| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Maghiara1
Cu ce jale, ce amar
Plâng doi ochi peste hotar!
Cât se bate, cât suspină
O inimă de dor plină
Colo-n ţara cea vecină!
Mândri-s ochii ca din rai,
Dulci ca soarele din mai.
Inima e mândră iară,
Căci ea saltă ca o fiară
În sân falnic de Maghiară.
De-ai fi pasăre sau vânt,
S-alergi lumea pe pământ,
Ca maghiara scumpă floare
N-ai vedea lucind la soare,
Nici în luncă, la răcoare!
Alb i-e sânul, dulce crin,
Dar hrăneşte-amar suspin!
Negri-s ochii, cu văpaie,
Dar pe faţa ei bălaie
Se topesc ca nori de ploaie,
Căci un Domn Român vestit
Peste munţi a năvălit
Ş-a luat cu vitejie
Multe suflete-n robie
Şi maghiari nemeşi o mie!
A plecat Domnul Român!
Robii după-al lor stăpân
Au ieşit plângând din ţară
Ş-a rămas trista Maghiară
Cu ochi plânşi, cu jale-amară!
De trei zile plânge-acum!
De trei zile cată-n drum,
Dar nimică nu zăreşte,
Căci iubitul ce jeleşte
Pe drum nici că se iveşte!
Unde-i mândrul tău iubit?
În ce cale-i rătăcit?
Unde-i, Doamne! de nu vine
De trei zile lângă tine?
Cine-a spune unde-i, cine?
Vai! cu jale, cu amar
Plânge el peste hotar!
Ca şi tine el suspină
Cu inima de dor plină
Colo-n ţara cea vecină!
Iar de vrei tu să-l mai vezi,
Peste munţi să te repezi
Într-a Zimbrului Domnie,
Unde zac mulţi în robie,
Şi maghiari nemeşi o mie.
Peste codri, peste munţi,
Peste ape fără punţi,
Unde-s florile frumoase,
Unde-s fetele voioase,
Unde-s doinele duioase.
Să te duci spre răsărit,
La cel loc nebiruit
Unde-s paloşele crunte,
Unde cresc stejari la munte,
Unde nasc voinici de frunte!...
Iată-n zori c-a şi plecat
Pe-un cal alb ne-ncălecat
Maghiarina, mândra fată,
În bărbat mândru schimbată
Şi cu paloş înarmată.
De-ai fi pasăre sau vânt
N-ai ajunge-o pe pământ,
Căci ca vântul ea nu zboară,
Nici ca pasărea uşoară!
Dar ca dorul ce omoară!
Şesuri, văi, norii din cer
În urmă-i departe pier.
Cine-o vede, o zăreşte
Ca o stea care luceşte
Şi-n văzduh se mistuieşte.
În codri merei pustii
Unde urlă fiare mii,
A intrat fata voinică
Şi se duce fără frică
Pe-o strâmtoare de potică.
Umbra nopţii s-a lăţit,
Groaza-n lume s-a pornit,
Vântul suflă, vâjâieşte,
Codrul urlă, clocoteşte,
Tunetul în cer vuieşte.
Dar ea-ndeamnă tot mereu
Calul ce răsuflă greu
Şi mult drum în urmă-i lasă;
Că cine doru-l apasă,
De furtuni cereşti nu-i pasă!
Iată-a sosit în ceas rău
Pe malul unui pârău,
Pârău mic şi fără nume
Ce curgea tainic în lume,
Printre flori revărsând spume.
"Hai, voinice, la cel mal"
— Zis-a fata către cal, —
Dar pe loc calul s-opreşte,
În pământ ochii ţinteşte
Şi cu groază sforăieşte.
Haideţi, hai cu Dumnezeu
Să găsim pe dragul meu,
Că de mult amar de vreme
După el sufletu-mi geme!
Hai, voinice, nu te teme...
Calul trist a rânchezat
Şi-n pârău năvală-a dat.
Apa-i crudă ca o fiară!...
Iar pe mal din unde-afară
N-a ieşit biata Maghiară!
Când luci lumina-n zori,
Zăcea trupu-i printre flori,
Lângă malul alb de spume...
Şi de-atunci pârău-n lume
Poartă-al Maghiarinei nume.
1843, Slatina
Note
1. În munţii Slatinei curge un pârău mic ce se numeşte Maghiarniţa. Legenda poporală spune că numele lui se trage de la întâmplarea descrisă în aceasta baladă.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
