Vasile Alecsandri

Emmi

Când glasul Providenţii te-a rechemat în ceruri,
Ca să măreşti podoaba cereştilor misteruri,

O! fiică a Moldovei! o, suflet îngeresc!
O! floare trecătoare pe plaiul pământesc!

În ora de pe urmă a vieţuirei tale,
In mijlocul acelor ce te plângeau cu jale,

Tu, blândă radioasă, cu zâmbetul senin.
Primblând asupra lumei un ochi frumos şi lin,

Ai zis: „Eu plec, adio, pe calea veciniciei,
Dar vreau a fi cântată in limba armoniei.”

Ş-atunci, pe pragul morţii, la mine ai gândit,
La mine, ce duc jalea acelor ce-au murit!...

O, dar, voi spune lumii cât fost-ai de frumoasă,
Iubită, iubitoare şi dulce şi duioasă!

Ce inimă-ngerească bătea în sânul tău!
Cum alinai c-un zâmbet amarul cel mai greu!

Cum dulcea ta privire era încântătoare,
Ca-n viforile iernii o zi de dulce soare,

Şi lumea va- nţelege că tu, spre cerul sfânt.
De mult erai menită să zbori de pe pământ!

O, soartă, lege crudă! o, taină-ngrozitoare!
De ce lumina pere? de ce copilul moare?

De ce în omenire aşa multe jăliri,
Ş-aşa de trecătoare, de scurte fericiri?

De ce să cadă crinul în zarea dimineţii?
De ce să moară Emmi în floarea tinereţii?

Lipsea Dumnezeu oare de ingeri lucitori?
Lipsea cerul de raze, de stele şi de flori?

Nu! însă tu, alb inger, aveai nalta menire
S-arăţi că trista moarte e pas la nemurire,

Că-n ora de pe urmă un suflet înzeit
Priveşte fără spaimă l-al vieţii asfinţit.

Şi că o frunte albă păstrează, ca în viaţă,
Frumseţa-i răpitoare chiar sub a morţii gheaţă...

O! fiică a Moldovei! trecut-ai ca un vis,
Şi raiul nemurirei în sânu-i te-a închis;

Dar câte flori frumoase răsar pe-a noastră cale,
Ne amintesc de tine şi ne cuprind de jale!

Şi câte păsărele cu dulce glasul lor
Şoptesc de blânda Emmi şi ne pătrund de dor!

Iaşi.