| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Inelul şi năframa
I
Fost-au, fost un crăişor
Tinerel, mândru fecior
Cum e bradul codrilor
Sus, pe vârful munţilor.
De soţie şi-a luat
O copilă din cel sat,
Copiliţă româncuţă,
Toţi vecinilor drăguţă:
Cu chip dulce luminos,
Cu trup gingaş mlădios
Cum e floarea câmpului
În lumina soarelui.
Iată lui că i-a sosit
Carte mare de pornit
La tabără de ieşit.
El în suflet s-a mâhnit
Şi din gură a grăit:
„Draga mea, sufletul meu,
Ţine tu inelul meu,
Pune-l în degetul tău.
Când inelu-a rugini
Să ştii, dragă, c-oi muri!1
„De mă laşi plângând acasă,
Na-ţi năframa de matasă
Pe margini cu aur trasă.
Aurul când s-a topi,
Să ştii, frate, c-oi muri!"
II
El pe cal a-ncălecat
Şi pe drum a apucat.
Mers-a el pân' la un loc
Ş-a aprins un mare foc
În mijlocul codrului,
La fântâna corbului.
Mâna-n sân el şi-o băga,
La năframă se uita...
Inima-i se despica!
„Dragii mei, ostaşii mei,
Puişori viteji de zmei!
Staţi pe loc de ospătaţi
Şi la umbră vă culcaţi.
Eu sunt gata de plecat,
Acasă că mi-am uitat
Paloşul cel rotilat
Pe-o masă verde-aruncat".
Îndărăt el a pornit,
C-un voinic s-a întâlnit,
C-un voinic cu calul mic:
„Noroc bun, tânăr voinic!
Ce veste, de unde vii?"
„Dacă vrei, Doamne, s-o ştii,
De altul poate-ar fi bine,
Dar e rău ş-amar de tine!
Tatăl tău că s-a sculat,
Ţara-ntreagă ne-a călcat
Pân' ce mândra ţi-a aflat
Şi pe dâns-a aruncat
Într-un tău adânc şi lat!"
„Na, voinice, calul meu
Să mi-l duci la tatăl meu.
De-a-ntreba unde sunt eu,
Tu să-i spui că eu m-am dus
Pe malul apei, în sus
Şi că-n apă m-am zvârlit
La copila ce-am iubit."
III
Tatăl său ţar-a sculat,
Tău-ntreg de l-a secat
Şi copiii şi-a aflat
Amândoi îmbrăţişaţi,
Pe nisip galben culcaţi,
Amândoi senini la faţă
De păreau că sunt în viaţă.
Atunci craiul s-a căit,
În mătase i-a-nvelit
Şi-n biserică i-a dus
Şi-n două racle i-a pus,
Racle mândre-mpărăteşti
Purtând semne latineşti.2
Şi pe dânsul l-a zidit
În altar, la răsărit,
Pe ea-n tindă l-asfinţit!
Iar din el, frate,-a ieşit
Un brad verde, cătinat,
Pe biserică plecat.
Şi din ea o viişoară
Înflorită, mlădioară
Ce din zori şi până-n seară
Pe biserică s-a-ntins
Şi cu bradul s-au cuprins!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Tună, Doamne, şi trăsneşte,
Tună-n cine despărţeşte
Dulcea dragoste-nfocată
De-un fecior şi de o fată.
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea I: Legende-balade cântece bătrâneşti, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. În poveştile, în legendele şi în baladele româneşti se găsesc o mulţime de idei poetice şi de imagini răpitoare, precum inelul ce rugineşte şi aurul năframei ce se topeşte în ajunul morţii unui om. Pe lângă minunile din poveşti: palate de cristal zidite pe munţi de oţel, copaci crescuţi până în nouri şi purtând în vârful lor cuib de zână, herghelii de cai sălbatici ce ies noaptea din sânul mărilor ca să pască poienele codrilor, păsări măiestre ce aduc veşti de pe ceea lume, pajuri uriaşe ale căror cuiburi sunt în fundul pământului, zmei ce răpesc fetele de împăraţi, şerpi mari ce stau culcaţi pe paturi de pietre scumpe, iarba-fierului care deschide zăvoarele cetăţilor, iarba-şarpelui ce învie morţii vindecându-le rănile, poduri de argint, cu copaci de aur în care cresc mere de rubin şi cântă păsări de briliant etc., etc. găsim mere de aur care, aruncate jos, se prefac în palate împărăteşti, furci de argint care torc singure, piatra de teacă a sfintei Miercuri, peria sfintei Joi şi ştergarul sfintei Vineri, date de tustrele tânărului Făt-Frumos ca să-i fie de ajutor când l-ar ajunge zmeii. Piatra de teacă aruncată în calea zmeilor se schimbă într-o stâncă naltă până la cer, peria într-un codru des în care nici vântul nu răzbate, ştergarul într-o mare lungă şi lată ca faţa pământului. Zmeii trebuie să macine stânca, să doboare codrii şi să soarbă apele mării pentru ca să ajungă pe Făt-Frumos.
În numărul semnelor considerate de români ca prevestiri de moarte, mai sunt şi căderea stelelor, cântecul cucuvăii, urletul câinilor, arătări de năluce, pocnirea lemnului icoanelor din casă, stătutul cailor pe loc când au a pleca la drum etc.
2. Adică inscripţie cu litere latine, precum se obişnuieşte pe sarcofaguri.
O variantă a legendei sună aşa:
Trecu toată primăvara,
Trecu pe urmă şi vara,
Inelul nu ruginea,
Nici năframa nu roşea,
C-amândoi erau în viaţă,
Ea cu lacrime pe faţă,
El cu arma la război,
Şi se doreau amândoi.
Iată că-ntr-o dimineaţă,
Într-o zi cu neagră ceaţă,
Mândruliţa se scula,
Faţa albă îşi spăla,
La icoane se-nchina,
Ş-apoi la inel căta.
Dar inelu-i ruginit!
„Vai! drăguţul mi-a murit
Vorba bine nu sfârşea
Şi de cale se gătea,
Pe-un cal ager s-arunca
Şi la tabără pleca.
Calul zboară ca şi vântul
De cutrieră pământul.
Şi când toaca-n cer toca,
Ea prin tabără umbla,
Tot pe dragul ei căta,
Şi-l găsea sărmanul mort,
Întins veşted sub un cort.
Ea năframa şi-o lua,
De trei ori o săruta,
Capul, faţa-şi învelea
Şi pe loc moartă cădea.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
