| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Dridri
Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conţine liniile următoare:
„O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta între amici gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era:
Marie-Angélique Chataignez!“
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Citind aceste rânduri, mulţi din românii care au fost emigraţi la Paris în anul 1848 îşi vor aduce aminte de acea drăgălaşă copilă atât de pariziană în spiritul său, atât de română în inima sa!... Ea s-a unit la toate aspirările patriotice ale generaţiei entuziaste de acum 20 de ani, care a dat semne de viaţă naţională în Iaşi şi Bucureşti; ea a împrăştiat adeseori cu farmecul veseliei sale negurile posomorâte de pe fruntea celor descurajaţi şi a lucit ca o dulce rază de soarele patriei în ochii multor emigraţi din ţările noastre.
Prin care mister însă capricioasa natură sădise o inimă română în gingaşul sân al unei pariziene?
Pe când publicul francez se găsea în cea mai deplină ignoranţă despre Moldova şi Valahia, pe când aceste ţări erau considerate ca pământuri aflătoare în fundul Asiei, pe când un deputat al Constituantei din Francia declara că Bucureştii erau capitala Bucuriei, şi un ministru al republicii confunda Cronstadtul din Ardeal cu portul de lângă Petersburg, Dridri cunoştea România mai bine decât compatrioţii săi şi chiar decât mulţi dintre compatrioţii noştri. Ea era părtaşă la toate secretele politicii românilor din Paris şi se simţea mândră de a o putea servi prin influenţa ce avea asupra unor corifei ai presei franceze. Acea jună artistă admirată pe scenă, urmărită de un cortegiu de adoratori, deprinsă a trăi în luxul şi în plăcerile modernei Babilone, părăsi deodată calea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereţii şi se retrase în sanctuarul inimii sale. Regina banchetelor pariziene abdică de bunăvoie, şi lumea o pierdu din vedere fără a înţelege motivul dispariţiei sale. În ziua când s-a decis a face acest pas atât de serios în viaţa unei femei, Dridri a scris amicilor săi un soi de circulară enigmatică în care le zicea:
„Adio! Plec într-o călătorie la care am visat adeseori; mă duc să cunosc o lume nouă de unde nu cred că m-oi întoarce printre voi. Nu vă încercaţi însă ca să ghiciţi care-i acea lume; cunoştinţele voastre geografice nu se întind până la marginile ei!“
Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenţei sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni în calea noastră.
Domnişoara Marie Chataignez se născu la Bordeaux şi rămase orfană de mică copilă. Ea fu crescută de o mătuşă a ei, cu care veni la Paris când copila împlini 18 ani... La Paris! la Paris!... Cine poate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare care flutură prin mintea unei tinere fete care se simte în primăvara vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţilor atunci când ea intră în atmosfera îmbătătoare a Parisului!
Mătuşa ei era amică de pension cu celebra actriţă Déjazet, care pe atunci parvenise la culmea talentului şi fermecase publicul parizian. Ambele amice se revăzură cu mare bucurie după un şir de mulţi ani, şi chiar de la prima întâlnire Déjazet simţi mare simpatie pentru Dridri.
— Draga mea — îi zise ea — eşti tânără, eşti graţioasă, ai tot ce trebuie unei femei ca să placă, însă îţi lipseşte piedestalul de pe care să poţi atrage ochii mulţimii. Fie o femeie înzestrată cu darurile cele mai frumoase, dacă ea nu are norocul a se face cunoscută în Paris, sărmana! rămâne părăsită, deoparte, ca o comoară neştiută. Tu însă, Angelică, fii fără nici o grijă; eu mă însărcinez de viitorul tău şi prin mine promit că vei reuşi a deveni o personalitate în Paris.
— Eu? replică Dridri cu glasul uimit.
— Tu!... Însă, spune-mi, ai gust pentru arta dramatică?
— Nepoata mea nu visează decât teatru, răspunse mătuşa ei cu grăbire.
— Minunat! zise Déjazet. În curând ea va debuta pe scena „Varietăţilor“. Directorul este amicul meu, şi el va fi preafericit de a primi în trupa lui o actriţă prezentată de mine. Până atunci, draga mea, să vii în toate zilele aicea, pentru ca să-ţi dau câteva lecţii de declamare şi să repetezi cu mine rolul prin care ai să-ţi inaugurezi cariera dramatică.
Dridri, fericită de astă propunere neaşteptată şi cuprinsă de recunoştinţă, apucă mâna protectriţei să o sărute; însă Déjazet atrase pe gingaşa copilă în braţele sale şi o sărută pe ochii săi umezi de lacrimi.
În adevăr, după şase luni, afişul teatrului „Varietăţilor“ anunţă debutul drei Marie-Angélique Chataignez într-un rol de subretă, compus înadins pentru dânsa de autorii Duvert şi Lausanne.
Mari lupte între ambiţie şi spaimă se petrec în sufletul unei june artiste la începutul carierei sale, atunci când sala e plină de spectatori, când celelalte actriţe privesc la dânsa cu ochi pizmaşi şi întrebuinţează toate manevrele pentru ca să împiedice succesul ei. Sărmana! În acel moment critic, mintea i se tulbură, inima i se bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundă în fundul pământului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul, trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire... Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelor inundă teatrul, publicul numeros aşteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru care are să-şi dea sentinţa... E un moment îngrozitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viaţa sau moartea bietei artiste!
Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresie favorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă: un murmur încurajator se ridică în sală când ea apăru cu figura sa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereţii sale. Ea-şi jucă rolul foarte natural, şi la cel întâi cuplet ce cântă, glasul ei argintiu deşteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Déjazet dete semnalul aplaudării din lojă, şi toţi o imitară, bătând din palme cu entuziasm. Dridri se simţea nebună de bucurie, căci succesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iar când cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, care se prezentă cu modestie, salută lojile şi parterul, zâmbindu-le graţios, şi primi un frumos buchet de roze de China aruncat la picioarele ei de însăşi Déjazet.
Între acte juna debutantă veni să mulţumească protectriţei sale, care o sărută în prezenţa publicului, felicitând-o de succesul ce avuse. Toate lornetele din sală să ţintiră spre acea lojă, şi cavalerii declarară în unanimitate că dra Marie Chataignez nu pierdea nimic din graţiile sale afară din scenă; damele însă, din contra, îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălaşă un monstru spăimântător.
Nu trecură zece minute şi-n loji se prezentă un cavaler de o aparenţă nobilă şi plăcută: era contele de Farol, unul din membrii de la Jockey-Club, unul din foshionabilii Parisului. El avea o figură care exprima calităţile inimii şi maniere de un adevărat gentilom. Intrând, contele dete mâna dnei Déjazet după moda engleză şi-i zise:
— Vin să salut luceafărul scenei pariziene.
Déjazet îi mulţumi cu o zâmbire şi replică: „Salută, domnule conte, şi pe dra Chataignez, o nouă stea care răsare pe orizontul artei dramatice“. Contele se închină tinerei artiste, zicând: „Am admirat pe domnişoara din stala mea: am rupt o pereche de mănuşi aplaudând-o şi sunt mândru de a fi cel întâi a o complimenta“. Apoi adăugă, adresându-se direct la Dridri: „Domnişoară, aţi făcut în astă-seară mulţi fericiţi şi totodată mulţi nefericiţi... Cavalerii v-ar duce în triumf ca pe o graţioasă regină, însă damele v-ar scoate ochii fără milă... şi zău! ar comite o mare crimă, căci nu-i nimic mai încântător şi mai dulce la privit ca doi ochi frumoşi care înoată în flacăra triumfului.“
Dridri răspunse, roşindu-se: „Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnându-mă astfel a nu mai putea admira graţiile lor“.
— Bravo, domnişoară! strigă contele; am să duc damelor răspunsul d-voastră, pentru ca să afle că pe cât sunteţi de gentilă, atât sunteţi şi generoasă.
— Adaugă şi din parte-mi, observă dna Déjazet, că dumnealor au prea multă ocupaţie cu ochii bărbaţilor pentru ca să-şi piardă timpul cu ochii copilelor...
— Mă duc îndată să înfig cu mulţumire această săgeată în sânul lor, zise contele râzând, dar, până a nu ieşi din lojă, se adresă încă o dată la Dridri cu următoarele cuvinte: „Domnişoară, sunt unul din cei mai sinceri admiratori ai talentului d-voastră; daţimi voie a spera că veţi primi a mă număra şi între amicii d-voastră cei mai devotaţi“.
După finitul spectacolului, Déjazet conduse pe Dridri la otelul unde locuia tânăra actriţă şi pe drum ea-i zise cu amicie: „Draga mea, iată-te acum pe cale de a-ţi face nume, avere şi poziţie. Să te gândeşti totdeauna însă că o bună reputaţie este pentru o artistă coroana talentului şi a carierei sale!“
E de prisos să mai observăm că noaptea întreagă Dridri n-a închis ochii. Triumful alungă somnul. A doua zi directorul veni să-i propuie un angajament de 500 franci pe lună. „Suma, zise el, nu e mare, dar va creşte în proporţie cu rolurile ce veţi crea“. Contractul fu subsemnat, şi dra Marie-Angélique Chataignez fu anunţată prin gazete ca una din pensionarele „Varietăţilor“.
Fericită de poziţia ce câştigase, Dridri se ocupă cu ardoare de arta sa, şi pe fiecare zi atrăgea mai mult favorurile publicului. Autorii dramatici scriau roluri vesele pentru dânsa, siguri fiind de succes; jurnalele o lăudau numind-o Déjazet II, însă camaradele sale o considerau cu invidie ca pe o rivală nesuferită. Şi, în adevăr, sărmanele aveau bune cuvinte de a fi îngrijite, căci toţi adoratorii lor începuseră a flutura împrejurul ei. Una din ele mai cu seamă, Estera, îi declarase război neîmpăcat din cauza admirării ce avea contele de Farol pentru Dridri.
Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseţii ebraice. Ochii săi negri şi lungăreţi aruncau săgeţi înfocate; părul ei forma o ghirlandă bogată pe frunte-i; talia sa era maiestuoasă, umerii săi albi erau de un model perfect, însă gura ei avea o expresie dispreţuitoare, care producea un efect displăcut. Ea se deprinsese a primi omagiile tuturor bărbaţilor care îi erau prezentaţi, şi această deprindere îi dase un aer măreţ. Echipajele sale luxoase, briliantele de preţ cu care se arăta în public îi ridicaseră un piedestal în ochii parizienilor. Aceştia o numiseră regina de Saba, nume potrivit cu soiul frumuseţii sale şi care îi inspirase atâta superbie cât nu putea suferi nici o rivală alăturea cu dânsa. Prin urmare, chiar din seara când Dridri se urcase pe scenă, Estera simţi pentru juna actriţă o antipatie instinctivă, antipatie care cu timpul se prefăcu într-o ură de moarte. Mândră de luxul ce afişa pretutindenea, ea găsea mulţumire a umili pe modesta ei camaradă, făcând observări puţin generoase asupra simplităţii toaletei sale, şi de câte ori o întâlnea pe străzile Parisului, Estera, culcată pe pernele caleştii, arunca din treacăt ochiri fudule asupra bietei Dridri, ochiri la care copila răspundea prin un zâmbet foarte maliţios. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă şi neîncetată, care trebuia numaidecât să producă scandal la cea întâi ocazie.
Într-o zi de repetiţie generală Estera veni la teatru în cupeul ei, după obicei, fără a se îngriji de ploaia care cădea pe străzi, şi intră în foişor purtând o rochie lungă de catifea vişinie. Dridri, ca o modestă pensionară de 500 de franci pe lună, veni alergând sub coperişul unui cortel; toaleta ei se resimţea de furtuna care domnea afară şi botinele sale umede lăsau urme după ele pe parchetul foişorului. Toţi artiştii, precum şi mai mulţi amatori care aveau liberă intrare în culise erau adunaţi pe lângă cămina de marmură şi râdeau cu zgomot ascultând glumele vestitului actor comic Odry. Deodată, râsetele conteniră la glasul Esterei, care, trecând pe dinaintea rivalei sale, zise cu insolenţă:
— Când nu are cineva nici doi franci ca să poată lua o birjă pe un timp ploios, ar trebui cel puţin să-şi lase botinele la uşă şi să intre desculţă în foişor.
Dridri, la această grosolană aluzie, se roşi pe obraz şi observă cu glas indignat: — că e mai lesne de a poseda un cupeu decât delicateţea inimii. Estera, astfel săgetată, ţinti ochii săi aprinşi asupra copilei şi, apropiindu-se de ea, răcni ca o furie:
— Sărmano! m-aş înjosi poate a-ţi răspunde dacă nu mi-ar fi milă de mizeria în care te afli... Priveşte, nenorocită; eşti muiată ca şi când ai fi scoasă din mare...
— Care mare? replică Dridri, Marea Roşie în care s-au botezat strămoşii dumitale?
Un hohot general răsună în foişor la auzul acestei maliţioase întrebări. Estera, înciudată, ieşi ca o bombă fără a găsi ce răspunde, în vreme ce toţi actorii înconjurară pe Dridri ca s-o complimenteze. Contele de Farol îi luă braţul şi-i zise cu amicie:
— Estera a voit să vă insulte, dar insulta a căzut pe fruntea ei, căci aţi ştiut a răspunde cu spirit şi cu mult tact; primiţi felicitările mele, domnişoară... Acum permiteţi-mi a vă grăi ca un adevărat amic: nu e destul de a avea talent în Paris pentru a-ţi crea o poziţie precum o meriţi, căci directorii de teatru sunt nişte exploatatori care gândesc mai mult la punga lor decât la viitorul artiştilor...
— Nu înţeleg, domnule conte...
— Binevoiţi, domnişoară, a mă asculta cu răbdare şi a pune cuvintele mele pe seama simpatiei ce mi-aţi inspirat... Aveţi acum 500 franci pe lună şi poate peste vreo doi ani să câştigaţi îndoit. Ce sunt însă 12000 de franci pe an în viaţa pariziană? o picătură de apă în mare, fie chiar în Marea Roşie a Esterei! ... 0 femeie tânără şi frumoasă nu poate trăi într-o atmosferă de zilnică şi strictă economie; ea este chemată a domni în toată splendoarea luxului, a face pe publicul parizian a se ocupa necontenit de dânsa, a eclipsa mai cu seamă pe toate elegantele oraşului, pentru ca să rămâie singura stea strălucitoare în ochii lumii.
— Şi pentru a veni la acea culme ce este de făcut? întrebă Dridri.
— Unicul chip, răspunse contele cu puţină sfială, este de a-ţi alege un amic devotat, care să fie fericit a consacra viaţa şi averea lui la realizarea dorinţelor...
— Domnule conte, întrerupse Dridri, eu am doi amici care mă opresc de a dori un al treilea.
— Doi! exclamă contele cu mirare.
— Unul de vreme bună şi unul de vreme rea.
— Şi cum se numesc? Cine sunt?
— Cel de vreme bună este caracterul meu nepăsător şi neambiţios.
— Şi cel de vreme rea?
— Este cortelul mătuşii mele, care mă apără şi de ploaie, şi de ispite.
— Aveţi răspuns la toate şi vă găsesc adorabilă! zise contele oprindu-se, însă tot sper că într-o zi voi avea satisfacerea de a vedea pe Estera învinsă chiar prin armele cu care se făleşte.
— Care arme?
— Splendoarea luxului de care aş dori să vă văd înconjurată.
— Adio, domnule conte.
— La revedere mai bine! replică el, sărutând mâna graţioasei artiste. Astfel de scene se petreceau mai în toate zilele în foişorul teatrului; altele mai scandaloase se produceau câteodată chiar dinaintea publicului. De pildă, într-o piesă în care Dridri şi Estera aveau roluri principale, aceasta, voind să compromită succesul rivalei sale, întârzie înadins intrarea sa pe scenă. Dridri, asteptând-o în zadar, deşi o zărea între culise, se văzu nevoită a improviza câteva fraze pentru ca să-şi prelungească rolul; şi între alte cuvinte ea zise foarte apropo: „Aşteptarea e nesuferită atunci, mai cu seamă, când persoana care trebuie să vie este lipsită de simţul bunei-cuviinţe“. Publicul, înţelegând aluzia, făcu să răsune sala de aplaudări şi dete astfel o lecţie aspră Esterei.
Puţin timp după convorbirea contelui de Farol cu Dridri, juna artistă primi biletul următor:
Domnişoară,
Paveaua Parisului nu merită să fie călcată de picioare delicate ca ale d-voastră. Dacă poliţia m-ar îngădui, aş întinde covoare de la poarta otelului d-voastră până la teatrul „Varietăţilor“, însă poliţia nu înţelege actele de galanterie şi s-ar împotrivi sub cuvânt de dezordine publică. Nu-mi rămâne dar decât a lua îndrăzneala să depun la picioarele d-voastră un cupeu, care va aştepta la scară până vă veţi decide a vă urca în el. Iapa inhămată la acel cupeu poartă numele de Ledy, însă fiind proprietatea d-voastră sunteţi liberă a o chema Estera, drept probă de amicie pentru amabila camaradă care vă iubeşte atât de mult!
CONTELE DE FAROL
P.S. Echipajul vă va conduce, când veţi ordona, la o mică bombonieră din strada Magdalena, care poartă numele de otelul „Chataignez“, fiind asemene proprietatea d-voastră.
Citind acest bilet original, Dridri se apropie de fereastră şi zări în curte un foarte elegant cupeu galben. Vizitiul în livrea căta să liniştească zburdările iepei de soi, care frământa paveaua sub copitele ei, iar alăturea cu oblonul se ţinea un groom ca de vreo 15 ani, ţanţoş şi serios ca un personaj important. Dridri se uită lung la acel echipaj... Imaginea Esterei zbură pe dinaintea ochilor ei ca o fantasmă furioasă... însă copila, retrăgându-se iute de la fereastră, zise în gândul ei:
„Nu mă voi sui în cupeul contelui!... mai bine pe jos, dar onestă şi liberă!“
Zece zile de-a rândul ea trecu alăturea cu echipajul fără a ceda dorinţei ce prindea tainice rădăcini în inima sa. Zilele erau senine, aerul dulce, preumblările încântătoare.
— Nu, zicea Dridri, niciodată! şi însă la tot momentul ea se ascundea după perdele şi admira cupeul, admira iapa sură care necheza, muşcându-şi zăbala plină de spume. Mărul raiului sub formă de echipaj luxos începea a produce influenţa-i seducătoare asupra fiicei Evei!
Un nou bilet de la contele de Farol veni s-aducă o nouă tulburare în mintea fragedei copile. Iată cuprinsul lui:
Domnişoară,
Biata Ledy se plânge de indiferenţa d-voastră! Ea, care e deprinsă a fi dezmierdată şi hrănită cu zahăr, nu a primit încă din parte-vă nici o probă de simpatie ! Ce v-a făcut, sărmana, de sunteţi aşa de aspră cu dânsa?... Ledy e blândă, inteligentă, celebră în Paris pentru calităţile sale aristocrate. Dacă ar avea grai, ea v-ar spune multe lucruri interesante şi s-ar prinde cu d-voastră a întrece totdeauna caleaşca Esterei.
Mâine este tocmai sărbătoarea Longchamp; mâine ies la Câmpii Elizei toate elegantele Parisului. Faceţi mulţumire frumoasei Ledy ca să vă plimbe şi să se mândrească de stăpâna ei sub ochii parizienilor... Estera a invitat două dintre camaradele sale cele mai impertinente şi s-a lăudat că va trece cu echipajul ei somptuos pe sub ferestrele d-voastră, înadins pentru ca să vă umilească. Dacă aţi asculta pe Ledy, Estera ar căpăta mâine gălbinare de ciudă, căci numai cupeul d-voastră e de culoare galbenă în tot oraşul!
Secretarul intim al Lady-ei:
CONTELE DE FAROL
Elocvenţa perfidă a secretarului aduse o mare schimbare în ideile junei artiste... Dridri îşi umplu buzunarele cu bucăţele de zahăr, coborî iute scările şi merse drept la Ledy ca să o dezmierde. Iapa necheză vesel sub mâna ei şi luă zahărul; apoi întinse gâtul ca să fie netezită. Vizitiul observă că Ledy cu nimeni nu se arată aşa de familiară, iar groomul replică serios:
— Îşi cunoaşte stăpâna!...
— Aşa este — adăugă vizitiul — însă de o mai sta două zile astfel înfiptă pe picioare, fără a face preumblare, mă tem că s-a beteji...
Auzind aceste observări, Dridri atrase capul iepei lângă sânul ei, o sărută gingaş, apoi se întoarse zburând ca o păsărică speriată în apartamentul ei.
Ziua sărbătorii Longchamp se anunţă de dimineaţă ca o zi splendidă, cerul era albastru, soarele luminos, aerul cald! Şi cer, şi aer, şi soare invitau pe oameni a ieşi afară din casele lor, pentru ca să se bucure de farmecul timpului. Jumătate din locuitorii Parisului se îndrumau spre Câmpii Elizei în toalete elegante şi răspândeau veselie în atmosferă.
Ca în toate zilele, cupeul galben aştepta la scara drei Chataignez, însă ea, decisă a merge pe jos, îşi făcuse o toaletă simplă şi de foarte bun-gust. Mulţumită de dânsa, Dridri se apropiase de oglinda dintre ferestre, când auzi trecând pe stradă o caleaşcă răsunătoare; ea deschise una din ferestre şi zări pe Estera cu amicele ei, care, aruncând ochii spre dânsa, începură a râde cu hohot.
— Sărmana! strigă Estera, aşteaptă să-i cadă o birjă din cer!
La o aşa insultă, copila simţi tot sângele suindu-i-se la creieri; ea-şi puse mâna pe inimă ca să-i aline bătăile, apoi, într-un acces de nebunie, fără a mai avea conştiinţa de ce face, se coborî iute la scară, ordonă groomului să deschidă oblonul şi se aruncă în cupeu!... Ledy, auzind vuietul oblonului, se ridică pe două picioare şi plecă în zbor.
În câteva minute cupeul sosi la Câmpii Elizei şi prezenţa lui atrase pe loc atenţia tuturor. Forma lui elegantă, culoarea lui originală şi mai ales gentileţea persoanei închise în el produse un efect extraordinar. Toţi pietonii se îndeseau să-l examineze mai de aproape şi toţi gentlemenii călări părăsiră îndată celelalte echipaje şi înconjurară cupeul artistei; unii o salutau cu amabilitate şi ea le răspundea prin o zâmbire cochetă, care-i încânta; alţii mai fericiţi i-adresau complimente şi-i prezentau buchete de violete de Parma. Într-un cuvânt, eroina noastră fu proclamată regina de Longchamp, şi, în adevăr, judecând după cortegiul de fashionabili care o urmăreau, ea părea o adevărată regină.
Cupeul se sui încet până la Arcul de Triumf, care se înalţă maiestuos în fundul Câmpiilor Elizei; iar de acolo, întorcându-se îndărăt, se întâlni cu caleaşca Esterei. Patru capete aprinse de curiozitate se plecară ca să vadă cine era obiectul unei asemenea ovaţii şi deodată îngălbeniră, ca şi când ar fi zărit faţa îngrozitoarei Meduze.
Dridri începu a râde şi le zise din treacăt:
— S-a coborât birja din cer!
Preumblarea continuă până la 6 ore, şi tânăra artistă se bucură de un triumf foarte măgulitor. Ea era deplin răzbunată de insolenţa Esterei! Apoi, când ea ordonă vizitiului să plece de la Câmpii Elizei, Ledy porni iarăşi cu repejunea unei căprioare şi în curând se opri dinaintea unui otel din strada Magdalena.
— Unde te opreşti? strigă Dridri la vizitiu; dar deodată oblonul se deschise şi la oblon apăru contele de Farol care răspunse:
— La otelul d-voastră.
— Domnule conte! zise copila uimită, asta-i o trădare!
— Ba-i un simplu omagiu către suverana inimii mele.
Şi zicând aceste cuvinte, contele întinse mâna pentru ca să ajute copilei a se coborî. Dridri sta neclintită în fundul cupeului, dar contele adăugă: „Biata Ledy n-a mâncat nimic de azi-dimineaţă; fie-ţi milă de dânsa, dacă nu de mine“.
— Fie, replică în fine Dridri, vă sunt datoare cu o prea mare mulţumire ca să mai am dreptul de a refuza.
— Sunteţi un înger, exclamă contele cu fericire.
— Un înger căzut! gândi biata copilă cu un suspin înăduşit.
...................................
Din momentul ce dra Chataignez păşi pragul acestui otel, ea intră pe cărarea unei noi existenţe de lux, de plăceri, de nebunii pariziene, o viaţă în care amor-propriul găsea toate satisfacerile dorite, fără însă ca inima-i să fie părtaşă la ele.
Otelul pus la dispoziţia ei de contele de Farol era un cap doperă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei întâi pictori moderni; el comunica prin porţi de cristal cu alte două mai mici saloane, unul mobilat în stil persian şi celălalt în stil pompeian.
Camera persiană era îmbrăcată pe pereţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. În unghiurile lui se rotunjeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. O lampă de argint de forma maurescă se cobora din mijlocul tavanului şi răspândea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de antichitate şi care deşteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe când artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie.
Sala de prânz, spaţioasă, bine luminată cu trei ferestre mari, era învelită cu piele nohotie de Cordova şi conţinea un asortiment frumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin castele cu multă dificultate şi cu preţuri fabuloase. Iar mai cu seamă camera de culcat înfăţişa o adevărată feerie! Patul de abanos avea forma paturilor regale, purtând un baldachin pe patru coloane lucrate la strung cu o măiestrie perfectă şi fiind capitonat cu brocart vişiniu de Lion. La colţurile acestei camere delicioase se iveau statuete de marmură de ale celebrului sculptor Pradier, una reprezentând amorul, a doua inocenţa, a treia cochetăria şi a patra voluptatea. Pe pereţi erau aninate oglinzi de Veneţia şi pe cămină strălucea o pendulă de argint incrustată cu lapis lazzuli.
E de prisos să mai cercăm a descrie numeroasele obiecte de artă răspândite prin apartament: etajere de palisandru înghesuite cu mii de bagatele preţioase precum: filigrane de Genova, corali de Neapole, cutii de lac de Japon, porţelane de China etc.; e de prisos să mai enumerăm lămpile de malachit, argintăria masivă de prin bufeturi, lăzile de porţelan de Saxa, în care înfloreau arbori de camelia şi de naramze. Vom adăuga numai că grajdurile otelului conţineau şase cai de preţ, doi de călărie şi patru de ham, şi că în şură se găseau un landau, o victorie şi faimosul cupeu galben, care a jucat un rol atât de important în viaţa eroinei noastre.
Totul era somptuos şi perfect! Dridri se afla în elementul ei! În fiecare crisalidă este ascuns un flutur strălucitor! În fiecare femeie este ascunsă o regină! Femeia se naşte cu instinctele eleganţei şi frumosului; ea simte că toate odoarele pământului sunt create pentru dânsa: flori, parfumuri, pietre scumpe, arte, industrie ornamentală etc. Şi nu e departe de a crede că însuşi soarele a fost aprins în ceruri numai şi numai pentru ca să lumineze graţiile ei. Pe când bărbatul are nevoie de ani întregi spre a se ciopli şi a ajunge la oarecare grad de distingere, femeia în câteva săptămâni se metamorfozează ca prin vărguţa unei zâne şi se apropie de perfecţie. Crisalida se deschide, fluturul iese zburând şi strălucitor la soare.
Dridri, care trăise până atunci în simplitatea unei vieţi lipsite de avere, deveni în curând una din primele dame elegante din Paris. Pe cât era plăcută ca artistă la teatru, cu mai mult încă ea dobândi renume de castelană amabilă în otelul ei. Gustul perfect al toaletelor sale servea de model societăţilor bogate din capitală, încât multe din obiectele de lux purtau numele ei. Aşa, cusătoresele vindeau mantale şi capele à la Chataignez, orfevrii lucrau medalioane Chataignez, caretaşii fabricau cupeuri Chataignez şi culoarea galbenă fu declarată culoare de modă chiar din ziua sărbă torii de la Longchamp.
Dridri avea loji cu anul la Opera Italiană şi la Teatrul Francez; ea asista în avanscene la toate primele reprezentări de piese noi; ea nu lipsea niciodată de la alergările de cai de la Chantilly, şi când un domino elegant intriga cu spirit pe fashionabilii de la foişorul operei celei mari în nopţile de carnaval, toţi se jurau că e Dridri.
În adevăr, nimic nu lipsea eroinei noastre pentru ca să strălucească în toată splendoarea pariziană, căci contele de Farol pusese toată averea lui la picioarele iubitei sale amante, fiind mândru şi fericit de concheta sa. El se credea cu misie de a-i împlini toate capriciurile ei şi prin urmare nu se trecea o zi fără ca să-i aducă noi obiecte de toaletă sau de artă: şaluri, mătăsării, bijuterii, dantele, tablouri etc., etc., astfel încât Dridri îi dase în glumă porecla de contele de Bazar.
Jună, veselă, spirituală, seducătoare în deplină putere a cuvântului, ea avea, lucru lesne de înţeles, un cortegiu foarte numeros de adoratori; puţini însă se bucurau de favoarea de a pătrunde în sanctuarul divinităţii lor, şi aceştia erau numai amicii intimi ai contelui. Dominaţi de un farmec neînvins, ei ar fi părăsit orice adunare aristocrată din cartierul Saint-Germain pentru ca să petreacă seara în saloanele otelului Chataignez şi ar fi schimbat chiar masa lui Luculus pe un supeu animat de spiritul frumoasei artiste. Toţi făceau împrejurul ei un concert de complimente, de suspinuri, de declarări amoroase, încât Dridri îi numea orchestra mea, precum o regină zice curtea mea. Acea denumire era cu atât mai potrivită că vesela copilă atribuise fiecărui din adoratori caracterul unui instrument: aşa, de pildă, unui gros financiar care se lăuda necontenit cu milioanele lui ea-i zicea la grosse caisse; unui marchiz care se făcea că are vedere scurtă, pentru ca să nu salute pe nimeni, ea-i dase porecla de clarinette, clarineta fiind instrumentul favorit al orbilor din Paris; unui lung şi uscat cavaler de Malta, care ofta mereu lângă dânsa, îi lipise titlul comic de flautul fermecat etc. Unul însă dintre ei, un englez din cele mai însemnate familii din Scoţia, lord Arthur B., era mai serios înamorat de Dridri şi totodată mai rezervat în purtarea lui. El locuia în Paris de patru ani, era amicul celebrului lord Seymour, care a fost tipul englezului elegant şi excentric, şi devenise unul din oaspeţii cei mai exacţi ai otelului Chataignez. Fiind În relaţii intime cu contele de Farol, lord Arthur nu lăsa să treacă o zi fără a face vizita sa respectuasă tinerei artiste, mulţumindu-se numai de a o privi în tăcere şi păstrâ nd necontenit o fizionomie demnă şi rece. Dridri îl numise lord Nord.
O singură dată el cercă a pune conversaţia pe calea înflorită a sentimentului, dar găsi calea prea îngustă pentru doi şi se retrase cu prudenţă îndărăt. Era într-o seară din luna lui mai; dra Chataignez se afla în grădină, culcată într-un hamac aninat de doi salcâmi înfloriţi, şi admira efectul lunii asupra frunzelor copacilor. Lord Arthur se puse pe o canapea de bronz şi după câteva minute de contemplare zise:
— Frumoasă seară!
— Frumoasă ca luna care o luminează, răspunse artista.
— Mai frumoasă încă!... frumoasă ca d-voastră! replică lordul cu jumătate de glas.
Dridri privi cu mirare la el şi zise zâmbind:
— Mylord, iată cel întâi compliment ce-mi adresezi de când ne cunoaştem... Are să se schimbe vremea.
— Ba nu, domnişoară, căci de ar fi după dorinţa mea, toate zilele şi nopţile ar fi pentru d-voastră pline de lumină, de fericire, de...
— Şi de ce alta? întrebă copila cu puţină cochetărie.
— De amor! răspunse lord Arthur, făcându-şi curaj.
Dridri căzu pe gânduri; englezul se apropie de dânsa şi-i zise uimit:
— Spuneţi-mi drept, domnişoară, iubiţi pe contele de Farol?
— Contele-i cel mai bun amic al meu.
— Între amicie şi amor distanţa e mare!... însă dacă aş veni şi eu la rândul meu ca toţi ceilalţi să vă spun că vă iubesc, ce mi-aţi răspunde?
— Mylord, am declarat ducelui de Valmont că nu-l pot iubi pentru că-i însurat; am declarat marchizului de Brenis că nu-l pot iubi pentru că-i holtei; am declarat prinţului Osticoff că nu-l pot iubi pentru că-i rus, şi d-tale ţi-aş declara că nu te pot iubi pentru că eşti englez. Eu mă aflu fericită de amicia contelui şi nu doresc nimic mai mult.
— Vă înţeleg, replică lord Arthur cu tristeţe, şi vă mulţumesc de francheţe... Oricare să fie soarta noastră, eu rămân acelaşi către d-voastră, domnişoară, şi vă stimez încă mai mult.
Zicând aceste, lord Arthur sărută mâna artistei şi ieşi din grădină. Rămasă singură, Dridri se simţi pătrunsă de melancolie; un fragment din conversaţia precedentă trecea necontenit ca o fantasmă prin mintea ei: între amicie şi amor distanţa e mare!
„Amorul, gândea copila, amorul! ce să fie această patimă puternică? ce fericire necunoscută mie trebuie să producă în realitate, când chiar pe scenă, în comedii imaginare, ea produce aşa de profundă impresie!“ Şi, tot lăsându-şi cugetarea pe valurile acestei reverii fermecătoare, ea suspină şi începu a cânta încet o romanţă cu refrenul următor:
Amor, amor
Încântător!
Amor, amor,
Te chem cu dor.
O axiomă pretinde că: a vorbi de amor este a face amor. S-ar putea cu drept adăuga că: a cânta amorul este a-l dori!... Tânăra noastră eroină se găsea acum în acea criză sufletească unde femeia simte că-i lipseşte adevărata viaţă a inimii, adevăratul ţel al misiei sale pe pământ, iubirea, coroana femeii!...
Lord Arthur, întorcându-se la otelul său, chemă îndată pe intendentul lui ş-i zise:
— Sir Brown, cum stau trebile contelui de Farol?
— Rău! răspunse Brown. După ordinele ce mi-aţi dat, am luat informări exacte şi am aflat că averea sa este în deficit. Contele a subsemnat mai multe obligaţii ale căror termene sunt expirate şi nu cred să aibă cu ce să le plătească.
— Cumpărat-ai toate biletele sale?
— Am cumpărat pân-acum pentru suma de 368.000 fr.
— Prea bine! Reclamă îndată prin tribunalul de comerţ lichidarea acestei sume, în numele d-tale, şi dacă debitorul va întârzia cu plata, cere închiderea lui la Clichy.
— Bucuros, mylord.
Sir Brown ieşi, iar lord Arthur, aruncându-se pe un divan, zise în sine cu mulţumire: „Sechestrând pe contele, rămâne locul vacant în otelul Chataignez, şi poate să-l ocup eu!“
Parisul e un haos în care se prăbuşesc repede averile cele mai mari, poziţiile sociale cele mai solide; el este un balaur care înghite zilnic mulţime de existenţe tinere şi de reputaţii neatinse. Patrimoniul contelui de Farol, patrimoniu de un milion şi jumătate, se risipi în timp de patru ani, şi deodată gentilomul se trezi ruinat, prigonit de creditori şi ameninţat de a-şi pierde libertatea. Deşteptare grozavă dintr-un vis încântător!
Contele luă pe loc o decidere supremă şi scrise amantei sale:
Iubita mea contesină!
Cunoscând nobleţea inimii tale, nu vreau să-ţi ascund poziţia critică în care am ajuns. Sunt ruinat! Mai mult decât ruinat, sunt falit! căci vânzând tot ce am, nu-mi rămâne cu ce să lichidez datoriile mele... Falit! Aceasta mă disperă, fiind o pată pe numele părinţilor mei!... Două drumuri îmi sunt deschise pentru ca să ies din starea mizerabilă în care am căzut: să mă împuşc sau să mă fac soldat. Ucigându-mă, nu şterg pata; angajându-mă în oaste, am mângâierea de a plăti măcar datoria mea către patrie.
Adio dar, scumpa mea cuntesină!... Chiar în moment plec la Alger ca să intru în armata Africii. Dea Domnul să fiu ucis la cea întâi lovire cu arabii! Am corajul ca să mor şi nu am curajul să-ţi zic adio din viu grai... Adio! Gândurile mele vor fi cu tine până în ultimă oră a vieţii mele... Adio!...
FOSTUL CONTE DE FAROL
Dridri primi acest bilet a doua zi după o masă mare ce dase contele amicilor săi şi în care el se arătase mai vesel decât totdeauna. D-abia copila uimită finise de citit biletul, şi otelul se umplu de oameni ai tribunalului de comerţ, care veneau să aresteze pe contele. Dridri avu prezenţa de spirit a le spune că contele ar fi plecat la Belgia pentru ca să asiste la duelul unui amic al său, şi astfel ea făcu să i se piarză urma. După dânşii se prezentă sir Brown, omul de confienţă al lordului Arthur, şi reclamă suma de 368.000 fr.
— Contele-i absent, îi zise domnişoara Chataignez.
— Vreţi să ziceţi că-i fugit? observă sir Brown.
— Ce te face a crede?
— Contele a fugit pentru că nu mai are mijloace de a solda creditorii lui, şi noi rămânem pe pavea, caliciţi din cauza lui!... Cine ar fi crezut că un gentlemen ca d-lui, cu tradiţii de familie onorabilă, îşi va compromite astfel numele, declarându-se falit, fără a se îngriji de scandalul ce va produce această veste în publicul parizian!...
— Scandalul? . . . strigă copila spăimântată.
— Negreşit, domnişoară. Toate jurnalele au să relateze nu numai ruinarea şi dispariţia contelui, dar şi chipul cum s-a ruinat prin cheltuieli mai presus de averea sa. Vă las a gândi ce comentarii scandaloase au să se publice asupra onorabilităţii contelui. Cel mai puţin la care d-lui se poate aştepta este de a se vedea tratat de cavaler de industrie.
— Sir Brown! ? observă Dridri indignată, nu uita că ai onorul de a vorbi de contele de Farol.
— Mă iertaţi, domnişoară, răspunse Brown, cu umilinţă, mă iertaţi... Poate că în disperarea mea să fi întrebuinţat vreo calificare cam supărătoare pentru domnul conte; însă gândiţi-vă că eu rămân păgubaş de suma considerabilă de 368.000 franci, întreaga starea mea şi a familiei mele!... Aice sir Brown se făcu a plânge, ascunzându-şi ochii cu mâna; apoi, schimbându-şi tactica, el atacă o altă strună, în vreme ce observa pe furiş fizionomia drei Chataignez.
— Ce trăsnet pentru familia contelui! exclamă el pe un ton tragic. Falit! Falit unul din cei mai însemnaţi membri ai aristocraţ iei franceze! Ce durere de moarte mai cu seamă pentru sora d-sale, ducesa de Briennes, care-l iubeşte cu adorare!... Sărmana! când a citi gazetele de mâine va fi în stare să nebunească!...
Dridri simţi un fior rece prin inimă şi, într-un acces de sublimă generozitate, ea întrebă:
— Nu mai rămâne nimic din averea contelui?
— Nimic!... Contele a vândut pe rând moşiile sale şi a aruncat banii pe fereastră cu nepăsarea unui nobil risipitor. . . Singur otelul acesta mai rămâne; însă acesta este înscris pe numele d-voastră şi creditorii nu pot să ridice nici o pretenţie asupră-i... Otelul este proprietatea d-voastră, cu tot ce cuprinde în el, şi d-voastră nu sunteţi responsabilă de nebuniile contelui.
— Te înşeli, sir Brown! replică Dridri. Chiar astăzi eu l-oi scoate la vânzare şi sinetele contelui vor fi toate achitate. D-ta mergi de opreşte orice măsuri ar fi de natură a compromite cât de puţin numele contelui şi liniştea surorii sale. Eu pun garanţie pentru el.
Sir Brown salută pe Dridri cu respect şi se duse îndată să înştiinţeze pe lord Arthur de rezultatul misiei sale; iar Dridri, agitată ca de friguri, se ocupă fără întârziere cu formalităţile vânzării otelului Chataignez. Ea parveni a realiza în puţine zile o sumă considerabilă pe acest imobil şi plăti datoriile contelui. Nobila copilă se desfăcu fără multă mâhnire de luxul princiar în care se deprinsese a trăi de patru ani, dar nu se putu opri de a plânge când se despărţi de Ledy. Săvârşind acest act de sublimă abnegare şi mutându-se într-un apartament din strada Havrului, Dridri trimise contelui de Farol următorul bilet, la Alger:
Iubitul meu conte,
Fii liniştit! onorul d-tale este ferit de orice pată, creditorii d-tale sunt plătiţi. De vreme ce soarta ne-a despărţit pentru totdeauna, îţi trimit un adio de cea mai sinceră amicie şi rog pe Dumnezeu să-ţi păstreze zilele în cariera periculoasă ce ai adoptat ca un adevărat gentilom brav şi onorabil.
Amica d-tale
MARIE-ANGÉLIQIIE CHATAIGNEZ
Contele îi răspunse aceste trei cuvinte: „Mulţumesc, sora mea“.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Să lăsăm acum pe Dridri mulţumită de nobilul ei sacrificiu şi să facem cunoştinţă cu un alt personaj, care a ocupat un loc important în existenţa junei artiste. Vom vedea cum soarta conduce prin un şir de întâmplări extraordinare două fiinţe una către alta şi le face a se întâlni pe calea vieţii.
*
Peste 15 zile Vali priimi următorul răspuns:
Londra, ...1849
Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mâna scriindu-ţi aceste rânduri şi inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sân pentru ca să zboare la tine. Scrisoarea ta iubită e dinaintea mea, dulce, spirituală, plină de simţire, plină de soarele Orientului: ea mi-a adus câteva raze fierbinţi, care au luminat pentru mine cerul întunecat sub care mă aflu de câteva zile, căci nu ştii? Soarta mea bizară m-a adus la Londra!
Îţi închipuieşti, iubitul meu, pe biata Dridri pierdută în negurile Engliterei, tristă, regretând trecutul şi neştiind ce-i pregăteşte viitorul? Oh! pentru ce destinul ne face să gustăm încântările fericirii depline dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna ! pentru ce team întâlnit eu pe tine în viaţa mea dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de a cunoaşte amarul despărţirii!... Dar ce vorbesc de mine, când tot sufletul meu e aproape de Vali? Nu vreau să mai plâng, nu vreau să te mai întristez cu jelaniile mele, nu vrea să mă arăt ochilor tăi altmintere decât cum m-ai cunoscut, veselă şi râzătoare.
Ce voiaj încântător am făcut în compania ta pe Marea Mediterană, pe la Napoli, pe la Malta, pe la Smirna, pe Bosfor, prin toate acele locuri dezmierdate de razele soarelui, unde viaţa cu tine ar fi atât de dulce!... Viaţa cu tine!... iar mi se umplu ochii de lacrimi...
Napoli! ai văzut Napoli, dragul meu, şi ai avut curajul să te duci mai înainte?... Eu, în zilele mele de splendoare, am cunoscut pe un nobil napolitan, contele Giuseppe Morri, care era foarte îngâmfat de frumuseţea lui şi repeta necontenit faimosul proverb: Vedi Napoli, e poi Mori. El îmi spunea că luna din patria lui e mai caldă şi mai luminoasă decât soarele Parisului. Aşa să fie?
Ai observat, iubite Vali, cât mă preocup de soare? De când neam despărţit îmi e tot frig şi am căpătat nostalgia soarelui, mai cu seamă aice, în Londra, unde el este înlocuit prin gazul fanarelor. Ce oraş trist e Londra! Ce naţie maşinală, ce obiceiuri diferite de-ale noastre! Aice veselia pare o importaţie străină, căci singurii oameni care se aud grăind şi râzând pe străzi sunt francezi. Englezii nu se primblă, ci toţi aleargă după trebi, cu gândul la bani şi urmând preceptul lor favorit Times is monney, căci englezii au monetizat chiar şi timpul. Aice e locul contrasturilor celor mai exagerate, al bogăţiei fabuloase şi al mizeriei sordite; aristocraţia se arată la Hyde-Parc în carete strălucite cu câte doi lachei pudruiţi îndărăt, şi săracii cu picioarele goale sunt înveliţi în nişte rufe peticoase, care întrec mantaua arlechinului prin împestriţarea lor.
Am văzut într-o dimineaţă de la ferestrele mele măturătorii străzilor în frace, dar ce frace! şi femeile lor cu şaluri şi capele, dar ce capele, ce şaluri!... Am crezut că fac un vis fantastic şi că asist la carnavalul mizeriei. Însăşi atmosfera umedă şi plină de fum de cărbune de pământ părea că plânge de mila lor, stropindu-i cu lacrimi... de cerneală.
Iată, iubitul meu, în ce iad sunt exilată eu, vesela ta Dridri, care n-a mai râs de când a rămas singură... Îţi aduci aminte de râsetele noastre nebuneşti din Paris? Răsunetul lor depărtat vine câteodată de mă trezeşte din somn; atunci deschid ochii, te caut împrejurul meu cu o dulce bătaie de inimă... dar a fost un vis — şi eu cad suspinând cu capul pe perne...
Am întrerupt această scrisoare în timp de câteva ore pentru ca să mă liniştesc şi să-ţi pot spune pentru ce mă găsesc la Londra, însă înainte vin să te sărut ca o soră şi să reclam indulgenţa ta.
Acum ascultă:
Zece zile în urma plecării tale, lord F. se prezentă la mine şi îmi zise:
— Domnişoară, iată trei ani de când te cunosc, trei ani de când te iubesc, trei ani de când aştept să pierzi ura ce ai în contra englezilor. Când locuiai în otelul d-tale, ai respins propunerile mele sub cuvânt că erai fericită de amicia contelui şi că nu doreai nimica mai mult. Amicia contelui ţinu cât averea lui, şi într-o zi el dispăru, atrăgându-te în ruina lui.
— Te înşeli, mylord, i-am răspuns.
— Ştiu, replică lordul, că singură ai sacrificat tot ce era a d-tale pentru ca să scăpi numele contelui de pata de falit. Ai făcut un act sublim, dar şi o nebunie totodată, şi astfel ai răsturnat toate planurile mele.
— Ce planuri?
— Contele fiind un obstacol între d-ta şi mine, am cătat să-l înlăturez şi am contribuit mult la ruina contelui, îdemnându-l la cheltuieli mai presus de averea lui... Nu te indigna, domnişoară, căci am o scuză triumfantă în amorul ce mi-ai inspirat din ziua cum team văzut. Aice, lordul tăcu puţin, plecând capul cu tristeţe, şi apoi continuă:
— Soarta mea e amară şi neînţeleasă!... Sunt tânăr, am o avere colosală, fac parte din aristocraţia cea mai înaltă a Engliterei, sunt membru al Parlamentului şi cu toate acestea nu am nici destul merit, nici destulă elocvenţă pentru ca să înduplec în favorul meu inima unei copile! Mărturisesc, domnişoară, că merit măcar de-a fi jelit... După dispariţia contelui ai rămas singură şi te-ai mutat în strada Havrului, unde ocupai un apartament modest. M-am prezentat şi atuncea dinaintea d-tale şi ţi-am oferit un otel mult mai luxos decât acel ce ocupaseşi, punând toată averea mea la picioarele d-tale. Îţi aduci aminte cuvintele ce mi-ai răspuns? Mie îmi stau înfipte în inimă ca nişte pumnale: „Prea târziu, mylord, mi-ai zis cu o zâmbire graţioasă, dar crudă; acum cunosc distanţa care există între amicie şi amor!“
Lord F. îngălbeni şi urmă cu glasul uimit:
— În adevăr, nenorocirea care mă prigoneşte făcu şi astă dată ca să vin prea târziu; un străin emigrat din ţara lui ştiuse să găsească calea inimii d-tale!... Îl iubeai cum iubeşte o femeie pentru întâia oară în viaţa ei, cu abnegare, cu credinţă, cu toate iluziile tinereţii. El însă te iubea cum meritai să fii iubită?
— De mă iubea Vali? am zis, sculându-mă în picioare. Priveşte în ochii mei, mylord, dacă vrei să te convingi cât am fost de iubită!
— Nu mă îndoiesc, răspunse lord F., că îi daseşi toată inima, şi tocmai aceasta m-a desperat mai mult atunce. Îmi fusese cu putinţă să ruinez o avere ca a contelui pentru ca să te despart de el, dar nici Dumnezeu nu ar fi putut să risipească comorile de dragoste ce se dezveliseră în sufletul d-tale... şi însă trebuia să fii a mea, căci mintea şi viaţa îmi erau în pericol; trebuia să fac pe dl Vali a părăsi Parisul!
— Cum, mylord, ai avut cruzimea să contribui la plecarea lui Vali ? am strigat cu indignaţie.
— Te rog, domnişoară, linişteşte-te şi mă ascultă până la sfârşit... Dl Vali era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească. Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui la dezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit prin toate chipurile a pregăti opinia publică în favorul românilor; câţiva amici ai mei au luat cuvântul în Parlament pentru ca să silească pe minister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatetor, şi nu am părăsit Londra până ce nu am văzut nota guvernului englez către ţarul Neculai plecând de la Foring Office... Acum un nou prinţ este ales în Moldova, el a şi deschis hotarele ţării emigranţilor din străinătate şi dl Vali a plecat ca toţi ceilalţi moldoveni în patria sa. Astfel şi d-lui este fericit de a-şi revedea parinţii, şi eu sunt fericit de a te revedea iarăşi singură.
— Însă eu, mylord, eu mai pot fi vreodată fericită? am zis năbuşindu-mi lacrimile.
— D-ta, Dridri, eşti jună, ai cunoscut toate încântările amorului, ai gustat din cupa fericirii lumeşti şi poţi să-ţi încununi viaţa prin un act de generozitate îngerească contribuind la realizarea dorinţelor unui om care te iubeşte de trei ani... Ascultă-mă, te rog, fără a mă întrerupe; dl Vali e dus din Paris şi negreşit pierdut pentru d-ta. El este chemat a juca un rol oarecare în patria lui, a prinde rădăcină în ea, a se însura poate... dar, a se însura, căci e tânăr şi prin urmare supus la furtunile vieţii... Care este perspectiva ce se desfăşoară dinaintea d-tale? Singurătatea şi jelirea? Perspectiva e tristă şi eu te iubesc prea mult pentru ca să nu cerc tot în lume spre a te feri de un asemene viitor...
Aice lord F. se apropie de mine, îmi luă mâna şi îmi zise cu multă simpatie:
— Dridri, vrei să scapi de singurătate? Vrei să cunoşti nemărginita mulţumire de a ferici zilele unui om onorabil?... Dridri, vrei să fii soţia mea?... dar, soţia mea legitimă!... Zi un cuvânt, şi în curând te vei numi ledy F. Iţi cunosc calităţile inimii şi ştiu cât eşti de demnă a intra cu fruntea naltă în societatea cea mai respectabilă... Înţeleg că propunerea mea te surprinde şi că ai poate nevoie să consulţi pe... Ei bine... fie!... Îţi dau timpul necesar ca să te gândeşti, şi, pentru ca să te las cu totul liberă în deciderea ce vei lua, eu plec astăzi la Londra. Acolo te va aştepta un apartament în casa unei dame respectabile, care m-a crescut de mic... Când te-i hotărî să-mi acordezi graţia pe care ţi-o cer, vei trece Manşa şi vei veni la Londra; eu voi merge în toate zilele la Miss Howard ca să cercetez dacă ai sosit şi să-ţi aduc coroana de ducesă...
Zicând aceste cuvinte, lord F. îmi sărută mâna şi se duse, lăsândumă sub o impresie adâncă!... Scumpul meu Vali! Am luptat cu mine două săptămâni de-a rândul, în sperare că voi primi de la tine vreun răvaş care să-mi vestească întoarcerea ta la Paris, dar, în fine, pierzând orice sperare şi văzându-mă ameninţată de a cădea, ca multe din cunoştinţele mele, în valurile unei vieţi zvânturate spre a învinge zilnicele nevoi, mi-am pus mâna pe inimă, zicându-ţi ţie, amicul meu, un adio dureros şi iată-mă-s la Londra.
Lord F. face acum pregătirile necesare pentru cununia noastră. În ziua când vom fi uniţi, vom pleca împreună ca să ne aşezăm în Italia... Iată, scumpul meu, tot adevărul!... Acum, cu lacrimile-n ochi, vin să te rog ca să-mi răspunzi: bine sau rău am făcut? Oricum să fie însă, sufletul meu va fi în veci cu tine, Vali, tu, care mi-ai dat cea mai mare fericire pe pământ.
Adio, iubitul meu, adio! Permite-mi în viitor ca să am, ca în trecut, un loc cât de mic in inima ta... O, Vali ! O! dragul meu, nu mai văd ce scriu, lacrimile mă înăduşă. .. Adio... Scrie-mi... Îţi dau ultima mea sărutare şi pun tot sufletul meu în ea.
Constantinopol, 1849
Scumpa mea Dridri, ţi-am promis să-ţi fac descrierea călătoriei mele până la Constantinopol, şi dacă m-aş asculta, ţi-aş trimite un volum întreg, astfel mă simt fericit de a convorbi cu tine. Îmi pare că eşti lângă mine, cu gentileţea ta de veselă păsărică; îmi pare că te văd zâmbind cu oarecare maliţiozitate în vreme ce-ţi povestesc cele ce-am făcut şi văzut de când am plecat din Paris; îmi pare că aud glasul tău mult iubit aplicându-mi proverbul francez: A beau mentir qui vient de loin. Cu toate aceste, încep mai întâi a te săruta, apoi te iau pe genunchi, ca pe un copil zburdalnic, şi îţi promit o lungă şi frumoasă poveste, dacă îi fi cuminte“.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
