| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Codreanul
I
Frunzuliţă de dudău!1
S-a aflat la Movilău2
De Codreanul cela rău,
Că se primblă prin ponoare
Prin potice fără soare,
Cu sarică bocsănească
Şi căciulă ţurcănească,
Nime să nu mi-l cunoască.
Mult e mândru, sprintenel
Cel voinic, cel voinicel!
Şi tot cată-un căluşel
Roibuleţ, cu părul creţ
De-al lui Codrean drăguleţ.
Mult aleargă, s-osteneşte,
Cal pe gânduri nu găseşte;
Câţi fugari i s-arăta,
El de coamă-i apuca,
Peste tufe-i arunca.
Dacă vedea şi vedea
Că norocul nu-l slujea,
În baltag se rezema,
Colea-n vale se lăsa,
Colea-n vale, la strâmtoare
Unde trec mocani cu sare.3
Iar în drum cât se punea,
C-un mocan se întâlnea
Şi din gură-aşa-i grăia:
„Cale bună, măi muntene!"
„Mulţumim, frate Codrene!"
„Măi Mocane frăţioare,
Nu ţi-e roibul de schimbare?
Să-ţi dau chebea din spinare
Ş-un car mare plin de sare,
Un car mare cu opt boi
Să mergi bogat de la noi?"
„Nu mi-e roibul de schimbare,
Nici mi-e roibul de vânzare,
Că cu mama roibului
Plătesc valea Oltului,
Şi de-aş vinde pe roibul,
Aş plăti Movilăul."
„Alelei! mocănaş dragă,
De mine dorul se leagă.
Fă şi tu pe dorul meu
Că bun e cel Dumnezeu!
Dă-mi pe roibul drăguleţ,
Ca să cerc de-i şoimuleţ.
De-i mi-a plăcea umbletul
Eu ţi-oi da şi sufletul."
Mocănaşul se pleca,
Codrenaşu-ncăleca...
Trei rugini el îi trăgea,4
Astfel roibul meu fugea...
Văile se limpezea!5
Se ducea hoţul râzând,
Fugea roibul nechezând,
Iar mocanul sta plângând
Şi din gură tot zicând:
„Alelei! măi Codrenele!
Te vezi de pe sprâncenele
Că eşti făcător de rele.
Vin', Codrene, înapoi,
Dă-mi încalte cei opt boi,
Câţiva bani de cheltuială
Şi chebea de primeneală."
„Ba-ţi fă cruce, măi mocan,
Zi c-ai cinstit pe Codrean,
Că de-oi veni înapoi
În loc de car cu opt boi,
Ţi-oi da nişte pumni zgârciţi
De ţi-or părea bani găsiţi"6
Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus
Pân' ce soarele-a apus.
II
Frunză verde de alună!
Codrenaş cu voie bună
Se urca în deal la stână,
Se urca şi chiuia...
Toţi ciobanii că fugea!
Numai unul rămânea,
Lângă foc se întindea,
Bolnăvior că se făcea,
Codrenaş îl pricepea
Şi din gură-aşa-i zicea:
„Mânca-te-ar lupii cioban!
La ce te mai faci viclean
Că ţi-oi trage-un iatagan
De-i sări ca un şoldan!
Scoal' de-mi alege-un cârlan,
Cârlănaş de la Ispas7
Tinerel, rotund şi gras."
El cârlanul şi-l lua,
La ciochine şi-l lega
Şi cu roibul iar pleca,
Şi cu roibul se lăsa
Colo-n vale la Şanta,
La Şanta, la crâşmăreasă
Cu ochi mari de puică-aleasă.
Bea Codrean, se veseleşte,
Cu Şanta se drăgosteşte
Şi de plată nici gândeşte.
Bea Codrean şi porunceşte,
Iar crâşmaru-ngălbeneşte
Şi porunca-i împlineşte.
„Măi bădiţă, măi crâşmar!
Adă-o ploscă de Cotnar
Şi una de Odobeşti
Dacă vrei să mai trăieşti!"
Ploştile Codrean lua,
La oblânc le anina,
Crâşmăriţa săruta,
Şi cu roibul iar pleca
Şi cu roibul se lăsa
Deasupra Copoului,8
Colea-n rediul Breazului,
Locaşul viteazului.
El la umbră se punea,
Cârlanu-ntreg şi-l frigea,
Masă mândră-şi întindea,
Şi mânca, bea, veselea,
De potiră nici gândea!
Dar potira-l urmărea,
Potiră arnăuţească9
Cu iarbă vânătorească,
Unde-a da să nu greşească!
Codrenaş cât o vedea,
Plosca la gură-aducea,
Iar potira-i tot zicea:
„Dă-te, Codrene, legat,
Să nu te ducem stricat."
Codrenaş le răspundea:
„Mielu-i gras, ploscuţa-i grea,
De sunteţi niscaiva fraţi,
Iată masa şi mâncaţi!"10
Arnăuţii se izbeau,
Armele de foc scoteau
Şi-n Codrean le slobozeau...
Pieptul lui Codrean sărea!
Iar el rănile-şi strângea,
Plumbii din carne-şi scotea,
Cu ei durda-şi încărca
Şi din gură-aşa striga:
„Alelei! tâlhari păgâni!
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteţi buni".
Apoi durda-şi întindea
Şi-n plin durda lui pocnea.
Potiraşii jos cădeau,
În sânge se vârcoleau.
Iar Leonti-Arnăutul,
Înghiţi-l-ar pământul!
Nasturi de-argint că scotea11
De-ncărca o şuşanea12
Şi-n Codrean o slobozea,
Pe Codrenaş mi-l rănea!
Voinicelul meu turba,
În durdă se rezema,
Baltagul şi-l ridica,
În Leonti-l repezea
Şi capul îi retezea.
Capul de-a dura sărea,
Sângele bolborosea,
Trupul metanii făcea.
Dar Codreanul tot slăbea,
Pe genunchi bietul cădea,
În palme se sprijinea,
Şi potira mi-l prindea,
Lega-s-ar moartea de ea!
III
Frunză verde de măcieş,
Pe Codreanu-l duc la Ieşi,
La Domnul, la Ilieş.13
Şi mi-l duc într-un divan
Unde Domnul cu caftan
Şi pe cap cu gugiuman
Sta culcat pe-un buzdugan
Lâng-un grec ţarigrădean.14
„Măi Codrene, voinicele,
Spune tu domniei mele,
Mulţi creştini ai omorât
Cât în ţară ai hoţit?"
„Domnule, măria-ta!
Jur pe Maica Precista,
Eu creştini n-am omorât
Cât în ţară-am voinicit,
Vreun creştin de-l întâlneam,
Averile-i împărţeam.
Cu doi cai de-l apucam,
Unu-i dam, unu-i luam.
Mâna-n pungă de-i băgam,
Jumătate-o deşertam.
Unde vedeam săracul,
Îmi ascundeam baltagul,
Şi-i dam bani de cheltuială
Şi haine de primeneală.15
Iar unde zăream grecul,
Mult îmi ardea sufletul
Pân' ce-i retezeam capul!
În cap mâna că-i puneam,
La pământ îl aduceam,
Căpăţâna i-o tăiam
Şi la corbi o juruiam!"
Cel grec mândru, coroiat,
Ce şedea cu domnu-n sfat,
Pe Codrean cât l-auzea,
La faţă se-ngălbenea,
Pe covor îngenuchea
Şi din gură-aşa grăia:
„(De-a mai fi Codrean vro vară,
Îmi scoate grecii din ţară.)
Domnule, măria-ta!
Pe Codreanul nu-l ierta,
Că el capul ţi-a mânca
Şi foc târgului ţi-a da
Şi pe doamna ţi-a fura".
Domnul că se speria,
Semn calăului făcea.
Iar Codreanu priceputul,
Priceputul şi păţitul,
Semnul domnului zărea
Şi din gură-aşa grăia:
„Domnule, măria-ta!
Tu pe greci nu asculta,
Că ei viaţa ţi-or scurta,
Grecu-i fiară duşmănoasă,
Grecu-i limbă veninoasă,
Grecu-i boală lipicioasă
Ce pătrunde pân' la oase!16
Iar de vrei tu să mor eu,
Mai lungeşte veacul meu
Să mă-mpac cu Dumnezeu.
Las' să mă mărturisesc,
De moarte să mă gătesc,
Şi s-ascult slujba cea mare
Din gura popii Macare!"
Domnul pe gânduri cădea,
Semn Armaşului făcea;
Porţile se deschidea,
Iar Codreanu-n gândul său
Zicea: „Bun e Dumnezeu!"
IV
Frunză verde de bujor!
La biserică-n pridvor
Sta Codreanul frăţior
Cu butucul de picior.17
Popa slujbele-i citea,
De moarte mi-l pregătea.
Codrenaş se umilea
Şi popii, gemând, zicea:
„Părinte, sfinţia-ta!
Mai dezleagă-mi pe dreapta
Să-mi fac cruce cu dânsa,
Să-mi fac cruce, să mă-nchin
Ca să mor ca un creştin."
Popa dreapta-i dezlega,
El în sân mâna-şi băga,
Dalb de paloş că scotea,
De butuc că-l şi trântea
Şi butucul deschidea:
„Alelei! tâlhari păgâni,
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteţi buni!"
Cum zicea, aşa făcea,
Potira măcelărea
Şi la curte se-ntorcea
Şi-n glas mare-aşa zicea:
„Domnule, măria-ta!
Ian deschide-ţi fereastra,
Să ne vedem feţele,
Să ne-auzim vorbele.
Să ştii, Doamne, să ştii bine
Că nu-i vrednic pentru tine
Să omori voinici ca mine!"
Domnul faţa şi-aprindea,18
Grecu-n beciuri s-ascundea,
Curtenii cu toţi săreau,
Poarta curţii închideau.
Codrenaş dacă vedea,
Paloşul şi-l zângănea19
Şi deodată chiuia:
„Alelei! cal roibuleţ,
De-al lui Codrean drăguleţ!
Unde eşti, voinicule,
Să-mi mai scapi tu zilele!"
Iată roibu-l auzea,
Iată roibul nechezea,
De la iesle se smucea,
La glas de stăpân venea.
Venea vesel ne-nşeuat,
Ne-nşeuat şi ne-nfrâuat,
Zbura vesel pe pământ,
Nara-n vânt şi coama-n vânt.
Codrenaş se-nveselea,
Pe el iute se-azvârlea,
Printre glonţuri viu trecea,
Zid de piatră nalt sărea
Şi, sărind, aşa zicea:
„Rămâi, Doamne, pe domnie,
Eu mă duc în haiducie!
Rămâi, Doamne, sănătos,
Că tu vrednic nu mi-ai fost.
Ilieş, rămâi cu bine,
Că nici tu nu eşti de mine
Şi nici eu nu sunt de tine!"
Scăpatu-mi-a voinicul!
Eu mă-nchin cu cântecul,
Ca codrul cu freamătul,
Ca roibul cu umbletul.
Roibul sare zid în loc,
Scoate voinicul din foc,
Codrul frunza-şi îndeseşte
Pe voinic îl mistuieşte.
Rămâneţi în veselie.
Ca Codreanu-n haiducie
Şi-mi faceţi parte şi mie.20
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea I: Legende-balade cântece bătrâneşti, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. Cele mai multe dintre cântecele poporale încep cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea românului pentru natura înverzită. Primăvara cu cerul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însufleţirea ce ea aduce lumii, amorţită de viforele iernii, naşte în inima românului doruri tainice, porniri entuziaste care îl fac a uita suferinţele trecutului şi a visa zile de iubire, de vitejie.
Lui îi place, când vine primăvara cea verzie, a se întinde pe iarbă, a se rătăci prin lunci şi codri, a cânta şi a pocni din frunze, a se scălda în lumina soarelui şi în aerul parfumat al câmpului. Frunza cea nouă îi insuflă cântece pline de o melancolie adâncă, ce exprimă jalea unui trecut de mărire şi aspirarea către un viitor măreţ.
Frunza verde ce încunună cântecele poporale servă totodată de caracteristică cântecului. Astfel, când subiectul este eroic, când el cuprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau de flori ce sunt în potrivire cu puterea şi cu tinereţea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sunt nalţi ca bradul, tari ca stejarul şi rumeni ca bujorul. Cântecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire fermecătoare. Când e cântecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohor etc.
În legendele şi în baladele unde figurează copile frumoase, acestea sunt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale câmpiilor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micşunele etc. şi astfel se poate cunoaşte subiectul unui cântec chiar de la cel întâi vers.
Românii dovedesc, prin această formă poetică a improvizărilor lor, o şi mai strânsă rudire cu fraţii lor din Italia, căci în cântecele poporale ale umbrilor, ale ligurilor, ale picenilor şi ale piemontezilor, frunza e înlocuită prin floare. De pildă:
Fior de viole
Li vostri ochietti furono le strale
Che fece la ferita che mi dole etc.
Fior di cerasa
E d'una siepe de mortella e rosa
Io la vorré siepa' la vostra casa.
Fior di mela
Vattene a casa che mamma ti chiama
Mamma ti chiama e lo mio core pena.
etc., etc.
2. Oraş vechi din Basarabia pe malul Nistrului.
3. Mocanii de la munte fac din vechime şi până astăzi, cu carele lor mari înhămate de herghelii întregi de cai, transporturi de sare şi de mărfuri prin ţară şi la hotare.
4. Adică îl lovi de trei ori cu varga ruginită a puştii sau cu muchia ruginită a paloşului.
5. Imagine minunată de repezimea calului.
6. Ban găsit, ban vrăjit. Comoară găsită, belea nesfârşită, proverburi.
7. De ziua Ispasului încep a se tăia miei pentru hrana poporului. De acolo vine zicătoarea prin care cată a se mângâia bătrânii: Primăvara vede mai multe piei de miei decât de oi.
8. Copoul e un câmp frumos în capătul Iaşilor, locul de primblare al societăţii fostei capitale. Dincolo de acest câmp se găseşte rediul Breazului.
9. Arnăuţii au fost mult timp în serviciul domnilor şi al boierilor. La început ei formau o gardă domnească, îmbrăcată numai în haine cusute cu fir. Mai pe urmă ei fură întrebuinţaţi de agie ca potiraşi în contra hoţilor ce ţineau drumurile. Unul din şefii lor cel mai vestit a fost Bimbaşa-Sava. În fine, de când cu formarea miliţiei române, ei au rămas ca slugi de paradă la unii boieri. Meseria lor consistă numai întru a fi înarmaţi ca nişte arsenaluri şi a figura astfel dindărătul caleştilor.
10. Răspuns caracteristic al unui din cele mai nobile obiceiuri române, obiceiul ospeţiei. Oricând vede cineva o masă întinsă şi zice: „Masă bună!", stăpânul mesei răspunde: „Poftim la dânsa!"
11. Poporul crede că sunt zale vrăjite pe care numai glonţii de argint le pot străbate.
12. Puşcă lungă arnăuţească.
13. Este de prezumat că balada pomeneşte de Alexandru Ilieş care a domnit în al XVII secol, 1666.
14. Adică grec din Fanar, unul din acei intriganţi servili care au sădit în inimile românului ură şi dispreţ în contra grecilor, atât prin bântuirile ce au cauzat ţării în timp de mai mult de un secol, cât şi prin coruperea năravurilor ce au lăsat în urma lor!
15. A se primeni în haine noi este un prilej de a primi urări de fericire şi de sănătate din partea cunoştinţelor şi a neamurilor. Aceştia zic: „Sa le porţi sănătos şi voios!"
16. Aceste versuri aduc aminte pe acelea din Eneida: Timeo Danaos et dona ferentes; şi pe acel al poetului italian: O, vili, o, superbi, ma infami sempre! Unii dintre cântăreţi pomenesc de turc în loc de grec şi, prin urmare, Codrean zice:
Dumnule, măria-ta,
Pe străini nu-i asculta etc.
Vezi partea I a baladelor, ediţia din 1852.
17. Pedeapsa butucului, obişnuită în Orient, se aplica culpaşilor chiar la romani. Între ruinele oraşului Pompeia s-au găsit într-o închisoare osemintele a doi oameni prinse într-un mare butuc de bronz.
18. Adică i se cuprinse obrazul de roşaţea mâniei.
19. Adică cerca ascuţişul cu unghia ca să se încredinţeze de sună a armă ruginită sau oţelită.
20. Unele din balade se termină cu o urare adresată ascultătorilor. Strămoşii noştri iubeau să audă cântece de vitejie, şi la mesele lor aduceau cântăreţi ce le spuneau faptele domnilor vechi. Cântarea acelor poezii se făcea într-un mod recitativ. Balada se zicea. Astfel mi-a zis mie balada lui Codrean orbul din Bohotin, Neculai Nastasi.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
