt cu trei-patru paşi, ei se aruncă unii asupra altora şi se ciocnesc cap în cap cu o pornire furioasă; tidvele răsună grozav, dar nu se sfărâmă; căci ele fiind rase şi expuse necontenit la soare şi la ploaie, dobândesc o tărie extraordinară. Pentru un felu, fiecare băiat din Tanger e în stare să strice pe capul său o cărămidă de cele mai groase şi mai bine arse. Câte capete de europeni ar zdrobi el pentru o sumă de 20 de franci? Angel caută să rezolve acest problem de statistică şi găseşte cifra colosală de 9 876 543 210 (?).

    Osteniţi de preumblarea noastră pedestră, ne întoarcem la otel, unde ne iese înainte drăgălaşa Asterica şi ne spune cu un aer cam îngăimat că stăpânele ei, domnişoarele Ashton, ar fi prea recunoscătoare, dacă am vroi să le dăm un concert seara în salon.

    — Nu numai un concert, dar şi un bal, răspunde Angel, dezmierdând bărbia copilei care se depărtează veselă; apoi el mă întreabă dacă ştiu să cânt din piano?

    — Nici o notă, îi răspund.

    — Prea bine, replică el, deseară îi improviza un vals.

    De pe la 9 ore, salonul fiind iluminat a giorno, dominişoarele Ashton intră în el, urmărite de Lunica şi de Asterica. Vestalele s-au prefăcut în silfide, îmbrăcate cu rochii albe de tiul, strânse la mijloc cu cordele albastre şi încoronate cu ghirlande de flori false. Cea mai mare poartă subsuoară un album, iar sora ei aduce pe umăr papagalul Ghioali, care-i ciugulea urechea dreaptă şi-i zice cu dragoste I love you, mille tonères, senorita. Junele servante, pieptănate astă dată, ţin în mâini dairele şi merg de se pun jos într-un colţ al salonului, şoptind şi chicotind între ele, ca două maimuţe graţioase.

    Concertul începe! Angel execută din cornet mai multe arii din operele lui Rossini şi Meyerbeer; apoi, deodată şi fără nici o tranziţie, sună o polcă zburdalnică. În auzul acestor note vesele, ochii vestalelor se aprind, figurile lor se iluminează şi piepturile lor suspină câte un haaaao lung şi înduioşat. Sărmanele! de cinci ani erau postite de plăcerile dansului.

    Dorul exprimat prin acea exclamare ieşită din fundul inimii mă pătrunde adânc; compătimirea îmi dă curajul devotamentului şi mă îndeamnă să fac începutul balului. Ambele vestale sar pe rând în salon, abandonând braţelor mele talia lor virginală şi îmbătându-se de plăcerea polcii, până ce mă obosesc ca pe un cal de poştă. Angel însuşi nu mai are destulă suflare în piept pentru ca să continue funcţia de orhestră şi, prin urmare, el mă roagă să mă pun la piano asigurând pe nobilele dănţuitoare că aş fi un artist de mare talent. Un nou haaao răsună în salon; o nouă compătimire mă cuprinde, şi dar făr'a mai sta la îndoială deschid vechiul piano.

    O! geniu al armoniei! tu, care ai inspirat pe Mozart, pe Weber, pe Bellini, pe Meyerbeer, pe Rossini şi mai cu seamă pe Strauss, îndreaptă degetele mele pe tuşele clavirului, pentru ca să improvizez un vals necunoscut încă în analele muzicii instrumentale!! După această invocare întind mâinile şi las să cadă într-un noroc pe bucăţelele de fildeş îngălbenit... Ce monstruozitate cacofonică produc în timp de jumătate de oră, nu se poate spune; însă ştiu că Angel a profitat de aceste acorduri sălbatice, pentru ca să învârtească fericitele vestale în vârtejul unui vals fantastic.

    Balul ţine tot astfel până dincolo de miezul nopţii, animat neîntrerupt şi condus, când de sonurile metalice ale cornetului, când de sunetele discordante ale clavirului. Înseşi Asterica şi Lunica iau parte la această petrecere improvizată, dănţuind împreună un soi de pas original, jumătate spaniol, jumătate arăbesc, o mimică în care şoldurile lor se leagănă şi se mlădie cu o mişcare foarte expresivă şi voluptoasă. Însuşi Ghioali dă semne de o mare mulţumire, râzând cu hohot, bătând din aripi şi debitând un nou vocabular de cuvinte poliglote precum: Very vel... Coco... joli, joli, cocorico, sacrebleu!

    În fine se aduce ceaiul!... picioarele se astâmpără, şi limbile intră în dans la rândul lor. Timidele vestale au reîntinerit, ele devin comunicative, graţioase, şi după o convorbire interesantă asupra ţării mele, ca asupra unei insule necunoscute din Oceania, ele mă roagă să scriu în albumul lor câteva versuri române.

    — Ce soi de poezie doriţi? le întreb.

    — O romanţă! îmi răspund amândouă.

    — Bucuros! Însă vă mărturisesc că zbuciumările balului nostru au cam speriat muza şi că mi-a fi greu de a o găsi, neştiind unde s-a ascuns.

    — Cocorico!... replică papagalul.

    Nemaiputând nimica răspunde la un asemenea puternic argument, deschid albumul şi compun următoarele strofe:

    ROMANŢĂ TRISTĂ DUPĂ UN BAL VESEL

    Îmi place pe mare sa fiu legănat;
    Îmi place prin lume s-alerg ne-ncetat,
    Să vad ţări şi oameni, şi munţi şi câmpii,
    Şi albe deşerturi, şi mări albăstrii.

    Departe de ţărmul acel înflorit
    Pe care m-aşteaptă un înger iubit,
    Ca valul de spume eu sunt călător
    Şi veşnic mă-ngână al patriei dor.

    Văzut-am Europa cu-a sale minuni,
    Şi Asia Mică. Şi marea-n furtuni;
    În Africa neagră venit-am acum
    Şi peste tropicuri doresc să-mi fac drum;

    Dar cât de departe voi fi pribegit
    De ţărmul poetic în care-s iubit,
    Ca valul de spume, sărman călător,
    Ah! veşnic mă-ngână al patriei dor!

    După mine, Angel scrie câteva versuri engleze, pe care le-am tradus cât se poate mai literal, pentru a păstra originalitatea improvizării amicului meu. Iată-le:

    Ce-i mai plăcut decât un bal?
    Un cal!
    Şi cal şi bal, te duc în zbor
    Uşor!
    Ferice de cine-i condus
    Pe sus
    Lângă un sân alb şi tinerel!...
    ... Angel !

    ***

    3 octombrie. Această zi este întreagă consacrată domnului Reade, viceconsul englez din Tanger, care vine să ne viziteze după dejun şi ne invită la masă, promiţându-ne vestitul cuscusu, mâncarea favorită a indigenilor africani.

    Reade este un tânăr de o înfăţişare blândă, însă melancolică. Şederea lui de patru ani în Maroc i-a învăluit faţa cu o umbră de tristeţe; spleenul, această boală engleză, cunoscută la noi sub numele de urât, a pătruns în sufletul lui ca un vierme ascuns, care-l roade pe nesimţite. Pentru el zilele sunt de o lungime desperatoare, şi lumea-i un deşert fără umbră, fără flori, fără nici o atragere. În starea morală în care a ajuns bietul Reade, se vede pe fiecare zi adâncindu-se într-un neant care îi seacă facultăţile; ideile sale şi-au îngreuiat zborul, graiul său e trăgănat ca o plângere monotonă, şi toate frazele lui sunt punctate cu suspinuri şi cu căscări, care te adorm încetişor şi te fac să intri cu ochii jumătate deschişi în lumea visurilor. Dacă am crede în metampsihoză, am putea afirma fără îndoială că sufletul lui Reade a locuit într-un mac, pân-a nu se rătăci în trupul lui de om. În timp de patru ani traiul său a fost o lungă, lungă, lungă căscare ce i-a diformat fălcile şi i-a dat o aparenţă de mastodont. Sărmanul! singura lui distracţie pe pământul barbar al Africii a fost vânatul; nu însă vânatul la lei, la tigri, la hiene, la elefanţi, dar un vânat comic şi original, vânatul la mâţe! înaintea sosirii lui Reade în Tanger, acest oraş foia de motani roşi şi de mâţe albe, vinete, negre şi chiar albastre, care, bucurându-se de o libertate absolută, săreau de pe o casă pe alta, miorlăind de amor în întunericul nopţilor. Arabii adormeau cu mulţumire în acel miaut general, şi fiecare din ei avea satisfacerea de a recunoaşte notele motanului său favorit în concertul general. Fatalitate! fatalitate! de trei ori fatalitate! acea stare fericită trebuia să înceteze. Decretul prin care maiestatea-sa regina Victoria numi pe Reade viceconsul la Tanger fu verdictul de moarte a neamului felin din acest oraş:

    Consulul vine, păşeşte pe al Africii pământ
    Ş-a lui Raton seminţie se coboară în mormânt!

    Puşcă, pistoale, laţuri, capcane, măciuci, arcuri, până şi hapuri de pâine otrăvite, toate instrumentele de ucidere au fost întrebuinţate de neîmpăcatul Reade spre stârpirea animalelor miorlăitoare. Şi ce este mai grozav încă!... Acest Nemrod britanic a avut cruzimea să deprindă a imita chiar suspinele cele mai amoroase ale motanilor cu scop de a înşela pe naivele pisici şi de a le atrage astfel în cursele lui. Câte nenorocite gingaşe de inimă au fost jertfa acestei stratageme perfide şi ademenitoare!... Câte drame tainice s-au petrecut prin întunericul uliţelor Tangerului!

    Hecatombe întregi au fost sacrificate în patru ani de nopţi, şi astăzi pieile victimelor, dubite, tăiate, cusute cu măiestrie, îmbrăcă mobilele călăului ce le-a scurtat viaţa.

    Pe fiecare divan este întins un covor de piei, formând desene variate, împrejurul unui medalion, unde zace blana întreagă a unui frumos motan. Taburetele sunt acoperite cu adevărate mozaicuri din bucăţile de blăni; căci Reade este un artist de întâiul ordin. El a trimis la expoziţia de la Londra un tapet, product al vânatului său şi lucrat de el însuşi, care a fost admirat de o lume întreagă, şi astăzi acest cap d-operă de blănărie figurează, de nu mă înşel, în salonul Clubului de vânători.

    Iată personajul curios în a cărui companie aveam să petrecem ziua. Tot ce dorim este ca el să nu aibă vreo distracţie, în timp cât vom fi împreună, şi să nu-şi închipuiască că suntem motani!

    Ne ducem dar mai întâi de-i vizităm casa, un adevărat muzeu de arme orientale, de obiecte de marochin cusute cu fir, de narghilele arăbeşti, de felegeane lucrate în filigramă, de dinţi de elefant, de pene de struţ etc. şi mai ales de toate varietăţile de piei de mâţe, întinse pe pereţi. Acea casă este de stil mauresc, cu uşi în ogive sculptate, ca acele din Alczar, şi cu o curte mică în mijlocul ei. De jur împrejurul acestui salon descoperit se înşiră coloane de marmură ce formează o galerie cu balcon deasupra; toate camerele se deschid pe balcon şi primesc lumina din curtea interioară.

    Păşind pragul acelui cafarnaum, suntem salutaţi de nechezatul puternic al unui armăsar roib, favoritul lui Reade ce are privilegiul de a locui în salon. Ochii lui mari şi inteligenţi, nările sale largi şi trandafirii, picioarele lui subţirele şi nervoase, coarda lui pletoasă, neastâmpărul său sălbatic şi totodată blândeţea lui sub mâna omului sunt probe vederate de sângele arăbesc ce curge în vinele lui. Şi în adevăr, Boabdil este un fiu curat al Africii, născut dincolo de deşertul de Sahara.

    — Iată, ne zice Reade, singurul meu amic în astă ţară blestemată. Boadbil este sufletul meu şi nu l-aş schimba chiar pe tronul sultanului de Maroc.

    Nobilul armăsar pare că a înţeles cuvintele stăpânului său, căci el răspunde prin o nechezare veselă şi răsunătoare.

    — Mai am încă doi cai frumoşi, adaugă Reade.

    — Unde? întreabă Angel, în camera d-tale de culcat?

    — Ba nu; Boadbil singur are dreptul de a şedea în apartamentul meu; ceilalţi sunt într-un grajd alăturea cu casa. Vroiţi să-i vedeţi?

    — Bucuroşi! răspundem Angel şi eu.

    Ceilalţi doi armăsari, unul alb şi altul negru, sunt de aceeaşi talie ca Boadbil, bine potriviţi, vioi, sprinteni, cai de lux, care s-ar plăti scump în Europa. Reade ordonă lui Aali, seizul ce-i grijeşte, ca să puie şeile pe dânşii.

    Acest Aali trăieşte zi şi noapte în grajd, în compania cailor şi a trei şacali domesticiţi; el a vizitat Franţa şi Englitera, cu prilejul trimiterii unor cai arăpeşti regelui Ludovic-Filip şi reginei Victoria, de către sultanul de la Fez. Aali a văzut productele geniului european; a fost purtat pe la teatre, pe la grădini, prin muzee etc., şi s-a întors în patria sa, după o absenţă de patru luni. Negreşit că acest om trebuie să fi primit o impresie mare în sufletul lui, găsindu-se deodată în centrul luminilor; el, care până atunci vieţuise în întunericul barbariei; mintea lui a fi luat o dezvoltare fericită la razele civilizaţiei.

    — Ce impresie ţi-a făcut Europa? îl întreb.

    — O grozavă durere de cap! îmi răspunde Aali.

    — Şi altă nimic ?

    — Şi dorinţa de a mă întoarce la Maroc.

    — Ca să fii seiz?...

    — Dar; ca să-mi petrec viaţa cu Hafir şi cu Aslan, numele cailor.

    Iată efectul ce produc minunile secolului nostru asupra naturilor musulmane; o mare durere de cap! Răspunsul lui Aali îmi aduce aminte de un ambasador turc care asista la o operă din Paris întâia oară:

    — Cum v-a plăcut, exelenţă? îl întreabă ministrul afacerilor străine.

    — Frumos, prea frumos! răspunse ambasadorul; pe urmă, întorcându-se către secretarul lui, îi zise oftând: unde-i caraghiosul nostru!!...

    În curând caii sunt gata; încălecăm tustrei. Reade pe Boabdil, Anghel pe Aslan şi eu pe Hafir şi plecăm urmăriţi de şacali ca de nişte câini. Paveaua suna sub copitele armăsarilor, oraşul răsuna de nechezatul lor, iar noi, ca cei trei Crai de la Răsărit, trecem mândri prin strâmtoarea hudiţelor şi ieşim din cetate. Fugarii noştri, văzându-se la largul lor, se încordează, se aprind, muşcă zăbala şi privesc orizontul cu mare neastâmpăr. Ei se frământă în loc, zburdă, saltă din tuspatru picioarele în văzduh ca nişte mingi elastice; nu mai e chip de a-i stăpâni; trebuie să le lăsăm frâiele.

    — Avay! strigă Reade, şi Boabdil se izbeşte ca un vultur. Aslan şi Hafir deschid nările, aspiră puternic aerul viu al mării şi pleacă într-un zbor.

    Alalah! cai arăpeşti!
    Alalah! cai voiniceşti!
    Cum mişcau copitele
    Ca şoimii aripele.

    (Balada lui Serb sărac)

    După o alergare de zece minute pe malul nisipos al mării, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre un deal acoperit cu măslini, smochini, cactuşi, palmieri, fistici etc., din a cărui vârf se arată o privelişte minunată. Calea ce urmăm e mărginită cu cactuşi şi cu trestii înverzite şi trece alăturea cu mormântul unui santun. Câteva femei, învelite în burnusuri albe şi ascunse la faţă, stau în nemişcare lângă acel Marabu; ele apar ca nişte statui.

    Nu departe de Tanger se găseşte capul Spartel, vechiul Ampelunium; el priveşte Marea întunecimilor, Bahr-el-Dholva după cum arabii numesc oceanul. Acest promontoriu se coboară în valuri ca un zid de stâncă şi este scobit cu multe peşteri, dintre care cea mai spaţioasă era odinioară consacrată lui Ercules.

    Odihnim caii la umbra unui mare arbor ce încunună capul Spartei, ascultăm mugetul bătrânului ocean, fumăm câte o ţigaretă în onorul coloanelor lui Ercules, şi apoi, zicând adio acelui măreţ spectacol al naturii, luăm drumul către oraş. Reade însă ne conduce pe o altă parte a muntelui, pentru ca să trecem pe la grădinile consulului Europei. El are mai cu seamă interes a se abate la grădina consulului de Suedia; căci prin acele de portocali, de alămâi, de lauri, de crini roşii străluceşte un crin alb şi drăgălaş cu ochii albaştri, cu părul auriu şi cu dulcele nume de miss Lucy, fiica consulului.

    O! taină a inimii omeneşti! Fie un om cât de barbar, fie cât de crunt, fie în stare de a ucide cu nepăsare o poporime întreagă de motani, destul e ca să întâlnească în cale-i o copilă cu primăvara pe frunte, pentru ca sufletul lui să se îmblânzească, pentru ca asprimea caracterului său să dispară! Reade, care a făcut să tremure o lume întreagă de mâţe, tremură acum dinaintea frumoasei miss Lucy!!

    Pe la cinci ore suntem sosiţi la casa noului nostru amic şi ne punem la masă foarte bine dispuşi a ospăta după preumblarea ce am făcut. Vestitul cuscusu apare pe un blid de argint, adus fiind în triumf de însuşi Aali. Această mâncare arăpească e făcută cu un soi de grisă fiartă cu legume şi cu carne de pasăre sau miel; gustul ei nu e r[...]nsă Angel declară că se împacă mai bucuros cu rosbeeful şi cu friptura de fazan.

    De gustibus non disputandum!

    După fructe se aşează o altă faţă de masă şi se aduce un paner cu diferite vinuri străine şi un pachet de ţigări havane. Acum începe adevărata petrecere, butelcile se deşartă pe rând, ţigările se consumă, producând un nour albiu, şi mesenii se afundă în convorbiri variate, până ce, ameţiţi, ei cad sub masă.

    — În sănătatea dumneavoastră! zice Reade, ridicând un pahar de Malaga.

    — În sănătatea frumoasei miss Lucy! răspunde Angel.

    — În sănătatea lui Boabdil! adaug eu.

    — În sănătatea reginei de Englitera! reîncepe Reade.

    — În sănătatea viceconsulului care o reprezintă la Tanger!

    — În memoria numeroaselor victime ale căror piei dubite se înşiră aici pe pereţi ca literele de foc ce au tulburat festinul lui Baltazar!

    — În sănătatea lui Baltazar! etc., etc., etc.

    Toasturile se succed cu răpejune, luând forme din ce în ce mai bizare. Angel într-o pornire entuziastă ajunge pân-a striga: în sănătatea sănătăţilor! Închipuirea ia aripi, limbile se dezleagă, inimile se destăinuiesc; toţi grăim delaolaltă, făcând observări judicioase asupra cailor arăpeşti, asupra frumuseţii evreicelor din Tanger, asupra politicii Franţei şi a Engliterei, asupra comodităţii babuşilor orientali etc. După aceste vin la rând anecdotele comice, apoi povestirile scandaloase şi, în fine, fiecare spune ce-i trece prin minte, fără a mai da ascultare altuia. Astfel Angel, cu ochii scânteietori şi cu faţa roşietică, istoriseşte incidentele celei din urmă alergări de cai de la Epsom, Reade, palid, cu fruntea pe mână şi cu genele plecate, ne mărturiseşte tragic că adeseori, în tăcerea nopţii, un grozav concert de miorlăituri se deşteaptă în cugetul său înspăimântat. Eu descriu o întâmplare curioasă din voiajul meu în Asia.

    Iată un specimen de acel trio vorbareţ.

    EU: Scumpii mei amici!...

    READE (întinzându-mi mâna): O yes, amici... scumpii mei amici...

    ANGEL (deşertând un pahar de şampanie): În sănătatea amiciei!...

    EU: Ascultaţi ceea ce mi s-a întâmplat în Asia...

    Angel: În ziua alergării de cai de la Epsom am avut un noroc neaşteptat... închipuiţi-vă... Ai fost vreodată la Epsom? Închipuiţivă ca în ziua aceea sir Arthur Holvay a pierdut zece mii livre sterline.

    EU: La anul 1845 sau 46 am fost să vizitez vechea capitală a Imperiului Otoman. Cunoaşteţi Brusa cu numeroasele sale geamii, cu băile sale antice, cu pădurea sa de aguzi? Nu o cunoaşteţi? prea bine! Aveam doi companioni, doi tineri belgi, cu care am mers de la Brusa, cale de patru zile înlăuntrul Asiei, trecând prin văi romantice, prin păduri umbroase şi prin sate mizerabile de musulmani.

    READE: O! yes, mizerabile!... parcă le văd expirând sub ochii mei.

    EU: Satele ?

    READE: Ba, mâţele... mâţele!

    ANGEL: Peste patru sute de mii erau faţă la acel spectacol.

    READE (tresărind): 400. 000 de mâţe?

    ANGEL: Ba, de spectatori, căci era să alerge celebrul cal Plum al lordului Derby; tribunele erau înghesuite cu ladies şi cu gentlemani purtând ochene. Mii de trăsuri stau înşirate de-a lungul ipodromului, şi mii de amatori cu butelci de şampanie sau de paleale în mâini aşteptau începutul alergării.

    READE (adâncit în gânduri): O! yes! alergau sărmanele ca să scape de moarte, dar măciuca mea le ajungea din fugă şi le oprea pe loc!

    EU: Timpul însă nepermiţându-ne a înainta mai mult în fundul Asiei, am hotărât a ne întoarce la Ghemlic, oraş mic de pe malul Mării de Marmara, spre a ne sui pe vaporul ce duce la Constantinopol. Revenind deci la Brusa, am tocmit cai odihniţi şi am plecat spre Ghemlic. Drumul sau, mai nimerit zicând, cărarea ce uneşte aceste două localităţi trece peste câmpii goale şi pustii; iar spre paza călătorilor este aşezat pe o culme un pichet de albanezi, înarmaţi cu şuşanele şi iatagane. Înfăţişarea lor însă e prea hoţească pentru ca să inspire cea mai mică garanţie în contra hoţilor... Către seară auzim în urma noastră un tropot rapid de cai şi în curând suntem ajunşi de un curier turcesc pe care-l întovărăşeşte un cavas încărcat de arme. Ei veneau în fuga mare, căci astfel se face serviciul poştei în Imperiul Otoman.

    READE (melancolic): Mai cu seamă una! o pisică albă! ea se găsea de-abia în primăvara vieţii! graţioasă, dezmierdătoare, crescută negreşit pe braţele unei frumoase copile din harem... oh! horror! horror! horror! iată pielea ei... iat-o colo în covorul cel din faţă.

    ANGEL: Deodată bariera ipodromului se deschide...

    EU: Caii noştri, auzind acel tropot, mişcă urechile, prind zăbala în dinţi şi se pun pe fugă... Ce fugă!

    ANGEL: Deodată bariera se deschide...

    EU: Câmpul părea că se întoarce împrejurul nostru, aerul vâjâia pe la urechi; aş fi jurat că un vârtej ne luase pe aripile sale...

    ANGEL: Deodată bariera se deschide!... 14 alergători ies în arenă, purtând pe spinarea lor jochei îmbrăcaţi cu jiletce de diferite culori. Hurra! toţi pleacă întocmai ca un cârd de grauri; 400.000 spectatori ţintesc ochii lor la dânşii şi fiecare urmăreşte cu sufletul calul pentru care a pariat.

    READE (întunecat): Astfel, sufletul meu le urmăreşte în lumea fantastică a umbrelor, o! fiinţă inocentă!...

    EU: Însă chingile de la şaua mea slăbindu-se, mi-am oprit calul, lăsând pe tovarăşii mei să-şi urmeze drumul înainte. Aproape de locul unde mă găseam, era un izvor limpede; mi-am răcorit obrazul, mi-am adăpat calul, l-am închingat bine şi m-am suit pe el; dar când am aruncat ochii pe câmp, n-am mai zărit pe nimeni, companionii mei şi curierul dispăruseră în orizontul întunecat!...

    Închipuiţi-vă poziţia mea critică; eram singur, pierdut în câmpiile Asiei, fără ştiinţă de limba turcească, ca să mă pot explica, fără arme, ca să mă pot apăra... Ce să fac?

    ANGEL (cu entuziasm): Hura! hura! hura!

    READE (cu durere): Alas! alas! alas!

    EU: Lumina scădea; pământul începea a se înveli cu acea culoare fantastică, care dă obiectelor forme înspăimântătoare...

    Nu-mi rămânea timp de pierdut... Reped deci calul pe o movilă apropiată şi din vârful ei îmi fac ochii roată împrejurul orizontului.

    Vivat! În depărtare zăresc nişte umbre ce mi se par a fi un grup de călăreţi; inima mi se înveseleşte şi prinde la curaj. Ei sunt! tovarăşii mei!... o fugă bună de cal, şi-i ajung! Calul mă înţelege, pleacă, şi în câteva minute soseşte, nu lângă amicii mei, ci lângă o caravană de opt cămile poposite; câţiva turcomani stau întinşi pe iarbă alăturea cu ele şi se pregăteau de somn; însă, cum mă văd, ei sar în picioare, se apropie de mine, şi cel din frunte pune mâna pe zăbala calului. Eu strâng frâul, cu stânga, iar cu dreapta trag o vargă de nerv de bou peste capul turcomanului, şi pe loc reped calul îndărăpt. Hoţii, furioşi de a scăpa o pradă sigură din gheare, se iau la fugă după mine, răcnind, înjurând, descărcând vro două pistoale: însă eu fiind călare şi ei pe jos, dispar lesne din ochii lor!

    READE: Ea însă nu dispare din conştiinţă... nu dispare de pe perete! Iat-o pe covor... colo, ca o veşnică mustrare!... O!... God!

    ANGEL: Hip, hip, hura! Caii se întrec în zbor ca rândunelele.

    Unii rămân în urmă, alţii fug înainte aţâţaţi de aplauzele privitorilor. Jiletcile jocheilor strălucesc în arenă ca nişte fluturi coloraţi; toţi aleargă cu inimă şi se apropie de barieră... O lume întreagă stă în uimire, care cal va sosi mai întâi ? That is the question!

    READE: Oh, yes! To be or not to be, that is the question!.... Miaau. Oh! Shakespeare!

    EU: În fine, mă opresc!... Acum noaptea căzuse, mii de stele clipeau deasupra mea; însă misterioasa lor lumină nu-mi arăta nici un drum bătut în pustietatea acelor câmpii... La asemenea cazuri cea mai nimerită măsură este să te încrezi instinctului animalelor. Am lăsat deci frâul pe gâtul calului şi pe loc inteligentul meu tovarăş, mirosind aerul, pleacă încet prin întuneric şi după o oră mă scoate chiar la malul Mării de Marmara.

    ANGEL: Doi se află în frunte: Plum şi Ghipsi! încă zece paşi şi învingătorul va face a se pierde şi a se câştiga rămăşaguri de milioane de shelingi în toată Englitera, încă cinci paşi, încă trei, încă doi, încă unul... Hura! Plum iese înaintea lui Ghipsi cu o lungime de patru degete; Plum este triumfătorul! 400.000 de glasuri se ridică în văzduh cu entuziasm, şi mii de butelci se deşartă în onorul lui! Hura! În sănătatea lui Plum!

    EU: La poalele acelui mal foarte nalt, valurile se legănau molatic, cu un vuiet surd; pe suprafaţa lor razele stelelor presară scântei argintii, iar în dreapta mea se zăreau luminile caselor din Ghemlic. Calul se apropie de muchia malului, întinde un picior, cearcă pământul cu copita, şi apoi începe a se coborî încet pe o cărăruşă de capre. Voiaj spăimântător şi periculos!... Mi se părea că la fiecare pas o să cădem împreună de-a lungul stâncilor, până în fundul prăpăstiei. Inima tremura în mine, pieptu-mi se răsufla greu, ochii se păinjeneau... Deodată....

    ANGEL: Cât pentru mine...

    READE (cu ochii închişi): Oh! miss Lucy!

    EU: Deodată mă trezesc cu calu-n valuri! El sosise devale şi apucase pe nisip în direcţia Ghemlicului; însă prin unele locuri era silit să treacă prin apă.; căci marea se întindea până sub mal.

    În fine am intrat teafăr în oraş şi am găsit pe tinerii belgi lungiţi pe taraba unei cafenele, foarte îngrijiţi de soarta mea şi mângâindu-se cu două narghilele turceşti.

    ANGEL: Cât pentru mine, Plum mi-a adus o mie de livre sterline, câştigate de la amicul meu Arthur Holvay, Hip, hip! în sănătatea lui Arthur!

    READE (lunecând de pe scaun sub masă): Miss Lucy! miss Lucy! Miaaau!!!. . . . . . . . .

    Astfel se mântui convorbirea noastră! Un orologiu ascuns bate două ore după miezul nopţii. Angel, ridicând faţa de masă şi adresându-se la Reade, îi zice cu glas uimit: „Adio, scumpule amice!... Umbrele victimelor tale să te lase în pace, şi frumoasa miss Lucy să-ţi răsplătească cu amorul ei îngeresc momentele de plăcere ce tu ne-ai făcut să petrecem în casa ta, noi, călători rătăciţi pe ţărmurile Africii... Adio!"

    După această poetică şi călduroasă improvizare, Angel şi eu ne întoarcem la locantă, bâjbâind prin întunericul hudiţelor, ne culcăm obosiţi, şi până în zori ne luptăm în vis cu motanii ucişi de Reade. Somnul nostru însă nu ţinu mult, căci trebui să ne sculăm şi să plecăm. Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, întovărăşit de un soldat marocan, aduce caii sub ferestrele noastre, doi pentru noi, doi pentru ei, şi unul pentru panerele cu merinde. Totul fiind deci gata de pornire, ne coborâm în stradă, strângem mâinile domnişoarelor Ashton, dăm câte un bănuţ spaniol de aur Lunicăi şi Astericăi, ne închinăm papagalului Dgiali şi încălecăm.

    Iată-ne ieşiţi din Tanger!... Africa cu misterele sale se întinde dinaintea noastră. Dumnezeu ştie ce întâmplări ne aşteaptă! Fie într-un noroc şi cale bună!!!

    De la Tanger la Tetuan prin munţii Uadras

    5 octombrie 1853. — În plăcuta răcoreală a dimineţii, bine dispuşi atât oameni cât şi dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor oraşului Tanger până la malul mării şi ne jucăm caii pe un covor de nisip galben, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga şi oraşul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicând, această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-colea câteva mici ogoare de păpuşoi. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă în nişte tufe de palmieri pitici, ce acoperă colnicele şi unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura creşte la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să întâlnim vreun adăpost de umbră, şi setea începe a ne munci, fără ca să zărim cât de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se măreşte de câte ori ne apropiem de patul unui pârâu, care se anunţă de departe prin şirurile de lauri înfloriţi şi de rodieri crescuţi pe malurile lui. Pârâul e sec, şi ca dânsul sperarea noastră seacă!... Trebuie să ne mulţumim numai cu ghirlandele de flori roşii ce culegem de pe crengile laurilor şi cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arşiţa cea mai mare a zilelor de vară florile au în sânul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută.

    La stânga noastră, în depărtare, vedem două sate arăpeşti, aşezate pe coastele colnicelor; casele lor sunt acoperite cu stuh şi livezile îngrădite cu cactuşi mari. Ele au o asemănare curioasă cu acele din ţara de jos a Moldovei. Un al treilea sat se iveşte în calea noastră pe la 11 ore... Trebuie să trecem prin el, şi după recomandaţia dragomanului nostru, Hagi Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, să nu facem nici un zgomot pentru ca să nu atragem atenţia arabilor; însă de-abia intrăm în el şi Angel, tovarăşul meu de voiaj, îmbucând cornetul său de argint, sună o fanfară răsunătoare. Pe loc toţi locuitorii caselor ies în grabă cu somnul în ochi şi, indignaţi de sumeţia unor ghiauri ca noi, încep a ne batjocori şi a ne ameninţa cu pumnii; femeile stupesc şi copiii aruncă pietre după noi.

    Fără prezenţa soldatului paşei din Tanger ce ne întovărăşeşte, nu cred că am scăpa teferi din mijlocul acestei hoarde de barbari; dar la glasul poruncitor al soldatului, arabii reintră în bordeiele lor ca nişte câini înfuriaţi, şi noi ne depărtăm râzând de figura speriată a dragomanului.

    — Hagi-Mustafa, îi zic, ce faceţi când vă e sete prin pustiurile acestea?

    — Ducem dorul apei şi pronunţăm de trei ori numele lui Allah! răspunde Mustafa.

    — Eu, deşi nu sunt mohametan, aş invoca de şase ori pe profetul vostru, dacă aş fi încredinţat că mi-ar scoate acum în cale un izvor de apă rece.

    — Gândul omului e în mâna lui Allah! replică dragomanul. În curând o să ajungem la izvorul Cămilelor, şi acolo ne vom potoli focul din piept.

    — Well! well! strigă Angel cu bucurie, auzind această bună veste, şi dă pinteni calului. Noi imităm exemplul său şi iată-ne alergând pe aripile sperării până ce sosim la acel multvestit şi multdorit izvor... Caii se opresc de la sine, noi descălecăm şi ne punem a căuta cuibul apei... dar unde-i?

    Nu vedem decât un loc glodos şi călcat de dobitoace, iar cât despre apă, găsim ceva negru, cald şi puturos, care chifteşte în urmele copitelor.

    Cu toată setea ce ne arde, nu avem curaj a înghiţi acel noroi apos, ci ne mulţumim numai a uda batiste în el şi a le lipi de obraz cu partea nemânjită. Răsuflând apoi prin pânza subţire, aspirăm un aer umed care ne răcoreşte puţin. Hagi-Mustafa şi soldatul, mai experimentaţi însă decât noi, intră cu picioarele goale în glod şi stau neclintiţi câteva minute; pe urma ies la uscat, jurându-se pe Allah că li s-a stins focul setei.

    În vreme ce ne dedăm la această operaţie, sosesc trei arabi stremţeroşi, dar înarmaţi cu şuşanele lungi şi merg de se tupilă în umbra unui copac de măslini. Ochii şi fizionomia lor sunt hoţeşti; căutăturile lor, ţintite asupra noastră cu o expresie hainoasă, ne dau a înţelege că ei ar avea mare poftă să ne prade şi chiar să ne ucidă, par dessus le marche, dar că sunt stânjeniţi de prezenţa soldatului paşei din Tanger....

    În adevăr, un european sătul de viaţă nu poate găsi mai bun mijloc de a scăpa de dânsa decât cercând a călători singur în imperiul Marocului. El e sigur de a-şi procura ucigaşi de bunăvoie, chiar la marginile oraşelor. Cu toate acestea, Angel, apropiindu-se de arabi, scoate un revolver, trage în aer şase descărcături, îşi pregăteşte din nou arma şi se duce de încalecă, făcând un semn de adio arabilor; iar aceştia, holbând ochii asupra revolverului cu o groază vederată, se grăbesc a părăsi locul şi a se face nevăzuţi în tufari.

    — Mare greşeală că ţi-ai arătat revolverul! observă HagiMustafa.

    — Pentru ce?

    — Pentru că ai trezit în ei pofta de a-l căpăta cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii d-tale.

    — Vie să-şi cerce norocul, dacă li s-au urât zilele! răspunde amicul meu cu nepăsare; apoi, deschizând un cortel, se alătură de mine şi fără a mai întârzia plecăm în direcţia munţilor Uadras.

    Soarele varsă duşe de foc pe capul nostru, pasul cailor se leneveşte, iar Hagi-Mustafa şi soldatul cu fes nalt de postav roş pe cap încep a cânta sotto voce manele algeriene. Acum e amiază! plantele îşi beau umbra, şi natura întreagă înoată, obosită, intr-un ocean de lumină înflăcărată... Angel mă asigură că-şi simte creierii fierbând şi chiar clocotind în tidva capului; eu mă lupt cu un bulgăr de iască ce-mi stă în gât, şi amândoi ne căptuşim cortelurile pe dinăuntru cu toate fulardele ce posedăm, dar în zadar!... Razele soarelui pătrund prin stofă şi se înfig în pielea noastră ca nişte ace roşite în foc. Supliciul e demn de vechii inchizitori ai Spaniei!... şi însă dinaintea cailor aleargă pe jos un pui de arab, ca de doisprezece ani, anume Ali, cu capul gol şi ras!... Creştetul lui sticleşte ca o oglindă, şi el nu se tânguieşte de fierbinţeala soarelui.

    — Ştii la ce mă gândesc? îmi zice Angel.

    — La ce?

    — Îmi propun să iau cu mine în Europa şi să duc în Englitera pe arabul acest mic.

    — Vrei poate s[...]nfiezi?

    — Ba, vreau să mă serv de tidva lui strălucitoare la vânat de ciocârlii3

    Ideea lui Angel e destul de comică, şi în alte timpuri m-ar face să râd, dar acum ea nu parvine a împrăştia melancolia în care m-a cufundat căldura atmosferei, melancolie ce se măreşte la tot pasul, în auzul unui glas depărtat de păstor nomad, care cântă o complângere lungă şi monotonă pe cuvintele imma, imma, malli, malli! (mama mea, soarta mea!).

    Pe la o oră după amiază începem a intra în munţii Uadras, pe un drum presărat cu bolovani ca albia unui şuvoi de munte. Caii poticnesc urcându-se printre pietre şi se răsuflă greu; noi ca şi dânşii suferim de lipsa de aer şi ne coacem în piele, căci acum ne găsim expuşi şi la focul soarelui şi la fierbinţeala pietrelor. Ni se pare în acest hăugaş stâncos că trecem prin o flacără nevăzută, dar în fine sosim la una din culmile dealului, şi aici abordăm o pădure de măslini, de carubi, de lauri şi de rodieri..
    Un ufff! colosal iese din piepturile noastre.

    Fericire neaşteptată, surpriză încântătoare!... Iată umbră drăgalaşă, iată muşchi verde la tulpina copacilor, iată şi un izvor! împăratul izvoarelor!... un pârâu întreg de apă rece şi cristalină, ce curge din mijlocul unor stânci cu o clăbucire veselă şi mult armonioasă.

    A descăleca, a ne repezi la izvor, a ne băga obrajii în apă e treabă de un minut; însă Hagi-Mustafa ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbântaţi. Urmăm sfatul lui; dar după câteva scurte momente ne punem a înghiţi izvorul, servindu-ne drept pahar de o scoarţă de plută găsită pe stâncă. Angel e însă de părere că apa-i mult mai bună când e sorbită cu gura din pârâu şi râvneşte botul cailor.

    După această adevărată orgie de apă, ne întindem pe muşchi, sub un măslin cu frunze smălţuite şi dăm ordin dragomanului să ne aducă merindele... În faţa noastră se ridică munţi sălbatici, care se prăjesc la soare de la începutul lumii; iar alăture cu noi, pe coasta unei stânci, se mişcă un şarpe lung, pe care îl ocheşte de sus un vultur ce zboară în cercuri deasupra lui. Reptilul are pete negre şi galbene; ochii lui aprinşi strălucesc întocmai ca doi rubini şi se îndreaptă când spre noi, când în aer către vultur. El pare că presimte un dublu pericol şi se încordează, pregătindu-se de luptă. La vederea lui eu rămân fascinat, încremenit, înfiorat!...

    Fac această mărturisire fără nici o ruşine, căci totdeauna şerpii, ca şi linguşitorii sau alte animale târâtoare, mi-au produs o impresie de profund dezgust; Angel însă, în calitatea sa de englez fiind mai flegmatic, apucă degrabă şuşaneua soldatului, se apropie de stâncă, chiteşte, trage... şi reptilul, lovit de glonte la cap, se ridică drept ca o suliţă, apoi cade mort şi rămâne aninat de colţul unei pietre.

    Ali se repede în fugă, se acaţă pe stâncă întocmai ca o momiţă, dar când să puie mâna pe trupul şarpelui, vulturul trece ca un fulger pe lângă el, îl loveşte cu aripa şi se depărtatează peste dealuri cu şarpele în plisc... Angel e furios contra hoţului înaripat ce i-a prădat vânatul, Ali plânge de ciudă, Hagi-Mustafa dă semne de mirare, iar eu, ţinând parte Vulturului, mă pun la masă, adică mă aşez turceşte lângă proviziile grămădite pe muşchiul verde.

    O pâine albă, doi pui de găină rumeni, un caşcaval de Holanda şi două butelci de Xeres compun un festin care ar seduce chiar pe vestitul mâncău Balthazar, dacă acest rege gastronom ar fi postit ca noi din faptul zilei până după amiază. Cu atât mai mult spectacolul ziselor obiecte de hrană atrage pe Angel cu o putere magnetică şi-l face a uita şi pe vultur, şi pe şarpe, şi pe toate celelalte animale de pe faţa pământului... El vine, înhaţă un pui, destupă o butelcă şi o pune la gură, zicând:

    — All right!... în sănătatea şarpelui!

    Apoi se aşează pe ospătat cu o poftă ce se comunică la toţi. Nu se aude în curs de un cart de oră decât un clănţănit de măsele în mare activitate, şi... proviziile dispar fără a fi urmate de vreun desert, precum se obişnuieşte la mese mari.

    Ne rămâne însă cheful ţigaretelor şi murmurul veselitor al izvorului. În Africa nu poate fi mai dulce simfonie decât şoptirea apei!... Deci, lungiţi pe spate, cu ochii rătăcind pe albastrul cerului, ne facem digestia, fumând tutun de Latakie şi privind în aer spiralele fumului parfumat.

    — Cum îţi place traiul acest oriental? mă întreabă Angel.

    — Îmi place de minune! Răcoarea umbrei şi cântecul izvorului mă adorm, îi răspund căscând.

    — Pe mine m-au şi adormit! replică amicul meu cu glas trăgănat, şi pe loc acel glas se schimbă într-un horăit răsunător.

    După o dulce odihnă, Hagi-Mustafa ne trezeşte şi, caii fiind bine hrăniţi, bine adăpaţi, plecăm la deal pe o cărare misterioasă ce şerpuieşte printre copaci. Căldura e mare, lipsa de aer preface pădurea într-o baie turcească; dar încalte suntem feriţi de săgetarea periculoasă a razelor soarelui, întâlnim mai multe caravane de cămile şi mulţi arabi încălecaţi pe măgari, însă observăm că bipezii au o aparenţă mai animală decât patrupezii. În fiecare din ei presimţim un duşman dispus a ne ataca, şi dar, fără a ne răzleţi unul de altul, continuăm drumul nostru cu mare luare-aminte şi cu revolverele în mână. Trei ore întregi urcăm dealul în pasul cailor şi, în sfârşit, sosim pe vârful lui, unde găsim o funda (caravan-serai).

    Această casă de adăpost consistă într-o curte pătrată şi închisă cu ziduri nalte, văruite. Pe dinăuntru se înşiră galerii boltite de jur împrejur, iar lângă poartă câteva magazii întunecoase şi încuiate cu uşi tari. Ograda e destinată pentru dobitoace, galeriile pentru oameni şi magaziile pentru mărfuri; însă magazii, ogradă şi galerii sunt într-un grad de necurăţenie atât de mare încât nu avem curajul a deveni măcar pentru un moment oaspeţii fundăi. Toate soiurile de vermine foiesc în acest locaş de ospitalitate şi aşteaptă cu nerăbdare pe nenorociţii călători, pentru ca să le facă o primire plină de dragoste şi de usturime. Suntem deci obligaţi a ne decide sau să urmăm calea înainte până la Tetuan, sau să petrecem noaptea sub copaci alăture cu funda. Însă caii sunt obosiţi şi nu ne rămâne destul timp până la asfinţitul soarelui pentru ca să ajungem la porţile acelui oraş. Ele se închid pe la şapte ore şi, odată închise, nimeni nu mai poate să intre sau să iasă, păzitorii lor având obicei a le părăsi pe seama Profetului şi a se duce la cafenea... Pentru adepţii Islamului, Mohamed e un personaj foarte comod. El e însărcinat a îndeplini tot ce un mahometan doreşte şi tot ce lenea şi fanatismul îl opresc de a face pentru sine sau pentru alţii. Noi însă, necredincioşii, având mai puţină confienţă în bunăvoinţa Profetului şi neaşteptând de la el serviciul de Oberkellner, ne alegem singuri locul unde o să petrecem noaptea.

    Un mare şi frumos carub, ale cărui crengi compun o boltă minunată, ne primeşte la tulpina lui, pe un pat de muşchi molatic.

    Acolo întindem mantalele, aşezăm sacii noştri de voiaj, cu destinare pentru ei de a ne servi de saltele şi de perine. Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali se grupează aproape sub un măslin şi adună vreascuri pentru foc, având de gând a veghea toată noaptea şi a-şi alunga somnul prin o serie neîntreruptă de cafele şi de narghilele. Ei îşi examinează armele, reînnoiesc praful în tigăiţele puştilor şi ale pistoalelor, îşi şterg iataganele şi ne îndeamnă să dormim liniştiţi până a doua zi.

    Angel propune ca să dăm putere somnului! Deci începem a-l hrăni cu felii gustoase de rostbeaf rece, a-l îndulci cu o cutie de curmale şi a-l adăpa cu vin de Xeres. Pe urmă în timp de o oră îi pregătim o uşoară mistuire prin o primblare plăcută împrejurul fundăi, scăldându-l în lumina amurgului şi înveselindu-l cu imaginea salvării sale din ghearele milioanelor de jigănii muşcătoare şi sugătoare ce se aţin la pândă în caravanserai. În sfârşit, mergem cu mulţumire în camera noastră, cameră fără pereţi, în adevăr, dar curată, bine aerisită şi foarte confortabilă, deşi cam primitivă în soiul ei, deşi cam expusă la vizite nocturne de şerpi, de arabi şi de alte lighioi nu mai puţin displăcute.

    Acolo, rezemaţi pe coate, începem o lungă convorbire asupra o mie şi unul de subiecte, atingându-le numai din treacăt, cu acea uşurinţă caracteristică a persoanelor care ştiu toate fără a şti nimic şi, din vorbă în vorbă, abordăm în domeniul limbii arăpeşti.

    — Am învăţat pe de rost — zice Angel — mai multe cuvinte cu care am să mă fălesc în clubul meu din Londra şi să câştig un renume de orientalist profund... ca unii din cunoscuţii mei.

    — Şi eu— îi răspund — am făcut o mică provizie de vorbe curioase şi grele de pronunţat, care ar putea servi la un joc favorit al copiilor din ţara mea, joc ce se numeşte: frânturi de limbă. Aşa, de exemplu: l'mra — femeia, n'sa — femeile, l'hobz — pâinea, l'ma — apa, l'hlib — laptele, l'ham — carnea, l'hmar — măgarul, l'jmel — cămila, jbel — munte, j'ben — caşcaval, ţ'ben — pai etc. Acum, dacă vrei, îţi propun un rămăşag.

    — Care?

    — Zece livre sterling dacă vei pronunţa de trei ori de-a rândul repede şi fără a greşi fraza următoare: „Lmransalhobzlmalhliblhamlhmarljmeljbeljbenţben".

    Angel cearcă, dar îl apucă tusea şi se opreşte, zicând:

    — Goddam! /I] ai ales cuvinte care dau oftică; dar eu am deprins încalte fraze de care să mă pot servi în compania damelor. Aşa, când voi întâlni o hurie din raiul lui Mohamed, fie chiar în saloanele din Londra, îi voi zice:

    — Lella, doamnă, sau Benţ, domnişoară, n'zişeba n'hăbâc, eşti frumoasă, te iubesc. — Eia n'ţiaşco lzuj, hai să facem amor împreună. — Rac călbi, nafsi, ămri, eşti inima mea, sufletul meu, viaţa mea. — Andăc ras mziana, ai cap frumos — aininzrăc, ochi albaştri — fum enuar, gură de floare — snen bid, dinţi albi — şaar cal, păr negru. — Rac sems, kmar, njium, eşti soare, lună, stele. — M'buz idâc, m'buz fumăc, m'buz ainâc, îţi sărut mâinile, guriţa, ochii. Pe lângă aceste fraze armonice, mai păstrez în arsenalul meu de seducere două versuri compuse de însuşi Ali, ginerele lui Mohamed:

    Hateni amanţilla,
    Lella Măţcolişilla!

    Adică: iubeşte-mă, te rog, doamnă, şi nu zice ba!

    Disertarea noastră limbistică ne aduce pe nesimţite într-o somnolenţă, care în răcoarea nopţii, sub scânteierea stelelor, are o dulcime pătrunzătoare. Genele se apropie, dar până a nu se închide, zăresc prin ele jocul luminii focului pe frunzele copacilor şi pe figurile păzitorilor noştri. Ei stau grupaţi împrejurul vreascurilor înflăcărate şi foarte ades întorc capul pentru ca să examineze fundul întunecos al pădurii. Caii mai departe adorm încet pe picioare şi apar în umbră cu proporţii colosale. Din când în când răsună în apropiere ţipătul misterios al unei păsări de noapte...

    Mpsaahir Iella! psaalhir sidi!

    Noapte bună, doamnă! noapte bună, domnule!

    6 octombrie. — Cine va putea să explice misterul formării visurilor şi tainica lor corelaţie cu lumea exterioară?... Cine îmi va spune cum şi pentru ce cornetul lui Angel, în dimineaţa de 6 oct., a jucat pentru mine rolul trompetei cereşti la judecata cea de pe urmă? În faptul acestei zile memorabile, mă visam pe vârful unei coloane nalte cât jumătatea scării lui Iacob şi care se găsea ridicată chiar în mijlocul văii Iosafatului. Priveam de jur împrejurul meu un ocean nemărginit de valuri omeneşti ce ieşeau din pământ în giulgiuri albe, creşteau şi se înaintau spre coloană. Mişcarea lor, deşi mişcare de umbre, producea un zgomot de furtună, dominat prin sunetul metalic al unei colosale trompete ascunse în cer... Deodată lumina se întunecă! Un vultur monstruos trecu în dreptul soarelui, se repezi către mine, mă lovi cu aripa şi se depărtă în fundul orizontului.

    Atunci, cu o repejune ameţitoare, începui a cădea, executând în văzduh o serie de tumbe pe notele fanfarei îngereşti ce răsuna deasupra mea... Cad mereu, cad de-a vălătucul, fără a mă putea opri, nici de a pica, nici de a măsura cu ochii distanţa ce mă despărţea de pământ, nici de a-mi închipui halul deplorabil în care o să mă găsesc, după ce m-oi zdrobi de vreo stâncă. În sfârşit, sosesc la capătul acelui voiaj aerian, deschid ochii speriat, şi ce văd lângă mine?... Văd pe Angel sunând din cornet o tarantelă napolitană! Mai departe zăresc pe Hagi-Mustafa şi pe soldatul paşei alergând pe după copaci, ca şi când s-ar fi jucat de-a babaoarba şi căutând un lucru pierdut.

    — Ce este, Angel? întreb pe amicul meu.

    — Nimic important, îmi răspunde el. Astă-noapte ne-au vizitat nişte pickpockets arabi şi au furat panerele cu provizii.

    — Ce spui, frate?... şi alta n-au furat?... au lăsat caii neatinşi?

    — Priveşte! iată bucefalii noştri în complet. Ei ne fac semn din urechi ca să profităm de răcoarea dimineţii, pentru ca să ne continuăm voiajul.

    Mulţumiţi de nobila discreţie a hoţilor, care au binevoit a respecta caii şi persoanele noastre, plecăm pân-a nu răsări soarele, mângâind pe Hagi-Mustafa, pe soldat şi chiar pe Ali de ruşinea ce au păţit... Sărmanii! au vegheat o mare parte a nopţii; însă despre ziuă au fost învinşi de somn şi s-au lăsat, după cum zice românul. Tâlharii, pândaci, au profitat de somnul lor şi acum ei beau vin de Xeres în sănătatea noastră şi în ciuda Profetului... Să le fie de bine!... Ne depărtăm de funda şi mai cu seamă de furnicarul ei, ca să ne urcăm pe vârful altui deal apropiat; iar când ajungem acolo, ne oprim extaziaţi de măreţul spectacol ce se prezintă admirării noastre. Soarele apare splendid, acoperind de o lumină feerică lanţul munţilor Uadras, valea desfăşurată de la poalele lor până la oraşul Tetuan, şi în orizont marea albastră, mărginită de munţii Spaniei. Verdeaţa codrilor, zidurile albe ale Tetuanului, stâncile roşii de pe creştetul dealurilor, albăstrimea cerului şi a Mediteranei, toate contopindu-se în focul soarelui, produc un tablou de o rară frumuseţe. Noi ne simţim uimiţi şi ne înclinăm cu smerenie dinaintea minunilor puterii creatoare; iar Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali cad în genunchi şi cu faţa la răsărit fac rugăciunea lor de dimineaţă. Angel, adânc impresionat, stă câteva minute în tăcere, apoi strigă cu glas puternic: „Orbi! orbi! şi de trei ori orbi acei ce nu cred în Dumnezeu!"

    La Allah, illa Allah u M'hamed Rasul Allah!4 exclamă totodată arabii noştri, sculându-se în picioare.

    Astfel, încântaţi de splendoarea panoramei, animaţi de o tainică mulţumire sufletească, plini de viaţă şi de sănătate, reluăm calea spre Tetuan. Oraşul străluceşte în distanţă de 5 ore şi nu în zadar arabii îl numesc Ţtaun, cuvânt sinonim de cochetă, căci el atrage de departe şi te înşală prin efectul mirajului... Ne coborâm pe sub crengile unor măslini bătrâni, ale căror frunze au o culoare verdeînchisă, şi întâlnim din nou şiruri de cămile încărcate cu teancuri grele. Nalte şi flegmatice, ele sunt conduse de berberi cu picioarele goale până la genunchi, arămii, sprinteni şi care necontenit scot pe gât ţipete răguşite şi sălbatice, sub cuvânt de a îndemna mahalii patrupezi. Aceştia însă păşesc liniştit, mişcând în cadenţă picioarele lor lungi şi noduroase, iar ochii lor exprimă o mirare naivă... Pare că ei se întreabă în gândul lor pentru ce cornacii lor îşi dau atâta osteneală ca să imiteze răgetul măgarilor? Câteva femei, răzleţite printre caravane şi învelite în feregele rupte, îşi ascund feţele îndată ce dau cu ochii de noi, şi, după ce trec mai departe, ele întorc capul pentru ca să stupească pe urma noastră. O graţiozitate a sexului frumos din Maroc!

    Căldura şi setea, sora ei, încep iar a face parte din cortegiul nostru; însăşi foamea începe a ne aduce aminte că suntem lipsiţi de provizii; dar geniul binevoitor care priveghează asupra noastră nu ne părăseşte la nevoie. El ne scoate în cale pe un berber aşezat la umbră cu un paner de poamă coarnă. Cumpărăm panerul atât pentru fericirea negustorului, cât şi mai cu seamă pentru potolirea setei ce ne munceşte.

    După o oră pomenitul geniu are bunătate a ne duce în prezenţa unei familii complete de englezi, care sunt ocupaţi a face dejun pe iarbă. E familia lui sir Arthur Isquare, ce vine de la Fez, capitala Marocului, şi se compune de şase persoane; l) sir Arthur, 2) mistress Caroline (pronunţă Carlain), 3) două misses, fete mari şi lungi, 4) doi John-Bull scurţi, fraţii lor... toţi îmbrăcaţi curat, spălaţi, pieptănaţi, ca şi când ar fi ieşiţi acum din cabinetele lor de toaletă; şi însă! ... de opt zile sunt pe drum. Douăzeci de soldaţi aleşi îi întovărăşesc, având ordin de la sultanul ca să-i apere de orice pericol, să le procure orice ar dori; căci la caz contrar îi aşteaptă o descăpăţânare generală!... şi aceasta, pentru că sir Arthur Isquare este consulul graţioasei sale maiestăţi, regina Engliterei, pentru că mistress Carlain este soţia consulului şi pentru că cele două misses şi cu fraţii lor sunt copiii consulului şi ai consulesei.

    Cel mai puternic talisman pentru un european în imperiul Marocului este de a fi inghiliz.

    Amabila familie, cum ne vede şi recunoaşte în noi gentlemeni europeni, ne primeşte cu vii demonstrări de bucurie şi ne invită a lua parte la dejun. Noi, fără a mai aştepta o a doua invitare, ne aşezăm alăture cu tinerele misses şi dăm ordin lui Hagi-Mustafa ca să aducă panerul cu poamă pentru desert. Mulţumire nespusă!... Copilele, demne fiici ale Evei, se aruncă asupra panerului cu sperare de a găsi mere, dar negăsind decât struguri, se mângâie râzând cu bobiţele lor aurite. În sfârşit, după un ospăţ foarte confortabil şi după ceaiul final luat în porcelane chineze (ceai în codrii Africii!), ne depărtam, preschimbând cărţile noastre de vizită şi dându-ne rendez-vous la Nagazaki, în Iapon, unde sir Arthur Isquare a fost numit consul de curând. Până a nu pleca însă, Angel intonează pe cornet imnul naţional englez: God save the queen! şi familia întreagă îl acompaniază din gură cu entuziasm. Arabii însă cred că au nebunit!

    Astfel, restauraţi şi recunoscători geniului nostru protector, coborâm vesel munţii Uadras. Apropiindu-ne de vale, auzim dincolo de un colnic ce ne mai desparte de ea un zgomot mare de răcnete, de tropote şi de împuşcături!...

    Într-o fugă parvenim pe creştetul colnicului şi de aici asistăm la o fantezie executată de vro sută de arabi încălecaţi pe ageri armăsari. Hagi-Mustafa ne spune că e un gum de buidiri, locuitori din munţii ce se înalţă în dreapta noastră.

    Arabii, înveliţi în burnusuri albe de lână, sunt împărţiţi în două cete, care se izbesc una în contra alteia în repejunea cailor, se chitesc din fugă cu şuşanele lungi, trag, se depărtează, încărcând din nou armele lor, fără a se opri; apoi se întorc de iau parte la acest simulacru de război. Unii învârtesc şuşanelele pe deasupra capului, scoţând din gât chiote furioase şi dau foc printre urechile cailor; alţii, simulând o goană din partea duşmanilor, se culcă pe coarda armăsarilor şi aşa plecaţi, împuşcă în urma lor; alţii, mai dibaci, aruncă armele lor înainte ca nişte djeriduri şi, aninându-se cu mâna stângă de coamă, se pleacă până la pământ de le culeg de jos...

    Nimic mai curios, mai interesant, mai bărbătesc decât acest joc războinic. Nimic mai pitoresc decât alergarea cailor înspumaţi, fâlfâirea burnuselor în văzduh, lucirea armelor în focul soarelui. Nimic mai sălbatic, mai înfiorător decât răcnetele luptătorilor, scârşnirea dinţilor şi încruntarea ochilor în acel amestec de oameni îndrăzneţi şi de falnici armăsari!

    Angel nu-şi poate stăpâni entuziasmul şi găseşte apropo să sune o arie militară... Pe loc zece arabi, detaşându-se din gum, se reped spre noi, ne înconjoară şi ne poruncesc să mergem cu dânşii. În zadar Hagi-Mustafa şi soldatul intervin, cercând a le explica în gura mare că suntem inghilizi... etc., trebuie să ne supunem voinţei buidirilor!... Ne supunem dar fără mai multă împrotivire şi, coborând colnicul, ne ducem la un cort de pâslă, unde se află şeicul, adică şeful gumului... O! surpriză neaşteptată! Şeicul este însuşi Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, tovarăşul nostru de călătorie dintre Marsilia şi Gibraltar, pe corabia căpitanului Campbel!

    El se bucură văzându-ne, pune mâna la piept şi la cap, ne primeşte cu formula orientală de bună sosire şi ne invită lângă dânsul. Abia am reuşit a ne cruci picioarele, aşezându-ne pe covor, şi îndată cortul se umple de arabii cei mai însemnaţi din acest gum. Ei ne privesc pe noi cu demnitate, noi pe dânşii cu admirare; căci unii au figuri foarte expresive şi ochi de vulturi. Ni se aduc cafele şi narghilele, apoi un harbuz mare şi roş ca sângele, care se împarte între toţi, şi, în sfârşit, după o jumătate de oră ne este permis a părăsi cortul; însă pân-a nu ne despărţi, Hagi-Ab-elRahman-Lahlo, voind să ne dea o probă de învăţătură şi de stimă, scrie în portofoliul meu numele lui cu litere arabe. Eu îi fac prezent o călimară de voiaj şi o duzină de condeie de metal aurit, care îi produc o nespusă mulţumire, căci şeicul este poet.

    Ieşind în câmp, Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo dă ordin să-i aducă armăsarul favorit, El Rbâa, un fugar de patru ani, subţirel în picioare, negru la păr, cu nările largi şi trandafirii, cu ochii inteligenţi, cu urechi mici, o minune demnă de a fi expusă într-un salon, sub glob de cristal, pe un cămin de marmură. Atât e de frumos că nu ne putem sătura de a-l admira; iar şeicul mândru, netezindu-şi barba, începe a declama cu emfază următoarea poezie compusă de dânsul şi pe care ne-o traduce dragomanul nostru:


    EL RBÂA5 unde a fost închis timp de doi ani şi de unde a scăpat cu cinci alţi nobili cabaleros, ucigaşi de meserie. Viaţa lui e un adevărat roman, o odisee plină de întâmplări extraordinare, de pericole, de lupte şi de mizerii, şi însă el nu are mai mult de 30 de ani!... Oacheş, de o fizionomie energică, bine proporţionat, ager la minte, meşter la vorbă, lui nu i-a fost greu de a captiva inima Clarei, şi Clara, orfană din copilărie, sătulă a trăi printre evrei, s-a grăbit să-i dea toată dragostea ei. În sperare de a deveni dona Camoens y Guypuscoa.

    Cununia lor se va celebra în curând şi poate că din această însoţire vor răsări mlădiţe mai demne de numele ce vor moşteni.

    Don Pedro ne propune să fie ciceronul nostru în oraşul Tetuan; noi îl acceptăm cu mulţumire, deşi suntem informaţi prin Solomon Nahon că el ar avea pe cuget moartea unui vameş din Cadix, care cercase a contraria obiceiurile sale de contrabandist. Însă asemene crime nu sunt considerate ca fapte infamante în fericitele ţări ale Portugaliei şi ale Spaniei, şi încă mai puţin pe ţărmurile Africii. Don Pedro apare în ochii noştri ca o victimă interesantă a soartei, şi numele ce-l poartă îl acoperă de un prestigiu care pledează puternic în favoarea lui.

    Astfel păzitorul palatului Alhambra din Grenada este un condamnat pe viaţă la muncile publice!... iarăşi o victimă a asprimii legilor!... însă opinia publică l-a disculpat de mult, căci el n-a ucis decât un simplu gendarm! Consideraţia de care se bucură acest asasin l-a ridicat la postul onorabil de păzitor al Alhambrei. El conduce pe vizitator printre minunile acestui palat feeric, şi, graţie amabilităţii lui, fiecare străin poate să dezlipească din perete câte o placă de făianţă vopsită şi să comită astfel un act de vandalism pentru cinci franci.

    Deci, întovărăşiţi de don Pedro, mergem să îndeplinim datoria noastră de turişti. Dintâi începem cu foburgul evreiesc traversat de străzi pavate şi drepte, însă foarte gunoioase. Casele sunt cu două rânduri, judecându-le după înălţimea pereţilor, dar faţadele lor sau, mai bine zicând, dosurile lor (căci ele par că întorc dosul la străzi) nu arată decât ziduri goale, văruite şi sluţite prin ferestruici cu gratii de fier. Pe laturile lor se deschid nişte bizunii strâmte şi întunecoase, sub nume de dughene, iar pe deasupra, din distanţă în distanţă, se văd suspendate în văzduh arcade de piatră pentru întărirea pereţilor. Peste 4 000 de evrei locuiesc şi se plodesc în acest ghetto, dominaţi zi şi noapte de groaza arabilor, umiliţi sub dispreţul lor şi deznaturaţi prin superstiţiile ridicole ale unui fanatism secular. Ei sunt toleraţi numai ziua să circuleze afară din furnicarul lor; iar cum asfinţeşte soarele, sărmanii! sunt închişi ca nişte vite în ocol. Un arab, ce poartă numele de Ihâd-Capu-Başa, se aţine pe pragul ghettoului, şi la un semnal dat prin o descărcătură de tun, el întoarce cheia în broască... Evreimea-i întemniţată până a doua zi!

    Partea oraşului ce aparţine arabilor se compune de străzi înguste, încâlcite şi tot aşa de neîngrijite ca şi acele din ghetto.

    Poporimea însă, în număr de 10 000, are o înfăţişare mai puţin sălbatică decât acea din Tanger; căci Tetuanul e mai mare, mai industrial şi mai comercial. În el se fabrică arme scumpe, mătăsării, obiecte de piele galbenă şi roşie, cunoscută în Europa sub numele de marochin, cusuturi măiestre de fir pe catifea, mozaicuri de farfurie, lăzi de lemn zugrăvite, etajere cu colonete subţiri, destul de artistic lucrate, pălării mari de paie pentru arabii dinăuntrul Africii... etc. Prin urmare, bazarul e plin de mărfuri variate şi are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor.

    Angel e încântat! el ar vrea să cumpere tot bazarul; şi în adevăr îşi goleşte punga pe tapeturi, pe babuşi, pe iatagane, pe narghilele arabe, pe teasuri de aramă cizelate cu arabescuri minunate... formând astfel un teanc colosal pe umerii lui don Pedro... Însă obiectul care îl transportă de bucurie este o mână mică de fildeş, cu unghiile fine şi aninată de o vargă de abanos. Acest obiect de artă, sculptat cu multă măiestrie, are o menire stranie, dar cu totul orientală, şi Angel speră că va obţine mare succes în Londra... Arabii îl întrebuinţează pentru ca să-şi scarpine spinarea!

    După bazar, curiozităţile cele mai importante sunt paşa şi Kasba, saraiul lui. Don Pedro ne duce prin un soi de labirint de hudiţe şi ne dă de ştire că toţi străinii sunt obligaţi de a se prezenta şi a se închina dinaintea paşei... Bucuros! Angel şi eu suntem nerăbdători de a vedea faţa lui Hagi-Ahmet-el-Hedet, favoritul sultanului de Maroc, acestui puternic subtiran, care face a tremura necontenit 15 000 de oameni, locuitorii Tetuanului.

    Sosim în curând la o casă mare fără ferestre şi cu totul lipsită de orice aparenţă de palat. Poarta ei se deschide sub o boltă mobilată cu laiţe de piatră, în faţă cu o bizunie misterioasă de zaraf, ce se tupilă peste drum ca un cuib de fiară pânditoare. Câţiva soldaţi, purtând pe cap fesuri nalte şi în mână nevre groase de bou, stau lungiţi pe rogojini de-a lungul pereţilor Kasbei!

    Don Pedro, văzând mirarea noastră, ne dă următoarele explicări: fiecare împricinat din Tetuan sau de primprejur se găseşte expus într-o paranteză formată pe de o parte de ghearele zarafului şi pe cealaltă parte de gârbacele soldaţilor. El e ţinut a se prezenta paşei cu mâna plină; prin urmare, trebuie mai întâi să treacă prin bizunia lui Ben-Aali, bancherul autorităţii; căci la caz contrar e sigur de a simţi nevrele sale puse în contact cu acele de bou... Iată cum se aplică dreptatea în oraşele imperiului Marocului. Metodul e simplu, franc, productiv; el ar putea fi adoptat şi aiure!

    Astăzi e tocmai zi de târg pentru paşa, după expresia pitorească a lui don Pedro; adică astăzi favoritul sultanului ţine taraba dreptăţii deschisă!... şi în adevăr găsim pe Hagi-Ahmet-el-Hedet tronând sub bolta porţii saraiului. El şade turceşte pe o laiţă, cu mâna stângă jucând metanii şi cu dreapta scărpinându-şi tălpile goale...

    Lângă dânsul stă ghemuit un bătrân ce scrie teşcherele pe genunchi, după maniera orientală, şi mai departe se ţine drept un negru colosal, buzat, cu ochi albi şi cu sabia în mână.

    Hagi-Ahmet-el-Hedet pare a avea peste 50 de ani. Smolit, zbârcit şi gârbovit, el se bucură de o asemănare perfectă cu lăieşii din Moldova; iar când grăieşte în limba lui, el imitează în perfecţie lătratul unui şacal. Noi ne închinăm lui, deşi în gândul meu îl tratez de cioroi, şi el, zâmbind graţios cu o rânjire de hienă, ne întreabă spanioleşte: ce căutăm în Africa?

    Don Pedro răspunde pentru noi că suntem nobili englezi care am venit la Tetuan în primblare.

    — În primblare? fără nici o afacere de negoţ? replică paşa, ţintind asupra noastră nişte ochi mărunţi, dar vicleni.

    — Fără! zice don Pedro.

    Paşa, cuprins de mirare, scoate pe gât o exclamare răsucită, se întoarce către bătrânul de alături şi îi spune câteva cuvinte clănţănitoare. Chetibul ne priveşte puţin cu dispreţ, ridică din umeri şi se apucă de scris teşcherele. Apoi Hagi-Ahmet-el-Hedet întreabă dacă ducem lipsă de apă în ţara noastră.

    — Din contra, răspunde ciceronul, acolo sunt râuri mari, pâraie vii, fântâni, cişmele şi vin mult.

    — La Allah! ei au apă la dânşii, apă cu îndestulare, şi ei vin la noi, în ţara setei! Mari nebuni!

    După acest compliment, suntem invitaţi să-i vizităm palatul şi daţi pe seama negrului celui buzat, cu ochii albi şi cu sabia goală. Trecem dar pe sub poartă şi intrăm înăuntru, adică într-o curte încadrată de galerii cu coloane foarte curioase, fiind ele îmbrăcate în mozaicuri de faienţă. În mijlocul curţii o fântână cu apă tulbure, comoara Kasbei! Ne suim la rândul de sus şi parcurăm mai multe camere spaţioase, dar goale şi fără nici un ornament. Tot pare pustiu! Sub galerii însă vro 20 de jidani încarcă în lăzi mari prezenturile ce paşa este îndatorit a trimite pe tot anul sultanului la Fez, prezenturi luate gratis din foburgul evreilor.

    Negrul cel buzat, cu ochii albi şi cu sabia tot goală, ne coboară în fine pe o scară misterioasă, în grădina saraiului.

    Nouă decepţie! În loc de iarbă, prund şi nisip fierbinte; în loc de copaci, stâlpi de lemn boiţi roş şi destinaţi pentru un cort... Mă înşel... Un singur copăcel de iasomie zace trist ca un ofticos însetat pe ruinele unui bazin fără apă. El mai are două flori veştede, pe care negrul cel buzat etc. le rupe şi ni le prezintă cerând bacşiş cu un aer ameninţător.

    „Oare preumblatu-s-a vreodată în această grădină una din acele cadâne frumoase, care devin hurii pe ceea lume? Oare scăldatu-s-a în acest bazin vreo fiică a Orientului, luminând cristalul apei cu albimea formelor sale rotunde? Oare acest mic arbor de iasomie fost-a martorul unor visuri de amor în tăcerea nopţilor, sub razele melancolice ale lunii? Oare petrecutu-s-a vreo dramă sângeroasă în sânul acestor ziduri părăsite?" etc.

    Aceste întrebări ce ne adresăm unul altuia, Angel şi eu, sunt întrerupte deodată prin nişte ţipete de usturime ce răsună la poartă. Ne grăbim a ieşi din grădină şi vedem în mijlocul străzii pe un nenorocit evreu, lungit la pământ şi măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. Sărmanul! Uitase de a trece prin bizunia zarafului, până a nu se arăta în ochii paşei!... Paşa râdea... şi sorbea cafea!

    Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunt! În vecinătatea Kasbei este un loc sterp unde se opresc caravanele ce vin de la Fez, plin de gunoiuri, de stârvuri şi de câini. Atmosfera e împuţită de miasme fetide şi conţine germenii tuturor boalelor ciumaşe... Având a trece pe laturea acelei pieţe, pentru ca să mergem în partea nordică a oraşului, zărim în mijlocul ei patru pari nalţi, purtând fiecare în vârful lui câte un cap de om. O potaie de câini sta împrejurul parilor şi privea cu poftă la acele capete sângeroase; unii urlau, alţii săreau pe pari şi alţii lingeau nisipul în care erau înfipţi!

    O rece înfiorare se strecura prin sânul nostru la această greţoasă privelişte... Fugim îngroziţi departe de acest loc blestemat şi aflăm de la don Pedro că descăpăţânaţii au fost nişte hoţi vajnici din munţii Uadras. Ei uciseseră, cu 15 zile mai înainte, pe doi neguţitori portughezi, care călătoreau fără a fi întovărăşiţi de soldaţi. Cine ştie dacă cei trei arabi care ne-au întâmpinat la izvorul Cămilelor nu făceau parte din banda hoţilor prinşi şi executaţi?

    În urma acestor impresii, Angel şi eu ne simţim dezgustaţi de Tetuan, sătui de Africa şi decidem a ne întoarce în Europa cât mai curând; însă aflăm de la ciceronul nostru că de-abia peste 12 zile are să treacă un vapor pe lângă ţărmul unde ne găsim. Angel, furios de a fi obligat a prelungi atât de mult şederea lui între arabi şi evrei, întreabă pe don Pedro dacă nu este de vândut vreo barcă, fiind decis a trece canalul Gibraltarului chiar şi într-o pirogă de sălbatici. Propunere extravagantă, la care înţeleptul portughez răspunde că este o felucă a unui amic al lui, căpitanul Andrea Spadacelli, care o să plece a treia zi către ţărmurile Spaniei şi ne îndeamnă a ne înţelege cu dânsul. Acceptăm! Şi după ce înserează, ne ducem prin străzile întunecoase ale ghettoului la locuinţa căpitanului.

    Locuinţa lui e într-o hrubă subterană, care seamănă cu un gârlici de pivniţă părăsită!

    Împrejurul unei mese încărcate cu pahare ciocârtite şi cu butelci deşarte, la lumina unei lămpi care răspândeşte mai mult fum decât raze şi în umezeala puturoasă a acelei bolţi, cinci oameni stau pe scaune desperecheate... zic oameni, pentru ca să nu zic bandiţi. Unul e spaniol, unul din insulele Baleare, unul maltez, unul de la Zanta, şi căpitanul genovez; însă toţi au întipărită pe feţele lor acea expresie de vântură-lume, de spânzuraţi scăpaţi din ştreang, care sunt veşnic în luptă cu legile omenirii; ei formează un grup pitoresc şi de multă originalitate pentru un pictor; însă pentru noi, care nu ştim a desena măcar un simplu nas, fără a-i da forma unei cazmale, ei apar în ochii noştri ca nişte bolnavi ce pătimesc de nostalgia crimei.

    Căpitanul Spadacelli, a cărui figură ascuţită seamănă cu o bardă, intră la învoială cu noi şi ne închiriază feluca, deşi a mai închiriat-o cu o zi mai înainte unei familii de evrei. Apoi ne cere arvună, promiţându-ne că va pleca negreşit a treia zi, pe orice timp, fie marea liniştită sau furtunoasă. Deci mulţumiţi de această tocmeală, ne grăbim a părăsi bârlogul căpitanului şi ne întoarcem la locantă.

    Graţioasa Clara ne aştepta în galerie. O rugăm să ne mai cânte ce-a şti, pentru ca să împrăştie cu glasul ei impresiile triste ce am cules în vizitarea oraşului, şi ea, scoţând acorduri sonore din ghiumbrea, cântă următoarele poezii arabe:


    HAAB ENNŢA

    AMORUL UNEI FEMEI

    Haab ennţa mtel el Gamra
    Amorul femeii e ca luna,
    Tobah'a ibât şâghi.
    Cine-o urmăreşte adoarme ostenit.
    La ghers fihî tamra
    E un copăcel care nu produce curmale;
    La aďn tidjri suaghi.
    E un izvor care nu formează pârâu.
    Djrâli bahal dhib aâmra
    S-a întâmplat cu mine ca şacalului de Amra,
    Atşan lu met baghi!
    Însetat şi mort de sete!


    EL HABB

    AMORUL

    El Habb la uaş bes sif,
    Amorul nu se câştigă prin sabie,
    La uaşi bel ghanzeria.
    Nu se câştigă prin viclenie.
    Khiar el habb idji îl el kif
    Cel mai bun amor vine din capriciu.
    Letnin îl ferd nia.
    Amândoi au aceeaşi soartă!


    CÂNTEC

    Compus de o tânără fată din neamul Metelilor, al cărei iubit fusese ucis într-o razzie.

    Ia khil selem baş rahukhtuli?
    O! cavaleri ce reveniţi teferi!
    Cum îmi reveniţi?
    Bâma udju tghiblu, Gululi?
    Cu ce obraz vă prezentaţi mie?
    Răspundeţi.
    Fikumş' men'hô Nîui?
    Este vreunul printre voi care să
    voiască a mă răzbuna?
    Fikumş' men'hô ierkeb eddernaui?
    Este vreunul printre voi care să
    ştie a pune piciorul în scară?
    Fikums' men'hô sedr'hô îl reţas ilauri
    Este vreunul printre voi al cărui
    piept să respingă gloanţele?
    Seddekt îlih habbi u uţuli?
    Aceluia voi prodiga amorul şi
    sărutările mele.


    8 octombrie. — Zi de odihnă, consacrată corespondenţei. Angel scrie următoarea circulară în mai multe exemplare, destinate amicilor lui din Englitera:


    „Poimâine plec din Tetuan. Un căpitan de felucă, anume Spadacelli, fost pirat de meserie, s-a tocmit cu mine ca să mă ducă la Gibraltar. Dacă, din întâmplare, el m-ar ucide, sau dacă mă voi îneca în canalul ce desparte Europa de Africa, cred că ai da o probă de mare isteţime de spirit neaşteptându-mă în zadar...

    Amicul tău SHERRY ANGEL"


    — Cărui curier ai de gând să încredinţezi aceste circulare? îl întreb... căci serviciul poştal nu este încă organizat în imperiul Marocului.

    — Am de gând să le ţin în portofoliu până la Gibraltar!... îmi răspunde amicul meu cu sânge rece.

    — Minunată idee! Răspunsul tău naiv îmi aduce aminte de un răvaş trimis de la Moldova în Franţa, cu adresa: Fiului meu iubit... la Paris!... Peste o lună se prezintă un tânăr la biroul poştei şi zice împiegatului francez: Domnule, nu cumva a venit o scrisoare de la tatăl meu? — Cum nu!? răspunse împiegatul râzând: Numai părintele unui fiu ca d-ta a putut fi în stare să-ti scrie sub o asemenea adresă. Iată răvaşul!

    Angel râde cu hohot, după obiceiul lui, încât sperie copiii lui Nahon, apoi replică:

    — Altă naivitate!... În anul 1846 plecasem din Englitera, fără a spune părinţilor mei în care parte a lumii voiam să călătoresc. Având un mare interes de a sta două luni de zile în Veneţia şi a face ca să mi se piardă urma, vorbisem cu fratele meu, ce se afla în Paris, să vestească amicilor noştri că eu aş fi dus în Egipt; iar în privinţa corespondenţei, ne pusesem la cale împreună ca să-i trimit lui scrisorile mele cu data din Alexandria sau din Cairo. Fratele meu avea a le expedia apoi la Londra părintelui meu, ca scrisori aduse de un călător sosit din Egipt... Astfel s-a şi urmat; însă închipuieşte-ţi mirarea mea primind deodată chiar în Veneţia răspunsurile tatălui meu!... Ele începeau aşa: Am citit cu bucurie răvaşele tale din Cairo, scrise în Veneţia etc.

    Un amic al său mă întâlnise într-o zi pe Rialto şi îl înştiinţase de prezenţa mea incognito în Veneţia!

    — Altă istorie! adaug eu; însă aceasta are ceva miraculos, în care hazardul joacă un rol extraordinar!... La anul 1838 un amic al meu, venit de curând la Paris ca să-şi facă studiile, îmi zice într-o dimineaţă de toamnă:

    — Plec mâine la America.

    Eu, crezând că glumeşte, îi răspund: călătorie bună!

    — Să-mi scrii, adaugă el.

    — Bucuros, dar cum şi unde?

    — Prin poştă şi în America... adio!

    Şi în adevăr el plecă a doua zi... Trei luni în urmă, făcând cunoştinţă cu un căpitan de corabie, dnul Langlois, care avea a se duce la Filadelfia, îl întrebai dacă voieşte a se însărcina cu un răvaş. Căpitanul primi şi, râzând, b[...]n buzunar scrisoarea mea adresată: Domnului Eugenie Alk... În America!

    După un an, găsindu-mă la Iaşi, văd pe amicul meu dând busta în camera mea. El îmi sare în braţe, strigând: „Am primit-o!"

    — Ce ai primit?

    — Scrisoarea ta... Iat-o!

    Iau răvaşul şi constat că e întocmai acel încredinţat căpitanului Langlois. Mirarea mea nu se poate exprima.

    — Dar cum s-a întâmplat de ţi-a căzut la mână această scrisoare fără adresă, în fundul lumii?

    — Iată cum! răspunde Alk... aşezându-se pe canapea: După multe alergări prin Statele Unite, ajunsesem la Filadelfia şi în timp de şase săptămâni mă duceam în toate zilele la poştă ca să caut scrisori, deşi nu aşteptam nimic; căci în străinătate dorul de a primi veşti de acasă devine o monomanie. În toate zilele mă întâlneam dinaintea biroului cu un necunoscut care, ca şi mine, căuta în zădar răvaşe din Europa. Decepţia noastră comună fu un motiv natural de a face cunoştinţă împreună şi de a ne plânge de neglijenţa amicilor noştri.

    — De unde aştepţi d-ta scrisori?... mă întreabă într-o zi acest străin, ieşind cu mine de la poştă.

    — De la Moldova, îi răspund.

    — Cum? replică el, oprindu-se în loc. Eşti român?

    — Dar, domnule.

    — Nu cumva te numeşti Eugenie Alk...?

    — Tocmai.

    — Iată dar o scrisoare pentru d-ta! Şi zicând aceste cuvinte, dnul Langlois scoate din portofoliu şi-mi dă răvaşul tău... Era să cad în mijlocul străzii ameţit, ca de dambla!...

    Angel, nevrând să rămâie în urmă de mine cu anecdotele extraordinare, îmi narează o întâmplare foarte bizară a unui curier trimis din Englitera în India. Eu cerc a-l întrece prin un roman închipuit, el îşi frământă mintea ca să iscodească o minciună gogonată, şi astfel o ducem, atât în cameră, cât şi pe stradă, într-un şir neîntrerupt de poveşti.

    Spre seară don Pedro y Guypuscoa vine de ne propune ca să asistăm la un bal de nuntă evreiască. Ne pogorâm şi vedem strada plină de lume. O mulţime de evrei, bărbaţi, femei şi copii, cu lumânări aprinse în mână, trec în procesie, precedaţi de o orchestră; dar ce orchestră!... o vioară, două tobe mici în formă de căuşe, acoperite cu piele de măgar, şi mai multe dairele vopsite în verde. Muzicanţii produc o cacofonie sălbatică, evreii cântă un soi de psalmodie trăgănată, copiii sar ţipând sau se dau de-a roata, şi vreo trei femei, înarmate cu badanale, merg de văruiesc pragurile tuturor caselor din stradă, precum şi pereţii casei unde s-a făcut nunta cu o zi mai înainte. În fine toţi intră şi se ticsesc într-o cameră, şi balul începe:

    Din grupul nevestelor se detaşează pe rând câte una, vine în mijlocul spectatorilor şi, întorcându-se în loc, se răţoieşte, se şoldeşte, îşi frânge şalele, ridică braţele în sus şi dă ochii peste cap; pe urmă se retrage obosită, lăsând rândul alteia, care o imitează cu aceeaşi lipsă de graţie.

    Iar în vreme ce dănţuitoarele se zbuciumă astfel, invitaţii se apropie de ele, se fac a aduna bani în perii lor şi aruncă câte o monedă de aramă într-un talger. Ni se spune că această colectă e destinată muzicanţilor şi aşa trebuie să fie; căci harhalaia lor cacofonică creşte treptat In proporţie cu colecta. După danţ se aduce o masa cu tablale pline de nuci uscate, de turte azămii şi de dulceţuri de harbuz. Toţi gustă din ele şi beau câte un păhăruţ de rachiu în fericirea şi plodirea tinerilor căsătoriţi. [...]

    Nemaiavând a petrece decât o noapte în Tetuan, Angel se pune a studia arii arabe şi a le executa pe cornet; iar eu mă ocup de coordonarea unui mic vocabular romano-marocan. Acest rod ştiinţific al voiajului meu pe ţărmurile septentrionale din Africa îl dedic compatrioţilor mei, având deplina convingere că ei nu-şi vor bate capul cu dânsul.

    Însă unele cuvinte din el, le supun spiritului investigator, critic şi analitic al sapienţilor filologi, etimologişti şi lingvistici, care negreşit se vor servi de ele, pentru ca să probeze că arabii marocani se trag din strămoşii noştri romani, de exemplu:

    Lella, sinonim de lelea română, precum Nena-Saďb din India a fost Nenea Saďb.

    Ard, pământ, aşa numit pentru că arde focul vulcanic în sânul lui.

    Phar, marea. — Ce este oceanul decât un vas imens, un pahar plin de saramură?

    Ras, capul. — Arabii îşi rad capul; ergo: fiecare poartă pe umeri un cap-ras.

    Fum, gura. — Arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum.

    Nif, nas. — Cuvânt de origine latină, din care francezii au format verbul renifler, adică a trage pe nas.

    Enuar, floare. — Sub clima Africii plantele înfloresc în luna enuar, ienuar, ianuar. Numele florii caracterizează timpul înfloririi.

    Lira, flaut. — Cuvânt latinisim!

    Ihâd; jidov. — adică e hâd, urâcios etc.

    M'buz, sărutat. — Lipire de buze, îmbuzare... Arabii sărută mult mai etimologic decât noi românii etc., etc.


    9 octombrie. — Pe la 10 ore, don Pedro ne aduce doi cai frumoşi, care umplu cartierul de nechezuri şi de tropote de copite pe pavea... Ne luăm adio de la familia lui Salomon Nahon şi lăsăm pe gentila Clara fericită de completarea zestrei sale. Angel scrie numele noastre pe albumul locantei şi adaugă un distih în versuri englezeşti, pe care eu le traduc alăture în limba română:


    Am văzut în Tetuan
    Un hagiu despot, ţigan,
    Patru capete tăiate
    Şi gârbace pentru spate!...
    Deci în grabă, fug de el,
    Subsemnatul, eu, Angel!


    Ieşind din oraş, apucăm pe un şes nisipos, mărginit în stânga de colnice acoperite cu livezi şi cu tufe de cactuşi colosali, iar în dreapta, apărat de munţii Beni-hasan, munţi de formă bizară şi înveliţi cu păduri. În faţa noastră sticleşte la soare marea albastră şi lină, ca un lac de smarald lichid. Ea ne atrage cu farmecul ei misterios... O fugă de cal, şi iată-ne la vamă, adică la o hardughie ruinată şi înghesuită de cai, de măgari [...] şi de alte multe lighioi. Această companie puţin sociabilă ne obligă a căuta un refugiu sub un copac, pe malul unui râu ce curge aproape, râul Uad Marţin, ca să aşteptăm barca ce ne va duce la feluca lui Spadacelli. Dincolo de apă stau culcate pe genunchi vro zece cămile, rumegând în linişte; mai departe, trec în zbor un cârd de păsări de mare, ce se întorc de la pescuit şi se duc să se odihnească în cuiburile lor. Un vultur colosal se roteşte deasupra noastră, la o înălţime unde apare de-abia cât un porumbel. Peştii se alungă pe sub mal şi prin mişcările lor ne fac a uita că aşteptăm de mai multe ore.

    În fine, barca soseşte, ne suim în ea şi, aruncând o ultimă privire asupra panoramei de primprejurul nostru, observând că de aici oraşul Tetuan are aspectul unui şioi de ziduri albe, ce s-ar pogorî între două dealuri, începem a luneca pe nesimţite în cursul apei.
    Râul Uad-Marţin ne duce lin până la vărsătura lui în mare, şi marea ne primeşte cu blândeţe.

    Un orizont larg şi limpede se deschide în calea noastră; pare că răsuflăm mai uşor, cu cât ne depărtăm de ţărmurile barbare ale Africii... Zece lovituri bune de vâsle şi abordăm feluca, adică o mică corăbioară ce nu are decât un catarg. Iată-ne acum pe pod, în prezenţa căpitanului Spadacelli şi a tovarăşilor lui, care ne primesc fără nici o demonstrare de mulţumire, dar ce ne surprinde mult este că regăsim acolo pe evreul cel cu muc de curcan pe nas şi pe juna evreică frumoasă, care făcuseră voiajul cu noi de la Tarifa până la Tanger. Ei se cununaseră la Tetuan şi se duceau acum să se aşeze la Algesiras, în faţă cu Gibraltarul. Feluca era închiriată de dânşii, prin urmaj, înghesuită de boccelele lor cu zestre, mărfuri şi obiecte de menaj, până şi cuşti pline de găini.

    Angel se bucură mult reîntâlnind pe graţioasa Rahila şi devine pe loc cavalerul ei servant. El îi promite să o scoată înot până la marginea Spaniei, dacă ar face naufragiu feluca lui Spadacelli; însă adaugă că pe bărbatul ei l-ar lăsa bucuros în seama peştilor amatori de carne cuşer. Rahila se roşeşte puţin, dar în fine râde şi pare că nu descuviinţează simţirea egoistă a lui Angel. Cât pentru jupânul Manas, gelozia lui de însurăţel e înăduşită prin grija ce-l domină în privirea boccelelor.

    Pe la asfinţitul soarelui feluca întinde două pânze triunghiulare, ca o pasăre care-şi deschide aripile şi se îndreaptă de-a lungul malurilor spre Capul Negru. Vântul suflă destul de tare şi-i dă o mişcare destul de rapidă. Ea trece alăture cu un fort vechi, rotund, şi se apropie de Insula Porumbilor. Mii de hulubi şi-au ales domiciliul pe această stâncă îngustă şi nelocuită, însă ades vizitată de ofiţerii garnizoanei din Gibraltar, care iubesc vânatul... În faţă cu Capul Negru, vântul cade, iar feluca se leagănă molatic între fosforescenţa mării şi fosforescenţa stelelor. Luna răsare pe creştetul munţilor Africii, întocmai ca un monolit înfocat şi azvârlit în văzduh de un vulcan. Noaptea e lină, caldă, poetică şi îndemnătoare de visuri plăcute. Toţi pasagerii stau pe pod, unii fumând, alţii cântând încet, alţii şoptind, fiecare alegându-şi tovarăşul sau tovarăşii săi: căpitanul Spadacelli cu oamenii lui lângă cârmă, Angel cu Rahila în capătul felucii, iar jupânul Manas cu boccelele lui aproape de catarg. Din timp în timp ţipete de păsări legănate pe valuri surprind auzul şi deşteaptă cotcodăcitul găinilor din cuşti.

    Din distanţă în distanţă, pe maluri, clipeşte câte-o lumină misterioasă. Una din ele arată stânca de care s-a zdrobit o corabie franceză în săptămâna trecută; iar celelalte sunt focuri împrejurul cărora se aţin la pândă arabi care trăiesc din prada vaselor naufragiate.

    Dincolo de Capul Negru vântul se stârneşte din nou, însă astă dată cu furie; răcoarea nopţii devine pătrunzătoare, luna se ascunde după un nour lung, marea se încreţeşte şi feluca saltă ca o strecheată, luând direcţia spre oraşul Ceuta, ce apare ca o fantasmă prin întuneric. Pasagerii se ghemuiesc de-a lungul podului, Spadacelli şi marinarii lui aleargă, răcnesc, se înjură în toate dialectele neolatine, sub pretext de a schimba poziţia pânzelor, găinile ţipă, ca şi când le-ar fi apucat istericale, iar jupânul Manas se vaietă de stomac, fără a se preocupa de soarta Rahilei... şi a lui Angel. Amândoi au dispărut!... Unde?... Căzut-au în mare?...

    Eu mă pogor sub pod şi mă întind pe o pătură de bob uscat, care, urmând plecările felucii, curge ca o apă şi se grămădeşte când pe-o lature, când pe cealaltă a corăbioarei, strămutând cu ele teancurile de mărfuri ale jupânului Manas. La lumina unei mici lămpi mă afund în visuri, reamintind diversele incidente ale primblării mele pe litoralul Marocului, apoi gândirea mea zboară la Moldova, în mijlocul persoanelor legate de mine cu tainicele lanţuri ale iubirii.

    Legănarea felucii mă aduce pe nesimţite într-o somnolenţă uşoară, prin care aud două glasuri şoptind în taină. Unul zicea:

    — Cum gândeşti, Antonio?... Manas e bogat?

    — Foarte bogat, răspundea celălalt, toată marfa din felucă e a lui.

    — Ştii una, Antonio?

    — Dacă l-am arunca în mare pe jidan, cu tot neamul lui, marfa ar rămânea a noastră,

    — M-am gândit şi eu la asta, însă...

    — Ce însă?...

    — Englezii cei doi ne stinghiresc.

    (N.B. Acei englezi erau Angel şi eu.)

    — Corpo di Bacho!... De n-ar fi ei în felucă, bună treabă am face şi nimeni n-ar şti nimică.

    — Sangue de la Madona!... Din cauza lor pierdem o comoară întreagă!

    Această conversaţie mă deşteaptă, însă un simţământ de curiozitate mă face a simula că dorm. Privind printre gene, văd pe doi dintre tovarăşii lui Spadacelli ghemuiţi între boccele. Ei se încearcă a le deschide, pentru ca să fure obiecte din ele; dar neizbutind şi temându-se de a fi surprinşi, se apucă de o altă operaţie. Luând fire de bob uscat, le tăciunează la focul lămpii, şi cu aceşti cărbuni zugrăvesc tot soiul de cruci pe învelitorile teancurilor; apoi, săvârşind această lucrare artistică, ei se duc pe pod, râzând şi zicând: să vezi mâine dimineaţă ce strâmbături are să facă Manas, când şi-a vedea averea creştinată!

    Gluma acestor doi asasini mă trezeşte şi-mi alungă somnul. Ies pe pod şi zăresc în stânga un deal nalt cu oraşul Ceuta în poale. E miezul nopţii! oraşul doarme, pasagerii dorm, găinile dorm, chiar jupânul Manas stă lungit lângă cuşcă şi horăieşte ameţit de boala mării, însă Angel şi cu Rahila nu apar nicăieri. Negreşit şi ei dorm acum în fundul mării.

    De-aici feluca, zgâlţâită ca de friguri, cârneşte în dreapta, având a traversa canalul de Gibraltar şi a se feri de numeroasele corăbii ce trec din Mediterană în ocean şi viceversa. Pericolul e mare, neîncetat, căci la tot momentul suntem ameninţaţi de a vedea un vapor sau o corabie cu trei catarge trecând peste noi şi trimiţându-ne în lumea stacoşilor!... Dar, în fine, geniul protector care ne-a scăpat din mâna arabilor ne scapă şi de această ruşine.

    Peste câteva ore de o navigaţie grea şi tulburată, răsare în ochii noştri stânca măreaţă a Gibraltarului, cu farul ei aprins în frunte. Ne mai luptăm câtva timp cu valurile şi cu vântul ce ne împotrivesc, şi odată cu faptul zilei intrăm în port... Hosanna! iată-ne iar în Europa civilizată!

    Feluca lasa ancora în mijlocul unei flote întregi de vase de război şi de negoţ; toţi pasagerii se trezesc în mulţumire; însuşi Angel mi se arată, ieşind de nu ştiu unde... însăşi drăgălaşa Rahila apare trandafirie ca raza dimineţii...

    Iar cât pentru jupânul Manas, în vreme ce amicul meu şi eu debarcăm din felucă, îl auzim scoţând ţipete de curcan şuierat la vederea crucilor zugrăvite pe marfa lui! Decât semnul crucii, el ar fi preferat mai bine coarnele dracului!

    Post-scriptum. — După voiajul nostru în imperiul Marocului şi după vizitarea stâncii Gibraltarului, unde în loc de vegetaţie cresc tunuri, 800 de tunuri, ne decidem a intra în Spania. Luând dar adio de la amicii noştri din garnizoana Gibraltarului, bravii ofiţeri Ingham, Hancooke şi Derey, cu care am făcut minunate primblări Ia Algesiras şi la San-Rocco, două oraşe mici spaniole din vecinătate, ne îmbarcăm pentru Cadix pe vaporul francez „Pericles".

    Iată itinerarul acestei noi şi mult interesante călătorii:

    De la Cadix la Seviglia, pe râul Guadalquivir.

    De la Seviglia la Cordova, în diligenţă înhămată cu 12 catâri.

    De la Cordova la Baylen şi Grenada.

    De la Grenada la Jaen, Val-de-Penas, Aranjuez, Madrid.

    De la Madrid în Franţa, prin Biscaia.

    Însă acest voiaj îl voi descrie pentru petrecerea amicilor mei, când a binevoi condeiul să mai alerge pe hârtie, cum am alergat eu vesel şi bine dispus în patria lui Cid-Campeador şi a lui Don Quichotte.

    Note

    1. Splinul, boala urâtului de care englezii pătimesc mult în ţara lor [V. A.]

    2. N. B. Această primă parte a uvragiului a fost scrisa în 1855 şi publicată în România literară [V. A.]

    3. Ciocârliile sunt atrase de tot ce luceşte, şi astfel devin jertfa vânătorului care întrebuinţează oglinzi pentru a le atrage din aer, unde ele se-nalţă ciripind [V. A.].

    4. Dumnezeu este mare şi Mohamed e profetul său [V. A.].

    5. „Uelli ierkeb aâber rbâa u djikka / U khales dinho Rbil maitekka"... etc., etc., etc. '[V. A.]'.

    (Calul de patru ani)

    Ah! a încăleca un rbâa şi a-l repezi la fugă
    Şi a se răzbuna înainte de a dispare!
    A încăleca un rbâa şi a-l strânge cu genunchii,

    Şi a strânge frâu-n mână, şi a cerca adresa lui,
    Şi a vedea toate cetele adunate la un singur cuvânt,
    Din Modenia până la Barka!...

    Un rbâa care-şi schimbă părul
    Şi zboară cu zborul păsării de frunte!..
    Şi a vedea puşca plină strălucind, a auzi zânghetul săbiilor,
    A vedea pe cei ce şi-au pierdut averile regăsindu-şi averile!...

    Un rbâa ce nu ştie nimic,
    Care nu ştie ce este obstacolul...
    Şi a vedea revenind libertatea de altădată
    Şi a zvârli scorpia la câini!

    Un rbâa înşeuat,
    Care să fugă cu fuga unei gazele,
    Şi să ardă în dorul de a măsura spaţiul pe pământ!
    Tatăl său e din plaiul Tellului, şi mumă-sa e Zerka!!

    Un rbâa viclean ca o vulpe,
    Care să ştie a-şi prinde prada cum înhaţă câinele carnea!
    Care să treacă peste ziduri ca o ghiulea
    Izbită de un tun încărcat cu o oca de praf!...

    Un rbâa din Maui,
    Care să zboare zborul vulturului cu gheare albastre,
    Care în puterea alergării să-şi sfarme potcoavele!
    Şi să facă a sări scântei din izvorul lor!

    Răsară fulgerul din izvorul său!...
    Din ţara Barka până la munţii Targuna,
    Curgă ploi de potop pe pământul îngrozit,
    Şi cine a semănat o ură, culeagă o sută!...


    În vreme ce şeicul declamă acest imn, ceilalţi arabi stau pemprejurul calului, îl netezesc pe coapsă, îl dezmiardă ca pe un copil, şi nobilul animal răspunde prin vesele nechezuri...

    Pentru un arab nu e nimic pe lume mai preţios decât un cal bun şi frumos. El trăieşte cu dânsul în adevărată frăţie, îl ţine sub cortul lui ca pe un membru al familiei sale şi împarte cu el hrana şi apa.

    Arabul judecă pe om după tovarăşul lui. Arabul zice:

    „Arată-mi calul tău ca să-ţi spun cine eşti tu!", precum francezul zice „Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu es".

    Proverbul arab e mult mai caracteristic, mult mai poetic decât cel francez.

    În sfârşit, ne luăm adio de la Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, şi la trei ore după amiază ajungem la malul unui râu numit Busfella, pe care se zideşte acum un pod de piatră şi cărămidă foarte curios. Boltele lui nu sunt rotunde ca acele din Europa, ci în formă de litera V răsturnată cu unghiul în sus şi se reazemă pe picioare masive, ornate cu coloane. La mijlocul lui, acest pod se ridică întocmai ca o spinare de cămilă pentru înlesnirea curgerii apelor în lunile de ploaie. Vreo patruzeci de arabi lucrează la el sub arşiţa soarelui, jumătate goi şi băgaţi în apă până la genunchi. Ei râd, grăiesc ca nişte surzi şi fac un zgomot straniu ce seamănă de departe cu lătratul unei claie de dulăi.

    Caii noştri apucă prin râu şi se opresc în mijlocul lui ca să se adape. Mulţumirea lor se traduce prin sforăiri de nări şi mai ales prin o tendinţă vederată de a se culca în apă cu călăreţi cu tot, dar îi oprim de a-şi împlini pofta şi ieşim la celalt mal. Aici mă întâmpină un negru nalt, gros, spătos, păros, cumplit de urâcios, care îmi cere tohan, tutun, apoi îmi mulţumeşte rânjindu-se grozav şi sărind ca un orangutan.

    Drumul nostru se dirige pe malul stâng al acestui râu, lăsând în dreapta Munţii Buidirilor, îmbrăcaţi cu păduri şi coronaţi cu stânci. Pe coastele lor câteva sate albesc ca nişte grămezi de marmură; iar câmpia ce ne desparte de ei, arsă, pustie, lipsită de vietăţi, are un aspect trist şi monoton. Şi însă! ar putea deveni o vale verde şi fertilă sub mâna unei colonii de agricultori harnici. Arabii se mulţumesc a cultiva numai puţin păpuşoi, ovăs şi bob, după metodul cel mai primitiv. În sfârşit, ne apropiem de Ţtaun; pe la 5 ore, ocolind satul Samsa, pierdut între grădini la poalele unor stânci roşii, trecem de-a lungul unui apăduc ruinat, ce varsă o coloana de apă în mijlocul drumului, şi sosim la zidurile oraşului.

    Intrăm în el pe o poartă largă, la care stau de pază cinci soldaţi adormiţi, şi ne îndreptăm către o a doua poartă, pe un drum rău pavat ce şovăieşte intre ziduri şi o livadă de aguzi. Iată-ne acum pe o piaţă colburoasă, înconjurată cu pereţi nalţi, văruiţi şi borteliţi, ici-cole, de ferestre cu gratii de fier. S-ar crede cineva în ograda unor temniţi mizerabile! În reapta se înşiră vreo douăzeci de bolţi întunecate, unde arabii făuresc arme. Goi până la brâu, ei apar ca nişte ciclopi în mijlocul scânteilor ce sar de sub ciocanul lor.

    În fundul pieţei se deschid alte două porţi, una în partea oraşului locuit de mahometani şi cealaltă în mahalaua evreilor, soi de ghetto misterios, ce formează un oraş întreg şi separat; căci el adăposteşte peste 4 000 de suflete. Creştinilor nu le este permis a trece noaptea în foburgul arăpesc; ei sunt dar obligaţi a se refugia în acel evreiesc; prin urmare, ne ducem în ghetto la casa lui Solomon Nahon, care servă de locantă. Trecem pe o stradă înghesuită de lume, adică de jidani nespălaţi şi stremţeroşi, care fabrică şireturi de mătase, ceaprazuri sau broderii de fir pe piele de Maroc. Ei îşi întrerup lucrul la vederea noastră, aleargă din toate părţile, ne înconjoară şi ne propun diverse obiecte de vândut. Cei mai îndrăzneţi opresc caii noştri, ne sărută genunchii, rugându-ne să nu cumpărăm de la alţii, ci numai de la ei. Înghesuiala devine prea mare, dar e curând împrăştiată de gârbaciul soldatului, şi astfel descălecăm la pragul uşii lui Nahon.

    Aici ne despărţim cu destulă regretare de tovarăşii noştri HagiMustafa, soldatul şi Ali, care, fiind plătiţi bine şi bine trataţi, ne adresară urări de fericire, dorindu-ne mai cu seamă favoarea de a bea cafea pe ceea lume în sala de Selam a profetului Mahomed.

    Solomon Nahon, evreu cunoscut în tot imperiul Marocului, om de o fizionomie plăcută şi demnă, lucru rar printre coborâtorii lui Avraam, ne introduce cu ceremonie în casa lui. După ce ne afundăm într-un pasaj întunecos, ieşim deodată într-o curte luminată, plăcuită cu mozaic de faianţă şi înconjurată de camere fără ferestre. Nevasta lui Nahon ne primeşte cu măgulitoare complimente de bună sosire, apoi dă ordin unei june servitoare să ne ducă în apartamentul destinat pentru călătorii de înaltă distingere. Apartamentul însă se compune numai de o singură cameră, situată la rândul de sus, şi se deschide pe o galerie ce dominează ograda. Străinul asistă astfel vrând-nevrând, la toate ocupaţiile patriarhale ale familiei lui Nahon şi fără osteneală poate să facă un studiu etnografic, comparând traiul evreilor actuali cu acel antic.

    De-abia instalaţi, ni se aduce prânzul compus de ciorbă de găină, de găină cu orez, de găină cu nohot şi de găină friptă, patru găini scăpate negreşit din corabia lui Noe, judecându-le după vârsta lor. Noi ne luptăm cu ele în puterea dinţilor, şi pentru a le mistui, ne ocupăm cu descifrarea unor autografe curioase dintr-un album expus pe o măsuţă maurescă. În el călătorii înscriu numele lor, precum şi diversele lor impresii. Iată câteva din ele:

    „Dacă Halimaua pomeneşte de somptuozitatea festinelor orientale, noi declarăm că am aflat acea somptuozitate în locanta jupânului Solomon Nahon".

    „Dnul August B. recomandă mai cu deosebire adevăraţilor gastronomi oarecare ciorbă de pui, al cărei suvenir îi va fi totdeauna plăcut şi scump!"

    „Dnul Coquauz mărturiseşte că în această locantă nu a fost despoiat aşa precum spera să fie în casa unui adorator al viţelului de aur!"

    — „Dnii C. şi X. găsesc că juna servitoare, Clara, e grăsuţă, frumuşică, albă şi melancolică. Ea-i logodită cu un portughez refugiat la Tetuan, căci Clara e creştină. Cununia ei se află întârziată din cauza lipsei de 50 franci pentru completarea zestrei sale. Dnii C. şi X. o recomandă generozităţii călătorilor, mai cu seamă că ea posedă un glas foarte armonios şi cunoaşte multe cântece arabe, portugheze şi chiar ebraice..."

    Etc., etc., etc.

    Această de pe urmă notiţă atrage atenţia noastră, şi fiindcă suntem cam osteniţi, ne decidem a lăsa pe a doua zi vizitarea oraşului şi a petrece seara la locantă. Soarele asfinţise, părăsind cerul în stăpânirea lunii. Jumătatea ogrăzii e pierdută în umbră şi jumătate acoperită de o palidă lumină. Familia lui Nahon, culcată pe rogojini, se bucură de răcoarea nopţii în faţă cu galeria noastră. Oraşul pare adormit, nici o lătrare de câine şi nici un ţipăt de om nu se aude în vecinătate sau în depărtare. Deci gentila Clara, rugată de noi, îşi aduce o ghiumbre, se pune pe un covor în galerie şi ne încântă până la miezul nopţii cu glasul ei melodios...

    7 octombrie. — Logodnicul Clarei se numeşte don Pedro Camoens y Guypuscoa şi pretinde că se coboară din familia marelui poet al Portugaliei, nemuritorul autor al Luziadelor. Genealogia lui poate să fie cam problematică, dar ceea ce este necontestabil e că don Pedro s-a coborât din înălţimea familiei sale până la Presidio de la Ceuta[FN] Ceuta — oraş de pe coasta septentrională a Africii, în faţă cu Gibraltarul; el aparţine Spaniei şi are fortificări solide; 200 locuitori; loc de exil şi de închisoare pentru criminali. Alături cu oraşul se ridică un munte numit în vechime Abyla, care cu muntele Calpe din Spania formau Coloanele lui Ercul [V. A.].




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Constantin Negruzzi: Moraliceşti haractiruri
    Panait Cerna: Tristeţea Lenorei
    Artur Stavri: Pe-acelaş drum
    Anton Bacalbaşa: Baieţii lui Bratianu
    Grigore Alexandrescu: Porcul liberat
    Alexandru Macedonski: Rondelul înecaţilor