Editura Global Info / Literatură

Vasile Alecsandri

Despot Vodă

Legendă istorică în versuri

5 acturi şi 2 tablouri

PERSONAJELE

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, Domn Moldovii, 50 ani
RUXANDRA DOAMNA, soţia lui Lăpuşneanu, 25 ani
DESPOT-ERACLID, competitor tronului Moldovii, 30 ani
MOŢOC VORNICUL, boier conspirator, 55 ani
ANA, fiica lui, 20 ani
MAICA FEVRONIA, sora lui Moţoc, 50 ani
TOMŞA, boier neaoş, 40 ani
ILIAŞ, copilul lui Tomşa, 14 ani
SPANCIOC, boier, 35 ani
HARNOV, boier, 45 ani
STROICI, boier, 25 ani
TOROIPAN, boier, 25 ani
CIUBĂR-VODĂ, 45 ani
ALBERT LASKI, palatinul Siradii, 55 ani
CARMINA, soţia lui Laski, 30 ani
ROZEL, aventurier francez, 25 ani
SOMMER, poet german, 25 ani
ANTON SECUIUL, şeful secuimii din Ardeal, 30 ani
PISOZKI, comandant castelului de la Zips, 30 ani
TOMA CALABAICANUL, om de încredere al lui Lăpuşneanu, 40 ani
AHMED BAIRACTARUL, trimis al lui Soliman Sultanul, 40 ani
LIMBĂ-DULCE, plăieş, 30 ani
JUMĂTATE, idem, 30 ani
UN ŢĂRAN
O ŢĂRANCĂ
ŢĂRANI, TÂRGOVEŢI, BOIERI, OSTAŞI
ROMÂNI, MERCENARI, UNGURI,
FRANCEZI, LEŞI, NEMŢI etc., CĂLUGĂRI

(Drama se petrece la anii 1558-1561.)

NOTĂ: Versurile precedate de semnul * pot să nu fie declamate în cursul reprezentaţiilor (V. A.)

ACTUL I

Culmea Carpaţilor ce desparte Bucovina de Transilvania.
Un brad, în dreapta. Panorama de munţi, în fund.

SCENA I

JUMĂTATE, LIMBĂ-DULCE

JUMĂTATE

(rezemat de brad, cântă)

Frunză verde de stejar,
Sus pe munte, la hotar,
Zi şi noapte stau pândar...

LIMBĂ-DULCE

(vine din stânga, obosit, aducând un fedeleş pe umăr)

Uf! Iată-mă pe culme cu fedeleşu-n spate!

JUMĂTATE

Venit-ai, Limbă-Dulce?

LIMBĂ-DULCE

Venit, măi Jumătate,
Dar cad de oboseală... Ştii tu că dintr-un zbor
Sunt zece mii de stânjeni de-aici pân’ la izvor?

JUMĂTATE

Or fi, dar apa-i bună... Ian s-o cercăm de-i rece?

LIMBĂ-DULCE

(dându-i fedeleşul)

Na.

JUMĂTATE

(bea)

Adă... A!!

LIMBĂ-DULCE

Îţi place?

JUMĂTATE

La inimă chiar trece...
Cu minte zicea tata: Dă-mi, Doamne, orice-oi vrea,
Iar mai cu seamă apă uşoară-n cale grea.

LIMBĂ-DULCE

Nu se temea de broască, era voinic moş Tincă,
Dar tatii-i era groază de apă... şi-n opincă.
Iar bei?

JUMĂTATE

Încă o duşcă... Mă arde setea-n piept.

LIMBĂ-DULCE

Beţiv mai eşti!

JUMĂTATE

Gândeşte... de ieri de când te-aştept!
Pe astă culme goală, încredinţată nouă,
Mâncăm răbdări prăjite şi bem numai când plouă;
Cât despre somn...

LIMBĂ-DULCE

Nici vorbă... Pândarului e scris
C-un ochi închis să doarmă, şi celălalt deschis.

(Răsună codrul de un bucium în stânga.)

JUMĂTATE

Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare?

LIMBĂ-DULCE

Boierii din Suceava fac astăzi vânătoare.
I-am întâlnit devale cu patru urşi blăniţi,
De somnul cel mai vecinic tuspatru adormiţi,
Şi mai era cu dânşii... mult am mai râs văzându-l...
Un soi de hop-peoparte cu portul şi cu gândul,
Numit Ciubăr şi Vodă. (Se îndreaptă spre fund.)

JUMĂTATE

Ştiu, un nebun de soi
Cu visuri de domnie, cum sunt mulţi pe la noi.

LIMBĂ-DULCE

Dar ce văd colo-n vale, în ţara ungurească?

JUMĂTATE

Ce vezi?

LIMBĂ-DULCE

O ceată-ntreagă cu haină husarească.

JUMĂTATE

Mulţi-s?

LIMBĂ-DULCE

Mai mulţi de zece, mai mulţi şi vin merei...
Dar ceata se opreşte... Iată! doi dintre ei
Descalecă şi-n grabă apucă pe cărare
La deal... îi vezi?

JUMĂTATE

Văd... Iată-i ajunşi sub dâmbul mare...
Ţin sfat şi iarăşi pleacă... Or fi niscai fugari
Ce vor să treacă-n ţară.

LIMBĂ-DULCE

Ce-or fi, maghiari, tătari,
Să-i prindem.

JUMĂTATE

Dar, să-i prindem, căci noi suntem de pază
Aici, la pragul ţării... Feri, măi, să nu te vază.

LIMBĂ-DULCE

Ştii ce? Hai de pe culme pe ei să ne-aruncăm.

JUMĂTATE

Ba nu; la pândă-aice mai bine s-aşteptăm.
Vin’ cole, după stâncă.

LIMBĂ-DULCE

Ce pândă? Lupta-i dreaptă:
Ei doi, noi doi!... nu-ncape nici pândă, nici...

JUMĂTATE

(oprindu-l)

Aşteaptă,
Nu fi nătâng, ascultă...

LIMBĂ-DULCE

Române, doi şi doi...

JUMĂTATE

Ascultă,-ţi zic.

LIMBĂ-DULCE

Ce?

JUMĂTATE

Care-i mai mare dintre noi?

LIMBĂ-DULCE

Tu... fie pe-a ta voie... aşa n-ar fi dreptate
Cu doi voinici să lupte un om şi... Jumătate.

(Ies amândoi prin dreapta.)

SCENA II

DESPOT, LASKI

LASKI

(după culme, în fund)

Despot, ajuns-ai?

DESPOT

(sărind pe culme)

Iată!

LASKI

(ivindu-se)

Ha! iată-mă şi eu.
Greu e suişul, frate!... Dă-mi mâna.

DESPOT

Ţine.

LASKI

(sărind pe scenă)

Greu!
Uf!... Caldu-i!... de m-ai stoarce ai face, zău, o baltă.

(Se pune jos la rădăcina bradului.)

A fost un timp odată când stânca cea mai naltă
Mi ţi-o urcam eu, Laski, ca cerbul cel uşor.
Acum simt ca o cange înfiptă în picior,
Şi pare că mă trage...

DESPOT

La deal?

LASKI

Ba nu, la vale.

DESPOT

Oricum, eşti verde încă şi ai oţel în şale.

LASKI

Aşa-i!... Mă simt, zău, încă puternic cât un tun.
Mi-e dragă lumea, frate, şi-mi place traiul bun.
Eu nu sunt ca evreii ce zic că viaţa-i lungă
Sau scurtă, măsurând-o pe banii lor din pungă.
Eu zic: Hei! deie Domnul mulţi ani ca să trăim
Şi planurile noastre curând să le-mplinim.

(Se scoală şi se primblă pe scenă.)

Iată-ne-ajunşi cu bine pe naltele hotare
Ce zac între Moldova şi ţările maghiare,
Loc trist, de lupte crunte, cu sânge plămădit,
Căci fiarele-s cumplite, dar omu-i mai cumplit!...
Priveşte colo-n faţă, în zarea luminată:
Ca mantie regală, frumoasă şi bogată,
Apare-n ochii noştri Moldova, dulce rai,
Comoară nesecată de bun şi dulce trai.
Ea are grâu, şi miere, şi vinuri, ah! ce vinuri!
Toiag de bătrâneţe, viu balsam pentru chinuri.
Şi are mii de nade a scumpelor plăceri,
Copile, ah! ce copile!... muieri, ah! ce muieri!
Îţi fură ochii, mintea, şi inima ţi-o fură
C-o rază de sub geană, c-un zâmbet de pe gură.
Şi însă moldovenii orbi, crunţi, nepăsători,
Stropesc ades cu sânge grădina lor de flori.

DESPOT

Cum e stăpânul casei aşa-i şi grădinarul?

LASKI

Aşa, căci Lăpuşneanul... el mână astăzi carul.

DESPOT

El bate-n boi.

LASKI

O! Despot, pe acest mănos pământ
Domnea odinioară un domn viteaz şi sfânt,
Un Ştefan! leu năprasnic a cărui largă gheară
Rupea cumplit duşmanii şi-n ţară, şi-n afară.
Pe vremea lui boierii ostaşi erau, ostaşi
Cum n-au mai fost!... Acuma nepoţii lor trufaşi,
Mici râvnitori de tronuri, seci, răi, ieşiţi din minte,
Păgâni prin a lor fapte, s-ating de cele sfinte,
De sceptru, de moşie, de neam şi de popor,
Iar ţara, muma, piere gemând sub talpa lor.

DESPOT

Cu Vodă Lăpuşneanul ei astăzi nu se-mpacă?

LASKI

Nu! n-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă.

DESPOT

Le trebuie, se vede, un domn căzut din cer?

LASKI

Ba mai degrabă-un... Despot cu braţul lung de fier,
Să bată, să apese pe dârza lor cerbice
Şi-n capul lor sămânţa de vrajbă să o strice...
Şi iată de ce, frate, primit-am bucuros
Ca să ajut avântu-ţi de dor ambiţios.
Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare,
Tu cauţi un tron, Despot?... eu caut răzbunare!

(Dându-i mâna.)

Fii domn!

DESPOT

Prea bine, însă nu crezi mai nimerit
Ca fierul, deocamdată, să fie... poleit,
Şi mâna zdrobitoare să fie deocamdată
Ascunsă-ntr-o mănuşă?

LASKI

Ca laba cea şireată
Ce unghia-şi ascunde?

DESPOT

Întocmai.

LASKI

Minunat.
Bravo!... mănuşa... laba... pricep, eşti diplomat.
În arta de capcane eşti meşter cu ispită...

DESPOT

(zâmbind)

Am fost crescut la Roma, în şcoala iezuită.

LASKI

Eşti om cu două daruri: sub haina de oştean
Porţi inimă vitează şi cugetul... viclean?
Aşa spunea Carmina, când ea glumea cu tine.

DESPOT

Ah! cât a fost de bună soţia ta cu mine!
Eu, un pribeag din lume, un zvânturat străin,
În casa ta mănoasă căzut chiar din senin;
Eu, piatră nestemată din splendidă cunună,
În pulbere zvârlită acum de-o rea furtună!...
Ah! Laski, multă lume călcat-am pribegind,
Luceferi mulţi în cale-mi văzut-am strălucind,
Dar suflet bun şi nobil ca scumpa ta soţie
Eu n-am văzut, mă crede, la nici o-mpărăţie.

LASKI

Aşa-i c-am avut parte în lume de noroc?
Carmina-i jună, însă de juni ea-şi bate joc,
Şi numai pentru mine suspină ea.

DESPOT

(în parte, zâmbind)

Sărmanul!

LASKI

Ş-apoi încă-o virtute: urăşte pe sultanul.

DESPOT

În toate-i dar perfectă?

LASKI

(cu mândrie)

În toate!

DESPOT

Om fericit!
Nimica nu-ţi lipseşte din câte ai dorit.
Mărirea? te alintă ca pe-un copil în faşe.
Tu stăpâneşti în pace mulţime de oraşe.
Eşti cap, eşti om de cârmă, neştiutor de frâu.
Averea?... la picioare-ţi lin curge ca un râu.
Norocul?... o soţie frumoasă, iubitoare,
La Zips, castelul falnic îţi luce ca un soare,
Pe inima-i spaniolă lipindu-te iubit...
Om fericit eşti, Laski, de trei ori fericit!
Iar eu, o biată frunză pe vânt în veci purtată,
Putea-voi rădăcină să prind în loc vrodată?
Mă cheamă viitorul la el...

LASKI

Aleargă dar
La glasul lui, şi fie-ţi mersul nu în zadar.
Colo, jos, în Suceava găsi-vei răzvrătirea,
Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea.
Fii om, mergi!

DESPOT

Dar! voi merge... Născut pe-al mării mal,
Deprins sunt din pruncie să lupt cu-al mării val.
Voi şti să-nfrunt eu soarta.

LASKI

Înfrunt-o bărbăteşte;
Iar dacă ea de tine ar râde muiereşte,
Găsind că nu eşti vrednic de-a fi ce zici c-ai fost,
Atunci din nou la mine să cauţi adăpost.
Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada.
Acum îţi zic: La luptă, izbândă, iată prada!
Moldova-i o comoară!... ferice-ar fi de ea
Să cadă cu-a ei scule pe mâna ta... ş-a mea.
Pas! eu te las, adio, şi s-auzim de bine.

(Se îndreaptă spre fund.)

Când îi fi mare, Despot, să te gândeşti la mine.

DESPOT

Adio, Laski... Viaţa e plină de furtuni.
Tu cu a ta soţie să faceţi rugăciuni
Pentru Despot.

LASKI

(coborând culmea)

Adio. (Dispare.)

DESPOT

Ba nu... la revedere.

SCENA III

DESPOT

(se primblă pe scenă şi priveşte cu mulţumire împrejurul lui)

A!... iată-mă-n Moldova!... măriri, averi, putere,
Aici sunt partea celui ce ştie-a zice: vreu!
Eu vreu!... de-acum ajute-mi în plin norocul meu.
Eu, slugă-odinioară lui Iacob Eraclidul,
Dar nobil prin avântul sufletului ca Cidul;
Eu, bulgăr de aramă schimbat în aur; eu,
Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu
Prin Spania, Lehia, Germania şi Franţa
Cu-a mea soţie, spada, cu sora mea, speranţa,
Azi vin şi pun piciorul pe-acest pământ român
Şi zic: Moldovo, -n mine cunoaşte-al tău stăpân!
Deci pune-ţi mari podoabe, frumoasa mea mireasă,
Să faci cu mine-o nuntă de mândră-mpărăteasă.
Îmbracă-a tale haine ţesute-n mii de flori,
Încinge curcubeul alungător de nori
Şi-ntinde pe-ai tăi umeri, în zi de sărbătoare,
Hlamida ta ce poartă o lună, -o stea ş-un soare...
Acum a sosit timpul, de fericire plin,
Ca să-ţi alegi un mire viteaz, măreţ, străin,
Un mire din Bizanţa, cum se cuvine ţie,
Ca să fondăm aice greceasca dinastie.
E timpul, o! Moldovo, uniţi noi amândoi,
Să facem visuri, planuri şi fapte de eroi,
Să ştergem umilinţa din fruntea creştinească,
Să liberăm Bizanţa şi patria grecească!
Întreaga lume-aşteaptă să vadă-n răsărit
Un soare nou, cu raze de foc, pe cer ivit.
Să ardă semiluna cât nu e lună plină
Şi planta cea păgână s-o sece-n rădăcină.
Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu.
Şi tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!
A! tremure Osmanul sub paloşul dreptăţii
La răcnetul lui Despot şi al creştinătăţii,
Căci azi începe ziua creştinei re-nvieri,
Căci jur a fi eu, Despot, stăpân acestei ţări...

(Pleacă şi iese în dreapta.)

(Notă. — Bucium şi glasuri depărtate în stânga.)

SCENA IV

MOŢOC, TOMŞA, SPANCIOC, STROICI, HARNOV, TOROIPAN, VÂNĂTORI

(aducând cerbi şi urşi ucişi)

STROICI

(intră din stânga, examinând pe jos urme de fiare)

Pe-aici a trecut cerbul.

(Intră Toroipan.)

Vezi urma, Toroipane?

TOROIPAN

Văd, iaca!... Tomşa, Harnov, Moţoc, Spancioc, Şoimane,
Veniţi!

(Boierii intră, în costume de vânători.)

Stroici copilandrul, abia scos din pelinci,
A dat de urme...

TOŢI

Urme de cerb?

TOROIPAN

(râzând)

Ba, de opinci.
Era încălţat cerbul.

(Toţi râd înaintând pe scenă. Vânătorii ce aduc vânatul se opresc în fund.)

MOŢOC

Stroici este copil încă.
El, câte păsări vede...

TOROIPAN

Le prinde şi mănâncă.

STROICI

M-am înşelat întocmai ca vărul meu Spancioc
Când te-a luat pe tine de urs, ca moş Moţoc
Când te-a luat de bivol, şi chiar, zău, ca şi tine
Când te crezi om.

TOROIPAN

Ia seama cu cine grăieşti...

STROICI

Cine?
Măi, pane Toroipane, gorunu-i nalt şi gros,
Securea-i mică, însă gorunul cade jos.

TOROIPAN

Ia seama,-ţi zic.

(Stroici şi Toroipan scot paloşii. Harnov îi desparte.)

MOŢOC

(intervenind)

Ajungă atâte vorbe goale.

SPANCIOC

Hei! de şi-ar sparge capul, ce de mai hârbi de oale
Ar zbura-n vânt!

MOŢOC

Aşa e, Spancioc, dar, fătul meu,
Stricatul este lesne şi dresul este greu.
Noi am plecat de-acasă voioşi în vânătoare
Prin munţi, la cerbi, la iepuri, la urşi, la căprioare.
Din jalnica Suceavă cu toţii am ieşit,
Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit,
Să azvârlim în vânturi gâlceava şi aleanul,
Să mai uităm în pace de Vodă Lăpuşneanul,
Iar nu să facem certe.

SPANCIOC

Moţoace, în zadar
Cutreierat-am munţii chiar până la hotar,
Sărind din stâncă-n stâncă prin dealuri şi vâlcele,
Şi nopţile pe iarbă dormind sub brazi, la stele.
Eu unul pretutindeni zăresc trecând, zburând,
O umbră urâcioasă muncită de-un rău gând
Ce tainic printre arbori se furişă-n tăcere
Şi cu doi ochi de ură ne fulgeră.

MOŢOC

Părere,
Spancioc!... tu eşti lunatic, ţi-e frică de strigoi,
De iele, de vântoase, de stafii, de moroi,
Şi ai ajuns acuma în mintea-ţi visătoare
Să faci din Lăpuşneanul o umbră pânditoare...
Nu-i umbră-acel ce muşcă din sânul bietei ţări,
Nu, chinurile ţării nu-s umbre de dureri.
Nu-i umbră tirania călare pe robie!
Da-i umbră, tristă umbră a noastră bărbăţie,
Căci de-am avea vroinţă şi inimi de oţel,
Tiranul... vai! nici umbră n-ar rămânea din el!

TOMŞA

Moţoace, eşti prea aspru, şi asprele-ţi cuvinte
Îmi par nepotrivite cu vârsta ş-a ta minte.
Priveşte împrejuru-ţi cu ochi mai bărbăteşti
Şi spune nouă-n faţă: de cine te-ndoieşti?
De mine?

MOŢOC

Ba nu, Tomşa.

SPANCIOC

De mine?

MOŢOC

Niciodată.

STROICI

De mine?

MOŢOC

Nu, copile, ai inimă curată.

HARNOV

De mine, dar?

MOŢOC

Nu, Harnov.

TOROIPAN

De mine?

MOŢOC

Nicidecum.
Nu mă-ndoiesc de nime, boieri, dar...

TOMŞA

Spune-acum
Pe-a cărui frunte astăzi vezi scrisă mişelia
Când este-anevoinţă de-a-şi apăra moşia?
O! vornice Moţoace, năprasnic luptător,
De domni ce nu-ţi plac ţie dibaci răsturnător,
Care-ai văzut atâtea ş-atâtea zile rele,
Răspunde verde-n ochii-mi: în cumpenele grele
Găsit-ai vreodată român nepăsător
Când draga lui moşie îi cere ajutor?
Nu, nu! în lumea largă şi care ne-nconjoară
Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,
Un grec fără trufie, un deal fără suiş,
Copaci fără de vârfuri, văi făr’ de coborâş,
Decât, atunci când ţara e la neîndemână,
O lipsă de-ndrăzneală în inima română.

TOŢI

Aşa e, Tomşa.

MOŢOC

Tomşa, îmi place să te-ascult
Când ne grăieşti tu astfel... şi voi, îmi place mult
Să văd a voastre feţe aprinse de-acea pară
Ce falnic izbucneşte din dragostea de ţară.
A! simt o nouă viaţă intrată-n al meu sân
Când întrevăd sfârşitul tiranului hain...
Acest stolnicul Petre, un om de rând, un stolnic
Ce până la domnie s-a prefăcut nevolnic,
Puhoi făr-obârşie, uitat-a cine-a fost...
Să te ferească cerul de mintea celui prost!
El calcă deopotrivă cu-o oarbă nepăsare
Pe capul celui smerin, pe fruntea celui mare,
Şi taie, schingiuieşte, şi trece prin popor
Ca viforul de gheaţă ce cade pe-un ogor.
Priviţi: e ţara plină de tristele-i victime,
Ologi, ciuntiţi, orbi, mizeri, sluţiţi de-a lui cruzime,
Încât, de-a sta calăul mult timp domnind aici,
O să prefacă neamul în turmă de calici!

HARNOV

(în parte, arătând pe Moţoc)

Amară-i este limba de când nu-i la putere.
Aşa turbează viespea când nu mai are miere.

MOŢOC

Ce mormăieşti din buze tu, Harnov, într-ascuns?
Îţi place Lăpuşneanul? cu el nu ţi-e de ajuns?

HARNOV

Ba... însă-aş zice-o vorbă...

TOMŞA

Eu nu ştiu ce ai zice,
Dar zic eu, Ştefan Tomşa, cu cerul faţă-aice,
Că mie nu-mi prieşte şi ţării nu-i doresc
Un domn, supusă slugă a craiului leşesc,
Un om a cărui frunte când mândră, când pălită,
Stă dârză-n sânul ţării ş-afară umilită.
Această ţară-a noastră nu ştie-a slugări;
Ea lasă altor neamuri pe brânci a se târî.
De însuşi Ştefan-Vodă Moldova e deprinsă
Să ţie mai sus capul cu cât e mai învinsă.
Deci piară orice proclet, ţăran, vecin, stăpân,
Pe tron, sub tron, oricine nu ştie-a fi român!

MOŢOC

Deci piară Lăpuşneanul cu-ntreaga-i seminţie!

SPANCIOC

Prea bine, dar pe cine să-l punem la domnie?
E lesne-a schimba domnii, bătrânii însă spun:
Schimbare de domnie, fălire de nebun.

MOŢOC

Cum? tu, Spancioc, om tânăr, cu mintea luminată,
Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată?

SPANCIOC

Mă-nchin şi cred, Moţoace, în datini strămoşeşti
Ca-n dogmele preasfinte a legii creştineşti;
Cred că treptat se pierde a neamului fiinţă
Când el se depărtează de-a bunilor credinţă.
Dar! cred că astă ţară, lipsită de noroc,
Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,
De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,
Şi Zimbrul să ajungă un bou ce toţi îl mână.
E rău cu rău, se zice, dar mai rău făr’ de rău!
Şi când privesc în juru-mi, Moţoace, nu văd, zău,
Menit pentru domnie din noi toţi nici pe unul,
Doar numai Ciubăr-Vodă, Ciubăr-Vodă nebunul,
Şi, de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr,
Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr.

MOŢOC

Spancioc, eşti bun de glumă, dar gluma-ţi câteodată...

SPANCIOC

Rosteşte adevărul?

MOŢOC

Ba-i groasă şi prea lată.

STROICI

Dar unde-i Ciubăr-Vodă? Noi l-am uitat de tot.

TOROIPAN

Lăsatu-l-am în codru călare pe un ciot,
Crezând că se găseşte pe Ducipal călare
Şi intră în Suceava ca domn cu îngâmfare.

SPANCIOC

Sărmanul! încă unul cu gărgăuni domneşti.
Aceasta-i trista boală a minţii româneşti!

(Ciubăr strigă speriat în stânga.)

CIUBĂR

Săriţi! ajutor!

TOŢI

Ce e?

MOŢOC

Ciubăr strigă-n pădure.
Aleargă, Stroici.

SPANCIOC

Cu urşii s-o fi-ntâlnit la mure.

CIUBĂR

Săriţi! mă mâncă ursul!

SPANCIOC

O! trist al lumii curs!
Cătăm un domn, şi domnul e-n laba unui urs!

(Toroipan, Stroici şi alţi vânători ies repede în stânga.)

MOŢOC

(în parte)

În contra tiraniei lui Lăpuşneanul ura
Creşte şi la toţi umple şi inima şi gura.
Răzvrăţul e în aer ca fulgerul în nori.
Răbdare...

SPANCIOC

(privind în stânga)

Ciubăr vine adus de vânători.

SCENA V

Cei dinainte, CIUBĂR-VODĂ (purtând hlamidă peticită şi stemă de hârtie poleită, intră susţinut de Stroici şi de Toroipan)

TOROIPAN

N-ai grijă.

CIUBĂR

(slab)

Ah!

MOŢOC

Ce este?

STROICI

Nimic... l-am găsit faţă
C-un urs, ucis de Tomşa, pe care-l credea-n viaţă.

(Toţi râd.)

CIUBĂR

(se pune pe o rădăcină)

Ah! apă, apă...

SPANCIOC

Daţi-i mai bine-un pic de vin,
E leac de spaimă.

STROICI

(dând un teas lui Ciubăr)

Ţine.

CIUBĂR

(bând)

A!... dar nu-i teasul plin,
Mai adă. (Bea.) De pe ochii-mi o ceaţă se ridică.
Ah! sfinte Agaftocle, cum n-am murit de frică!

SPANCIOC

Ce? frică?... Ciubăr-Vodă, lui Papură nepot,
Fricos?... Eu nu-o pot crede.

CIUBĂR

Nici eu, Spancioc, nu pot,
Dar când am zărit ursul, deodată-am simţit, frate,

(oţerindu-se)

Brrr! un puhoi de sloiuri curgându-mi ici, în spate.
Era o matahală cât muntele Ceahlău,
Ce sta, sugându-şi laba, înfipt în drumul meu.
Îi strig în gura mare să deie într-o parte,
El nu!... atunci în grabă eu dau să fug departe,
Dar fiara mă cloceşte cu ochii roşi de foc
Şi eu, cu dânsul faţă, rămân înfipt pe loc.
Vroiam să-i spun că-s Vodă, Ciubăr-Vodă, dar glasul
Mi se taiase, -o! Doamne, simţeam că-mi sună ceasul.
Era să mor!... o credeţi, boieri?... era să mor!
Ce jale, ce durere pe voi şi pe popor!
Îmi pare că văzduhul de clopote răsună.
Prin sate, prin oraşe toţi oamenii s-adună
Şi zic cu-nduioşire: ah! lumea-i pe sfârşit!
Ciubăr, adevăratul domn, iată c-au murit!

SPANCIOC

Şi Dumnezeu să-l ierte!... s-a dus în iad zăloagă...
Păcat numai de dânsul că îi lipsea o doagă.

STROICI

Ş-o sâmbătă.

TOROIPAN

Ş-o joie.

CIUBĂR

Voi râdeţi?

SPANCIOC

Ba, jelim
Şi ca pe-un mort în viaţă voioşi te prohodim.

SCENA VI

Cei dinainte, DESPOT, LIMBĂ-DULCE, JUMĂTATE

LIMBĂ-DULCE

(în culisele din dreapta)

Hai, nu întinde vorba, hai...

DESPOT

Dar ce vrei, creştine?
De ce mă-ntorci din cale?

LIMBĂ-DULCE

Mergi, zic, cât e cu bine,
Că jur pe sfânta cruce...

DESPOT

Măi, ştii tu cine sânt?

LIMBĂ-DULCE

De-i face-un pas, cu ghioaga te culc mort la pământ.

(Despot, Limbă-Dulce şi Jumătate intră pe scenă.)

DESPOT

Pe mine?

LIMBĂ-DULCE

(împingând pe Despot)

Mergi.

MOŢOC

Ce este, române?

LIMBĂ-DULCE

Ce să fie?
Am prins colea sub stâncă un ungur cu trufie
Care-a trecut hotarul, ca vulpea pe furiş,
Dar i-am scurtat eu calea pe dâmb în stejăriş.

MOŢOC

(lui Despot)

Străine, spune nouă: ce eşti şi cum te cheamă?

DESPOT

Dar voi, care vi-i dreptul de-a-mi cere mie seamă?

TOMŞA

Al nostru drept înscris e pe ţară-n lung şi-n lat.
Boieri suntem de-ai ţării în care ai intrat.
Moţoc când te întreabă, răspunde cu-nchinare.

CIUBĂR

Şi-n faţa mea te pleacă.

DESPOT

(închinându-se lui Moţoc)

Moţoc, vornicul mare!

LIMBĂ-DULCE

(lui Moţoc)

Stăpâne, să las robul?

MOŢOC

Să-l laşi.

LIMBĂ-DULCE

Da-i prea limbut
Şi limba-i sfredel dulce de diavolul făcut.

SPANCIOC

De-aceea Limbă-Dulce te-au poreclit pe tine?

LIMBĂ-DULCE

(râzând)

Se poate. (Lui Jumătate.) Hmm! boierul m-a păcălit.

MOŢOC

(lui Despot)

Străine,
Urmează-ţi drumu-n pace; eşti liber.

DESPOT

Nicidecum,
Recunoştinţa vie mai sclav mă face-acum;
Dar cine poartă-n sânu-i curată conştiinţă
Voios primeşte lanţul numit recunoştinţă.
Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător,
Îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator,
Moţoc.

CIUBĂR

Ei! şi de mine nu?

MOŢOC

Vorbele-ţi sunt bune
Şi chipul de om neaoş, dar cine eşti, ne spune.

DESPOT

Eu sunt în voia soartei un vecinic călător,
Atras în cale-mi lungă de-un tainic viitor,
Purtat printre popoare din ţărmuri depărtate,
Trecut cu spada-n mână prin lupte încruntate.
Din frageda-mi pruncie eu sunt...

TOMŞA

(către Spancioc)

Un venetic...

DESPOT

(auzindu-l)

Acel ce-a zis cuvântul de venetic, îi zic
Că a minţit şi-s gata de-a-nfige cu-a mea pală
Cuvântul său în pieptu-i... să iasă la iveală.

TOMŞA

Eu sunt! eu, Ştefan Tomşa!... Văzut-am pe la noi
Mulţi pribegiţi făţarnici, viermi palizi de gunoi,
Ce vin şi-n sânul nostru fac cuiburi veninate.
Cine eşti tu? răspunde!... la vorbe îngâmfate,
La provocări sumeţe de-un soi de zvânturat
Arunc dispreţul.

DESPOT

Cine-s?... Ascultă înclinat:
Sunt Despot Eraclidul din Paros!... Al meu tată
A fost fruntaş de oameni în Grecia bogată,
Prinţ falnic! de pe tronu-i căzut şi răsturnat
Sub apriga urgie a turcului turbat.

CIUBĂR

Eşti prinţ?... deci văr cu mine?

TOMŞA

Eşti bun de limbuţie,
Dar unde ţi-e dovada de naltă obârşie?

(Despot arată un pergament.)

DESPOT

Priviţi; iată diploma lui însuşi Carol-Quint
Şi gloriosu-i nume în litere de-argint.

(Moţoc şi cu boierii, afară de Tomşa, examinează diploma.)

MOŢOC

Aşa-i!... Fii, Eraclide, părtaş de-al nostru soare.
Eşti oaspele Moldovei de bunuri dătătoare,
Căci astă ţară vecinic priimeşte-n sânul ei
Cu drag pe bunii oaspeţi, cu milă pe cei răi.

(Către vânători.)

Aduceţi teasuri pline de vin pentru cinstire.

TOMŞA

(în parte, ieşind prin dreapta)

Ades în cupa plină se-ascunde o căire.

(Boierii iau teasuri şi închină.)

MOŢOC

(lui Despot)

Noroc şi voie bună!

CIUBĂR

(asemene)

Supus să-mi fii deplin!

DESPOT

Boieri! pentru Moldova paharul meu închin.
Să-i deie Creatorul în veci zile senine.
Ş-un domn cu omenie, iubit de toţi!

CIUBĂR

(înaintând)

Ca mine!
Ca mine!... Domn ca mine se poate-a fi mai bun?
Hai dar, boieri, la Curte!

DESPOT

(lui Moţoc)

Ce zice?

MOŢOC

(lui Despot)

Un nebun.

SPANCIOC

Boieri!... a sa-nălţime Ciubăr ne porunceşte.
La Curte dar, căci tronul de dorul lui tânjeşte.

MOŢOC

Şi dumneata, pribege, purtat din loc în loc,
E timp să guşti odihna în casa lui Moţoc.
Hai!

(Boierii pleacă şi ies prin dreapta, Limbă-Dulce şi Jumătate rămân singuri.)

LIMBĂ-DULCE

Ce zici, Jumătate?

JUMĂTATE

Îmi ţiuie auzul.

LIMBĂ-DULCE

Boierilor de astăzi nebunu-i călăuzul.
Din toţi care-i mai tuieş?

JUMĂTATE

Nu ştiu.

LIMBĂ-DULCE

(arătând în culise)

Nu ştiu nici eu.
Dar cel mai cu drăcie, vezi tu?... e robul meu.

(Cortina cade.)

ACTUL I

TABLOUL II

Un salon în palatul de la Suceava.
Portrete de domni pe pereţi. Uşi mari în fund.
Alte două uşi în dreapta şi în stânga.
O masă de stejar pe planul I, în dreapta. Jilţuri.

SCENA I

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, DOAMNA RUXANDRA
(Amândoi stau pe jilţuri lângă masă. Doamna lucrează la un aer.)

LĂPUŞNEANUL

În vremea-ndelungată cât singur, cu smerire,
Am fost spre închinare la sfânta mănăstire
A Slatinei, aice cum ai mai petrecut,
Iubita mea Ruxandră?

DOAMNA

În aur am cusut
Doi îngeri lângă Sfânta Maria-născătoare,
Pe aer.

LĂPUŞNEANUL

Este gata?

DOAMNA

Mai am încă o floare
De crin deschis a coase în alb mărgăritar
Şi aerul l-om pune pe-al Slatinei altar.

LĂPUŞNEANU

Îmi place, scumpă Doamnă, frumoasă şi cuminte,
Să văd măiastra-ţi mână lucrând odoare sfinte.
Gândirea ce se-nalţă la cer, la Dumnezeu,
Din cuget şi din casă alungă duhul rău...
Dar spune-mi: auzit-ai de un pribeag din lume,
Un... Despot... mi se pare c-acesta-i al său nume...
Aice, la Suceava, în lipsa mea sosit?
Se zice că-i odraslă de neam prea strălucit,
Că-i domn de Samos, Paros, şi că-i în legătură
Cu împăraţi... că are întinsă-nvăţătură
Şi limbă mlădioasă, o limbă ce-n curând
Pe toţi boierii tineri i-a fermecat pe rând...
Ce ai aflat de dânsul?

DOAMNA

(cu sfială)

Am auzit mult bine,
Şi... chiar a cerut voie la Doamna să se-nchine.

LĂPUŞNEANU

Şi... l-ai primit în Curte?

DOAMNA

Primit...

LĂPUŞNEANU

(posomorându-se)

Într-adevăr?

DOAMNA

Era o datorie... Despot îmi este văr.

LĂPUŞNEANU

Cum? văr măriei-tale?... De unde până unde?

DOAMNA

(zâmbind)

Mărgăritaru-n scoică de mare se ascunde.
Despot, pe malul mării născut, e fiu curat
Lui Iacob Eraclidul, din Paros alungat,
Ce se rudea de-aproape cu maica-mi răposată.

LĂPUŞNEANU

Crezi?

DOAMNA

I-am văzut chiar spiţa pe pergament lucrată.

LĂPUŞNEANU

(sculându-se, în parte)

O spiţă-nchipuită de dânsul, pre cât ştiu,
Ce-l face rudă bună cu Hercul Olimpiu.
Plastograful! îi zboară sus gândul... (tare) şi ce cată
Aici, la noi?

DOAMNA

Sărmanul!... cu inima-nfocată,
El vrea la pragul uşii măriei-tale-a sta
Şi viaţa-i s-o jertfească pentru măria-ta,
Că-i om de sânge nobil ce-n apă nu se schimbă.
Viteaz! ce are-n suflet el are şi pe limbă.

LĂPUŞNEANU

Prea bine... Văd că Despot e meşter vrăjitor.
La toţi deopotrivă el v-a vrăjit pe dor.
Am grabă de-a-l cunoaşte.

DOAMNA

(se scoală veselă)

Te-nduri să-i faci primire?

LĂPUŞNEANU

Cum nu?... Doresc chiar astăzi să cerc a lui vrăjire.
El are ca să vie cu vornicul Moţoc.

DOAMNA

O! de-ar cădea pe dânsul o rază de noroc
Ca el să fie-un oaspe plăcut măriei-tale!...
Moţoc şi eu în taină am pus de gând şi-n cale
Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim
Şi de coroana ţării credinţa-i s-o lipim.

LĂPUŞNEANU

(luând-o de mână)

Să-ţi fie viaţa dulce ca chipul şi ca glasul,
Tu care cu iubire mă-ntâmpini la tot pasul
Privind în Domnul ţării pe scumpul tău bărbat
Şi-n soţul vieţii tale pe Domnu-ncoronat!

(Se îndreaptă cu Doamna spre uşa din stânga.)

Acum te du să cauţi de pruncuşori, de casă,
Şi, ca o gospodină, găteşte mare masă
Ca să cinstim cu prânzul pe Despot... vărul tău.

DOAMNA

Ah! Doamne... (Vrea să-i sărute mâna.)

LĂPUŞNEANU

(atrăgând-o la sân)

Nu, iubito... aici, pe sânul meu.

(Sărută pe Doamna, care iese în stânga.)

SCENA II

LĂPUŞNEANU

(privind lung după Ruxandra)

Muierea, tot muiere!... o biată ciocârlie
Spre tot ce străluceşte zburând cu veselie...
O inimă, comoară, ş-un cap frumos... dar sec!...
A-nduioşat-o Despot cu glasul lui de grec,
Şi toţi boierii, duşmani oblăduirii mele,
Sunt prinşi de-acest paingăn în desele-i reţele.

(Se primblă tulburat.)

A! scorpie grecească!... eu planul ţi-am pătruns.
Tu vrei să-mpungi în mine cu ghimpele-ţi ascuns.
Tu vrei, fiinţă-oloagă, născută-n putrezime,
S-ajungi prin târâire l-a tronului nălţime?
Doar Vodă Lăpuşneanul va şti, prevăzător,
Pe-o scorpie ca tine s-o farme sub picior,
Şi nu-a lăsa în viaţa-i pe tronul ţării sale
Să fluture nici umbra deşertăciunii tale.

(Scoate un răvaş şi-l priveşte.)

Ioan Sigmund Polonul, prin mine întronat
În ţara ardeleană, de ştire azi mi-a dat
Şi-n ţară, şi-n afară să fiu cu priveghere,
Căci Despot zvânturatul râvneşte-a mea putere.
Te-oi urmări, vrăjmaşe, cu aprigul meu veghi
Pân’ ce din priveghere ţi-oi face un priveghi
Ş-alăture cu tine vei întâlni mormântul
Când tu din întuneric îi vrea să-ţi iei avântul.

(Pe gânduri.)

Cum să-i deschid capcană?... Ce cursă să întind
Pe el cu-ai lui tovarăşi în laţu-mi să-i cuprind?...
A!... ce să pierd eu timpul cu intrigi mici de Curte?
Domnia tare cere braţ lung şi vorbe scurte.
Când duşmanul în taină s-apropie de cort,
Scurtează-i drumul grabnic prin moarte, sau eşti mort!

(Merge la uşa din dreapta, o deschide şi cheamă:)

Toma!

SCENA III

LĂPUŞNEANU, TOMA CALABAICANUL

LĂPUŞNEANU

Tu eşti bulgarul Toma Calabaicanul.

TOMA

Sunt Toma, credinciosul rob al lui Lăpuşneanul.

LĂPUŞNEANU

Când am cuprins Ardealul ce erai tu?

TOMA

Nimic.

LĂPUŞNEANU

Te-am miluit cu viaţa în lupta de la Cic.

(Toma sărută poala lui Lăpuşneanu.)

Eşti om tu de credinţă?

(Toma îngenunchează.)

Vroiesc să fac cercare
De-ai meritat şi meriţi a noastră îndurare...

(În taină.)

Cunoşti pe Despot grecul?... pe-acel străin trufaş
Ce zvârle bani cu pumnul prostimii din oraş?
El vrea să mă ucidă...

(Toma se scoală punând mâna pe hamger.)

TOMA

El trebuie să moară!

LĂPUŞNEANU

Bine, voinice Toma!... Văd, gândul tău se-nsoară
Cu-a mea dorinţă... Bine!... tu vei ieşi bogat
Din astă însoţire... (Tainic.) Azi este la palat
Prânz mare... Vin boierii cu Domnul să cinstească.
Tu să-l slujeşti pe Despot la masa cea domnească,
Tu singur să ai grijă de-a-i fi paharul plin...

(dându-i un şipuşor)

Şi... tainic şipul ista să-l verşi în al său vin.
Ai înţeles?

(Toma ia şipul şi se închină în tăcere.)

Fii vrednic şi mut până la groapă...

(Toma sărută mâna lui Lăpuşneanu şi iese.)

LĂPUŞNEANU

(singur)

În groapă cade-acela ce altui groapa sapă.

SCENA IV

LĂPUŞNEANUL, UN CĂPITAN DE SEIMENI

CĂPITANUL

(la uşa din fund)

Măria-ta! boierii la curte adunaţi...

LĂPUŞNEANU

Să intre!... Căpitane, pe lângă-acei chemaţi
Mai este cine-n sală?

CĂPITANUL

Străinul Despot este.

LĂPUŞNEANU

Prea bine: mergi la Doamna să-i duci această veste.

(Căpitanul iese.)

LĂPUŞNEANU

(singur)

O! sarcină amară de tron ameninţat!
Anevoinţă crudă de-a fi neîmpăcat!...
M-obligă boierimea în veci ambiţioasă
În gheară să-mi schimb mâna şi sceptrul meu în coasă...
O! lege-a ospeţiei, te calc, dar ce să fac?...
Prin moartea unui duşman eu ţara mi-o împac!

SCENA V

LĂPUŞNEANU, DOAMNA RUXANDRA, ANA DAMEALE CURŢII (intră prin stânga)

DOAMNA

Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupânese
Urare să-ţi aducem.

LĂPUŞNEANU

(înaintând spre dame)

Flori mândre şi alese
Din stratul boierimii, cu drag vă mulţumesc.
Aşa cunună-o prinde pe Doamna ce-o iubesc.

(Doamna, urmată de jupânese, se îndreaptă spre masă.)

DOAMNA

(încet, Anei)

Măria-sa e vesel!...

ANA

Dar.

DOAMNA

Cu-atât mai bine
Pentru Despot. (Se pune pe jilţ.)

ANA

(încet, Doamnei)

La Curte el vine astăzi?

DOAMNA

Vine.

(Damele formează grup împrejurul Doamnei.)

SCENA VI

Cei dinainte, MOŢOC, HARNOV, SPANCIOC, STROICI, TOROIPAN, BOIERI
(intră prin fund)

LĂPUŞNEANU

(pe jilţ)

Bine-aţi sosit la Curte, boieri prea credincioşi!

MOŢOC

Mulţi ani măriei-tale! Boierii azi voioşi,
Lăsând de ei departe şi vrajba şi gâlceava,
Se-nchină toţi lui Vodă întors acu-n Suceava.

HARNOV

Plecaţi ei se închină în faţa celui uns
Pe care sfânta cruce cu raze l-a pătruns,
De-a potolit în ţară pornirile pizmaşe,
Dând scule şi icoane la sfintele locaşe.

LĂPUŞNEANU

Mă bucur că gâlceava din ţară a pierit,
Boieri, căci e o boală ce-aduce rău sfârşit...
Dar nu zăresc pe Tomşa?

HARNOV

El n-a venit.

LĂPUŞNEANU

Cum? oare
Să n-aibă mulţumire de-a noastră sărbătoare?
E Sfântul Alexandru astăzi, e ziua mea.

HARNOV

La veselia noastră părtaş a fi nu vrea,
Se vede.

LĂPUŞNEANU

Fie!... însă nu-i nici Ciubăr nebunul?

HARNOV

(râzând)

Pereche minunată fiind ei tot ca unul.
Se cred deopotrivă meniţi între fruntaşi,
Să meargă înainte de gloate cu trei paşi.

LĂPUŞNEANU

În lipsa lor să facem, boieri, azi împreună
Ospăţ de sărbătoare, frăţesc, cu voie bună.

BOIERII

Trăiască-a ta mărire!

HARNOV

(linguşitor)

În veci slăvit să fii!

MOŢOC

Dar soarele luceşte pe munţi şi pe câmpii.
E drept ca ziua-aceasta şi la străini să fie,
Precum la toţi românii, izvor de bucurie.

LĂPUŞNEANU

E drept.

MOŢOC

Deci învoiască acum măria-ta
Lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta.

LĂPUŞNEANU

Să vie.

(Moţoc iese prin fund.)

DOAMNA

(Anei)

Bun e Vodă!

ANA

Dar!... (în parte, zâmbind) ca nealtădată.

LĂPUŞNEANU

(în parte)

S-apropie de mine năpârca-nveninată.

SCENA VII

Cei dinainte, DESPOT, MOŢOC

MOŢOC

(pe prag)

Măria-ta slăvită... Despot! (Îl prezintă.)

LĂPUŞNEANU

Fii bun sosit
La Curte, Despot.

(Despot înaintează în mijlocul salonului.)

DESPOT

Sire!... cu sufletul uimit,
Şi tremurând m-apropii de sacra-ţi maiestate
Ca să-i aduc la rându-mi urările-mi plecate.
Să vă-mpletească cerul a gloriei cununi
Şi-n veci să le ferească de grelele furtuni!...
Eu, Despot Eraclidul, condus de-o blândă stea;
Răpit de al meu suflet curat ca spada mea,
Depun în ziua mare, ca lumea să le vadă,
Depun azi la picioare-ţi braţ, inimă şi spadă...
Părintele meu Iacob, odinioară domn,
Pân-a nu-nchide ochii atinşi de-al morţii somn,
Mi-a zis: Te du cu bine în cale depărtată
Şi mergi drept la Moldova în mari viteji bogată;
Acolo tu găsi-vei un domn măreţ, viteaz,
La pragul ţării sale veghind cu ochiul treaz,
Ş-un înger de virtute, frumoasa lui soţie
Ce mie mi-e nepoată şi vară bună ţie.
Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos
Lui Vodă a ta spadă şi braţu-ţi credincios,
Iar Doamnei, aste scule, şiraguri şi paftale,
Purtate de-a sa maică în ziua nunţii sale.

(Ia un scrin din mâinile unui paj rămas la uşa din fund şi vine de-l prezintă Doamnei, îngenunchind dinaintea ei.)

DOAMNA

Ah! preţioase scule!

ANA

Ce dar strălucitor!

LĂPUŞNEANU

(în parte)

O! greci vicleni în vorbe şi-n darurile lor!

DOAMNA

(lui Despot)

Prin aste suvenire mă-ndatoreşti mult, vere.

DESPOT

(în parte, sculându-se)

Când ar vedea Carmina a sale giuvaiere!

DOAMNA

Dar pot să pun pe mine comoara ce-ai adus?

DESPOT

Lumina de sus cade şi iar se-ntoarce sus.

LĂPUŞNEANU

Domniţă, aste scule străbune le primeşte
Şi-n semn de mulţumire cu ele te găteşte,
Ca să serbăm norocul ce azi ne-a dăruit
Un văr măriei-tale şi mie-un... neam iubit.

SCENA VIII

Cei dinainte, TOMA CALABAICANUL

TOMA

(în fund, pe prag)

Merindele-s pe masă! Noroc şi poftă bună!

LĂPUŞNEANU

Boieri! prietenia la sânu-i ne adună.
Hai să ciocnim la masă pahare de Cotnar.
Să bei frăţeşte, Despot... (în parte) paharul cel amar!

(Lăpuşneanu dă mâna Doamnei. Despot, Anei. Boierii, damelor, şi se îndreaptă spre fund.)

SCENA IX

Cei dinainte, CIUBĂR-VODĂ (se arată în fund)

CIUBĂR

Staţi!... încotro vă duceţi, boieri, făr-a mea ştire?
Ce-i astă-adunătură? Ce-i astă pregătire
De prânz şi de beţie aici în casa mea?

LĂPUŞNEANU

(râzând)

Ha, ha! Iaca nebunul Ciubăr.

HARNOV

Popa-Belea.

CIUBĂR

Dar!... eu sunt!... Ciubăr-Vodă, născut din fiu în tată
Cu tron pe cap, cu stemă sub mine aşezată!
Eu, care-n strună dreaptă prin Ştefan mă pogor
Din Cesar, ştiţi, al lumii stăpân, învingător.
Cum dar, stolnice Petre, cum dar tu, Lăpuşnene,
Te răţoieşti la soare fudul cu-a mele pene?
Mult ai să stai tu încă pe tronu-mi strămoşesc?
Destul acum, ajungă-ţi că, zău, te-afurisesc!
Ieşi din palat!... Aice eu singur, eu am dreptul
Să stau dârzoi cu capul, să stau umflat cu pieptul
Şi ca o moaşte sfântă să fiu de toţi slăvit.
Dă-mi tronul că mă mânii...

HARNOV

(râzând)

Nebunu-i mucalit.

LĂPUŞNEANU

Ba, decât să te mânii măria-ta, Ciubere,
Mai bine mergi în sală ca să te pui pe bere,
Să te măsori cu... Despot.

CIUBĂR

(înveselit)

Sub masă-l voi lăsa!

(Se întoarce spre fund şi pleacă strigând:)

Loc, loc!... feriţi, că trece Ciubăr şi urma sa!

(Cortina cade, în vreme ce toţi se îndreaptă spre fund.)

ACTUL II

Salon în casa lui Moţoc — uşă în fund, uşă în stânga, uşă în dreapta. Fereastră în dreapta. O masă lungă în stânga, planul I, cu jilţuri împrejur. O icoană în peretele din fund, cu lampă aprinsă.

SCENA I

DESPOT

Călăul, Lăpuşneanu, la masa lui domnească,
Grăindu-mi cu blândeţe, a vrut să m-otrăvească.
Dar!... am simţit amarul ucigător în teas...
Vrăjmaşa lui cercare zadarnică-a rămas,
Căci port eu totdeauna un balsam din Morava
Ce nimiceşte moartea desotrăvind otrava.
*Iată-l! (Arată un şip.) O! rouă scumpă din plaiuri îngereşti,
*Esenţă-apărătoare a vieţii omeneşti!
*Dator îţi sunt cu viaţa, dar mult mai mult datoare
*Ţi-a fi a mea gândire în zi răzbunătoare!

(Stă puţin pe gânduri.)

Călăul prepuielnic hrăneşte-un cuget rău,
Şi el o să mă piardă de nu l-oi pierde eu.
Răbdare!... toţi boierii de răzvrătire-s gata.
Moţoc, pe cât îmi pare, vrea să-şi mărite fata
Cu mine, ca prin mine, de el pe tron urcat,
S-ajungă socru mare de ginere-ntronat.
*O! de-ar vroi norocul curând să-şi schimbe pasul!
*Când el vroieşte, anii nu-aduc ce-aduce ceasul.
*Aş fi pe tron, eu Despot, nălţat şi fericit,
*Aş fi... o! vis feeric! cu Ana însoţit,
*Cu Ana, dulce floare căzută-aici din stele
*Să fie floarea vieţii şi a coroanei mele!...
Dar ce-a zice Carmina de care sunt iubit?...
A!... ea-i frumoasă, jună, şi Laski-mbătrânit.
Curând s-a stinge focul şi apriga-i durere
Găsind într-un alt Despot o nouă mângâiere...

(Se primblă agitat.)

Amorul pentru Ana şi glorie m-aprind...
A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind?...
Ah! tronul, tronul, tronul!... la el de-a drept m-oi duce
Chiar de-a fi pân’ la dânsul să calc pe sfânta cruce!

(Se stinge candela icoanei.)

Ce! candela icoanei s-a stins în untdelemn!...
De-aş fi din astă ţară, aş crede că-i rău semn,
Dar omul de-o natură înaltă şi vitează
Iubit de ceruri este şi cerul îl păstrează.

SCENA II

DESPOT, MOŢOC

MOŢOC

(venind din stânga)

Ce faci, iubite oaspe, şi cum te mai găseşti
Sub sarcina de daruri a dragostei domneşti?
De când ai fost la Curte poftit la ospătare
L-ai fermecat pe Vodă.

DESPOT

O crezi?

MOŢOC

Aşa se pare,
Căci nu e zi lasată de bunul Dumnezeu
În care să nu-ţi deie dovezi de placul său.
Alaltăieri primit-ai o sabie turcească,
Ieri un caftan şi astăzi o iapă arăpească.

DESPOT

Ştiu, iapa de la Tunis pe care nici un brav
A-ncăleca nu poate?

MOŢOC

Haramu-i cu nărav.
Pe toţi mereu trânteşte şi, fără de sfială,
I-a tras lui însuşi Vodă o sfântă de trânteală.

(La fereastră.)

Ian cată prin ogradă cum se frământă-n loc!
Să juri c-a fost hrănită de zmei numai cu foc.

DESPOT

Mă duc s-o-ncerc.

MOŢOC

Mai bine o lasă că-i nătângă.
De nu ţi-ar frânge capul...

DESPOT

N-am teamă să mi-l frângă.
Deprinsu-m-am cu caii spanioli şi arăpeşti
Ce sub a lor copite au aripi vultureşti.
Ş-apoi... ceva îmi spune cu-o tainică şoptire
Că moartea respectează pe omul cu menire.

MOŢOC

Dar dacă tu n-ai teamă, eu am, căci mă-ngrijesc
De mâna lăpuşneană cu dar... prietenesc.
Cunoscător de oameni sunt eu la bătrâneţe.
Tu ai, iubite oaspe, apucături măreţe.
Boierii te admiră; poporu-ademenit
Deasupra lui te vede ca pe un domn iubit.

DESPOT

Domn!...

MOŢOC

Şi de ce nu, Despot?... Un om de naltă fire
Unit cu mine poate s-atingă-orice mărire.

DESPOT

Dar Lăpuşneanu?...

MOŢOC

Steaua-i în cer s-a stins de mult.

DESPOT

(în parte)

Mă cearcă...

MOŢOC

(observându-l, în parte)

Priceput-au?

DESPOT

(asemene)

Să-l cred?

MOŢOC

(asemene)

Dar!...

DESPOT

(asemene)

Să-l ascult?

(Se apropie de Moţoc cu o sfială simulată.)

Aş vrea... şi n-am curajul de-a te-nţelege bine.

MOŢOC

În mine ai credinţă?...

DESPOT

(cu supunere)

Fă ce-i vroi cu mine...

(Aruncă ochii pe fereastră.)

Dar uliţa şi curtea sunt pline de norod...
Să vadă de-s mai tare decât un voievod.
Mă duc... vii jos în curte? (Iese prin fund.)

MOŢOC

Vin, dar; fă înainte...
Struneşte bine gura iepei şi fii cu minte.

MOŢOC

(singur)

Despot e la părere zburdalnic şi uşor,
Dar are minte coaptă şi ochi pătrunzător,
Şi inimă-ndrăzneaţă, şi-nvăţătură multă.
Pe mine mă respectă, de mine el ascultă...
Aşa domn ne convine, aşa ginere vreu.
Domnind, el va fi braţul, iar capul voi fi eu!

(Iese prin fund.)

SCENA III

ANA, MAICA FEVRONIA (intră prin stânga)

MAICA

Şi Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată?

ANA

Dar!... cât a ţinut masa, cu fruntea-nseninată
Măria sa pe Despot zâmbind l-a ascultat...
Era cu Vodă-n faţă la masă aşezat,
Plăcut, isteţ la vorbă, purtând mărirea-n sine
Sub haina spaniolească ce-l prinde-atât de bine!
Încât, zău, de m-ai crede, maicuţă, între noi,
Adevăratul Vodă părea dintre-amândoi
El, Despot!... Lângă dânsul, la spate, în picioare
Sta Toma, vel-paharnic, ţinând două ulcioare
Din care-i dregea singur vin dulce în pahar,
Făcând turceşti talâmuri, cât poate un bulgar.

MAICA

Dar spune-mi: Doamna, Doamna era şi ea voioasă?

ANA

Voioasă, fericită, la faţă luminoasă,
Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat
Şi pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat.

MAICA

(zâmbind)

De lume şi... de tine?

ANA

(exaltându-se)

Şi cum să nu-l admire?
El ne-a făcut de viaţa-i o lungă povestire,
O halima întreagă şi plină de minuni
Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni.
Ne-a spus a sale lupte şi trecerile sale
Prin câmpuri sângeroase, prin curţi imperiale,
Când simplu om de oaste, când prinţ adevărat,
Recunoscut de Carol, augustul împărat.
*Ne-a spus cum el, viteazul, a risipit îndată
*Cu cavalerii negri a frâncilor armată
*La Renti, Valenciena, Hezdin şi Teruan
*Sub contele de Schwarzburg, vestitul căpitan;
*Şi ce-a vorbit cu-a lumii puternică treime,
*Regi, filozofi şi Papă... şi altele-o mulţime.
Apoi ne-a spus de ţărmuri scăldate-n aer cald
Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald
Şi au fructe de aur, şi zile-n veci frumoase,
Şi nopţi de încântare ca ziua luminoase.
Ah! ce să-ţi zic, maicuţă?... Mesenii încântaţi
Rămas-au, ascultându-l, flămânzi şi însetaţi,
Atât era de vie şi de atrăgătoare
Vorbirea lui!

MAICA

Nepoată, aş pune o prinsoare
Că dintre toţi mesenii cel mai cu drag răpit
Ai fost tu, Anicuţa.

ANA

(uimită)

Eu?

MAICA

Tu... vezi? te-ai roşit...
Ascultă-mă, copilă: Tu eşti o dulce floare
Ce n-a văzut sub ceruri decât zile cu soare
Şi nici măcar visează de zilele cu nori
Amare, furtunoase, cumplite pentru flori.
Alină, înfrânează a ta închipuire,
C-ades ne rătăceşte a inimii pornire
Şi când, din fermecare cercăm să revenim,
În braţele durerii cuprinse ne găsim.
Nu zic că Despot este om rău... Doamne fereşte!
El e creştin, se-nchină, pe Dumnezeu slăveşte
Şi mie totdeauna mâna-mi sărută, dar,
Ca să nu-ţi fie lipsă dumnezeiescul har,
Gândeşte, copiliţă cu blândă inimioară,
Că pasărea ce cântă e pasăre ce zboară.
Străin e Despot...

ANA

(repede)

Despot?... ah! maică, nu-i străin.
E văr cu Doamna noastră, e conte palatin,
E cavaler de aur, e prinţ de la Elada,
Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada
Şi de al meu părinte, iubit... într-un cuvânt,
El e oaspele nostru ş-un oaspe... ştii că-i sfânt.

MAICA

Sfânt, sfânt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie,
Cu fată mare-n casă asemene-ospeţie.

(Tare.) Ah! scumpă nepoţică, tu faci un vis frumos,

Dar visul...

(Zgomot de glasuri în curte.)

ANA

(alergând la fereastră)

Ce s-aude? ce zgomot?

MAICA

Unde?

ANA

Jos.
Priveşte ici în curte.

MAICA

(apropiindu-se de Ana)

Ce?

ANA

O mulţime mare
Se uită-n fund spre poartă cu spaimă şi mirare.

MAICA

Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt?

ANA

Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt?
El vine şi tot creşte... dar e un om călare...
Ce văd?... e însuşi Despot!... Ah! Doamne, sare, sare
Chiar peste zidul curţii!...

MAICA

(speriată)

Sărmanul!... s-a zdrobit?

ANA

(veselă)

Ba nicidecum.

MAICA

Nu?

ANA

Iată-l... în loc el a oprit
Fugarul alb de spume şi, vesel, cu mândrie,
Se-nchină-n dreapta,-n stânga, la toţi zâmbind, şi... mie!
Ah! pare că-i un rege!

MAICA

Fugi, dragă, din fereşti.
Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti.

(Glasuri zgomotoase afară.)

GLASURI

Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! —
Să juri că-i Sfântul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste!

DESPOT

(sub fereşti, în curte.)

Na, oameni buni! Voi astăzi să beţi în cinstea mea,
Şi-n sănătatea Doamnei să beţi!

GLASURI

Vom bea, vom bea,
Ura!

MAICA

Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă.
Hai în camara noastră.

ANA

Ba, vină lângă masă.

(Merg de se pun pe jilţuri lângă măsuţa din dreapta)

SCENA IV

ANA, MAICA FEVRONIA, DESPOT (intră prin fund)

DESPOT

(râzând)

Ce vesel a fi Vodă când teafăr m-a vedea!
A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mâna Fevroniei.)

ANA

(în parte)

Cum bate-inima mea!

MAICA

De ce-i atâta lume în curte adunată?

DESPOT

Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată,
O iapă tunisiană ce-n fugă pân-acum
A dus pe ceea lume vro zece oameni.

ANA

Cum?
Ş-ai îndrăznit?...

DESPOT

Mai bine era s-arăt sfială
Decât să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală?
Ş-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoşi
Când sunt cu-nduioşire priviţi de ochi frumoşi?
Şi cum, prin ce cuvinte aş spune a mea fală
Văzându-te prezentă la lupta-mi triumfală
Atunci când mii de oameni stăteau cu ochi deschis
Să mă privească-n curte ucis de-un cal?

ANA

(înfiorată)

Ucis!

MAICA

Fereşte, Doamne sfinte!

DESPOT

În Spania, se spune
Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune
Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta
O dată pe an numai, ş-atunci soarele sta
Pe cer ca s-o admire, uitând de a lui cale,
Şi mii de flori frumoase ieşeau pe-a Vegăi vale,
Şi inimile-n sânuri ca ele înfloreau.
Şi maurii în lupte sub ochii săi mureau
Crezând că merg în raiul lui Mahomed, ferice...

(Apropiindu-se de Ana.)

O altă Lindă Raiă, de la fereşti, de aice
S-au arătat azi mie, ş-atunci când te-am zărit,
Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simţit.

MAICA

(cu spaimă)

Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!
Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.

(Merge la icoană, ia candela şi iese în stânga.)

SCENA V

ANA, DESPOT

ANA

(îngrijată)

Semn rău?

DESPOT

Ce-mi pasă mie!... O candelă s-a stins,
Dar alta mai cerească în mine s-a aprins,
Ce luminează tainic o gingaşă icoană.

ANA

(zâmbind)

Icoana unei sfinte?

DESPOT

Dar.

ANA

Care?

DESPOT

Sfânta Ană.

ANA

Patroana mea slăvită?

DESPOT

Şi zeitatea mea
Ce mă conduce-n lume precum îi conducea
Luceafărul pe magii din răsărit şi care,
Ca să ajung la dânsa, mă-ndeamnă a fi mare.

(Ana voieşte a se retrage.)

DESPOT

(oprind-o)

O! dona Ana, lasă pe-un biet nenorocit
S-apropie altarul de care-i despărţit
Şi tremurând să-ţi zică: angelică madonă,
Căci nu pot a depune pe frunte-ţi o coronă!

ANA

(râzând)

Cum? o coroană mie?

DESPOT

Dar, suflet îngeresc!
Eşti visul fericirii mele.

ANA

Eu?

DESPOT

Te iubesc!

ANA

(veselă, în parte)

El! Despot mă iubeşte!

DESPOT

Iau martor Provedinţa
Care-mi cunoaşte gândul şi-mi vede conştiinţa.
Iubesc în tine cerul şi naltul Creator,
În tine iubesc lumea, prezent şi viitor,
În tine am credinţă, în tine îmi pun traiul.
El făr de tine-i iadul... Ah! dar cu tine-i raiul!

(Îngenunchează.)

ANA

(în parte)

O! Doamne, îmi pierd mintea... Ce-aud? Ce-am auzit?

DESPOT

Ană,-un cuvânt...

ANA

Ah! Despot, mi-e sufletul uimit,
Mi-e mintea tulburată... În casa părintească
N-a îndrăznit nici unul mie-astfel să-mi grăiască.
Cum... mă iubeşti pe mine?

DESPOT

Dar!... te iubesc pierdut,
Mai mult şi decât ţara în care m-am născut,
Mai mult şi decât tronul!

ANA

(cu glas solemn)

Despot, aste cuvinte
Le-aude cerul!...

DESPOT

(apucând-o de mână)

Ană, prin mii de jurăminte
Mă leg eu către tine...

(Moţoc apare în fund.)

SCENA VI

ANA, DESPOT, MOŢOC

MOŢOC

(simulând indignarea)

De când pe-acest pământ
Trădarea neagră calcă şi spurcă pragul sfânt
Al ospeţiei?

ANA

(speriată, în parte)

Doamne!

MOŢOC

Ce?... nici o respectare
Nu mai există-n lume?... şi oarba desfrânare
Răpeşte azi copiii sub ochii părinteşti!
(Anei.) Cum de-ai uitat, sărmană nebună, cine eşti?
Cum de-ai uitat de muma ce te-a născut, copilă
Lipsită de ruşine?...

ANA

Iertare!... fie-ţi milă!

MOŢOC

Cum de-ai uitat de mine?

ANA

(desperată, cade-n genunchi)

Ah! tată, îl iubesc!

DESPOT

Nu ne-osândi, Moţoace, cu glasu-ţi părintesc.
Iubirea e un înger ce-n casă când păşeşte
Şi pragul şi căminul cu pasul lui sfinţeşte.
Iubesc pe a ta fiică şi de soţie-o vreu.
Primeşte-mă în braţe ca pe copilul tău.

MOŢOC

(vesel, în parte)

Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare.

DESPOT

(rugător)

Moţoace...

ANA

Tată...

MOŢOC

(după o pauză)

Fie!... şi binecuvântare,
Copiii mei.

ANA

(aruncându-se în braţele tătâne-său)

Ah! tată!

MOŢOC

(sărutând-o)

Trai bun şi cu noroc.

DESPOT

(în parte)

E scară de-nălţare un socru ca Moţoc.

MOŢOC

(Anei)

Acum mergi de te roagă, copila mea, în pace
La Cel-de-Sus ce toate le face şi desface.

(Ana pleacă în stânga. Despot o conduce până la uşă.)

DESPOT

Când te-i ruga, iubito, la sfântul Dumnezeu...

ANA

(cu dragoste)

Gândi-voi tot la tine.

MOŢOC

(în parte)

A! Despot e al meu!

SCENA VII

MOŢOC, DESPOT

MOŢOC

Acum suntem noi singuri!... să ne privim în faţă.
Norocul, ştii, atârnă de la un fir de aţă
Slab omului nemernic, bun celui iscusit
Şi tare ca odgonul pentru cel hotărât.
Despot! a sosit timpul ca să cercăm norocul
Noi doi!... cu sumeţie în vânt s-aprindem focul.
Te uită drept în ochii-mi şi-mi spune: Eşti bărbat
În stare să-nfrunţi moartea cu gând nestrămutat?
Eşti om în stare-a merge de-a drept către mărire
Pe margini de prăpăstii călcând făr-oţerire?

DESPOT

Sunt!... tron sau moarte!... Iată deviza ce-am înscris
În falnicul meu suflet, în pieptul meu decis.
Venit-am în Moldova cu gândul şi cu planul
Din scaunul domniei s-alung pe Lăpuşneanul
Şi de pe ai săi umeri hlamida să smuncesc.
Sunt gata!

MOŢOC

Gata?

DESPOT

Gata să mor sau să domnesc.

MOŢOC

Bine... Acuma, Despot, mă lasă... timpul trece...
De-a ţării boierime cei mai fruntaşi, vro zece,
Aici au să s-adune spre a ne concerta.

(Îl conduce până la uşa din dreapta şi-i dă mâna.)

Dea Domnul să-ţi pot zice curând: Măria-ta!

MOŢOC

(singur)

Moţoace, vâlva lumii e râu cu nalte maluri...
Faci bine, nu faci bine să te azvârli în valuri?
Şi oare căzând tronul pe mâna lui Despot,
Nu ar cădea şi ţara cu-ai săi boieri, cu tot?

(Stă pe gânduri.)

Oricare înălţime sub cer se prăbuşeşte,
Tot surpă şi doboară ce-n cale-i întâlneşte...
Gândeşte-te, Moţoace... (Hotărât.) A! fie cum va fi.
Nu are parte cine nu ştie-a se jertfi.

(Uşile din fund se deschid.)

Dar vin boierii... Iată-i!... La lucru-acum, Moţoace.

SCENA VIII

MOŢOC, TOMŞA, HARNOV, SPANCIOC, STROICI, TOROIPAN
(şi alţi cinci boieri intră prin fund, dau mâna cu Moţoc şi merg de se aşează împrejurul mesei; Tomşa în capătul din stânga, Moţoc în capătul din dreapta)

MOŢOC

Poftim, boieri, prieteni! poftim, veniţi încoace
Şi v-aşezaţi pe jilţuri ca sfetnici înţelepţi,
Pe cât viteji la lupte, pe-atât la cuget drepţi.

STROICI

Dar unde-i Despot, tovarăşul semeţ
Ce a mirat oraşul ca neaoş călăreţ?
Noi l-am văzut călare pe zmeul arăpesc
Zburând cum zboară văzul din ochiul omenesc,
Şi sub fereastra Doamnei, venită ca să-l vadă,
Silind să steie iapa şi pe genunchi să cadă,
Apoi sărind cu dânsa trei buţi de Odobeşti
Sub ochii cei de pardos, sub ochii lăpuşneşti.

SPANCIOC
Se zice că în vreme ce gloata striga ura,
De ciudă Lăpuşneanu cumplit îşi muşca gura.
El s-aştepta ca Despot, slăbind ca un mişel,
Cu iapa s-o păţească cum a păţit-o el.

STROICI

Doar un fecior ca dânsul de zmei grijă nu are.
Voinic e din picioare, voinic şi de călare.

TOROIPAN

Aşa-i şi precât Despot pe cal e îndrăzneţ,
E şi armaş de frunte.

HARNOV

(cu entuziasm comic)

Sumeţ... măreţ... isteţ!

UN BOIER

Şi e mintos.

ALTUL

Şi darnic.

ALTUL

Şi de înaltă viţă.

ALTUL

Stejarul bun şi trainic dă trainică mlădiţă.

MOŢOC

Boieri, îmi pare bine că vă aud pe rând
Pe Despot, al meu oaspe, cu toţii lăudând,
Fiind de lumea-ntreagă iubit, apreţuit,
Căci am o bună veste cu voi de-mpărtăşit...
Cu fiica mea, cu Ana, vrea Despot să se-nsoare.

HARNOV

(linguşind)

Pereche minunată!... Ea lună şi el soare!
Şi când e cununia?

MOŢOC

Când? Voi sunteţi chemaţi
A hotărî şi ziua şi...

TOŢI

Noi?

MOŢOC

Voi!... ascultaţi:
Ne-am plâns în multe rânduri de Vodă... măcelarul,
Şi-n orice întâlnire ne-am revărsat amarul
Prin vorbe şi blestemuri întocmai ca muieri.
Ba Lăpuşneanu-i aprig şi rău pentru boieri,
Ba Lăpuşneanu-i tiran, ba-i fiară făr’ de nume,
Ba-i hoţ, călău, urgelnic, ba-i ciumă pentru lume.
Aşa-i?

BOIERII

Aşa!

MOŢOC

Ei bine, ce suntem noi aici?
Stăpâni pe soarta noastră, sau robi plecaţi sub bici,
Ca, fără de păsare şi fără sânge-n vine,
Noi să răbdăm pe tronul acestei ţări, pe cine?
Pe-un tiran, un făţarnic, o ciumă, un viclean,
Un duşman al Moldovei, un hoţ, un Lăpuşnean?
Răspundeţi: se cuvine ca noi să fim o turmă
Şi el cu ghioaga-n mână de noi să râdă-n urmă?

BOIERII

Nu, nu!

MOŢOC

Ce dar să facem?

STROICI

Din tron să-l răsturnăm!

MOŢOC

Juraţi pe cea icoană că vreţi?...

BOIERII

(se scoală şi întind mâinile spre icoană)

Jurăm, jurăm!

MOŢOC

Juraţi, boieri, că-n ceasul când eu v-oi da de ştire,
Voi veţi sări la goană cu toţi într-o unire?

BOIERII

Jurăm!

MOŢOC

(către cer)

Atotputernic! Tu, Doamne, sfânt, sfânt, sfânt!
Primeşte la altaru-ţi al nostru jurământ.
Şi pentru-al ţării bine din cer ne luminează
Şi inimile noastre acum le-mbărbătează!

BOIERII

Amin!

(Se pun iar pe jilţurile lor.)

SPANCIOC

Amin, dar!... însă întreb iar pe Moţoc:
Dând jos pe Lăpuşneanu, urcăm pe cine-n loc?

MOŢOC

Pe-un om viteaz şi darnic, de viţă strălucită,
Armaş, călăreţ ager, cu minte iscusită,
Precum aţi spus-o însuşi... Pe-un om ce-au învăţat
De la-mpăraţii lumii a fi chiar împărat;
Pe-un om ce are dreptul la tron ca să aspire
Şi prin iubirea noastră şi prin a lui rudire.

SPANCIOC

Dar unde-i?

(Moţoc se duce la uşa din dreapta, o deschide şi aduce pe Despot.)

SCENA IX

Cei dinainte, DESPOT

MOŢOC

Iată-l!

BOIERII

(sculându-se)

Despot?

MOŢOC

Despot!

(Tomşa se ridică indignat, răsturnând jilţul său.)

TOMŞA

Un bizantin!
Un grec!... Ce! oare-n ţară nu creşte decât spin?
Ce! tot pământul nostru e în aşa sterpire,
Şi neamul nostru ager e în aşa-njosire
Cât pe moşia noastră să nu găsim un pom
Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om!
Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ţi-am greşit noi ţie
Ca un boier de-ai ţării, un moldovan să vie
C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici
Ca domn, cum se aruncă pomana la calici!
Ruşine, fărdelege, batjocură, trădare!

MOŢOC

Minţi, Tomşo!

TOMŞA

O! Moţoace, mă jur: păcatul mare
Că n-ai intrat, bătrâne, de viu chiar în mormânt
C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvânt!
Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ţi răspundă
De răul care-n ţară prin greci o să pătrundă?

MOŢOC

(stăpânindu-se)

Tu aiureşti, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,
Când vi-l aduc pe Despot şi domn eu vi-l propun.
Mi-e inima amară precum îţi e şi ţie
De a vedea Moldova un cuib de anarhie
În care tot smintitul se crede-un om prădat
Când vede tronul ţării de altul ocupat.
Mi-e inima atinsă de-a morţii grea lovire
De a vedea Moldova un câmp de jefuire
Pe care toţi aleargă turbaţi, neodihniţi,
Ca să ajungă tronul din care-s îmbrânciţi.
Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,
Căci inima lor stearpă cu cârtiţa e rudă,
Şi toţi vecinii, duşmani acestei mândre ţări,
Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,
Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie
Ce-aduce lor pieire şi ţării calicie.
Destul!... vreau pace-n ţară domnind sub cer senin,
Şi iată de ce, Tomşo, propun un domn străin.

TOMŞA

Cuvântul tău, Moţoace, mai rău te osândeşte,
El laudă străinul şi neamul tău huleşte!

(Despot înaintează cu multă demnitate.)

DESPOT

(grav)

Viteze Tomşa!... Despot, de tine-aici respins,
Respectă tulburarea din sufletu-ţi aprins,
Şi-n tine el admiră virtutea strămoşească
Ce vrea coroana ţării pe-o frunte românească,
Dar dacă prin mânie acum n-ai fi orbit,
De-ai fi, cum se cuvine, cu gândul liniştit,
Ai înţelege, Tomşa, că naştere şi nume
Sunt jocuri de-ale soartei care domneşte-n lume.
Nu, Tomşa, nu e locul ce face pe-un bărbat
Străin sau fiu al ţării, om rău sau lăudat,
Căci omul mare-n suflet, moşnean, străin el fie,
În suflet poartă lumea întreagă drept moşie!
Nu, Tomşa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin
Acel care doreşte la toţi noroc deplin
Şi care pentru ţara ce l-a priimit cu bine
E gata să jertfească tot sângele din sine.
Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,
Ce-nfinge-n rana ţării cuţitul otrăvit!
Străin este acela ce, orice nume poartă,
Nu-i pasă de-a lui ţară chiar de-ar vedea-o moartă!
Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,
Ci Lăpuşneanu, duşman acestui drag pământ!

HARNOV

Jos Lăpuşneanu!

STROICI

Moarte hainului!

TOROIPAN

Sfârşească
Şi viaţa-i şi domnia!

HARNOV

Şi Despot să trăiască!

BOIERII

(afară de Tomşa)

Dar, dar!

TOMŞA

(către cer)

Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta!

DESPOT

Boieri, recunoştinţa...

TOMŞA

Recunoştinţa ta?
Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credinţă
În vorbele-ţi viclene ş-a ta recunoştinţă
Când tu, chiar văr cu Doamna, făţarnic ca un hoţ,
Vrei să răstorni din culme pe ea şi pe-al ei soţ?
A! şarpe, vrei să luneci sub mantia domnească?
În lături!

DESPOT

Lăpuşneanu a vrut să m-otrăvească!
În cupa lui perfidă eu moartea am băut
Şi, făr-a mea ispită, de mult aş fi pierdut.
El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară!
El zice: piară Despot!...! eu, Lăpuşneanu piară!

MOŢOC

Se va-mplini cuvântu-ţi, poporul e cu noi.

TOMŞA

Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi!
Mă duc, vă las orbirii, las ţara-n seama voastră.
Să daţi seama de dânsa!

(Trece măreţ pe dinaintea boierilor şi se îndreaptă spre uşa din fund.)

DESPOT

Eşti dar în contra noastră?
Boieri, Tomşa ne lasă... El are-ntru nimic
Lui Vodă să ne vândă.

TOMŞA

(cu dispreţ)

Pribeag cu suflet mic!...
Românul vieţuieşte şi moare, când se jură,
Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.
Învaţă de la dânşii a fi român de poţi.
Boieri! gândiţi la muma ce v-a născut pe toţi!

(Iese. Boierii rămân pe gânduri. Despot şi Moţoc grăiesc încet deoparte.)

SCENA X

TOŢI, afară de TOMŞA

SPANCIOC

E aspru cu noi Tomşa.

HARNOV

Lăsaţi-l ca să fie.
Avea gărgăuni poate de domn, cine mai ştie?

SPANCIOC

Eu ştiu... te-nşeli... Nu, Tomşa, român dintre străbuni,
E om în toată mintea, ferit de gărgăuni.
El nu vrea domn pe Despot pentru că-i grec, dar oare
Să n-aibă el dreptate, de ţară când îl doare?
Străbunii, duşi de timpuri prin feluri de nevoi,
Aveau o zicătoare venită pân’ la noi:
“Să te fereşti, române, de cui străin în casă.”
Pe mine astă vorbă în pace nu mă lasă,
Boieri, şi eu ca Tomşa încep a sta pe gând.

HARNOV

Ştii că... mai că... îmi vine... fireşte judecând...
Mă-ntreb şi eu acuma...

MOŢOC

Ce?

HARNOV

Dacă e prielnic,
Deşi-am jurat... s-alegem un grec?...

MOŢOC

Om şovăielnic!
Când omul are cuget, cuvântu-i e cuvânt,
Şi fapta-i şi cuvântul deopotrivă sânt.

HARNOV

Aşa-i, dar voi ce ziceţi, boieri?

UN BOIER

Ştim noi?

MOŢOC

Ruşine!

(Despot vine în faţa boierilor.)

DESPOT

Boierii stau pe gânduri, nedumeriţi?... Prea bine.
Deci facă-se lumină în ochii tuturor
Şi spuie toţi de-a rândul cu glas deschis: ce vor?
Eu, fără ameţeală de visuri de-nălţare,
Vreau gloria Moldovei, şi-a ei neatârnare!
Mai mult!... Vreau să rump jugul cumplit şi ruşinos
Ce-apasă omenirea în fiii lui Hristos!
Mai mult!... Vreau românimea-nainte mergătoare
În sfânta cruciadă lui Christ liberătoare,
Ca nime-n cursul lumii, nici crai, nici împărat
De soartă-i să dispuie cu dreptul uzurpat.
Această sentinelă la răsărit, cu fală,
Are-o menire mare şi providenţială,
E zidul ce opreşte potopul fanatic...
Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!

(O pauză. Boierii încep a se aprinde.)

STROICI

(entuziast)

Dar, dar!

DESPOT

O cruciadă l-apus se pregăteşte
În contra semilunii lui Mohamed, ce creşte
Ca meteor de moarte pe cerul creştinesc.
Doi împăraţi şi Papa, vicar dumnezeiesc,
Filip, Ferdinand, Pavel, cu fulgerii în mână,
Stau gata să detune în hidra cea păgână,
Şi tristele victime din tristul răsărit
Aşteaptă-acea minune a lanţului zdrobit.
Sublimă încercare! măreaţă făptuire
Ce-nalţă omenirea pân’ la dumnezeire!...
Cui se cuvine fala de-a fi începător
De nu acestui ager, mărinimos popor
Ce,-mpărtăşind cu Ştefan şi inima şi gândul,
A îngrozit Osmanul ani patruzeci de-a rândul?...
Iată ce vreau eu, Despot, străinul... însă voi
Ce vreţi?

STROICI

Vrem domn pe tine în pace şi război.
În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă...
Tot sufletul spre dânsa cu tine vrea să meargă.

SPANCIOC

Despot!... de ţi-a fi faptul ca rostul... să trăieşti!
Fii domn!... în ţara noastră pe Ştefan s-aminteşti.

HARNOV

Trăiască Despot-Vodă!

MOŢOC

Tăcere, cumpătare,
Urechea lăpuşneană aude-n depărtare.
Boieri, noaptea se-ntinde şi timpu-i priincios.
Hai s-aţâţăm răscoala în breslele de jos
Şi mâini, în zori de ziuă, să vadă mândrul soare
În brânci pe Lăpuşneanu, pe Despot în splendoare!

BOIERII

Hai!

SPANCIOC

(se apropie de Despot şi-i dă mâna)

Să fii român verde!

DESPOT

Român m-oi arăta.

STROICI

(dând mâna cu Despot)

Despot, noroc!

MOŢOC

(asemene)

Unire!

HARNOV

(închinându-se plecat)

Mulţi ani, măria-ta!

(Ceilalţi boieri se-nchină şi ies cu toţii prin fund.)

DESPOT

(singur)

E vis?... sunt Domn, eu Despot? Din mic iată-mă-s mare!
Boierii, capi ai ţării, cu-o nobilă mişcare
Mi-au dat frăţeşte mâna, voioşi m-au aclamat...
Un singur numai, Tomşa, din toţi cel mai bărbat...
El mi-a jurat o ură cumplită, ne-mpăcată,
El chiar... mă va ucide când va putea, vreodată...
Un glas de presimţire mi-o spune-n taină... dar
Prudent e să laşi viaţa vrăjmaşului barbar?
Răbdare!... a mea spadă o voi plânta-o-ntr-însul,
Şi dacă moldovenii vor fi nătângi ca dânsul,
Voi şti eu din lei aprigi a-i face mieluşori.

SCENA XI

DESPOT, TOMA CAL ABAICANUL, ANA, MOŢOC, MAICA FEVRONIA, SEIMENI

TOMA

(la uşa din fund)

Pe dânsul, copii!

(Seimenii se aruncă pe Despot de-l prind.)

DESPOT

(surprins)

Ce e?

TOMA

(ameninţând pe Despot cu pumnarul)

Să nu te mişti că mori!

DESPOT

(zbătându-se)

Săriţi, prieteni, oameni!

TOMA

Taci, taci, vulpe vicleană.

ANA

(intră speriată din stânga)

Despot!

MOŢOC

(intră prin fund şi, văzând lupta lui Despot, se repede asupra lui Toma)

Ce-i?... hoţi!

TOMA

(respingând pe Moţoc)

În lături!... Dreptatea lăpuşneană
L-a osândit pe Despot la moarte!

MOŢOC

O! calău!

ANA

Ce-aud?... Ah! Despot!...

DESPOT

(lângă uşa din fund)

Ană!...

ANA

(cade leşinată pe jilţ)

E mort norocul meu!

(Moţoc şi maica Fevronia se apropie de Ana. Seimenii ies prin fund cu Despot.)

(Cortina cade.)

ACTUL II

TABLOUL II

Un beci de închisoare. Fereastră cu gratii în stânga. Uşă în fund. O masă cu două scaune în mijloc. Un fănar aprins.

SCENA I

DESPOT

(pe scaun, lângă masă)

O! soartă schimbătoare ce râzi de omenire!
Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire!
Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş,
Prapastia-l aşteaptă cu-adâncu-i prăvăliş!...
Aşadar eu, sărmanul, a soartei jucărie,
Ajuns iubit de-un înger, aproape de domnie,
Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut
Şi din lumina lumii în umbră iar pierdut!...
Sunt eu?... Sunt treaz?... în viaţă?... şi adevăr e oare?
Eu, Despot, vultur falnic, eu zac la închisoare!

(Se scoală şi cată împrejur)

Aceşti pereţi sunt umezi, trişti, negri!... Ah! ei sânt
Nu ziduri de palate, dar ziduri de mormânt!
În ele cine intră din ele nu mai iese
Decât pe-o raclă neagră cu zilele-i culese!

(Înfiorându-se)

O! reci fiori de groază prin sufletul meu trec.
Răsuflu-aburi de moarte... Un biet străin, un grec,
La cine pot să aflu o rază de-ndurare?
La Doamna numai, însă nici o putere n-are,
Căci Vodă Lăpuşneanu de milă-i depărtat
Cât de pământul negru e cerul înstelat.
Cum?... mort în floarea vieţii!... Cum? mort ca un mişel,
Ucis de Lăpuşneanu, lipsit de tron... şi el!...
O! nu, nu! nu se poate... cu unghiile tocite
Voi sparge-această hrubă ce-n sânul ei mă-nghite.

(Se azvârle turbat peste pereţi şi-i loveşte cu pumnii.)

Deschide-te, morminte!... dă-mi drumul să-mi răzbun.
Cădeţi, infame ziduri! (Căzând pe scaun.)
Ah! Doamne, sunt nebun...

(După o scurtă pauză.)

Mizerie!... cu gândul pătrund bolta cerească
Şi braţul meu nu poate o piatră să urnească!

(Înduioşindu-se.)

*Ah! nu-i nici o sperare... Cei ce m-au cunoscut
*Vor zice-a fost un Despot, a fost... ce s-a făcut?
*Şi toţi m-or da uitării... chiar Ana... lume, lume!
*Uita-va şi amorul şi jalnicul meu nume.
Adio, planuri nalte! Adio, mari sperări,
A lumii ideale sublime aspirări!
Adio tot: junie, lumină, fericire...
Nălucă este omul şi viaţa — o clipire.

(Priveşte fereastra.)

O! Despot, te salută ai veciniciei zori.
Fii om!... Când vine moartea, te-nchină ei şi mori!

(Stă abătut, cu capul plecat pe braţul lui.)

SCENA II

DESPOT, CIUBĂR-VODĂ (intră; uşa se închide după el)

CIUBĂR

Ei!... Despot, frate Despot, aşa-i că ai păţit-o?

DESPOT

(tresărind)

Ce-aud? Ce văd?... Smintitul?

CIUBĂR

Cu Vodă-ai împlinit-o?

(Priveşte beciul.)

Frumos palat!... priveşte: ce stofe pe pereţi!
Pe jos ce de covoare ţesute cu... bureţi!
Ce mobile-aurite! Ce mândre policandre!...
Mărire ţie, Vodă, măi Vodă Alexandre,
Ce bine ştii în curte pe oaspeţi să primeşti
Şi pe-ale tale rude cu drag s-adăposteşti!

DESPOT

(în parte)

Sărmane Despot!... iată la ce-ai ajuns pe lume:
Să râdă şi nebunii de tine cu-a lor glume!

CIUBĂR

Despot!

DESPOT

Ce vrei, năuce?

CIUBĂR

Năuc eşti tu şi prost.
Tu vezi ce sunt eu astăzi, iar nu ceea ce-am fost.
Am fost odinioară un domn în strălucire
Cât soarele cu mine era-n nepotrivire;
Puternic ca trei Cesari, frumos ca Machedon,
Călare pe un sceptru, iar nu pe-acest baston,
Şi mă loveam cu capul de nouri şi de stele,
Şi măsuram pământul cu pasurile mele!...
Dar Vodă Lăpuşneanu, un hoţ, un destrămat,
M-a prins şi de-a mea vâlfă în drum m-a dezbrăcat.
Şi eu şi tu ajuns-am ca două frunze-uscate
De-o pânză de paingen în aer aninate.
Tot vântul mic sau mare ne clatină suflând...
Ei! ş-apoi?... Vântul bate şi câinii fug lătrând.

(Se apropie de fereastră.)

DESPOT

(în parte, sculându-se)

O! Doamne, să fiu oare şi eu în a lui stare,
În câmpul nebuniei pe-un gărgăun călare?
Cum? visurile mele de falnic viitor
Să fi făcut din mine un om aiuritor
Ca dânsul?...

CIUBĂR

Frate Despot, ştii tu ce-i mădrăguna?
O fată ce aleargă pe câmpi când iese luna
Şi merge de se scaldă în roua de pe flori
Cu gând să se mărite c-un împărat în zori.
Am prins-o într-o noapte, frumoasă, goală, albă,
Dar hoţul Lăpuşneanu mi-a şters-o ca pe-o salbă!...
Ce-mi pasă! Scaraoţchi îi este lui nănaş
Iar eu al mădrăgunii sunt mire drăgălaş.

(Ia o poză maiestuoasă.)

DESPOT

Dar bine, Ciubăr, spune-mi: Cum ai intrat aice?
Şi tu eşti ca şi mine închis?

CIUBĂR

Eu?... Cine zice
C-a îndrăznit vrodată o mână de capcân
Măcar să se atingă de-al lumilor stăpân?
Nu! Am venit eu însumi la tine-n puşcărie
Trimis de Lăpuşneanu să-ţi ţin tovărăşie,
Ca să-ţi grăiesc de moarte ca un prieten bun
Pân’ ce-a veni călăul, al temniţei tăun.

DESPOT

Cum? Lăpuşneanu însuşi ţi-a dat astă solie?

CIUBĂR

El!... şi-ţi trimite... iată... un dar de berbănţie.

(Aruncă pe masă scrinul oferit de Despot Doamnei Ruxandrei.)

Şiraguri şi paftale, să ai cu ce-amăgi
Nevasta lui Satana spre a vă îndrăgi.

(Se pune pe un scaun, în faţă cu Despot.)

Ei!... ce mai zici tu, Despot?... Aşa-i că viaţa-i scurtă?
Aşa-i că nu plăteşte nici cât un dram de turtă?
În faptul viu al vieţii ne pare drumul lung,
Trei paşi de-abia şi-n capăt picioarele ajung.
Omul ca iarba!... viaţa ca... iapa cea bălţată,
Cât trece dealul mare, nu se mai vede... iată!
Eu unul cred că omul nerezemat de tron
E mic ca şi o muscă pe muntele Sion,
Dar tu ce eşti acuma sosit pe prag de moarte,
Ce zici?

DESPOT

(în parte)

O! ce idee!... (Tare.) Eu zic că relei soarte
E drept să ne supunem când altfel nu putem.

CIUBĂR

Cum asta?

DESPOT

Tu, de pildă, lipsit de diadem,
Să duci o viaţă tristă şi plină de nevoie,
Iar eu în astă ţară să fiu domn făr’ de voie.

CIUBĂR

Ce? tu? domn?

DESPOT

Eu, Ciubere! (Tainic.) Crezi tu că-s destinat
A trece-n ceea lume taiat sau spânzurat?
Te-nşeli... ai mei prieteni sunt gata ca să vie
În zori, şi să mă ducă de-a dreptul la domnie.

CIUBĂR

Ce spui? ce spui?

DESPOT

Şi martor mi-e sfântul Dumnezeu
Că eu fug de putere ca de păcat.

CIUBĂR

Nu eu!

DESPOT

Aşa-i fatalitatea şi n-am, vai, ce mă face.
Am să fiu domn, Ciubere, de-mi place, de nu-mi place.
Ah! (Face un gest de desperare.)

CIUBĂR

Şi te plângi de asta?... Eşti un nebun, nătâng.

DESPOT

Decât păstor de oameni mai bine, zău!...

CIUBĂR

Te plâng!

DESPOT

Eu sunt un biet om simplu, eu n-am visuri deşarte.
De grijile măririi doresc a fi departe.
Mi-e teamă să fiu capul unui popor.

CIUBĂR

Ba, zău!
Decât a fi în coadă mai bine-n frunte vreu.

DESPOT

(observând pe Ciubăr care se exaltează la cuvintele lui)

Nu-mi place pompa lumii, nici la a mea ivire
Poporul să m-aclame, poporul să m-admire,
Şi oştile să-nchine stindarde-n faţa mea,
Şi-n frunte-mi să lucească surguciul ca o stea,
Şi surlele să cânte, şi tunul să detune,
Şi clopotele toate în cale-mi să tot sune.
Ş-apoi, Ciubere dragă, eu am cugetul drept
Şi mult şi greu se bate a mea inimă-n piept
Când ştiu că tronul ţării e dreapta moştenire
A lui Ciubăr.

CIUBĂR

(îmbrăţişând pe Despot)

Ah! frate, eşti bun, bun peste fire.
Nu eu când vine fala aş zice ba!... Nu eu!
Hei! căci nu vrea norocul să fiu în locul tău!

DESPOT

Ai vrea?

CIUBĂR

Cum nu?

DESPOT

E lesne.

CIUBĂR

Cum, cum, cum?

DESPOT

Foarte lesne.

CIUBĂR

Dar cum?

DESPOT

Te schimbă-n Despot din cap şi pân-în glezne.
Şi mâini în zori de ziuă poporul adunat
În locul meu te-a duce pe tine la palat.

CIUBĂR

Mâini?

DESPOT

Mâini. (În parte.) S-a prins nebunul.

CIUBĂR

(încântat)

Despot, m-ai scos din minte.
Domn!... eu, Ciubăr!... dă-mi iute a ta îmbrăcăminte,
Dă-mi pălăria.

DESPOT

Na-ţi-o.

(Ciubăr schimbă hlamida pe mantaua lui Despot.)

CIUBĂR

Şi-n schimb, na stema mea,
Dar fii cu îngrijire să nu te culci pe ea.

(Schimbă stema pe pălăria lui Despot.)

DESPOT

Ce-ţi pasă; mâini te-aşteaptă o stemă-mpărătească.

CIUBĂR

(vesel)

A! ştiu că Lăpuşneanu de ciudă-o să plesnească.

DESPOT

Acum ici, lângă masă, te-aşează liniştit
Şi stai ca un om mare pe gânduri adâncit.

(Ciubăr se pune pe scaun.)

Aşa, şi pălăria pe frunte ţi-o apasă,
Nicicum să te cunoască cine-ar intra în casă.

CIUBĂR

Bine-i aşa?

DESPOT

Prea bine.

CIUBĂR

Dar tu ce-ai să devii?

DESPOT

Eu dintre morţi, Ciubere, mă-ntorc printre cei vii.
Noroc de-acuma nouă!... cu pene-mprumutate
Tu zbori către mărire, eu, către libertate!

(Îmbrăcat cu hlamida şi încoronat cu stema lui Ciubăr, vine în faţa scenei.)

Nebun aici intrat-am? nu ştiu, dar nebun ies.
Priviţi!... din pompa lumii cu ce, vai, m-am ales?
Cu-o stemă de hârtie, cu-o cârpă de hlamidă,
Cu tot ce poate face pe oameni ca să râdă.
Dar bună-i răzbunarea!... pre sfântul Dumnezeu,
Voi râde mult mai tare şi eu la rândul meu!

(Iese.)

UN GLAS

(afară)

Stai! Cine-i?...

DESPOT

(imitând glasul lui Ciubăr)

Ciubăr-Vodă.

GLASUL

Treci.

(Hohote de râs afară.)

CIUBĂR

(singur)

Prost!... să-mi lase mie
Tot ce-i mai scump, mărire, putere, avuţie,
Şi el să nu vroiască a fi chiar domnitor!
Nebun! (Cască.) Dar eu cu minte... mă-nalţ... şi zbor, şi zbor
Sus, sus pe vârful lumii ce visul îi arată
Când omul mândru doarme cu gura lui căscată...
Poznaşă întâmplare! (Cască.) eu domn, eu domn, eu domn!
Pe tron... mă urc... cu fală... şi însă... cad de somn!

(Adoarme cu capul pe masă.)

ACTUL III

Salon în castelul lui Laski, în Ardeal. În fund, uşă mare şi largă de capelă. În dreapta, uşă tainică. În stânga, uşă mare. Alăture cu capela, o fereastră. Panoplii şi portrete de palatini pe pereţi. O canapea în dreapta, planul I. O masă mică lângă ea. Pe masă un scrin cu giuvaiere.

SCENA I

CARMINA, DESPOT (pe canapea)

CARMINA

Tu eşti, iubite Despot! te-ascult, te simt, te văd.
Tu eşti, inima-mi spune, şi tot nu mă încred.

DESPOT

Eu sunt, eu, lângă tine, iubita mea Carmină.

CARMINA

Grăieşte-mi, prelungeşte părerea mea divină,
Îmi pare că sunt prada celui mai dulce vis.
El sufletu-mi îngână şi raiul mi-a deschis.

DESPOT

(cuprinzând-o cu braţele)

Nu vezi?... a zburat visul lăsându-mi mie prada.

CARMINA

Ah! Despot, scumpe Despot, mă cred că-s în Grenada!
Vorbeşte-mi tu de dânsa cu glasul tău iubit,
Să mă report ferice în gândul meu răpit
La patria-mi cu soare, cu-amor, cu poezie...
O! magică Grenadă! o dulce-Andaluzie! (Plânge.)

DESPOT

Carmina...

CARMINA

Ah! mă lasă să plâng... mi-e dor...

DESPOT

Nu vreu.
Vreu să-mi zâmbeşti.

CARMINA

(zâmbind printre lacrimi)

Vrei?... fie... (Plânge.) Ah! nu pot, scumpul meu.

DESPOT

De ce atâtea lacrimi când după despărţire
Ne regăsim ferice în leagăn de iubire?
Când Laski-i dus departe şi oaspeţii cu el?
Gândeşte, suntem siguri, noi singuri în castel.

CARMINA

Mă iartă... sunt muncită de-o crudă presimţire...
Fantasma morţii zboară pe-a mea închipuire...
De ce te-ai dus de-aice, de ce m-ai părăsit?

DESPOT

Pentru că-mi eşti tu dragă, pentru că te-am slăvit,
Pentru că-n exaltare, împins de-a mea simţire,
Am vrut sub cer să-ţi caut un cuib de fericire;
Am vrut, lărgind în ochi-ţi a lumii orizon,
Să-ţi pun pe frunte-o stemă şi la picioare-un tron;
Dar soarta pân-acuma s-au arătat contrară...

CARMINA

Ah! lipsa ta, iubite, a fost mult mai amară!
Ai pătimit tu, Despot, ştiu, multe-ai pătimit,
Dar eu, eu făr’ de tine aici cum am trăit?
În lacrimi, în durere, în grijă, în mustrare,
Lipsită de-orice sprijin, străină de sperare,
Închisă-n aste plaiuri sălbatice, pustii,
Cătând ziua şi noaptea pe drumuri, dacă vii,
Şi-n loc de tine, Despot, găsindu-mă cu cine?
Cu soţul meu, cu Laski, bătrân, gelos de mine,
Cu Zay, al său prieten, un ungur îngâmfat
Ce vecinic mă insultă cu-amoru-i desfrânat,
Şi alţii de-ai lui Laski tovarăşi de beţie
Care-i mănâncă-avutul râvnind a lui soţie.

DESPOT

Şi eu, în gheara morţii de două ori cuprins,
Am fost ca prin minune din cleştetu-i desprins
Prin aste talismanuri, preţioase suvenire
De tine date mie în ziua de pornire, (arată scrinul pe masă)
Căci glasul lor în taină ziceau: fii fericit!
Carmina te aşteaptă, de dânsa eşti iubit.

CARMINA

Ah!

DESPOT

Numai pentru tine şi pentru altul nime
Am vrut s-ating în zboru-mi a lumii înălţime;
Am vrut şi tot vreau încă norocul a cerca
Alăture cu mine pe tron a te urca,
Tu prin a ta frumseţă regină eşti născută.
Eu vreau să fii prin mine în raze învăscută.
Destule zile negre mâhnirii ai jertfit,
E timp ca să reintri în nimbul strălucit
Lipită, alintată în dulce legănare,
Pe-o inimă fierbinte şi plină de-adorare.

CARMINA

O! vis din soare!

DESPOT

Visul va fi realizat,
Carmină, căci amorul e zeu înaripat,
Şi el ne va conduce, pereche-ncoronată,
Pe tronul cu splendoare din ţara-nvecinată.

CARMINA

Pe tron! (În parte.) Dorul meu falnic!

DESPOT

Dar!... orice tu doreşti
Se va-mplini!... zi numai, iubito, că vroieşti.

CARMINA

A! cine-i la-ntuneric şi fuge de lumină?
Dar ce pot face?... spune-mi.

DESPOT

Mult poate o regină!
Pe Laski ş-ai tăi oaspeţi de vrei a-ndupleca
În calea-mi îndrăzneaţă cu mine-a s-arunca,
Noi doi avem mărirea, ei fală ş-avuţie.

CARMINA

(decisă)

Cu toţii, Despot, astăzi se vor închina ţie.

DESPOT

O! scumpa mea domniţă, tu mă re-nsufleţeşti.
Ce jertfe vrei?

CARMINA

Vreau numai... pe tron să mă iubeşti.

DESPOT

Ah! viaţa mea întreagă a ta-i! (O strânge la piept.)

(Zgomot de cai în curte.)

CARMINA

(mergând la fereastră)

Ce-aud afară?

A!... Laski şi prefectul Zay vin... Iată-i, la scară
Au şi sosit... O! Doamne, ce supărare!

DESPOT

Zay
Dispune de-o oştire cu zece mii de cai.
El poate să m-ajute.

CARMINA

Cum?

DESPOT

Luând învoire
De la-mpăratul.

CARMINA

Bine; azi am să-i fac primire
Ca niciodată, însă gelos să nu apari.
(Râzând.) Zay crede că-i Apolon pierdut printre maghiari.

SCENA II

CARMINA, DESPOT, LASKI

LASKI

(afară)

Carmina!

(Carmina se depărtează de Despot şi merge spre uşa din stânga.)

CARMINA

(lui Despot)

Vine.

LASKI

(intrând prin stânga, sărută pe Carmina)

Carmen!... A! Despot?... scumpe frate.

DESPOT

Scumpul meu Laski!

LASKI

Cum?... pe neaşteptate?
Ce vânt, ce întâmplare la noi iar te-au adus?
Când ai venit?

CARMINA

Chiar astăzi.

DESPOT

Şi multe am de spus.

LASKI

Zi, sunt cu nerăbdare...

CARMINA

Laski, o întâlnire
Îşi pierde, când sunt martori, sincera ei pornire.
Aveţi, cred, multe taine... aice dar vă las.

LASKI

Mergi, dragă, în grădină; acolo au rămas
Şi Zay ş-ai noştri oaspeţi...

CARMINA

Mă duc.

(Ea preschimbă cu Despot o ochire fugitivă şi iese prin stânga condusă de Laski până la uşă.)

SCENA III

DESPOT, LASKI

LASKI

(întorcându-se repede)

Acum răspunde:
Prin mari furtuni trecut-ai... o ştiu; însă de unde
Revii?

DESPOT

De la Moldova, din iad, unde am fost
Zdrobit, şi vin la tine să caut adăpost.

LASKI

Cum? tu renunţi?...

DESPOT

Nu, Laski!... un om viteaz din luptă
Nu se retrage grabnic când arma lui e ruptă.
Destinul crunt l-oi frânge din nou sub paşii mei.

LASKI

A! bravo!... Aşa, Despot, te vreau.

DESPOT

Aşa mă vrei?
Iubite Laski, crede că-n viaţa-mi tulburată
Nu am pierdut credinţa în tine niciodată.
Deci vin aice iară ca barca la liman
Şi-ţi zic: întinde-mi mâna... sunt domn până-ntr-un an!

LASKI

Şi mâna şi averea toată-a mea putere
Sunt ale tale, Despot... Dispune,-ordonă, cere,
Ce vrei?

DESPOT

Vreau bani şi oameni.

LASKI

Bani? voi amaneta
Moşiile, castelul, şi sper a căpăta
Vreo zece mii de galbeni... de nu, chiar le voi vinde
Ca să putem în grabă războiul a-ntreprinde.

DESPOT

Atâta sumă numai?

LASKI

Mai mult nu cred să pot,
Căci... ţi-o declar în taină, sunt ruinat de tot.

DESPOT

Tu, ruinat?

LASKI

A! frate, nu-ntârzie ruina
Când Laski-i palatinul şi Carmen palatina!
*Eu, ştii, cu mâna spartă, născut risipitor,
*De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor,
*Ţinând casa deschisă în care tot drumeţul,
*Zi, noapte, îşi găseşte culcuşul şi ospeţul,
*La vârstă-naintată pierdut de-namorat,
*Cu-o nobilă spaniolă voios m-am însurat,
*Carmina din Grenada, silfidă-ncântătoare
*Cu foc de soare-n suflet şi-n ochi cu foc de soare!...
*Sosită-aici, sărmana!... în tristul meu castel,
*Urâtul o cuprinse şi, ca s-o scap de el,
*Am aruncat cu pumnul întregul meu tezaur,
*Vroind să-ntind pe cale-i un lung covor de aur...
*Am adunat în juru-i poeţi şi baladini
*Ş-o curte-mpărătească de neaoşi palatini...
*Dar oricare fântână de la o vreme seacă...
*Ce vrei?... ş-a mea avere către secare pleacă!
Deci azi, ca jucătorul ce-aruncă nu-n zadar
Pe cartea unui altui chiar ultimul dinar,
Vroiesc cu tine, Despot, să fac tovărăşie
De câştigat în parte, eu bani şi tu domnie...
Ş-arunc pe a ta carte întregul meu avut.

DESPOT

Eu, domn, îţi dau Hotinul cu-ntregul său ţinut,

LASKI

Primesc! noroc!

(Dau mâna amândoi).

DESPOT

Dar oameni?

LASKI

Oameni? A! hoit să fie,
De corbi nu este lipsă... Câţi trebuie? o mie,
Trei, patru, şapte, zece?... în vânt cât oi striga,
Mulţime de strânsură aici va alerga,
*Hoţi buni de ştreang, la ştreanguri meniţi cum li se cade,
*Ce ştiu numai să ardă, să taie şi să prade.
*Chiar în castel acuma avem câţiva străini,
*Năprasnici şefi de bande, eroici spadasini
*Ce vântură Europa cu spada vecinic goală,
*Cătând moartea-n războaie ş-având groază de boală.
*Villel care comandă cincizeci de burghinioni,
*Rozel ce are-n mâna-i o sută de valoni
*Şi Sedleţ şi Legmanul cu multă călărime,
*Ş-Anton iubit fanatic de crunta secuime,
*Şi alţii mulţi, afară de toţi voinicii mei
*Ce-s lupi când n-au prilejul ca să devie lei.

DESPOT

Prea bine, dar cu-o mână de bravi, cât de bravi fie,
A merge la Moldova ar fi o nebunie.
Ştii însuţi: moldovanul e iute la război.
Tot omul e în stare a se lupta cu doi.
Ne trebuie-o putere, pot zice-mpărătească.
Nu se învinge lesne o ţară românească...
Ce zici de Zay prefectul?... El este ascultat
De Ferdinand?... Cum oare l-am face aliat?

LASKI

O! de-ar vrea Zay, complotul cu sprijinul său tare
Ar merge strună, însă...

DESPOT

Ce strică o cercare?

LASKI

Hai să cercăm, dar află că Zay, prefect regal,
Ţi-a cere-n schimb de sprijin ca să devii vasal
Lui Ferdinand.

DESPOT

Eu?

LASKI

Spune: primeşti cu el a face
Tratat de închinare fie-n război sau pace?

DESPOT

(după o pauză)

Primesc.

LASKI

Deci adă mâna... Noroc!... ş-acuma hai
În turn... Acolo tainic să te-nvoieşti cu Zay...
Dar, iscălind tratatul, vei fi tu cu credinţă?

DESPOT

Credinţa cea mai sfântă... (În parte.) Cât mi-a fi de priinţă.

LASKI

Moldova închinată lui Ferdinand... Ce dar!
Şi pentru-a lui coroană ce scump margaritar!

DESPOT

Prea bine; dă de ştire lui Zay cât mai degrabă.

LASKI

Merg; tu ascute-ţi limba şi să te văd la treabă...

(Iese prin dreapta.)

DESPOT

N-ai grijă,-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat (în parte, vesel)
Prin farmecul Carminei, frumosul avocat.

(Iese după Laski.)

SCENA IV

CARMINA, ROZEL, SOMMER, ANTON SECUIUL şi alţi aventurieri (Intră pe uşa din stânga.)

ROZEL

*Contesă, Francisc Primul, al Franţei galant rege,
*Erou, poet şi vesel, iubea mult a culege
*Pe câmpi de sânge lauri, în lume desfatări
*Şi pe frumoase buze fierbinte sărutări.
*Eu am, francez ca dânsul, aceeaşi aplecare
*Şi pentru vitejie şi pentru sărutare.

CARMINA

(râzând)

*Te cred, însă un rege cu titlul de galant,
*Când n-ar purta coroană, cum s-ar numi?

ANTON

(posomorât)

*Berbant.

ROZEL

*A fi berbant e probă de-o inimă-arzătoare
*Şi de-o natură vie, artistă, simţitoare,
*Ce lesne se înalţă spre tot ce-i luminos,
(râzând) Lăsând pe-Anton Secuiul să mormăie pe jos.

ANTON

(în parte)

*Frând tueş!

SOMMER

*Francisc Primul, rege-n galanterie,
*A şi compus, îmi pare, o mică poezie,
*Un cântec, o deviză cu vesel înţeles?

ROZEL

*Dar, Sommer, aste versuri ce le cânta ades:
*Femeia este schimbătoare,
*Nebun cine se-ncrede-n ea!

CARMINA

*A! pentr-un galant rege ideea nu-i galantă.

ROZEL

*Eu am mai completat-o prin astă variantă:
*Femeia des e schimbătoare,
*Ferice cui se-ncrede-n ea!
*Ah! deie-mi dulcea sa favoare
*Şi schimbe-se-apoi cât a vrea!

(Toţi râd)

CARMINA

*Bravo, Rozel!

ANTON

*Palavre!... mai bine-n războire
*Aş vrea ca să se schimbe această amorţire
*Ce se numeşte pace, căci timpul de răgaz
*Preface-n om netrebnic pe omul cel viteaz.

CARMINA

*Cum? preferaţi războiul decât o viaţă lină?

ANTON

*Da! paloşului nostru i-e teamă de rugină.

ROZEL

Contesă, – orice fiinţă se naşte pre pământ
Cu-o tainică menire, c-un dor şi c-un avânt,
Noi să ne batem, floarea să scoată dulci parfume
Şi dumneata, contesă, să fii iubită-n lume.

CARMINA

Ei bine, fiţi dar veseli; eu cred că nu târziu
Se va preface-n faptă un dor atât de viu.

ROZEL

Ne-nşeli?

CARMINA

Nu; am o veste, o veste cum vă place...
De când a voastră armă dormind în teacă zace
Urâtul vă mănâncă de vii; sunteţi mâhniţi,
Cu ochii stinşi, la faţă galbeni şi veşteziţi,
Cât cine-acum vă vede şi cine vă cunoaşte
Se-ntreabă cu mirare: Ce sunt? ostaşi ori moaşte?

ANTON

Aşa-i!... decât urâtul, mai bine ştreangu-n gât...

CARMINA

Eu v-am găsit de lucru şi leacul de urât.
Sus paloşul la soare!... sus fruntea!... vântul bate
Şi-ndeamnă a navală în ţări învecinate.
Vroiţi voi după dânsul cu toţi să vă luaţi?

TOŢI

Vrem!... unde?

CARMINA

Nu departe... colea, peste Carpaţi.

ANTON

Cum? la Moldova?... Ellien!

CARMINA

Acolo stăpâneşte
Un domn pe care ţara întreagă îl urăşte.
Cât îţi sufla deasupră-i, din tron el va cădea
Şi toată-a lui avere a voastră-a rămânea.

ROZEL

Dar tronul său?

CARMINA

Acelui cu inima regească
Ce-a şti cu mâna largă pe toţi să răsplătească,
Lui Despot.

TOŢI

Despot?

ROZEL

Fie!... de-l vrei, şi eu îl vreu.

ANTON

Şi eu!

CEILALŢI

Şi eu!

CARMINA

(în parte)

O! Despot, eşti domn, iubitul meu!
Curând dorinţa noastră va fi realizată!

SCENA V

Cei dinainte, DESPOT (vine repede din dreapta, tulburat)

DESPOT

Amici!... din turn zărit-am o numeroasă ceată
Venind despre Moldova cu steag moldovenesc.
Ei par că vin aice... E poate-un sol domnesc
Trimis de Lăpuşneanu în goană după mine.

CARMINA

Ce?... în castelul nostru?

DESPOT

(la fereastră)

Priviţi! aice vine!
Dar!... ceata lângă poartă, afară, s-a oprit.

ROZEL

De-a fi un sol de pace, să fie bun sosit,
De nu, amar de dânsul!... cu astă pală vie
Îi dau pe ceea lume o grabnică solie.

CARMINA

Ba nu, Rozel; stai paşnic... De-a fi sol moldovan,
Ca să scăpăm pe Despot urmează al meu plan...

ROZEL

Cum?

CARMINA

Mergi de pregăteşte capela funerară
Ca pentru-o-nmormântare.

SCENA VI

Cei dinainte, LASKI (intră din dreapta), PISOZKI (intră din stânga)

LASKI

Ce vuiet e afară?
Ce oameni sunt la poartă?

CARMINA

(la fereastră)

Pisozki-n foişor
De sus cu ei grăieşte... vom şti curând ce vor.
Iată-l că vine.

PISOZKI

(intrând)

Pane!... sosit-au cu putere
Un sol de la Moldova.

LASKI

Ce caută? ce cere?

PISOZKI

Nu ştiu, însă de Despot, sosind, a întrebat.

DESPOT

De mine?... Lăpuşneanu în urme-mi a călcat...

LASKI

(lui Pisozki)

Mergi!... porţile deschide!... ostaşii să se-adune
În şiruri pân’ la scară; fanfarele să sune
Şi steagul să se-nchine deplin desfăşurat
În calea lui, căci solul e ca şi-un împărat.
Mergi.

(Pisozki iese.)

CARMINA

Laski, astă pompă?...

LASKI

E dreaptă; se cuvine.

CARMINA

Dar se cuvine, spune, din casă de la tine,
Răpind pe al tău oaspe un braţ îndrăznitor,
Să lase-o pată neagră pe vechiul tău onor?

LASKI

Contesă, te alină. Bătrânul Laski ştie
A-şi împăca onorul cu sacra-i datorie.
Lui Sigismund al nostru credinţă am jurat.
Respect pe el în solul trimis de-un aliat.

CARMINA

Respectă tu calăul, eu respectez victima.
Ţin oaspele în casă şi dau afară crima,
Căci e o crimă oarbă de-a vinde-oaspele său.

DESPOT

Mai bine moarte mie!

CARMINA

Tăcere!... te scap eu.
Cu mine vină-n grabă; prin moarte simulată,
Să te ferim, amice, de moarte-adevărată.

(Iese cu Despot prin dreapta.)

LASKI

A! planu-i bun; vă duceţi.

(Fanfare în curte.)

SCENA VII

LASKI, ANTON SECUIUL, SOMMER şi ceilalţi oaspeţi în dreapta, PISOZKI, TOMA CALABAICANUL, urmat de seimeni, CARMINA

PISOZKI

(intră anunţând)

Solul!

LASKI

(făcând doi paşi înaintea solului)

Fii bun venit!

TOMA

(intră prin uşa din stânga, întovărăşit de doi căpitani de seimeni)

Eu, Toma, sol de pace, în numele slăvit
Lui Vodă Lăpuşneanu, Domn ţării moldovene,
Şi-n numele lui Sigmund, Domn ţării ardelene,
Vin ca să cer pe Despot aici adăpostit.
Lui Vodă el e duşman viclean şi ne-mblânzit;
Deci viu şi-ntreg am ordin să-l iau, să-l duc în ţară.
Am zis.

(Carmina reintră şi se opreşte lângă uşa din stânga.)

LASKI

Eşti sol de pace?... deci, Toma, îţi zic iară
Bine-ai intrat în casă-mi... şi iată-al meu răspuns:
În zidurile mele oricine a pătruns
Devine-un oaspe sacru, căci legea ospeţiei
Îi pune-un scut puternic sub pavăza frăţiei.
Aici eu sunt stăpânul!... Aici stăpân sunt eu
Mai mult decât un rege stăpân pe tronul său,
Şi nime n-are voie, şi nime drept nu are,
Cerându-mi pe-al meu oaspe, să-mi ceară o trădare!
Un oaspe face parte din zidul strămoşesc
Precum onorul sacru din suflet omenesc.
O piatră scoasă... zidul slăbit se prăbuşeşte.
O faptă rea... onorul ca frunza veştezeşte...
Eu sunt dintr-acei oameni ce vieţuiesc şi mor
În casa lor întreagă cu-ntreg onorul lor!

CARMINA

(înaintând)

Bine, Laski.

TOMA

Destulă atâta limbuţie.
Nu mă uimeşti pe mine cu seaca ta mândrie.
Ţi-am spus că vreau pe Despot viu... în zadar pe el
Tu cerci de a-l ascunde în vechiul tău castel...

CARMINA

Castelul n-are teamă de oaspeţi a răspunde.
Pe vii el nu-i tradează, pe morţi el nu-i ascunde.
Despot e mort!

TOMA

Mort, Despot?

CARMINA

Îl ceri tu în zadar.
A fost rănit de moarte trecând peste hotar
Ş-au espirat aice în crâncenă durere.

TOMA

Nu cred; e iscodire vicleană de muiere.
Seimeni! naval cu toţii... Castelul cercetaţi
În numele lui Sigmund şi Lăpuşneanu.

(Câţiva seimeni intră pe scenă.)

CARMINA

(se repede înaintea ostaşilor)

Staţi!
Vroiţi pe Despot?... Iată-l!... (Deschide uşile din fund.)

Notă: Se vede lăuntrul capelei luminată cu policandre. Pe o masă acoperită de catifea neagră stă Despot lungit, palid ca un mort, şi cu crucea pe piept. Câţiva călugări îl înconjură purtând torţe aprinse. Rozel, deghizat în capucin, stă în genunchi lângă catafalc. Un cor de glasuri, împreunat de acordurile unui organ, psalmodiază: “Beati qui moriuntur in Domino”.

TOMA

(oprindu-se lângă uşa capelei)

Mort?

CARMINA

Mort!... Te du de spune
Lui Vodă, a sa frunte cu lauri s-o încunune.
El a ucis pe Despot!

TOMA

E mort!... Chiar mort îl vreu.

(Face un pas. Rozel se scoală şi se pune în faţa lui Toma pe pragul capelei.)

ROZEL

În lături toţi!... Cadavrul este-a lui Dumnezeu.

TOMA

(ameninţător)

În lături tu!...

ROZEL

Profane, turbarea-ţi e semeaţă.
Respectă măcar moartea în omul făr’ de viaţă.

(Laski înaintează maiestos.)

Stai, Toma!... Lăpuşneanu a vrut pe Despot viu.
Solia-ţi încetează aproape de sicriu.

(Toma stă puţin nedumerit, în vreme ce uşa capelei se închide, după ce mai întâi Rozel şi alţi ostaşi deghizaţi în călugări au ieşit şi s-au pus de pază dinaintea capelei.)

TOMA

(către seimeni)

E mort! pentru domnie deci teamă nu mai este.
Haideţi, lui Lăpuşneanu să ducem astă veste.

(Iese cu seimenii lui.)

CARMINA

(la fereastră)

S-a dus, curtea-i deşartă şi poarta s-a închis.

(Merge la uşile din fund.)

Despot!

(Uşile se redeschid. Despot apare pe prag.)

SCENA VIII

Cei dinainte, DESPOT, ROZEL

DESPOT

Iată-mă-s iară mai viu şi mai decis!

(Înaintează în mijlocul scenei, scoţând spada.)

Din toate-a noastre spade să facem toţi o spadă,
Pe Vodă Lăpuşneanu la vulturi să-l dăm pradă.

ROZEL

Pas, Despot!... unde-i merge, voioşi mergem şi noi!

DESPOT

Norocul şi izbânda cu mine şi cu voi!
Să dăm armelor noastre atingerea frăţească.
(Toţi în fund ating vârfurile spadelor.)
Scânteia-nflăcărării din ele să zbucnească,
Ş-acea scânteie zboare ca fulger răzbitor
Lui Lăpuşneanu-n frunte să scrie: trădător!
Acum el mort mă crede?... Eu mort, şi el în viaţă,
E timp viul cu mortul să se-ntâlnească-n faţă.
La arme, fraţi!

TOŢI

La arme!

DESPOT

Ca domn sau ca ostaş,
În luptele de moarte mă jur a fi fruntaş!
La lupte, fraţi!

TOŢI

La lupte!

LASKI

Deci haideţi, fiecare
Să ne-adunăm ostaşii în codri, la hotare.

TOŢI

Hai!

DESPOT

Gloria vă cheamă!... zburaţi la glasul ei!...

LASKI

Ha!... moarte sau izbândă!

DESPOT

Izbândă, fraţii mei!

(Toţi pleacă prin stânga. Laski se întoarce de la uşă şi zice lui Despot:)

LASKI

Tu, stai ascuns aice pân’ ce ţi-i lua zborul.
Te las. (Iese.)

DESPOT

(întinzând braţele)

Carmina!...

CARMINA

(aruncându-se în braţele lui Despot)

Despot!

DESPOT

Al nostru-i viitorul!...

(Cortina cade.)

ACTUL IV

Sala tronului în palatul de la Suceava. În dreapta, pe planul I, o fereastră. Pe planul II, tronul cu cortine de catifea stacoşie şi cu torsade de aur. În fund, arcade ce se deschid pe o altă sală mare. În stânga, uşa apartamentului domnesc. Pe pilastrele arcadelor, panoplii, dintre care una compusă de armele lui Ştefan cel Mare.

SCENA I

LIMBĂ-DULCE, JUMĂTATE (în sentinele lângă arcade)

LIMBĂ-DULCE

Ai fi crezut, fârtate, acum trei ani ş-o lună,
Că Despot, ca un fulger plecat dintr-o furtună,
Pe Lăpuşneanu-n frunte de-a dreptul va lovi
Şi oastea lui domnească în clipă-o va strivi?

JUMĂTATE

Hei! dacă vânzătorul Moţoc nu-ntorcea cuiul
În broasca ţării, Despot şi Zay şi-Anton Secuiul
Nu-ntrau aşa de lesne în ţară... dar Moţoc...
Trădarea cică-i fiară cu zece limbi de foc.

LIMBĂ-DULCE

Ce vrei?... aşa e lumea! şi, iată, ca prin vrajă,
El domn, şi noi, plăieşii, la uşa lui de strajă.

JUMĂTATE

Hei! bine zicea tata: La noi să nu te miri
Aici când îi vedea plopii dând flori de trandafiri.
Câte-am văzut cu ochii de când suntem pe lume!
Războaie, năvălire, lăcuste, focuri, ciume,
Şi dintre toate răul cel mai îngrozitor —
Lupta-ntre fraţi, pieirea sărmanului popor!

LIMBĂ-DULCE

Adânc ţi-e rostul!... parcă te-aud citind pe carte.
Dar Vodă Lăpuşneanu ştii unde-i?

JUMĂTATE

Hăt... departe,
În Ţarigrad, cu Doamna şi copilaşii săi.

LIMBĂ-DULCE

Ce-o fi făcând el oare?

JUMĂTATE

El!... paşte bobocei.

LIMBĂ-DULCE

Ba, mai degrabă-aş crede că Vodă alungatul
Pe Despot, mări,-l paşte întocmai ca păcatul.

JUMĂTATE

Se poate, căci în ţară, sub domnul ist grecesc
Străinii calu-şi joacă şi zilnic se-nmulţesc,
Încât noi, pământenii, purtându-i în spinare,
Nu mai avem în ţară nici loc de îngropare.

LIMBĂ-DULCE

Pământul gras prieşte spinoaselor urzici.
Moldova-i năvălită de greci şi eretici,
Şi biruri peste biruri, vânaturi pentru masă,
Ş-un galben pe tot anul de fiecare casă,
Încât biata sudoare a muncii s-a schimbat
Într-un pârâu de aur ce curge la palat.
Pe noi ne duce foamea la margine de groapă
Şi din avutul nostru lăcustele se-ndoapă.
Rău e când râde culmea de muşuroi, de jos,
Dar vai de cap când talpa-i mâncată pân’ la os!...
Aceste gânduri negre în mine turba-mplântă
Şi, zău, simt câteodată că dracul mă descântă,
Mânia fierbe-n mine şi, de n-aş fi plăiaş,
De n-aş fi român, frate, m-aş face ucigaş!

JUMĂTATE

Hei! asta, Limbă-Dulce, n-ar fi încă nimică.
Românul rabdă multe, căci el e tare-n chică.
El are mâna largă, deşi este sărac,
Lipsit de lumânare, lipsit şi de colac;
Dar Despot cu păcatul a dat mâna frăţească,
El râde cu păgânii de legea creştinească,
Icoane şi potire el le topeşte-n bani
Şi vrea pe toţi românii să-i facă luterani.
Crezi tu una ca asta?

LIMBĂ-DULCE

O fi vroind păgânul,

Îl cred, o fi vroind-o... nu vrea însă românul!
În lege ca în piele-i născut, el bucuros
Dă pielea, dar rămâne în lege-i credincios!

(Tropote de cai şi strigăte de “Ura!” afară.)

JUMĂTATE

Dar ce s-aude?

LIMBĂ-DULCE

Vine măria-sa călare.

JUMĂTATE

De unde oare vine acum?

LIMBĂ-DULCE

De la primblare,
Ca totdeauna... Iaca, a şi sosit... La loc! (Se pun în sentinele în fund.)

(Noi strigăte afară: “Ura! să trăiască Vodă!”)

Beţivii strigă “Ura” cu glas din poloboc.

(După intrarea lui Despot, ei se retrag dincolo de arcade.)

SCENA II

DESPOT, LASKI, SOMMER

DESPOT

A! dulce este viaţa şi bună e puterea
Când Domnul răspândeşte în ţară mângăierea
Şi mii de mii de glasuri într-un acord frăţesc
Cu-a clopotelor zvonuri în cale-i se unesc!

SOMMER

Cât vulturul eşti falnic, şi cât albina harnic,
Cât toamna cea mănoasă îmbelşugat şi darnic!
Cum dar să nu te-aclame poporul fericit?

DESPOT

Sunt vesel, mă simt mare, puternic şi iubit,
Şi de-ntâlnesc mâhnirea, eu râd, iar ea dispare
Ca negurile dese când soarele răsare.
Îmi pare, scumpi prieteni, că cerul mai senin
Creat-a pentru mine cel mai frumos destin
Şi cel mai demn de-un suflet cu-avânt de înălţare:
Mărirea-ncoronată de-a lumii adorare!
Căci m-am nălţat prin mine şi braţu-mi hotărât,
Lovind orice obstacol, minuni a săvârşit.

SOMMER

Pe-o bună hotărâre când braţul se măsoară,
El mic, printr-însa creşte, şi munţii mari doboară.

LASKI

Aşa-i!... pe Lăpuşneanu învins, rătăcitor,
Silitu-l-ai cu spaimă să fugă la Bosfor
Ş-acolo să tânjească în lâncedă sclavie
De-a tronului Moldovei duioasă nostalgie.

SOMMER

Hmm!... Lăpuşneanu însă nu-i om, măria-ta,
Din moartea-i aparentă a nu se deştepta.

DESPOT

O ştiu; cunosc prea bine a sale intrigi, însă
Politica turcească în punga mea e strânsă.
Ea suferă de-o boală... de aur; eu, bun vraci,
Vro zece mii de galbeni i-am dat peste haraci,
Ş-aşa de bine, Sommer, i-am lecuit durerea,
Cât Soliman Sultanul mi-a confirmat puterea,
Lăsând pe Lăpuşneanu străin de diadem
Şi mie trimiţându-mi o pală ş-un alem.
Azi trebuie să vie Ahmed Bairactarul
Cu pompă-orientală ca să-mi aducă darul...
Boierii însă nu ştiu de birul ce-am mărit.

SOMMER

Oricare act în taină e mult mai nimerit.

LASKI

(râzând)

Dar ce-or zice boierii?... dar ce-a zice poporul?

DESPOT

(supărat)

Boierii toţi vor zice cum zice domnitorul.
Poporul e din fire-i blajân şi înţelept.
El dă tot pentru Vodă când Vodă este drept.

LASKI

Şi Vodă-i drept!... o ştie în lume orişicine...
(Apropiindu-se de Despot.)
Ostaşii mei cer plata ce lor li se cuvine.

DESPOT

Iar plată, iar?

LASKI

(încet şi ameninţător)

Gândeşte că ei cu pieptul lor
Fac zid între Moldova şi între domnitor.

DESPOT

(încet lui Sommer)

Când oi scăpa de dânşii?

SOMMER

(încet)

Când s-a îndura cerul.

DESPOT

(lui Laski)

Mergi de te înţelege cu Harnov vistierul.

(Laski se închină şi iese prin fund în dreapta.)

SCENA III

DESPOT, SOMMER

DESPOT

Omidă nesăţioasă!... Sommer, l-ai auzit
Cum căina poporul de dânşii calicit?
Dar cine poate zice că-i jertfa nepăsării?
Că nu doresc a-l pune pe calea-naintării,
Când am fondat cu tine şi Peucer Gaspar
A noastră-Academie din târg de la Cotnar?
Când eu la despărţenii pun stavili numeroase,
Când, afirmând a ţării vechi datini glorioase,
Am şi bătut monedă cu efigia mea?

(Arată o monedă de aur.)

Priveşte şi citeşte ecserga de pe ea.

SOMMER

(citind)

“Heraclidis. Despote Patris Patrice Vindex et Defensor
Libertatis Patrice.”
Ecserga e pompoasă, dar nu este deplină,
Căci a uitat Ardealul şi ţara cea vecină,
Valahia lui Mircea.

DESPOT

Dar eu nu le-am uitat!
Eu vreau cu trei coroane să fiu încoronat,
Cu-a mea, cu a lui Mircea ş-a lui Sigmund Polonul.
O! gândul meu în zboru-i străbate orizonul.
Peste Carpaţi pe Sigmund îl sap, şi în curând
Moldova cu Ardealul vor fi tot într-un gând.
Rozel s-a dus din parte-mi în ţara bulgărească
Şi-n Grecia, răscoala creştină s-o urzească.
Ah! Sommer, vreau a pune, trecând peste Balcani,
Piciorul meu în cuibul cumpliţilor sultani.

SOMMER

Sublim avânt!

DESPOT

Norocul îmi va-ntări avântul
Când spada mea vitează îşi va rosti cuvântul.

SOMMER

Pe-a gloriei nălţime pas, zbori, măria-ta.
Şi eu, poetul Sommer, triumful ţi-oi cânta.

(Sunete de clopote în oraş. Trece o procesiune sub ferestre.)

Dar clopotele sună... Să fie-o sărbătoare?

DESPOT

Ba nu... o simplă rugă de ploaie cerşetoare.
E secetă în ţară şi, după-un vechi eres,
Toţi preoţii cu prapuri şi cu icoane ies
La câmp ca să înalţe la cer o sfântă rugă,
(râzând) Pe când poporul primblă prin sate-o papalugă.
Priveşte al prostimii cortegi nenumărat,
Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat,
Cum merge cu spăsire şi cum îngenunchează
Crezând că mândrul soare se şi înnourează...
Ha, ha, popor nemernic şi superstiţios!...

(Privind cu luare-aminte pe fereastră.)

Dar ce văd?... un călugăr fanatic şi bărbos?
Să juri că-i Ciubăr-Vodă. (Strigă afară:) Părinte, mucenice;
Ce veste-n ceea lume?... Vin’ de mi-o spune-aice.

(Întorcându-se către Sommer.)

A! Sommer, te repede din cale-i să-l opreşti
Şi să-l trimiţi la mine; apoi să te găteşti
Ca rector a te-ntoarce l-a noastră-Academie
De la Cotnar, acolo poemul meu vei scrie.
Cu-a mea prerogativă ce Carol-Quint mi-a dat
Azi te numesc al Curtei poet laureat.

SOMMER

Pentru-a cânta pe Despot ar trebui un Omer.

DESPOT

Nu-s încă Agamemnon, mă mulţumesc cu Sommer.

(Sommer iese prin fund, în dreapta.)

DESPOT

(singur)

Ciubăr-Vodă călugăr!... Cum? din senin, din vânt,
Spânzurătoarea face dintr-un nebun un sfânt?...
Ce-ar râde-acum Carmina, ea care este-n stare
A-nebuni chiar sfinţii cu-o simplă sărutare!

(Pe gânduri.)

Carmina!... către dânsa mă simt eu strâns legat.
Promisu-i-am chiar tronul... iubirea i-am jurat,
Şi ea, în părăsire văzându-se uitată,
Aice de trei zile sosit-a desperată.
Ea stă-n palat ascunsă... Ce-o să devin cu ea,
Căci a se reîntoarce l-al ei castel nu vrea,
Şi Laski-i în Suceava!... pericolul sporeşte...
Dar ştie de pericol femeia când iubeşte?
Amoru-i pune-n suflet puteri dumnezeieşti...

SCENA IV

DESPOT, CIUBĂR-VODĂ (în haine de călugăr, intră prin fund)

CIUBĂR

Măria-ta...

DESPOT

(râzând)

Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, eşti?
Tu, care-odinioară purtai un falnic nume,
Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume?
Prin ce minune stema căzut-a de pe cap
Şi-n locul ei pe frunte-ţi crescut-au un potcap?

CIUBĂR

(grav)

Aşa vroit-a cerul!

DESPOT

Dar cerului ce-i pasă
Să porţi pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă?

CIUBĂR

Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat
Din ura lăpuşneană prin mine ai scăpat.
Am fost eu dus la moarte în locul tău, şi-n urmă
Trimis din mila Doamnei în creştineasca turmă.
Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat,
De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat.

DESPOT

Ce? nu mai visezi tronul?

CIUBĂR

Las altor minţi uşoare,
Râvnind deşertăciunea, a rătăci sub soare.
Eu m-am retras în umbră aproape de mormânt,
Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfânt,
(cu extaz) Lumin-adevărată!

DESPOT

Duioasă convertire!
Deci nu mai eşti, Ciubere, al mădrăgunii mire,
Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon,
Cu tron pe cap?

CIUBĂR

Altarul m-a vindecat de tron.

DESPOT

Ha, ha! pricep, hlamida ţi-a fost haină fatală?
Tu ai înlocuit-o prin haina monahală
Ca să înşeli mai lesne poporul credincios.

CIUBĂR

(indignat)

Nu-i înşelat acela ce crede în Hristos!

DESPOT

Îţi place peste ţară să-ntinzi întunecimea
Şi prin eresuri proaste să speculezi mulţimea,
Făcând-o, când nu plouă, s-alerge câmpii...

CIUBĂR

Eu?

DESPOT

Tu!... vrei să-nşeli şi oameni şi chiar pe Dumnezeu! (Râde.)

CIUBĂR

Tu râzi de o credinţă preasfântă şi străbună,
O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună!

DESPOT

Furtuna e în tidvă-ţi, Ciubere... Drept să spun,
Erai mult mai cu minte pe când erai nebun.
Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile
Sub sfintele molitve a Sfântului Vasile.

CIUBĂR

Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi,
Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amândoi,
Căci fugi de fapta bună, de cer şi de crezare
Ca liliecii nopţii ce fug de ziua mare.
Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus,
Se-nchină ţie, vierme, şi e al tău supus...
Rămâi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare
Dă orbilor lumină şi răilor iertare! (Iese.)

DESPOT

Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai,
Condus de toţi nebunii din lume cu alai! (Râde cu hohot.)

SCENA V

DESPOT, MOŢOC (intră prin fund din stânga)

DESPOT

A! Vornice Moţoace, ce zici de-acest lunatic?

MOŢOC

Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic.

DESPOT

Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune veşti?

MOŢOC

Prea bune!...-n fericire mulţi ani să vieţuieşti,
Măria-ta!

DESPOT

Ce veste din Ţara Muntenească?

MOŢOC

Împinşi de noi în taină ca să se răzvrătească,
Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cât ştiu.

DESPOT

A! bine... însă Tomşa e mort sau încă viu?
Ce face? ce urzeşte vrăjmaşul?... în ce parte
De ţară el se află? aproape sau departe?
Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns?
Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai?

MOŢOC

Pătruns!
Măria-ta să fie în pace, nepăsare.
Sărmanul Tomşa-i searbăd şi suflet nu mai are
De când ai prins la mână zălog pe fiul lui.

DESPOT

O! dar, am pus piciorul pe puiul şarpelui,
Dar şarpele-i aproape, în umbra mea îl simt,
Şi cercul său de ură se face tot mai strâmt.
De când sunt în Suceava, de când sunt în domnie,
El n-a dat ochi cu mine.

MOŢOC

*Se teme de urgie...

DESPOT

*Se teme?... nu, Moţoace... Desigur a aflat
*Că eu pe toţi oştenii români am dezarmat
*— Veniturile ţării fiind acum secate —
*Şi că pe lângă mine aice, în cetate,
*Nu am decât un număr restrâns de buni plăieşi
*Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleşi.
*Eu cred c-a lui dârzie devine şi mai tare
*Văzând acum scăderea puterii de-apărare.

MOŢOC

Ce-ţi pasă dacă Tomşa ar fi înverşunat
Când toţi locuitorii, supuşi, s-au bucurat
Văzând pe tronul ţării odrasla Eraclidă
Ce-a scuturat cu mâna-i copacul de omidă
Ş-a scos din al Moldovei pământ suferitor,
Pe Zay, Anton Secuiul şi toţi ostaşii lor?

DESPOT

Aşa-i!... am scos din sânu-i lăcustele străine
Ce mâncau tot, şi-n urmă m-ar fi mâncat pe mine.

MOŢOC

O ştim, şi noi, boierii, plecat îţi mulţumim.
Ne costă mult străinii aduşi în ţară!... Ştim
Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie.
Ei au luat cu dânşii întreaga visterie...
Dar astfel se cuvine să fie dătător
Un domn măreţ în toate şi... recunoscător.

DESPOT

Îmi place să am mâna deschisă-mbelşugată
Ca bunelor servicii să verse bună plată.
*Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ş-alţi capitani
*I-am încărcat de daruri, de scule şi de bani,
*Le-am dat şi arme scumpe, şi blane de samur,
*Şi haine-n flori de aur cusute pe-mprejur;
*Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul,
*Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul.
*Apoi pe toţi boierii cu care-am complotat
*La ranguri de mărire pe rând i-am ridicat,
*Ş-apropiaţi de mine, sub a coroanei rază,
*A lor înaltă frunte acuma scânteiază.
*Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deşi-mprotivitor,
*Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.

MOŢOC

Aşa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie,
Da-ţi mai rămâne una de achitat.

DESPOT

Cui?

MOŢOC

Mie!

DESPOT

(cu mirare)

Nu eşti vornic de ţară, cum ziceţi voi, os sfânt?

MOŢOC

Da! însă totodată eu şi părinte sânt.

DESPOT

Ce vrei să zici, Moţoace?

MOŢOC

Cum?... nu mă înţelegi?

DESPOT

Nu... ţi-e legată limba, fă bine s-o dezlegi.

MOŢOC

Nu?... Cât a fost Moldova în luptă mult amară,
Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n ţară
Şi vin, şi-ţi zic la rându-mi cu glasul de părinte:
De Ana, de-a mea fiică, îţi mai aduci aminte?

DESPOT

Ah!... Ana?... Cum?... trăieşte?... Cum?... Nu-i adevărat
Că a murit?

MOŢOC

Trăieşte cu-amoru-i neuitat.
Respecţi tu jurământul de-a o lua soţie?

DESPOT

Trăieşte încă Ana?

MOŢOC

Dar!... la călugărie
Se hotărâse a merge din ceasul ce-a văzut
În cursa lăpuşneană iubitul ei căzut.
Dar jertfei sale crude am pus împotrivire.
Ea-i soră numai... Ana aşteaptă pe-al ei mire.

DESPOT

Ah! martor îmi e Domnul cât încă o iubesc!
Ea-i cerul meu... şi însă de cer mă despărţesc.

MOŢOC

De Ana?... tu?...

DESPOT

(îngăimat)

Pricepe cu agera ta minte.
Domnia cu amorul nu are legăminte,
Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri
Îşi are-a sale drepturi ş-a sale-ndatoriri.
Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească,
Silit fiind adese natura să jertfească,
Pe inimă-i să calce, ş-oricât de desperat,
Supus să se închine raţiunilor de stat.
Aceste adevăruri... te vor convinge ele,
În interesul ţării ş-a dinastiei mele
M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...
Deşi iubesc pe Ana... ca să renunţ la ea...
Şi chiar o alianţă să cat ele m-obligă,
Pentru-ale mele planuri... cu spiţa unui rigă...
Această declarare voi face azi la sfat...
Nu te mâhni, Moţoace... ce vrei?... sunt obligat...

(Se îndreaptă spre apartamentul său.)

Azi uşile-s deschise... ţin curte de dreptate...
Moţoace... te-am vrut socru?... te vreau şi mai mult... frate!

(Iese prin stânga.)

SCENA VI

MOŢOC

(posomorât, priveşte cu ură după Despot)

Da!... frate precum Abel şi Cain!... A! tu crezi
Că mi-i fugi din mână ca apa?... şi nu vezi
Că palidă-mi e fruntea şi scurtă răsuflarea
Sub viforul ce naşte în mine răzbunarea?
A lui Moţoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,
Alăture cu tine să steie pe tron, sus?
Îţi trebuie-alianţă de rigi... mi-ai spus tu mie,
Tu ce-ai avut drept sceptru un băţ de calicie?
Aş râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc
Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moţoc...
O! grec, atât de mare-i a lui deşertăciune
Cât îşi admiră umbra când soarele apune
Şi crede, când o vede lungită pe pământ,
Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...
Dar ţi-oi scurta eu, Despot, şi umbra şi lumina
Şi-n loc de-a ta mândrie ţi-i măsura tu vina,
Ş-atunce vei pricepe cât eşti tu de pitic.
Nimic ai fost!... şi iarăşi prin mine-i fi nimic!

SCENA VII

MOŢOC, SPANCIOC, STROICI (se arată în fund)

SPANCIOC

Moţoc şade pe gânduri cu faţa nourată?
Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.

(Se apropie de Moţoc.)

Hmm!... Vornice Moţoace, eşti trist, posomorât.
De viaţă, de putere, de lume ţi-ai urât?
Viaţa trece, puterea trece, şi lumea trece;
Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.
Mâhnirea-i oaspe duşman ce trebuie-alungat.
Ea-i parte femeiască, tu eşti încă bărbat.

MOŢOC

(repede)

Spancioc, unde mi-e Tomşa?

SPANCIOC

(zâmbind)

Nu ştiu.

MOŢOC

Tu, Stroici, răspunde,
Unde-i Tomşa?

STROICI

N-am ştire.

MOŢOC

Ba ştiţi!... El este unde
Ar trebui cu toţii să fim, de mai avem
În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.
Nu ştiţi unde e Tomşa? Nu? dar cine vă crede?
Voi ştiţi, o ştiţi ca mine, că Tomşa se repede
Acuma spre Suceava cu partizanii săi
Şi cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.
Ştiţi că viteazul Tomşa, român cu preştiinţă,
A spus de mult că Despot nu-i ţării de priinţă
Şi vine să-l răstoarne!... sunteţi chiar pregătiţi,
Şi însă voi, ca mine, vă faceţi că nu ştiţi!

SPANCIOC

Moţoace, cunoşti multe!... iar dacă Tomşa vine,
Gândeşti că bine face?

MOŢOC

Da, da! el face bine
Căci Despot pe toţi răii din culme-a întrecut!
Chiar cerul, ca pământul, răbdarea şi-a pierdut.

SPANCIOC

Cum?... tu ne grăieşti astfel?... tu, care-odinioară
Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,
Pe Ana, şi-mpreună să-i urci pe tron?

MOŢOC

Spancioc,
În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.
Am fost orbit de ură în contra tiraniei
Ş-aprins ca totdeauna de dragostea moşiei...
Acest făţarnic, Despot, amar ne-a înşelat
Şi-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,
Că-i om cu două feţe: în suflet poartă ură
Şi dulcea dezmierdare în ochi-i şi pe gură.

SPANCIOC

Aşa-i!... el avea miere pe buza lui, şi noi
Ne-am adunat în juru-i ca muştele de roi.
Proşti!... am crezut că-i matcă de stup, şi deodată
Trezitu-ne-am c-un trântor şi cu mierea mâncată.

STROICI

E trântorul în faguri?... afară el din stup!
E lupu-n stâna ţării?... pe lup, zavozi, pe lup!

MOŢOC

Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,
Să-mpingem spre capcană jigania turbată,
Şi Despot de la sine în ea va fi condus.
Aşa e scris acelui ce cată tot pe sus.
Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?
Mărirea să-l înece în valurile sale!

STROICI

A! bine zicea Tomşa, dar nu l-am ascultat.

MOŢOC

Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!
El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căinţă,
Vroinţa omenirii la simpla lui vroinţă.
Şi-i mândru cu boierii! şi, vai, nepăsător
De ţară, de oştime, de lege, de popor!
Căci a umplut moşia de lifte blestemate
Şi de năravuri rele, hidoase, desfrânate.
El, lacom, seacă ţara!... el, grec neruşinat,
Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,
Şi în dispreţul legii, credinţa lui profană
Din paraclis făcut-a capelă luterană.
Semeaţă fărdelege!... O! cum nu vă treziţi,
Răzbunătoare umbre a domnilor măriţi,
Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,
Tiranul să dispară în hăul nimicirii!

SPANCIOC

Moţoace! lasă morţii şi cheamă pe cei vii.
Cine-i strechiatul Despot, îl ştim precum îl ştii;
Un grec trecând prin iţe ca sprintena suveică,
Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.
Dar ce facem cu dânsul?

MOŢOC

Ce facem?

SPANCIOC

Dar.

MOŢOC

(în taină)

Ce faci
Când cântă cucuveuca pe casă?

SPANCIOC

O alung.

MOŢOC

Taci!
Boierii şi breslaşii la Curte se adună...

(Boieri, breslaşi şi ţărani intră şi formează grupuri în fund.
Ostaşi români şi străini se aşează în rânduri dincolo de arcade.)

SCENA VIII

MOŢOC, SPANCIOC, STROICI, TOROIPAN, HARNOV,BRESLAŞI, ŢĂRANI, OŞTENI, CIUBĂR –VODĂ (ascuns între popor)

SPANCIOC

Şi chiar prostimea vine cu dânşii împreună
Ca să privească fala deşertului pe tron.
Azi Despot vrea să-ntreacă pe însuşi Solomon.

HARNOV

(apropiindu-se)

Ei! vornice Moţoace, ai vreo supărare?
Eşti trist!

MOŢOC

(întorcând spatele)

Îţi pare.

SPANCIOC

(lui Harnov)

Spune-mi: tot suferi de mustrare?

HARNOV

(oftând)

Tot!... ah! eu n-am odihnă şi-n veci sunt tulburat
De când pe Lăpuşneanu din tron l-am răsturnat.

SPANCIOC

Şi încă-acea mustrare ţi-aduce mari foloase.
Jăleşti pe Lăpuşneanu, dar rozi mereu la oase
Scăpate pentru tine din mâna lui Despot.

HARNOV

Mustrarea nu m-opreşte de a trăi cum pot.

SPANCIOC

Ştiu; ţi-ai făcut dintr-însa o bună moşioară
Şi ţii prea bună casă cu conştiinţa chioară.

HARNOV

Nu te pricep. (Se îndreaptă spre uşa din stânga.)

SPANCIOC

Cu-atâta mai bine... Acum mergi
Domneasca urmă, câine, cu limba să o ştergi.

(Harnov iese.)

Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată!
El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată.

SCENA IX

Cei dinainte, DESPOT, HARNOV

Uşile din stânga se deschid. Doi copii din casă intră purtând pe perne de catifea, unul arcul şi celălalt topuzul domnesc; ei merg de iau loc lângă tron. După dânşii, patru căpitani unguri şi leşi în uniforme bogate. Pe urmă, Harnov şi, în fine, Despot, purtând coroană şi hlamidă.

HARNOV

(anunţând)

Măria-sa slăvită! Capetele plecaţi!

POPORUL

Ura!

(În sunetul muzicii care executează un marş triumfal, Despot intră maiestos, se închină uşor la boieri şi la popor şi merge de se suie pe tron).

DESPOT

Azi împrejuru-mi văzându-vă-adunaţi,
Boieri, şi tu, prostime, simt mulţumire mare.
Azi e ziua dreptăţii, şi Domnul cu răbdare
Dator e să asculte pe-orice jeluitor,
De neam mărit el fie, sau fie din popor,
Chiar dacă-n contra noastră ar fi vreo tânguire.
Cine-are a se plânge?

(Tăcere.)

Nime?... Deci fac de ştire
Că vreau prin cununie să leg al meu destin
Cu fiica lui Sborovski, regescul palatin.
Aşa cere-nteresul politic, aşa cere
Chiar viitorul ţării... şi buna mea plăcere!...
Cu pompă maiestoasă curând voi celebra
Această nuntă care pe toţi va bucura.
E dar cu drept ca ţara l-a tronului serbare
Voioasă bani să deie şi orice bunuri are.
Tu, Harnov, cu asprime de grijă vei purta
La sporul visteriei.

HARNOV

(închinându-se)

Ascult, măria-ta.

UN ŢĂRAN

N-avem de unde... milă!... nu mai avem nimică...
Suntem lipsiţi de ţărnă şi lumea e calică.
Străinii fără cuget şi multele nevoi
Au stors, mărite doamne, şi măduva din noi!

O ŢĂRANCĂ

Nu-ngreuia, stăpâne, a ţării grea povară.
Ne plâng bieţi copilaşii de foame.

HARNOV

Ce?... afară,
Afară, mojici! (Alungă ţăranii şi iese cu dânşii.)

DESPOT

Harnov, să stai pe capul lor.

MOŢOC

(lui Spancioc)

Prea bine!... Despot însuşi cu foc zvârle-n popor.

HARNOV

(întorcându-se)

Măria-ta!... trimisul lui Soliman Sultanul
La uşa ta domnească aşteaptă cu firmanul.

DESPOT

Să intre.

(Fanfare în curte. Intră prin fund, din dreapta, Ahmed Bairactarul, urmat de mai mulţi paşi, dintre care doi poartă un steag verde şi o sabie bogată.)

SCENA X

Cei dinainte, AHMED BAIRACTARUL, HARNOV

BAIRACTARUL

(după o temenea)

Allah ţie, mărite beilerbei,
Să verse-a sale daruri din cer, precum le vrei,
Şi fie-ţi calea plină de flori de iasomie!...
Sultanul ce întinde a sa împaraţie
În patru părţi a lumii, cât ochiul ostenit
Nu-i vede începutul şi fundul nesfârşit,
Vărsând azi peste tine lumina-i suverană,
Confirmă-a ta domnie pe ţara moldovană,
Şi-n semn de mulţumire că însuşi ai crescut
Cu zece mii de galbeni haraciul din trecut,
Prin mine îţi trimite o pală-mpărătească
Ş-un steag cu semiluna lui Mohamed!

DESPOT

(sculându-se)

Trăiască
Sultanul preaputernic!

BAIRACTARUL

Şi Despot, robul său!

(La cuvântul de rob, boierii sunt cuprinşi de indignare.)

MOŢOC

(înaintând)

Rob!... Domnul ţării noastre?... Pre sfântul Dumnezeu
Ce-aud?... în aste ziduri de capişte străbună
Cuvântul de robie cu fală azi răsună!
Şi boltele-nvechite nu cad, sub piatra lor
Să-ngroape-aici cuvântul de rob, umilitor!...
Ce-aud?... Tu însuţi, Despot, din buna ta vroinţă
Ai mai crescut haraciul cu-a ţării umilinţă,
Făr-a-ntreba de mine, de bresle, de boieri?
Şi de popor ce zace în lipsuri şi dureri?
Ai mai crescut haraciul cu-o mână de risipă
Făr-a vedea că ţara sărmană-o dai de râpă?
Ce lege-ţi învoieşte ca să dispui de ea?
Ce sfetnic îndrăznit-a?...

DESPOT

Ce lege? Vrerea mea!
Ce sfetnic?... astă spadă, simbol al demnităţii,
Unealtă-a vitejiei, şi cumpăna dreptăţii!
Eu port toată puterea, pe cap, pe braţ, pe piept.
Puterea covârşeşte universalul drept!

SPANCIOC

(înaintând)

Vorbeşti de a ta spadă tu, Despot?... unde?... -n faţă
Cu armele lui Ştefan?... Priveşte-le şi-ngheaţă!

(Adresându-se către armele lui Ştefan cel Mare.)

Odoare ciocârtite sub mii de lovituri!
Care-aţi taiat aripa vrăjmaşilor vultúri,
Săriţi din zid şi spuneţi lui Despot rătăcitul,
Cu-a voastră zângănire ce-o ştie Răsăritul,
Că cine-şi cată reazem afară din popor
Se reazemă pe-o umbră de nour trecător...
Ne-ai zis odinioară tu, Despot, cu glas tare:
Vreau gloria Moldovei ş-a ei neatârnare.
Ea-i zidul ce opreşte potopul fanatic;
Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!...
Aşa vorbeai atunce, ş-acum?

DESPOT

Îţi îngrădeşte
Gura, Spancioc.

SPANCIOC

Nu, Despot!... Acel care-ţi grăieşte
Boier e, stâlp de-al ţării, cu drept moştenitor
De a vorbi cu domnii făţiş îndrăznitor,
Cu capul sus, cu glasul tare!

DESPOT

Gura-ţi închide,
Spancioc!... Moartea te paşte!

SPANCIOC

Ş-apoi de m-ai ucide?
Ucisul care moare zâmbind, dispreţetor,
Ucide mult mai crâncen pe-al său ucigător...
Despot! am fost cu tine cât ai fost om al ţării.
Te-ai lepădat de ţară?... de-acum te las perzării.

(Iese prin fund.)

MOŢOC

Rămâi în părăsire, Despot, cu-ai tăi străini...
Tu porţi pe sub coroană cununa cea de spini!

(Iese prin fund împreună cu alţi boieri.)

SCENA XI

TOŢI, afară de MOŢOC şi de SPANCIOC

DESPOT

(furios)

Pieriţi, pieriţi din ochii-mi, fiinţi cutezătoare,
Cu limbă îndrăzneaţă sub buze cobitoare!
Vârtelniţi cârmuite de al trădării vânt!
Ca să-mi grăiţi voi astfel uitat-aţi cine sânt?
Înşelători de gloate, umblaţi cu ţara-n gură,
Cercând a mă atinge cu-a voastră muşcătură.
Ha, ha! v-a lovit mila de ţară când am vrut
Dintr-un haraci mai mare să-i fac un mare scut?
Ei bine, şi poporul şi voi cu-averea voastră
Plăti-veţi şi haraciul şi cununia noastră.
V-oi scoate eu din gură toţi dinţii cei de lup;
V-oi vinde şi cenuşa şi pielea de pe trup.

(Ceilalţi boieri părăsesc sala.)

Şi dacă n-a ajunge, voi pune la topire
Icoane, policandre, cruci, tot!...

(Deodată Ciubăr-Vodă iese dintre popor aprins, indignat, fanatic.)

CIUBĂR-VODĂ

Nelegiuire!
Blestem!... apostasie!

DESPOT

Ce văd? iar un smintit?
Ciubăr-Vodă?

CIUBĂR

Eu însumi! şi-ţi spun cu glas uimit
Că inima-ţi şerpoaică, de milă fiind stoarsă,
Apuci pe calea morţii ce nu-are cale-ntoarsă.
Tu vrei să-ntinzi pe scule o mână de tâlhar,
Dar trăsnetul, ia seama, te-aşteaptă pe altar!

DESPOT

Ai zis? (În parte.) Răbdare, Despot. (Tare.) Zi tot ce ai a-mi spune,
Dar cumpăneşte-ţi bine cuvintele, nebune.

CIUBĂR

Păgâne! râzi de lege c-un râs neomenos?
Prefacă-ţi-se râsul în bocet dureros,
Şi toată veselia din sânul tău să piară!
Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de ţară,
Să fugă toţi de tine, toţi, chiar ş-ai tăi copii,
Şi alungat pe lume de spectrul tău să fii.

DESPOT

Ciubere! meriţi moarte!... dârzia ta e mare,
Dar mi-ai scăpat tu viaţa... Eu ţie-ţi dau iertare.

SCENA XII

Cei dinainte, HARNOV (vine speriat din fund)

HARNOV

Măria-ta, boierii oraşu-au părăsit,
Şi larma se întinde că Tomşa a sosit.

DESPOT

Cum?... Tomşa?

SCENA XIII

Cei dinainte, LASKI (vine din fund, alergând)

LASKI

Despot! Despot!... în zarea depărtată
S-aude-un zgomot mare ş-o oaste se arată.
E Tomşa!

DESPOT

(în picioare)

Tomşa, Tomşa? (Către ostaşi.) La ziduri, bravi ostaşi!
Să nu rămâie-n ţară nici urmă de vrăjmaşi!...

(Face un gest poruncitor. Ostaşii ies în grabă după Laski.)

( Cortina cade. )

ACTUL V

Acelaşi decor ca la actul precedent. La ridicarea cortinei se aud tunuri în depărtare.

SCENA I

CARMINA, ILIAŞ

(Carmina, în mijlocul scenei, stă, ascultând cu spaimă. Iliaş, suit pe un scaun lângă fereastră, cată afară.)

ILIAŞ

Auzi cum bate tunul?

CARMINA

(în parte)

Dar; azi e luptă cruntă!
Chiar Despot la bătaie s-a dus şi moartea-nfruntă.
Toţi l-au urmat... palatul acum e părăsit.
Eu singură rămas-am cu-acest copil robit,
Cu Iliaş... O! Doamne, cât tremur de uimire!
Mă simt ameninţată de o nenorocire...
De-ar şti soţul meu Laski!... de-ar şti că-aici eu sânt!...

ILIAŞ

A! cum aleargă caii cu nările în vânt!
Iată-i s-ajung!... bataia pe câmp e încleştată...

CARMINA

(în parte)

Şi poate chiar acuma în lupta desperată
Rănit de moarte, Despot... O! nu, el este-al meu.
Îl apără şi gândul şi-ntreg amorul său.
Nu cade-n faţa morţii acel ce prin iubire
Îşi face rai în viaţă şi scut de nemurire.

ILIAŞ

Priveşte-i!... cum se bate ostaş lângă ostaş!
Mă duc şi eu la luptă. (Se coboară de pe scaun.)

CARMINA

(oprindu-l)

Stai, dragă Iliaş.
Când a plecat azi Vodă, te-a confiat el mie
Să te păzesc, copile, de crunta vijelie.
Stai lângă mine-aice. (În parte.) Vai! pot eu prevedea
Ce soartă mult cumplită pe noi azi va cădea?

(Strânge pe copil la sân şi îl sărută.)

ILIAŞ

Adevărat să fie aceea ce se spune
De-o sfântă apărută la noi ca o minune?
Se zice...

CARMINA

Ce se zice?

ILIAŞ

Că-i fiica lui Moţoc,
Că-i însăşi Ana.

CARMINA

Ana?

ILIAŞ

Dar!... cică-n acest loc,
Pe uliţi unde zace grămadă-n putrezime
De trupuri ne-ngropate şi de răniţi mulţime,
O gingaşă copilă cu chipul îngeresc
Revarsă mângâiere la cei ce pătimesc.
Poporu-i zice sfântă şi urmele-i sărută...
Aşa numeau creştinii pe biata mama!... Hai,
Hai să videm pe Ana.

(Carmina îl opreşte.)

SCENA II

CARMINA, ILIAŞ, HARNOV (vine alergând din fund)

HARNOV

Amar de noi şi vai!
Ne-a învins Tomşa!

ILIAŞ

Tata?

CARMINA

(încremenită)

Învins?

ILIAŞ

Ce bucurie!
El e învingătorul!... el trebuia să fie! (Aleargă iar la fereastră.)

HARNOV

Taci, taci, nenorocite!... Fugi, pieri, te fă ascuns;
Să nu te vadă Despot de furie pătruns.
Ah! Ah! s-au sfârşit toate!... Domnia-i la pierzare!

(În parte.)

Revino, Lăpuşnene, să stingi a mea mustrare.

CARMINA

Învinşi!... dar spune Harnov, cum Tomşa ne-a învins?

HARNOV

Ah! Ah! Zadarnic Despot, cu paloşul încins,
Ieşit-a din cetate ş-a dat pe loc navală
În oamenii lui Tomşa, toţi oameni buni de pală.
Eroica-i cercare deodată s-a lovit
Şi frânt, ca de o stâncă, de pieptul oţelit
Al duşmanului Tomşa!... Mulţi au pierit în luptă!
Şi Despot se întoarce din câmp cu arma ruptă.

(O bombă loveşte în zidurile palatului.)

A! tunurile-acuma chiar în palat lovesc...
Ai noştri fug!... Tomşanii turbat îi urmăresc.

ILIAŞ

Iaca tătuca!... vine! (Deschide fereastra şi strigă:) Tătucă!...

(Un tun. Fereastra se sparge.)

ILIAŞ

(căzând ameţit)

A!

CARMINA

(speriată, aleargă la Iliaş)

Rănit?

Mort, poate!

HARNOV

(plecându-se pe Iliaş)

Ba nu...

CARMINA

(frângându-şi mâinile)

Doamne!

HARNOV

E numai ameţit.
S-a speriat copilul. (Îl ridică pe braţe.)

CARMINA

E rece ca de gheaţă...
Hai să cercăm de-a-l face a reveni la viaţă.

(Iese grabnic în stânga)

SCENA III

DESPOT, LASKI (vin prin fund)

DESPOT

Învins!... învins de Tomşa!... o! tristă umilinţă!

LASKI

Despot, curaj...

DESPOT

O! Laski, lipsit de biruinţă,
Speranţa-mi de pe urmă în tine-i.

LASKI

Nu te las,
Dar dintr-ai mei tovarăşi puţini au mai rămas!

DESPOT

O ştiu!... şi Rozel însuşi în ţara elinească
Pierit-a făr-a-ncepe răscoala creştinească!
Şi sfânta cruciadă în care am sperat
Rămas-a amânată pe-un timp îndelungat!

(Se primblă tulburat.)

O! dac-ar fi cu mine Moţoc, Moţoc duşmanul!
De-ar vinde el pe Tomşa precum pe Lăpuşneanu...
Atunci... dar cum să-nduplec pe crâncenul Moţoc,
Când am respins pe Ana ş-am stins al ei noroc?
Atât de mare-i ura ce mi-a jurat el mie
Că numai dacă Ana ar fi a mea soţie,
S-a stinge acea ură de moarte... însă, vai!
E prea târziu!

LASKI

N-ai grijă, pe mine cât mă ai.

DESPOT

N-am grijă, căci ne leagă pe amândoi destinul.
De-oi pierde eu Suceava, tu, Laski, pierzi Hotinul...

LASKI

A! merg să mor sub ziduri sau să înving. (Iese repede.)

DESPOT

Mergi, mergi,
Dar mult mă tem, sărmane, la moarte că alergi!

SCENA IV

DESPOT

Învins!... de cer şi oameni lăsat în părăsire!...
Şi Lăpuşneanu vine asupră-mi cu oştire,
Şi toţi vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,
Şi ţara-i în răscoală, şi-s singur!... Crunt destin!
Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!
Ce vifor aprig după o zi încântătoare!
O! deşteptare aspră din cel mai splendid vis!...
Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!
Ş-acum nu văd în juru-mi decât deşertăciune,
Sub mantia regală văd numai goliciune!...
Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziţi
Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriţi
Şi-mi par că-s o ruină pe care buhna ţipă
Şi timpul odihneşte bătrâna lui aripă...
Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis
Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.
Eu orb, dorind lumina, eu mic, râvnind mărimea,
Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea.
Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,
Dar m-a atras adâncul ş-acum iată-mă-n fund!...

(După o pauză)

*Ce stranie cădere!... şi însă lumea vie
*Nicicum nu se urneşte din vechea-i temelie.
*Nu!... oarba nepăsare rămâne mută când
*Pe Despot de pe tronu-i îl vede azi căzând...
Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumeşti,
Căci cerul ţine frâul voinţei omeneşti,
Şi nu-i nimic al nostru decât mormântul rece,
Şi el ca noi devine un putregai ce trece!
Ce-am fost când dintre oameni, ieşind, am rupt eu rândul?
Culegător de umbră cu mâna şi cu gândul!
Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!
Ce-oi fi?... un pumn de ţărnă pe-o scândură de brad!
Deci pentru ce răbdare când cupa-i deşertată?
Ce-mi face-un rest de viaţă când viaţa-i condamnată?
Mişelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.
Cu braţul lui de sine-şi el e liberator.

(Priveşte spada lui cu gând de sinucidere.)

Dar ce zic?... Nalţă spada, Despot!... Un om ca tine
A nu pieri în luptă este-a pieri-n ruşine.
Decât în cartea ţării să las o neagră pată
Mai bine cu-al meu sânge s-o văd azi inundată.
Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sânt.
Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormânt!...

(Stă adâncit pe gânduri.)

SCENA V

DESPOT, ANA (se arată în fund, în negru, şi acoperită pe obraz cu un văl)

ANA

(uimită)

Măria-ta!

DESPOT

(tresărind)

Ce este?

ANA

Poporu-n agonie,
Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie
Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.

DESPOT

(în parte)

Ce glas aud?

ANA

Oraşul întreg, măria-ta,
Expiră în durerea morţii... Trei luni de luptă,
De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă
Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;
Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.
Pe uliţi, pe sub ziduri, o palidă grămadă
Cu ţărna sângerată s-a prefăcut plămadă.
Bisericile-s pline de morţi şi de copii,
Femeile-s vădane şi casele pustii.
O! Doamne, fie-ţi milă... Suceava în ruină
Cade-n genunchi, ca mine, se roagă şi se-nchină.

(Îngenunchează.)

DESPOT

(în parte)

Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...
E Ana. (Ridicându-i vălul.) Tu eşti, Ană?... te văd cu ochii mei!

ANA

(confuză)

Măria-ta...

DESPOT

(în parte, fericit)

Speranţa în cale-mi iar răsare! (Anei.)
Eşti tu, copilă scumpă, fiinţă de-adorare?

ANA

(în parte)

O! Doamne!

DESPOT

Tu?... ah! cerul tot e îndurător,
Căci îmi trimite-un înger iubit şi iubitor
Ca să lumine umbra în care eu dispar
Când soarta mă azvârle deşertului amar...

(Ana se depărtează uimită de Despot.)

O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!
Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,
Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...
Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!

ANA

O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.
Suceava, te gândeşte, e plină de morminte.
Solia mea e sacră, şi eu acuma sânt
În astă-oră solemnă străină de pământ.

DESPOT

Străină fii de lume, de cer şi de lumină,
Dar tu în veci de mine nu poţi a fi străină.

(Ana ridică ochii la cer.)

O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,
Cum te-a răpit el mie şi eu lui te răpesc.

(O strânge la piept cu exaltare.)

Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soţie...

ANA

Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,
Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,
Că uit ş-a mea fiinţă şi chiar pe Dumnezeu!

DESPOT

Dar!... uită tot pe lume în ora deşteptării;
Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.
Tu, singura speranţă a mea pe-acest pământ,
Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.

(Ana se luptă cu simţirile sale.)

ANA

O! Despot, sunt răpită de farmecul simţirii...
Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,
Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind
Şi mintea mea în umbră se pierde rătăcind...
În munţi, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,
Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,
Mi-am înălţat gândirea la cer, la Dumnezeu...
Şi Dumnezeu şi îngeri aveau toţi chipul tău!

DESPOT

(dezmierdător)

O! scumpa mea!

ANA

Şi moartă în floarea tinereţii,
Afară din cuprinsul ş-al inimii ş-al vieţii,
Am vrut să fug de mine, ş-aice am fugit,
Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,
Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,
N-a vrut moartea de mine!

DESPOT

Nu! te-a lăsat ea mie
Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,
Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.

ANA

El?

DESPOT

El! căci ţine firul cumplitei mele soarte.
Tu, fiica lui, poţi astăzi a-mi da viaţă sau moarte!

ANA

(veselă)

Eu?

DESPOT

Tu!

ANA

Ah! tot voi face cu dor neobosit,
Chiar de ţi-a fi norocul cu viaţa mea plătit.
În tabăra lui Tomşa mă duc, alerg îndată,
Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.

(Carmina se arată pe pragul uşii din stânga.)

DESPOT

(strângând-o la sân)

O! scumpa mea soţie!

ANA

(fericită)

O! Despot, scumpul meu!

DESPOT

A! cine de-acum poate să ne despartă?

SCENA VI

DESPOT, ANA, CARMINA

CARMINA

(înaintând şi despărţindu-i)

Eu!

DESPOT

Carmina!

CARMINA

Eu! Carmina!

DESPOT

Tu?

CARMINA

Mă cunoşti?... priveşte,
Eu sunt, şi, de ai suflet, privindu-mă, roşeşte!
Dar ce zic?... eşti în stare tu ca să mai roşeşti?
Cinismul şi minciuna în tine le-nsoţeşti.

ANA

(lui Despot)

Astă femeie... Cine-i?

CARMINA

Cine-s?... sunt, ca şi tine,
O victimă-nşelată de el făr’ de ruşine.

ANA

Adevărat e, Despot?... taci?... este-adevărat?

CARMINA

Tăcerea lui grăieşte.

ANA

(după o mică luptă cu sine)

Rămâi dar neiertat! (Se îndreaptă spre fund.)

(Cu durere, în parte.)

Ah!... cum mă pedepseşte cerul, nenorocită!
Ş-am meritat pedeapsa la care-s osândită!

DESPOT

Nu... Ană... stai! (Face doi paşi spre Ana.)

ANA

(În fund, oprindu-l c-un gest)

Departe!... (Iese.)

DESPOT

(abătut)

Şi tu mă părăseşti!

SCENA VII

CARMINA, DESPOT

CARMINA

Infame!... tu, infame!... om infernal ce eşti!
Nimic nu-i sacru ţie!... A tale jurăminte
Ascund ipocrizia sub magice cuvinte...
O! crudă mişelie!... Trei ani eu te aştept
Cu dorul, cu speranţa, cu nerăbdarea-n piept...
Şi însă eu de tine eram dată uitării!...
Ce-am fost dar pentru tine?... o pradă-a desfrânării?

DESPOT

Ascultă-mă, Carmină...

CARMINA

O! taci, nu mai cerca
Prin falsă protestare din nou a te spurca.
Om făr’ de conştiinţă, om fără de mustrare,
În mintea-mi desorbită ai stins orice crezare.
Tu m-ai trădat pe mine?... pe mine m-ai trădat?...
O! Dumnezeu, ştii bine cât eu l-am adorat,
Cum sub a lui picioare am pus cu fericire
Onorul meu ca treaptă la scara-i de mărire.
Şi el!... O! cine-ar crede?... (Plângând.) Cum poate-n lume a fi
Pedeapsă pentru inimi ce vor a se jertfi!

DESPOT

(luându-i mâna)

Carmina mea...

CARMINA

Departe, om fără de simţire!
Contactul tău insuflă dezgust şi oţerire.
Eşti om?... O!... nu, în pieptu-ţi nimic nu-i omenesc.
Eşti domn?... Nu, în purtare-ţi nimic nu e domnesc.
Porţi streanţa infamiei ca purpură regală,
Servească-ţi ea la moarte de faşă mormântală
Şi, de mai este-n ceruri dreptate, Dumnezeu,
Ajungă-te şi ura şi tot blestemul meu!

SCENA VIII

CARMINA, DESPOT, LASKI (venind repede prin fund)

LASKI

Despot, întreg poporul vrea porţile să strice,
Vrea să capituleze... Ce văd?... Carmin-aice?

CARMINA

(decisă)

Aice.

LASKI

Cum?... de unde?

CARMINA

Castelu-am părăsit
Şi lâng-al meu complice de crime am venit.

LASKI

Complice tu de crime?... Ce spui?... Care ţi-e vina?

CARMINA

Ştii tu cine e Despot?... Ştii tu cine-i Carmina?
Doi trădători!

DESPOT

Carmina...

CARMINA

Acest om l-ai crezut
Prieten?... pentru dânsul mari jertfe ai făcut.
I-ai dat şi al tău sânge, şi bunuri, şi domnie?
El, drept recunoştinţă, a vrut ş-a ta soţie.

LASKI

El?... Iadul mă cuprinde!... (Lui Despot.) Tu, tu?

CARMINA

Ascultă tot:
Sunt adulteră, Laski!... victima lui Despot!
Jertfind onor şi lege, în oarba-mi fericire,
Te-am înfierat pe frunte cu-a mea prostituire.

LASKI

O! trădători, vreţi moarte?

CARMINA

Da!... pentru-acest păcat
Eu cu al meu complice o moarte-am meritat.
Ucide-ne-mpreună ca, pentru vecinicie,
Să fim doi spectri gemeni uniţi prin infamie
Şi-n iadul ce ne-aşteaptă deschis, să-l însoţesc,
Căci, cât e de culpabil... ah! tot, tot îl iubesc!...

LASKI

(turbat, scoate hamgerul şi ameninţă pe Carmina, care, înfiorându-se, se apropie de Despot)

A!... mori, infamă!...

DESPOT

(scoţând spada)

Laski!...

LASKI

(înjunghiind pe Carmina)

Cu tine crima-ţi piară!

CARMINA

(căzând moartă)

Ah!... Despot!...

DESPOT

Om de sânge!... turbată, cruntă fiară!
A scris a ta osândă pumnarul tău vrăjmaş...

(Ridică spada asupra lui Laski.)

LASKI

Ucide...

DESPOT

(stăpânindu-se)

Te-aş ucide, de-aş fi un ucigaş
Ca tine... De-al meu paloş te apără cu spada.

LASKI

Eu să combat cu tine? Nu!... te las a fi prada
Lui Tomşa care vine a fi răzbunător
Şi mie, şi Carminei, infame trădător!
Rămâi cu a ta crimă!... Eu părăsesc cetatea.
Curând te vor ajunge pacatul şi dreptatea! (Iese.)

DESPOT

Ucigător sălbatic de gingaşe femei,
În veci să porţi stigmatul ce-nfiară pe mişei!

SCENA IX

DESPOT

(privind cu durere pe Carmina moartă în mijlocul scenei)

Ea, moartă!... uşa morţii eu, Despot, am deschis-o!
A înjunghiat-o Laski, dar vai! eu am ucis-o!
Eu!... căci în a mea poftă de zbor ambiţios,
Primind, fără iubire, amoru-i generos,
Am profanat, o! barbar robit de o idee,
Altarul cel mai sacru, un suflet de femeie!

(Îngenunchează lângă Carmina şi-i ridică capul pe genunchiul lui.)

O! nobilă victimă, amorul tău ceresc,
Acea scânteie vie din ochi dumnezeiesc,
Râvnit-au pentru mine măriri, pompe deşarte...
Ei bine, măcar moartă de tron să ai tu parte.

(O ia în braţe şi o aşează pe tron.)

Aici îţi era locul!... Pe tron să vieţuieşti,
Pe tron să mori!... Carmina!... cât de măreaţă eşti
Sub palida, duioasa şi sacra maiestate
A morţii, pe-acest scaun de naltă vanitate,
Purtând pe a ta frunte cel mai suprem odor,
Coroana de martiră a cruntului amor!

(Se pune în genunchi la picioarele tronului.)

O! dacă eu în ceruri mai pot găsi iertare,
Gândeşte tu la mine de sus cu îndurare
Şi lasă ca să cadă la glasul meu uimit
O jalnică privire pe-un biet nenorocit!

(N.B. Zgomote de popor afară.)

DESPOT

Ce larmă se aude?... Poporul strigă-afară...

(Merge de ascultă în fund.)

SCENA X

DESPOT, LIMBĂ-DULCE, JUMĂTATE, POPORUL

(palid, strenţeros, desperat)

LIMBĂ-DULCE

(afară)

Hai sus, la Vodă...

DESPOT

Gloata se suie acum pe scară...
Să fie vreo răscoală? (Vine de acoperă pe Carmina cu cortinele tronului.)

JUMĂTATE

(afară)

Hai sus!... ne-am săturat
De-atâte lupte oarbe, de-atât sânge vărsat.

POPORUL

(năvălind în sală)

Hai, hai!

DESPOT

Ce vreţi? Ce este?

LIMBĂ-DULCE

Măria-ta! poporul
De nouăzeci de zile îl seceră omorul,
Încât a noastră grijă nu e cum să trăim,
Nu, Dumnezeu o ştie, dar e cum să murim!
Răbdăm nenorocirea de nouăzeci de zile,
Văzând cum pier de foame nevesti, copii, copile,
Şi ne-au ajuns cuţitul!... Nu vrem a mai răbda...
Poporul vrea lui Tomşa cetatea a preda.

DESPOT

Lui Tomşa, al meu duşman, să închinaţi cetatea?
Români! unde vă este credinţa şi dreptatea?

LIMBĂ-DULCE

Credinţa, ne-am plătit-o cu trei luni de dureri!
Dreptatea, noi o cerem!... tu n-ai dreptul s-o ceri
Când ţara-i chiar prin tine adusă la pieire.

DESPOT

Sumeţe!...

LIMBĂ-DULCE

Sumeţia-mi e rod de suferire.
Destul amar!... destulă batjocură de noi...
Hai să deschidem poarta, români.

POPORUL

Hai!

DESPOT

Staţi!... O! voi,
Copii acelor oameni giganţi de altădată
Ce înfruntau sub Ştefan restriştea-nviforată,
Ei toţi în locul vostru sub zid s-ar îngropa
Şi poarta cu-a lor trupuri luptând ar astupa...
Şi voi!... gândiţi ce-ar zice eroii din vechime,
Gâsindu-se azi faţă cu-a voastră micşorime?...
Dar ce-mi pierd eu cuvântul?... strămoşii erau zmei,
Români de viţă bună, şi voi, nişte mişei!...
Vă plângeţi voi de lupte?

LIMBĂ-DULCE

Ba nu!... de sărăcie!

DESPOT

(aruncând o pungă cu galbeni poporului)

Na!... puneţi poleială l-a voastră mişelie.

LIMBĂ-DULCE

Români!... nu vă atingeţi de banii cu păcat
Ce poartă a lui Despot chip mândru-ncoronat.
E aur de icoane, e aur de potire
Topit chiar de Satana cu a lui Despot ştire!
E foc ce arde mâna!... Despot, suntem ţărani.
Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani.
Ca să-ţi culeagă darul ş-a ta pomană seacă
Ar fi ca să se plece românul... nu se pleacă!

(Respinge punga cu piciorul.)

Opinca îţi azvârle pomana înapoi.
Nici noi suntem de tine, nici tu nu eşti de noi!

(Către popor.)

Hai!

DESPOT

(amărât, în parte)

Câtă umilire mi-a rezervat azi soarta!
S-a sfârşit tot!... (Tare.) Vă duceţi, sărmani!... deschideţi poarta!

(Poporul se repede să iasă. Despot rămâne în stânga abătut.)

SCENA XI

Cei dinainte, MOŢOC, SPANCIOC, STROICI, BOIERI şi OSTAŞI

(vin prin fund)

MOŢOC

Poarta-i deschisă, Despot!... cetatea s-a predat
Şi Tomşa te ajunge; el intră în palat.
Cutremură-te!... moartea s-apropie de tine!

DESPOT

Nu eu, boieri, dar Tomşa cutremure-se-n sine,
Căci ţin în a mea gheară copilu-i drăgălaş.
Un pas... şi el rămâne lipsit de copilaş!

(Iese în stânga, pe când Tomşa intră prin fund.)

SCENA XII

Cei dinainte, TOMŞA, CĂPITANI, SEIMENI, CIUBĂR-VODĂ

TOMŞA

(arătând pe Despot)

Pe dânsul!... înainte!... duşmanu-i la strâmtoare.

SPANCIOC

Stai, Tomşa!... un pas numai şi copilaşu-ţi moare!

TOMŞA

Copilul meu!

SPANCIOC

Dar!... Despot învins, desperător,
E-n stare să-l ucidă cu braţ răzbunător.

TOMŞA

(după o scurtă luptă cu sine)

O! rumpe-mi-se pieptul în spasmele durerii,
Mai bine rău părinte decât rău fiu al ţării!

(Către oşteni.)

Nainte!

(Uşile din stânga se deschid. Despot apare.)

SCENA XIII

TOŢI, DESPOT (şi, mai pe urmă, ANA şi ILIAŞ.

Despot se arată maiestos, cu hlamida pe umeri şi cu coroana pe cap.)

CIUBĂR-VODĂ

(arătând pe Despot)

Iată-l... iată cumplitul fariseu!
Tu, antihrist! tu, Despot, cuprins de duhul rău,
În ţărna ce te-aşteaptă cobori din înălţime!...

TOMŞA

Ce mi-ai făcut copilul, calău plin de cruzime?

(Despot se întoarce spre uşă şi face un semn. Iliaş intră şi vrea să alerge la tată-său.)

DESPOT

(apucând pe Iliaş de mână)

Viteze Tomşa, iată copilul tău iubit!
Am respectat zălogul, odor nepreţuit,
Şi l-am păstrat în viaţă cu dragoste, cu bine,
Cum merită odrasla unui viteaz ca tine.

(Lui Iliaş)

Mergi, Iliaş.

ILIAŞ

(aruncându-se în braţele lui Tomşa)

Tătucă!

DESPOT

(lui Tomşa)

Sărută-l fericit,
Şi fie-ţi gândul aspru de dânsul îmblânzit! (Înaintând.)
Eu, Despot, Domn Moldovii prin însăşi voia ţării,
Ş-ajung prin mine însumi la culmile puterii,
Azi sunt căzut din tronul lui Ştefan celui sfânt
Şi vin, şi-n faţa lumii declar acum că sânt
De-a mea fatalitate învins contra dreptăţii...
Deci spada mea ciuntită o-nchin fatalităţii!

(Aruncă spada lui jos.)

TOMŞA

Despot! păşind spre tronul de tine uzurpat,
Pe un păcat de moarte picioru-ţi a călcat,
Şi purpura domnească picând pe-a ta privire
I-a fost, nenorocite, o pânză de orbire.

CIUBĂR

Blestem!

POPORUL

Blestem lui Despot!

TOMŞA

Auzi?... om ne-nţelept!
Această ţară bună te-a priimit la piept.
Tu, Despot, ai vândut-o lui Ferdinand Germanul,
Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul,
La toţi duşmanii care ţi-au fost de ajutor.
Să te priveşti în faţă c-un vis amăgitor.

MOŢOC

A râs de toate: ţară, oştime!...

CIUBĂR

Lege!

TOMŞA

Ei bine,
Fiţi voi judecătorii!... Spuneţi ce se cuvine
Lui Despot Ereticul de ţară vânzător?

MOŢOC

Pedeapsa ce aşteaptă pe-oricare trădător,
Moartea!

CIUBĂR

Dar! moartea!

POPORUL

Moartea!

DESPOT

(privind în faţa tuturor cu mărire)

Boieri şi tu, oştime!
Mormântul ca şi tronul e sacră înălţime,
Şi când vorbeşte omul pe piatră de mormânt,
E drept să se asculte solemnul său cuvânt...
Râvnit-am tronul ţării, dar râvna mea regală
A fost însufleţită de-o ţintă colosală.
Visând neatârnarea, vroit-am prin români
Să dau loviri de moarte osmanilor păgâni.
Am vrut cu-al nostru paloş, frângând soarta-ncruntată,
Să scol creştinătatea pe-al ei mormânt culcată...
De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din zbor,
Aş fi numit de lume erou, liberator,
Dar nu m-au dus destinul şi timpul la izbândă
Şi iată-mă, eu, Despot, căzut azi la osândă!
Aşa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta
Învingător, pe-Olimp, învins, pe Golgota!...

(Mică pauză. Toţi îl ascultă cu bunăvoinţă.)

Vreţi moartea mea?... sunt gata!... Ucideţi, căci n-am teamă
De-a mele fapte-n viaţă să dau în ceruri seamă;
Dar tronul mai sus este de braţul omenesc,
Şi singurul său jude e judele ceresc!
Dar mirul e o rouă cerească, sanctitoare,
Pe fruntea ce-au atins-o în veci nepieritoare!
Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
Nici omul să o şteargă cu braţul muritor!...
Vreţi moartea mea?... Ucideţi!... dar eu, tristă victimă,
Istoria Moldovei vreau s-o scutesc de-o crimă,
Să nu poarte stigmatul în ziua re-nvierii
Că a plătit cu moarte pe Despot, Domn al ţării!

(Scoţându-şi coroana de pe cap şi aruncând-o.)

Mi-arunc din cap coroana!... din mână sceptru-mi scot...
Nu mai sunt Domn!... acuma ucideţi pe Despot!

(Toţi rămân încremeniţi.)

ILIAŞ

(cu lacrimi)

Iertare, tată!

BOIERII

Tomşa, iertare!

POPORUL

Îndurare!

TOMŞA

O cereţi?... fie!... Despot, de moarte ai iertare,
Dar tu la mănăstire pe viaţă-i fi închis.

CIUBĂR

(dând semne de o exaltare fanatică, înaintează şi strigă:)

Iertare!... cui?... lui Despot?... Iertare?... Cine-a zis?
În veci nu iartă cerul pe-acel care-l desfide.

(Se repede furios şi înjunghie pe Despot.)

Ai vrut să ucizi legea?... Mori! legea te ucide!

DESPOT

(căzând)

Ah!... mor!

TOŢI

(cu reprobare)

O!

TOMŞA

(lui Ciubăr)

Crunt fanatic! turbat ucigător!
Pieri!... Nu e sfânta cruce unealtă de omor.

(Ciubăr se retrage aiurit, cu ochii ţintiţi la trupul lui Despot. Seimenii îl arestează.
În fund răsună deodată un ţipăt dureros.)

ANA

Despot! (Vine, alergând desperată, şi îngenunchează lângă Despot.)
Mort!... Despot, moartea mă va uni cu tine...
O! Doamne!... fie-ţi milă... de dânsul... şi de mine!...

(Cade leşinată pe pieptul lui Despot.)

MOŢOC

(uimit)

Copila mea!...

TOMŞA

(oprindu-l)

Moţoace, aşa vrea Dumnezeu!
Acel ce-şi vinde ţara îşi pierde neamul său!

(Cortina cade. )

FINE

TE-AR MAI PUTEA INTERESA