Editura Global Info / Literatură

Vasile Alecsandri

O primblare la munţi

De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpuşneanul şi, aflând că se găsea la mănăstirea Pângăraţi, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărăşit de doi tineri poeţi şi de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puţin poet, se îngriji de viitor şi luă cu el doi harbuji groşi ca cei de Bender şi o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deşănţate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredinţă că, în privirea mulţumirilor trupeşti, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.

Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui, plini de veselie şi de sperare, şi, grămădiţi ca vai de noi! într-o brişcă de Braşov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede şi de albastru, priveliştea în toate părţile se arăta atât de veselă şi măreaţă, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!... În ceasul acela nimeni dintre noi nu şi-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deşi zdruncinăturile briştii se înmulţeau cu cât ea se înainta pe pietrişul drumului de pe malul Bistriţei, cu atât creştea şi mulţumirea noastră.

Convorbirea noastră se putea asemăna fără greşeală cu un sabaş jidovesc: toţi vorbeam deodată făr-a mai aştepta răspuns şi toţi ne porneam delaolaltă la râs ca nişte nebuni, unul într-o notă scârţâitoare, altul cu un ton de bas-taille¹, un al treilea imitând ruladele oarecărei demoazele vădane ce are obicei a cânta prin adunări. Românii ce întâlneam stau în drum şi se uitau la noi, făcându-şi cruce, iar unii, luând pildă fără voie, trânteau nişte hohote de se răsuna câmpul. Acest lucru îmi aduse aminte de un provincial cu frica lui Dumnezeu, care, fiind întrebat la teatru de ce râdea mai tare decât toţi, de vreme ce nu înţelegea nimic, el răspunse cu nevinovăţie că râdea de râsul celorlalţi şi mai ales pentru că plătise zece lei.

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârşit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi şi se pref[...]ncet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încânta urechile îngereşti, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert drăcesc. Unul din noi suspina cu duioşie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul şi voinicescul cântec al lui Bujor: frunză verde de năgară; al treilea şuiera ca o mierlă un valţ şfăbesc şi al patrulea striga în gura mare corul dracilor din opera Robert diavolul². Această armonie, alcătuită din atâte armonii deosebite, înforma un soi de dihanie muzicală, vrednică de însemnat în analele cacofoniei.

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot şi din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriţei. Atunci, ca şi când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră şi se făcu între noi o adâncă tăcere. Câteva feţe schimbau feţe, căci Bistriţa clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârşim concertul; valurile se izbeau cu repejune turbată asupra roţilor şi clătinau trăsura ca cu o mână de uriaş; fieştecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brişca, mai ales că malul era cam departe şi bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roţile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu ţipetele şi cu biciul, şi Bistriţa se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Ştiu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

Iată-ne pe mal dincolo; slavă Domnului! am scăpat; pare că ne răsuflăm mai lesne. Ne oprim puţin ca să se răsufle şi caii şi să ne aprindem ţigările. Următoarea convorbire naşte între noi:

— Măi, măi, grozavă-i Bistriţa!

— Repede apă!

— Frică v-a fost?

— Frică? Nicidecum.

— Dar pare că eraţi schimbaţi la faţă.

— N-ai văzut bine.

Pas de nu te încrede după aceasta că graiul a fost dat omului ca să-şi răstălmăcească gândul!

Ne pornirăm peste un sfert, aruncând câte o căutătură posomorâtă locului pe unde trecusem, şi ajunserăm în curând la alt vad, mai mic; însă în tot drumul acesta, ce se întinde pe malul drept al Bistriţei şi care trece prin satul numit Vaduri, ne-am arătat mult mai cuminţi în faptă şi în vorbă. Fieştecare grăia pe rând, povestind câte o întâmplare tristă sau grozavă, în care apa juca rolul cel mai însemnat. Câte înecări am ştiut, toate s-au istorisit cu un talent deosebit, mai ales că suvenirul Bistriţei era încă viu.

Acel al doilea vad l-am trecut cu o nepăsare eroică, fiindcă acum ne deprinseserăm cu primejdiile. Omul se deprinde cu toate lucrurile în lume. Cei mai vestiţi eroi au simţit un ce care semăna cu frica la cele întâi bătălii; în urmare, ni se poate ierta neliniştirea care ne-a cuprins la cea întâi luptă a noastră cu o apă atât de înşelătoare ca Bistriţa, mai ales că acea mică tulburare nu ne-a oprit nicidecum de a admira mai târziu frumosul şi măreţul apus al soarelui. Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toţi, până şi pe judecător; căci priveliştea era vrednică de a încânta sufletele cele mai adormite şi vrăjmaşii cei mai aprigi ai naturii. În dreapta noastră un lanţ de munţi, printre care Scăricica se înălţa cu mândrie; în stânga alt lanţ de dealuri îmbrăcate cu tufari sălbatici; în urmă-ne, ca o strajă depărtată, Pietricica, ce pare că păzeşte târgul Pietrei, culcat la picioarele ei; în faţa noastră, un amfiteatru de alţi munţi acoperiţi cu brazi nalţi, care se zugrăveau ca o armie întreagă pe cerul înflăcărat de razele cele de pe urmă ale soarelui. Din toate părţile tot înălţimi, şi înălţimi adevărate, care te fac şi mai mic decât eşti şi la care trebuie să te uiţi cu capul gol, pentru că-ţi cade căciula de la sineşi. Cum să nu se mire cineva! Cum să nu i se aprindă închipuirea!

Noi, în ciuda celor ce se fac că nimic în lume nu poate fi destul de frumos pentru ei, noi, zic, am găsit o mare mulţumire la privirea acelor locuri măreţe şi negreşit am strigat: mari sunt minunile tale, Doamne! dacă nu ne-am fi adus aminte tocmai atunci de un străin care, văzând şlicul unui logofăt mare, a zis tot acele cuvinte.

Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, şi noi începuserăm a simţi oarecare dureri prin şolduri, când sosirăm la Pângăraţi³. Preacuviosul egumen acestei vechi mănăstiri, om verde de trup şi de suflet, ne primi cu o bucurie şi cu o bunătate ce îi câştigară îndată dragostea şi respectul nostru. De-abia ne aşezaserăm în casă pe un pat lung, şi îndată ni se înfăţişă un frate purtând o tablă încărcată de chisele cu dulceţuri şi de pahare cu apă rece. Atunci, tuspatru am zis într-un glas: binecuvântat să fie în toate veacurile acel om înţelept care a introdus în ţara noastră un obicei atât de dulce şi răcoritor! Dulceţurile, cafeaua (în felegene) şi ciubucul turcesc alcătuiesc o treime nedespărţită, care în toate întâmplările vieţii aduce mulţumire trupului şi mângâiere sufletului!

După ce sfârşirăm cu toată pompa cuvenită ceremonia numitei treimi, ne aduserăm aminte de ţelul primblării noastre şi îndată am rugat pe sf.-sa egumenul să ne arate portretul lui Alexandru vodă Lăpuşneanul.

— Acea icoană — ne răspunse sf.-sa — a fost ridicată de-aici şi dusă la mănăstirea Slatina, ce este zidită tot de acel domn.

Cuvintele aceste îmi pricinuiră o tulburare întocmai ca şi când mi-ar fi picat pe cap vreun fes din cele patru care împodobesc turnurile Mitropoliei! Vrui să vorbesc, în zadar!... glasul mi se tăiase. După atâte osteneli şi primejdii, să-mi văd deodată toată dorinţa nimicită! Nu, nu-mi rămânea altă de făcut decât să... ies în cerdac, ca să mă răcoresc.

Cerul era senin; câteva stele luceau deasupra bisericii şi unele se iveau printre copacii ce acopereau vârful munţilor. O tăcere înfricoşată domnea în toată mănăstirea şi numai din vreme în vreme se auzea în vale urletul unui câine din sat sau ţipete sperioase ale unei bufniţe ascunse în râsipuri. Mă pusei pe gânduri. Câte idei triste şi vesele trecură în câteva minute prin minte-mi! câte năluci se arătară ochilor mei şi se pierdură în întunericul depărtării!...

Tovarăşii mei veniră după mine în cerdac; visul ce mă îngâna se şterse şi ne duserăm cu toţii să vizităm chiliile călugărilor.

Ne îndreptarăm prin întuneric spre o ferestruică de-abia luminată ce se zărea în şirul chiliilor de lemn⁴; cu cât însă ne apropiam de ea, ni se părea că auzeam un soi de geamăt slab, care se prefăcu la urmă într-o psalmodie tristă şi monotonă. Aprinşi de curiozitate, ne agăţarăm ca mâţele pe o scară ce se îndoia scârţâind sub picioarele noastre şi ne găsirăm deodată cu toţii înşiraţi pe un dulap îngust ce slujea de cerdac pe dinaintea acelor chilii. Poziţia noastră era cu atât mai ciudată că trebuia să călcăm prin întuneric, lipindu-ne cu mâinile şi cu trupul de zid, făr-a şti unde punem piciorul; şi dacă pierdeam cât de puţin cumpăneala, negreşit că am fi făcut până jos un salto mortale foarte vătămător capetelor noastre; în sfârşit, găsind o uşă deschisă lângă noi, am dat năvală înlăuntru, făr-a mai zice după obicei: blagosloveşte, părinte.

Călugărul ce şedea în acea chilie era un om ca de şaizeci de ani, cu barba albă şi lungă până la brâu; el ţinea într-o mână o psaltichie veche şi afumată, şi în cealaltă, o pereche de metanii de lână neagră. Faţa lui brăzduită de vreme şi de patimi vădea în el un suflet ce a fost tulburat de dureri; însă în toată persoana lui era zugrăvită o sfinţenie măreaţă ce îi da un aer de profet.

Un pat de scânduri acoperit cu o cergă roasă, un scaun cu trei picioare şi o masă pe care se vedea o cruce săpată de lemn, două prescuri şi un ceaslov alcătuiau tot mobilierul acelei chilii luminate de razele unui mic jăratic şi ale unei mici lumânări de ceară galbenă. Însă lucrul cel mai curios de însemnat în acel simplu locaş era un pistol vechi şi ruginit ce sta spânzurat la perete deasupra patului. Îl luai în mână, mă uitai la el cu mirare şi nu mă putui opri de a râde, întrebând pe călugăr dacă ţinea acea armă pentru tâlhari? Călugărul se posomorî şi îmi răspunse cu glasul schimbat:

— Ba nu, fiule, nu-l ţin pentru tâlhari, pentru că tâlharii n-au ce căuta la mine; dar îl păstrez ca un lucru ce a pricinuit toată nenorocirea vieţii mele!

Auzind aceste cuvinte, ne-am apropiat toţi de călugăr. El îşi lăsase capul pe piept, şi două lacrimi îi curgeau pe obraz. L-am rugat să ne tălmăcească vorbele lui, şi el, după o scurtă tăcere, îşi scutură capul ca să alunge ideile triste şi zise:

— Acum or fi mai douăzeci şi doi de ani, pe vremea când au intrat turcii în Moldova ca să dea goană volintirilor⁵, eu eram vânător de munte şi pot zice fără fală că în tot ocolul Bistriţei nu se găsea alt român mai verde şi alt chitaş mai sigur decât mine. Atunci să mă fi văzut când mă iveam pe vârful unui munte cu pletele-n vânt, cu pieptul gol, cu faţa rumenă şi cu durda pe umeri! Toţi care mă cunoşteau nu mă chemau altfel decât Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor. Atunci să mă fi văzut când dam de urma unui cerb, sau a unui urs, cum săream din stâncă în stâncă, pe la guri de prăpăstii adânci; cum intram singur fără frică în vizunia fiarelor sălbatice. Acum însă nu sunt de nimică; capul mi s-a făcut alb, puterile mi-au slăbit şi aştept moartea din zi în zi, din ceas în ceas. Facă-se-n voia Domnului! Călugărul îşi făcu cruce. La 1821 eu mă însurasem şi trăiam mulţumit de soarta mea. Nevasta-mi era cea mai frumoasă femeie de la munte; pare că o văd încă, după atâţia amari de ani, cu părul ei negru ca pana corbului şi lung pân' la călcâie, cu ochii săi muri şi veseli, cu faţa ei albă, cu trupul său nalt şi mlădios. Sărmana Elenuţă, sărmana Elenuţă!... cum îi râdeau ochii când mă zărea pe deal, întorcându-mă acasă cu vânatul de-a umeri! cum alerga ea degrabă înainte-mi ca o pasăre voioasă! cât îmi creştea mie inima-n piept auzind glasul ei! Dumnezeu s-o ierte, căci bune zile am petrecut cât am trăit cu dânsa.

Călugărul, zicând aceste, ţinti ochii în jos şi stătu puţin afundat în gânduri; tot trupul lui părea împietrit; numai buzele i se mişcau, şi, din vreme în vreme, pronunţa cu un glas slab: ,,bune zile, bune zile". În sfârşit, el se trezi şi sări deodată pe picioare, tulburat, aprins; părul i se zburlise pe cap, mâinile-i tremurau, muşchii obrazului i se încordaseră.

— Într-o zi, răcni călugărul, iată că mă întorc acasă de la vânat şi găsesc casa pustie; caut, strig nevasta... nimeni; ies afară, mă duc la vecini să-i întreb; casele lor, ca şi a mea, erau părăsite. Alerg ca un nebun în toate părţile, chiui prin munte... muntele singur îmi răspunde. În sfârşit, dau peste un biet cioban care îmi spune că pe la amiază au trecut prin sat o mână de turci. Atunci, inima m-a povăţuit, mă arunc turbat pe urmele cailor, ajung într-o dumbravă pe malul Bistriţei, şi deodată aud răcnetele nevestei mele. Sărmana se zbătea cu desperare în braţele unui turc nelegiuit!... Într-o clipă, făr-a şti ce fac, slobod puşca şi văd păgânul zvârcolindu-se în sânge. Ceilalţi trei tovarăşi ai lui sar la iartagane, dar nu le dau vreme, ci mă izbesc între ei ca un leu turbat şi fac proaşcă cu stratul puştii. Pe care-l ajungeam, era mort! Pare că-i văd tuspatru lungiţi la pământ, unul cu fălcile strămutate, altul cu capul sfărâmat! Priveam la ei cu o mulţumire crudă, râdeam ca un nebun şi strigam în gura mare: am ucis păgânii!... dar mă înşelam; toţi nu muriseră; unul din ei era numai ameţit.

Trei zile după acea întâmplare, mă găseam cu nevasta în căsuţa mea. Afară era un întuneric de nu-ţi puteai zări mâna; nici o stea nu strălucea pe cer şi bătea un vânt rece, care şuiera printre crăpăturile uşii. Elenuţa era îngrijită, şi din vreme în vreme îşi făcea cruce. Eu însumi mă simţeam neliniştit, căci o presimţire urâcioasă mă tulbura. Deodată, auzii în depărtare urletul unui lup şi nechezarea speriată a unui cal. Luai degrabă puşca şi vrui să ies, însă Elenuţa mă opri, zicându-mi: nu te duce, bărbate, nu te duce că-mi vesteşte inima a rău; nu mă lăsa singură. Dar eu n-am ascultat-o şi am ieşit. Ah! blestemat să fie ceasul în care am trecut pragul uşii! căci de şedeam acasă nu mi s-ar fi întâmplat ceea ce vă povestesc eu acum.

Două ceasuri am alergat pe câmpi după glasul lupului, cu dorinţă de a-l găsi; dar cu cât mergeam spre dânsul el se depărta; în sfârşit, negăsindu-l, m-am întors spre casă. Uşa era deschisă, şi înlăuntru se auzea un vaiet slab ca de om care moare. Intru şi văd pe biata nevastă lungită jos la pământ, plină de sânge şi dându-şi duhul.

Atunci durerea m-a turbat, desperarea m-a făcut nebun şi nu-mi aduc altă aminte din ceasul acela decât cuvintele cele de pe urmă ale Elenuţei: De ce nu ai şezut cu mine, Gheorghe? îmi zicea sărmana, că poate acum eu n-aş muri. Bine îţi spuneam că inima-mi prevestea de rău!... Cum te-ai dus, peste puţin a intrat aici unul din acei patru turci care ai ucis, când m-ai scăpat, s-a uitat la mine cu ochi de fiară şi fără milă a tras cu pistolul în mine. Ah! Gheorghe, de ce nu m-ai ascultat? Acum vezi că-mi dau sufletul. Rămâi sănătos, dragul meu; nu uita pe Elenuţa.

Călugărul plângea şi se bocea ca un copil, povestindu-ne moartea femeii lui; iar după ce se linişti puţin, el luă în mână pistolul ce ne mirase atât de mult şi urmă aşa:

— Lângă trupul Elenuţei am găsit pistolul acesta; el a răpit viaţa nevestei mele, el mi-a răpit şi norocirea mea! Iată de ce îl păstrez, iar nu pentru tâlhari!

Sfârşind, bătrânul ieşi iute din chilie; pasurile lui se auziră sunând pe lespezile din ogradă şi se pierdură în depărtare. Am aflat a doua zi că el a petrecut noaptea rătăcind ca o nălucă pe malurile Bistriţei ş.c.l.

Ne întoarserăm mâhniţi şi pe gânduri la arhondaric, unde ne aştepta o masă vrednică de a îndestula nişte stomacuri de poeţi şi de judecători, care, de când e lumea, sunt cunoscute de flămânde şi lacome; şi fiindcă din nenorocire materialismul⁶ înăduşă foarte ades idealismul, priveliştea acelei mese ne-a împrăştiat îndată ideile triste şi a trezit în noi oarecare gâdilire stomahică ce avea multă asemănare cu foamea. Ne-am pus deci boiereşte împrejur, am ospătat frumos şi, fără a mai prelungi cu vorba, ne-am dus la culcat ca nişte creştini ce aveam de gând a ne scula dimineaţă spre a ne întoarce la Piatra. Somnul însă nu vine lesne la patru tineri când ei sunt culcaţi într-o singură cameră; căci afară de glumele vesele şi de nebuniile ce au de făcut între ei până a nu stinge lumânarea, adeseori ceasurile lor trec repede în povestiri de întâmplări interesante.

Astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote:

TOADER ŞI MĂRINDA. În satul Mirceşti de pe Siret era un biet copil ca de vro 18 ani, fără nici o rudă care să fi avut cea mai mică grijă de el; acest băiat se numea Toader şi slujea de văcar satului. Toată ziua el o petrecea pe câmpi cu vitele ce ducea la păscut, şi seara, când le întorcea în sat, sărmanul copil se culca unde putea, când într-un coşer, când într-un zămnic părăsit, când sub un copac, căci n-avea nici masă, nici casă.

Cum se mijea de zi, Toader se scula degrabă, îşi arunca sumanul pe umeri şi se ducea în câmp cu fluieraşul la gură şi cu măciuca subsuoară; acolo, după ce da vitele la iarbă, el se întindea la pământ şi cânta din fluier câte cântece ştia; acesta era tot traiul lui. Singur toată ziua şi toată noaptea, pentru că nici un flăcău din sat nu vroia să se amestece cu dânsul sau, deşi se apropia vreunul de el, o făcea numai pentru ca să-l ia în râs. La hore nimeni nu-l îndemna să intre în joc şi, măcar că era cel mai frumos dintre toţi flăcăii, nici o fată nu se uita la el, pentru că era sărac, pentru că n-avea cămaşă cu altiţe şi pălărie cu mărgele.

Într-o zi de primăvară, cum sta Toader culcat pe iarbă, iată că vede o fată fugind către el, şi după dânsa o vacă neagră ce o alunga. Cât pe ce era să o ajungă pe biata copilă, cât pe ce era s-o ia în coarne, când Toader, sărind într-o clipă, se aruncă cu măciuca înaintea vacii şi o izbi atât de tare în frunte, încât pe loc ea pică ameţită jos.

Sărmana fetică era mai moartă de frică; inima i se bătea de-i cutremura pieptul şi de-abia se putea răsufla. Toader alergă iute la un pârâu aproape, aduse apă rece în pumni şi-i stropi fruntea; încet-încet, copila se linişti şi îşi veni în simţiri.

În vremea asta Toader se uita la ea cum era culcată pe iarbă şi simţi deodată că se tulbură şi că i se bate şi lui inima mai tare decât altă dată. Nu se putea dumeri el ce era pricina; însă nu-şi putea întoarce ochii de la fată, şi din vreme în vreme îi venea să ofteze fără voie.

Avea dreptate să se tulbure bietul Toader, pentru că Mărinda (aşa se numea copila) era cea mai frumoasă fată din sat; ea avea şaisprezece ani, părul negru ca pana corbului şi faţa albă ca omătul, guriţa mică şi ochii mari, plini de foc; ea mai avea şi un trup mlădios ca o salcie, glasul dulce ca un glas de păsăruică, şi când se împodobea duminica cu flori pe cap, cu salbă la gât, cu catrinţă nouă şi cu cămaşă subţire cusută cu altiţe de fir, toate fetele se făceau slute de ciudă şi toţi flăcăii îi săreau în cale pentru ca să şuguiască cu ea... Iar când Mărinda juca la horă, moşnegii îşi trăgeau bărbile, privind la dânsa, babele o sărutau care de care, iar flăcăii se apucau la bătaie, pentru că Mărinda juca şi cu trupul, şi cu inima, şi nici se cunoştea locul unde călca piciorul ei. Avea dar dreptate Toader să nu-şi poată întoarce ochii de la dânsa.

— Cum ţi-i, Mărindo?... a zis el peste puţin. Ea se uită la el cu nişte ochi ce-l pătrunseră la inimă şi-i răspunse:

— Mai bine acum, Toader. Slavă Domnului c-ai sărit de m-ai scăpat; căci de nu erai pe-aici, acum aş fi moartă.

— Să ferească Dumnezeu! strigă Toader, oţărându-se; mai bine să mor eu... tot nu-s de vro treabă... un biet văcar fără tată, fără mamă; dar tu, Mărindo, tu ai neamuri; pe tine te iubesc toţi sătenii; mâine-poimâine te-i mărita... te-i mărita...

— Nu vreau să mă mărit aşa degrabă, şi măcar că pân-acum m-au cerut mulţi, dar nu m-a îndemnat inima s-aleg pe nici unul din ei.

— Nici măcar pe Ion Ghiurca? întrebă Toader.

— Ion Ghiurca?... Şi cine-i Ion Ghiurca de mă întrebi de el, ca şi când ar fi Făt-Frumos?... Ce? pentru că are mai multe oi şi mai mulţi boi decât alţii, socoţi că numaidecât trebuie să-l iau de bărbat?

— D-apoi el s-a lăudat că-ţi este drag şi că n-are decât să te ceară pentru ca să mergi după dânsul.

— Minciuni a spus, minciuni a spus el. Ion Ghiurca-i un ticălos, un minciunos.

Zicând aceste, copila se sculă în picioare de mânie şi ochii i se umplură de lacrimi. Toader cu bucuria în faţă se apropie de dânsa, o luă de mână şi căută să o împace. După puţină vreme fata începu a râde şi toate fură uitate.

Ceasurile trec repede între doi tineri când încep a simţi dragoste unul pentru altul, şi se vede că Mărinda şi Toader aveau multe taine a-şi spune, pentru că mai se făcuse noapte când ei se întoarseră în sat.

A doua zi, Mărinda se trezi cu poftă de a culege flori, şi se porni îndată la câmp, dar nu ştiu cum se rătăci, că nimeri iar lângăToader, şi în urmare iar înnoptase când au apucat amândoi drumul spre sat.

A tria zi, Mărinda îşi aduse aminte că în oarecare loc îşi prăpădise un cercel şi alergă îndată ca să-l găsească; însă nezărindu-l nicăieri, îi veni în cap să meargă să întrebe de el pe Toader.

Toader nu găsise cercelul, dar propuse Mărindei să-l caute amândoi prin câmp; ei l-au căutat atât de mult, încât se făcuse iar seară când au fost ca să vie acasă.

Aşa, în toate zilele Toader şi Mărinda găseau pricini de a se întâlni. Cât erau ei de fericiţi atunci! cu câtă dragoste se uitau unul la altul! cu câtă plăcere Mărinda asculta pe Toader cântând din fluier doina de la munte!... Amândoi erau aşa de pătrunşi de mulţumirea ce gustau, că nici nu gândeau la vremea viitoare; nu gândeau că nimic în lume nu e mai nestatornic ca norocul!

Într-o zi, Ion Ghiurca, unul din fruntaşii satului, care de mult căuta să se însoare cu Mărinda, a zărit pe aceasta împreună cu Toader şi îndată a alergat în sat de a înştiinţat pe părinţii fetei.

,,Veniţi, le zise el, de vedeţi pe Mărinda cea cuminte cum se drăgosteşte cu văcarul satului, ea, care se fudulea cu ceilalţi flăcăi".

Părinţii Mărindei, împreună cu vro câţiva bătrâni săteni, călăuziţi de Ghiurca, au alergat cu grabă şi au văzut în adevăr pe copilă culcată pe iarbă lângă Toader.

Din ceasul acela soarta lor îşi schimbă faţa, şi toată fericirea lor se stinse!... Mărinda, ocărâtă de tatăl său şi de muma sa, fu închisă zi şi noapte în cămara casei lor, şi Toader fu alungat din sat ca un rău.

Bietul copil, văzând că nu mai avea nici o sperare de a mai vedea pe draga lui Mărindă, veni la Iaşi şi se scrise la oaste.

Peste trei luni după silnica ei despărţire, Mărinda, fiind iertată de părinţi, se primbla pe marginea luncii care este pe malul Siretului. Ea era cufundată în gânduri triste, căci gândea, sărmana, la Toader. De trei luni nu auzise nimic despre el şi nu ştia ce se făcuse.

Tocmai atunci o ţigancă bătrână şi zdrenţăroasă ieşi din luncă şi veni drept la ea cu mâna întinsă, zicându-i:

— Dă-mi o părăluţă, draga mea, că de trei zile n-am mâncat şi mor de foame; dă-mi o părăluţă, că ţi-oi căuta în oglindă şi ţi-oi spune sorţii!

Mărinda căută colţurile năframei ce purta în mână, dar văzând că nici unul nu era înnodat, dezlegă salba de la gât, scoase un bănuţ din ea şi îl dete ţigancei.

— Na, babă, îi zise ea; dar te rog să-mi cauţi în oglindă şi să-mi spui unde-i iubitul meu, că de trei luni nu l-am văzut.

Ţiganca scoase îndată din sân o cutie mică de plumb ce avea înlăuntru o oglinjoară, deschise capacul şi, cătând în ea, începu a descânta. După câteva minute, ea se întoarse către fată şi-i zise cu glasul tulburat:

— Mândrul tău se află acum departe de aici, într-un târg mare, mare cât nouăzeci şi nouă de sate, unde sunt case nalte de domni şi de boieri mari; acolo-i mândrul tău.

— Dar oare socoţi că l-oi mai vedea? întrebă Mărinda.

— O dată numai l-îi zări, draga mea, şi apoi nu l-îi mai vedea.

— De ce, mătuşă?

— Pentru că s-a pus deodată o ceaţă neagră deasupra oglinzii, când mă uitam în ea. Dar de vrei să m-asculţi, fata mea, să fugi de el, să nu-i mai ieşi în cale.

Zicând aceste, bătrâna se făcu nevăzută în luncă, iar Mărinda rămase cu ochii plini de lacrimi. Toată ziua ea gândi la vorbele ţigancei, făr-a le putea înţelege; toată noaptea ea întoarse în mintea ei fel de fel de planuri de întâlnire cu Toader şi în sfârşit hotărî a fugi în noaptea viitoare de la casa părintească şi a se duce prin toate târgurile pentru ca să caute pe iubitul ei.

A doua noapte, cum se culcară părinţii ei, Mărinda, punând câteva lucruri de trebuinţă într-un sac mic, ieşi pe furiş din casă şi, după ce îşi făcu trei cruci, apucă drumul spre Târgu-Frumos.

Cerul era plin de stele şi luna plină de lumină. Mărinda, sprijinită de sperarea că va vedea în curând pe Toader, merse cu un pas repede din sat la luncă, trecu podul Siretului, lunca Teiuşului şi pădurea Strungăi, şi ajunse în zori de zi la marginea Târgului-Frumos.

Acolo ea se opri vro cinci zile, alergă prin toate uliţele, întrebând despre Toader; însă toate cercetările sale fură zadarnice. Fără dar a mai pierde vreme, copila se porni spre Iaşi, şi a doua zi dimineaţă capitala Moldovei i se arătă cu toată pompa ce o împodobeşte... când o vede cineva de departe.

Mirarea ei a fost mare când a văzut acea adunătură de case mari ce se înalţă una deasupra alteia, când a zărit clopotniţele bisericilor şi mai ales când a auzit acel vuiet fără nume, care iese din sânul oraşului ca dintr-o răsuflătură a iadului.

Mărinda a stat puţin de s-a pătruns de frumuseţea panoramei ce înfăţişează poziţia capitalei noastre şi pe urmă a intrat în ea.

Nu am trebuinţă să mai spun ce vârtej o apucă pe biata copilă când se văzu deodată în uliţele Iaşului, în mijlocul a sute de oameni străini, ce treceau pe lângă dânsa, în hăul acel de răcnete, de ţipete, de urlete, de pocnete şi de hodorogiri de trăsuri. Ea, care nu ieşise niciodată din satul ei, care nici putea să-şi închipuiască ce este un târg mare locuit de mii de oameni, ochii ei se păienjeniseră, urechile-i ţiuiau şi inima i se bătea de spaimă.

Copila mergea dinaintea ei făr-a şti unde se ducea şi se uita necontenit la toţi pe care îi întâlnea, cu sperare că va da cu ochii de Toader. Ajungând la poarta palatului criminalicesc, ea însemnă o mulţime de trăsuri şi de persoane pe jos, care se îndreptau spre Copou; se luă şi ea după dânsele şi peste puţin trecu bariera Podului-Verde şi se găsi în câmpul Copoului.

Acolo, nu departe de Prăvărie, erau adunaţi toţi ostaşii de la cazarmă, îmbrăcaţi în uniforma cea de paradă, şi stau cu toţii înşiraţi pe linie şi cu armele în mâini. Pedestrimea şi călărimea, împărţite în deosebite cete, stau gata a purcede pentru ca să treacă pe dinaintea comandanţilor, şi tot poporul ce îi privea aştepta cu nerăbdare ca să înceapă marşul. Deodată, un glas puternic răsună, dând semnalul de pornire: soldaţii puseră armele la umeri, şi tobele începură a bate. Pedestraşii trecură cu un pas regulat, şi în urmă-le se înaintară călăreţii, mândri, voinici ca nişte adevăraţi români, ţinând suliţele lor nalte, în al cărora vârf fâlfâiau steguşoare jumătate roşii şi jumătate albastre.

Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare şi cu luareaminte la soldaţi şi deodată, ţipând cu desperare, pică la pământ leşinată. Sărmana! ea zărise în mijlocul călăreţilor pe Toader, pe dragul ei!...

Câţiva oameni ce se găseau lângă dânsa au sărit să-i dea ajutor şi cu mare greu au adus-o în simţiri; dar ce folos, nenorocita se trezi nebună! În zadar toţi căutau s-o liniştească cu vorbe blânde; Mărinda se uita la ei cu ochi sălbatici şi pe urmă începea a râde sau sta puţin de asculta, ca şi când i-ar fi grăit un glas din altă lume, ş-apoi se apuca zâmbind a juca hora. Aceasta era toată nebunia ei. Numai din vreme în vreme biata copilă începea a plânge şi a se boci, zicând: ,,Ah! Toadere, Toadere, ce-ai făcut?!"

Aşa se sfârşi dragostea Mărindei şi a lui Toader; aşa se împliniră prorociile ţigancei. Copila muri peste doi ani la Golia, în casa nebunilor, iar Toader niciodată n-a ştiut nimică din cele ce s-au întâmplat.

O INTRIGĂ DE BAL MASCHÉ. Domnul A. este o persoană de spirit, tânăr încă şi elegant, deşi însurat. Vorbirea lui e foarte plăcută şi necontenit presărată de anecdote vesele, întâmplate lui în voiajuri ce a făcut pe când avea douăzeci de ani; într-un cuvânt, A. este înzestrat cu multe calităţi; dar fiindcă nici un om nu-i perfect în lume, el are sau, mai bine zicând, avea defectul de a se socoti un diplomat desăvârşit şi în urmare credea că nimeni nu-l putea prinde cu vorba sau cu fapta.

Această idee se înrădăcinase atât de tare în mintea lui, încât într-o seară, bând ceai cu femeia lui, tânără persoană de mare isteţime şi de o minunată frumuseţe, a îndrăznit a-i zice că nici ea însăşi nu l-ar putea înşela. Dama i-a răspuns zâmbind:

— Ştiţi, dragă, că acest soi de rămăşag e totdeauna cam primejdios pentru bărbat?

— După cum e şi bărbatul, iubita mea, a zis A. cu un aer de fanfaronadă.

Femeia lui i-a aruncat o căutătură foarte poznaşă şi, punând ceaşca de porţelan pe masă, a adăugat serios:

— Au venit la Miculi⁷ câteva şaluri de preţ, dintre care unul îmi place foarte mult; vrei să-l punem rămăşag?

— Dacă mi-i înşela, şalul să fie al tău.

— Trimit dar să-l şi aducă îndată, pentru că sunt sigură să câştig.

— Nu te grăbi, draga mea; haideţi mai bine la bal masché.

— Eu nu pot să merg; dar tu ai de gând să şezi mult acolo?

— Câteva ceasuri.

— Adio dar; nu uita să spui lui Miculi să trimită şalul.

A. a ieşit râzând din casă, s-a suit în droşcă şi a mers la teatru. Acolo, în zadar s-a primblat câtăva vreme cu sperare că va fi poate intrigat de vro mască; nici una nu s-a apropiat de el să-i vorbească. În sfârşit, ostenit de atâta zadarnică primblare, înăduşit de căldura sălii, asurzit de ţipetele trâmbiţelor, s-a hotărât a se duce aiure ca să caute vro petrecere.

Cum ieşea însă pe uşă, iată că un domino bogat şi elegant îl opreşte de mână şi-i zice:

— Domnul A. se duce din bal? Se vede că sala-i plină de dobitocie în astă-seară.

— În astă-seară, ca mai totdeauna, a răspuns A., cătând cu luare-aminte la acel domino, dar neputând descoperi altă decât că avea mâini foarte delicate, picioare foarte mici şi talie foarte plăcută.

— Nu te miri, domnule A., de sărăcia balurilor noastre, când le asemăluiezi cu balurile măscuite din alte ţări, cu cele de la Paris, de pildă?

— În minutul acesta nu pot să mă plâng de balul nostru, fiindcă mi-a prilejuit o întâlnire atât de plăcută cu o persoană de spirit şi care...

— Şi celelalte; mă rog, lasă complimentele deoparte dacă doreşti să-mi placi.

— Sunt gata a face ce-i porunci; a spune şi minciuni, de vreme ce mă opreşti a spune adevăruri.

Zicând aceste, A. a intrat într-o lojie cu masca necunoscută şi s-a pus aproape de ea, sperând că doar va zări măcar un semn care să-i descopere persoana; dar toate cercările lui au fost zadarnice. Peste puţin, dama s-a întors spre el şi i-a zis:

— În zadar cauţi să afli cine sunt; acest lucru nu-l vei şti niciodată.

— Socoţi? Eu, dimprotivă, sunt sigur că te cunosc până peste un ceas, mai ales că am descoperit pân-acum...

— Ce-ai descoperit?

— Că ai spirit, că ai un glas de înger, că ai o talie de silfidă.

— Dacă n-aş şti că eşti de mult însurat, aş crede că ai ieşit ieri din Academie; cu toate aceste, bravo, domnule, acum sunt încredinţată că eşti bun diplomat şi că poţi pătrunde secretele cele mai adânci.

— Râde-mă cât ţi-a plăcea; numai îmi spune de eşti frumoasă, ca să ştiu de trebuie să te iubesc din tot sufletul.

— Mă poţi iubi şi mai mult dacă vrei, pentru că în adevăr sunt destul de frumuşică.

— Şi eşti măritată?

— Sunt şi măritată.

— Mai mult nu vreau să aflu; te iubesc acum cu atât mai fierbinte cu cât eşti mai necunoscută; misterul acesta mă încântă şi-mi aduce aminte de întâlnirile curioase şi de intrigile plăcute care nasc şi se desfac în carnavalurile Parisului şi ale Italiei. Ce fericire, ce mulţumiri puternice pătrund inimile celor ce se iubesc numai câteva ceasuri, făr-a se cunoaşte şi fără a se vedea. Câtă frumuseţe, câtă poezie revarsă atunci închipuirea noastră asupra fiinţei necunoscute care ne face să gustăm plăcerile raiului; şi pe urmă ce suveniruri dulci rămân de ne dezmiardă sufletul necontenit!

— Domnul A., pe cât înţeleg, vrea să joace rolul lui Satan lângă Eva.

— Fă încalte şi d-ta ca Eva; înduplecă-te la glasul lui.

— Cu o singură condiţie, că te-i supune la toate vroinţele mele.

— Primesc orice condiţie vei pune.

— Haideţi dar să ieşim.

— Cât sunt de fericit!...

A., mândru ca un păun umflat în pene, a ieşit din lojie cu masca la braţ şi s-a suit cu ea într-o caretă pe care nu a putut-o bine deosebi, fiindcă era foarte întuneric afară. Trăsura se porni de la scara teatrului, tocmai pe când orologiul de la Trei-Ierarhi ar trebui să bată 12 ceasuri.

— Iubitul meu A., a zis masca, mi-ai făgăduit să te supui la orice-oi dori...

— Porunceşte.

— Stăi să-ţi leg ochii.

— Ai dreptate; cu cât misterul e mai adânc, cu atât plăcerea e mai mare.

Masca i-a legat ochii cu batista sa, şi A., ca un cavaler binecrescut, i-a sărutat mâinile de sute de ori. În vremea asta careta trecuse prin o mulţime de uliţe, făcând un înconjur mare prin deosebite mahalale; însă A. nu era în stare să observe nimic; atunci el era îndoit orb, şi de fericire şi din pricina batistei ce-i astupa ochii.

— Oare ce-o fi făcând acum soţia d-tale? a zis masca.

— Dar bărbatul d-tale? a răspuns A.

Şi amândoi au început a râde căinându-se unul pe altul cu mii de vorbe vesele. Deodată, trăsura s-a oprit, şi masca, ţinând de mână pe norocitul ei amorez, s-a coborât şi a intrat cu el într-o sală întunecoasă, de unde l-a vârât în altă cameră fără lumină; pe urmă, într-o a treia, şi în sfârşit s-a oprit zicându-i: ,,Aşteaptămă aici puţin, dar să nu faci vuiet", şi a ieşit pe o uşă ascunsă.

Inima lui A. se bătea ca într-un piept de optsprezece ani, sângele-i clocotea şi îi venea să cânte de bucurie. Nu au trecut însă două minute, şi masca s-a întors lângă dânsul, zicându-i cu glasul speriat:

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mişca din loc, că suntem pierduţi! Bărbatul meu a sosit de la ţară în lipsa mea; nu te mişca de-aici până mâine dimineaţă, dacă mă iubeşti.

Nenorocitul A. era să pice ameţit auzind aceste cuvinte, şi când a vroit să răspundă el s-a trezit singur în cameră prin întuneric, făr-a şti unde se găsea. Atunci l-a apucat o desperare cumplită. El, care era să guste atâta fericire în braţele unei persoane ce-l fermecase aşa de mult, deodată să se vadă prădat de toate acele năluciri plăcute! şi prădat prin cine?... tocmai printr-un bărbat! Ideea aceasta mai ales l-a făcut să blesteme pe toţi bărbaţii din lume, măcar că şi el era din numărul lor.

Poziţia lui era foarte ciudată; de-ar fi cercat să fugă, putea să se rătăcească prin casă, să dea vrun mobil jos şi să trezească bărbatul; în urmare, să se compromiteze. A fost silit dar a se hotărî să aştepte acolo pân-a doua zi dimineaţă şi, găsind aproape de el o canapea, s-a întins pe ea, zicând: fie-n voia soartei!

A trecut un ceas de noapte, două, şi bietul amorez nu putea închide ochii; când i se părea că auzea pasuri pe lângă uşă, când râsuri în camera de lângă el; şi de-abia cu un ceas pân-a nu se miji de zi, el a adormit, făcând o mie de visuri poznaşe.

A doua zi, târziu, când a deschis ochii, A. era să nebunească de mirare, trezindu-se în casa lui, şi încă tocmai lângă salonul de lângă iatacul femeiii lui; fel de fel de idei îi treceau prin minte, fără a-şi putea tălmăci deosebitele întâmplări ce avuse în vreme de câteva ceasuri; însă când a zărit la picioarele lui o mască de catifea şi o batistă boţită; când a văzut mai ales şi pe masă un şal nou, atunci şi-a adus aminte de rămăşagul ce făcuse cu femeia lui şi a înţeles că acel domino plăcut şi elegant nu a fost altă persoană decât singură ea.

A., văzându-se înşelat cu atâta isteţime, a luat şalul în mână şi a intrat în iatac; femeia lui era încă culcată şi, cum l-a văzut, a început a râde din toată inima.

— Cum ai petrecut astă noapte? l-a întrebat ea.

— Am pierdut un şal, dar am câştigat o bună lecţie de care mi-oi aduce aminte cât oi trăi.

Nu am trebuinţă să mai adaug că pacea s-a încheiat între amândoi prin o dulce sărutare.

* * *

— Boieri d-voastră, zise judecătoriul, de vreme ce ne-am pus pe povestit, am să vă spun şi eu o anecdotă judecătorească foarte curioasă: Logofeţia Dreptăţii, în pricina căminarului...

— Destul, destul! strigarăm cu toţii şi lumânarea se stinse în ciuda judecătorului.

De-abia puseserăm capetele pe perne, de-abia începuse somnul a ne fura şi iată că unul din noi se scoală iute, strigă cât poate să ne trezim, aleargă prin cameră, aprinde lumânările, face în sfârşit o zvoană atât de mare, încât cu toţii sărim din paturi, socotind că s-a aprins mănăstirea sau că ne calcă tâlharii.

— Ce este? îl întrebăm.

El însă cu o faţă liniştită ne pofteşte foarte serios să ne aprindem ciubucele şi să ne aşezăm greceşte pe divan. Fieştecare din noi, jumătate speriat, jumătate râzând, urmează după poftirea lui; toţi ne punem în rând ca nişte boieri divănişti, şi tulburătorul atunci, luând un aer de Mirabeau, ne zice:

— Boieri dumneavoastră, trebuie să vă mărturisesc că orice întreprindere neîmplinită din partea unui om mi s-a părut cea mai vie dovadă de slăbiciunea caracterului său; în urmare noi patru, care ne-am pus viaţa în primejdie, ca să vedem portretul domnului Alexandru Lăpuşneanul, suntem ameninţaţi de a fi cuprinşi în categoria mai sus pomenitului, adică a omului fără caracter, de vreme ce proiectul nostru a picat în apă sau, mai bine zicând, a rămas baltă. De datoria noastră este dar a face toate chipurile spre a scăpa de o astfel de ruşine; şi eu vă propun, onoraţi boieri, să întreprindem o faptă mult mai îndrăzneaţă decât cea dintâi, adică să ne hotărâm a merge la Ceahlău, spre a ne agăţa pe vârful lui. Acolo, fiecare va fi liber a improviza fel de fel de ode, elegii sau alte asemene parascovenii şi bocituri poetice, şi pe urmă va putea întrebuinţa tot acea libertate spre a se da de-a rostogolul până în vale, pentru deplina sa încredinţare că pământul are o mare atragere asupra atomilor şi că e mult mai lesne a cădea decât a se înălţa... Cine din d-voastră primeşte propunerea mea să ridice mâna.

Opt mâini deodată s-au ridicat în aer, şi o salvă de bateri în palme au adeverit primirea noastră. După această seanţă parlamentară, toţi ne-am dus la culcat şi pân-a doua zi ne-am îngânat cu o mulţime de visuri ciudate. Lucru de însemnat. Toţi am visat apa Bistriţei!

Când se revărsau zorile, noi ne şi luaserăm ziua bună de la sf.sa egumenul, ce ne ospătase atât de bine, şi ne agăţam voioşi pe cărarea îngustă care suie dealul Grohotişului. Trăsura noastră se auzea durduind în fundul văii pe pietrişul pâraielor, şi pocnetele biciului vizitiului răsunau din stâncă în stâncă, din deal în deal, din codru în codru, ca nişte împuşcături de pistoale. Noi însă ne suiam mereu cu ciubucele de-a umeri, strigând, râzând, chiuind prin codru, pocnind în frunze, plecând crengile alunişilor, făcând nebuniile ce ne treceau prin cap, fără a ne îngriji de prăpăstiile grozave pe lângă care şerpuia cărăruşa. Trebuie însă să mărturisesc că negura ce acoperea muntele ca un văl vânăt ne oprea de a vedea cu ochii primejdia acelui drum. Cu cât lumina se ivea pe cer, aburii de prin fundul văilor se ridica în văzduh şi da lucrurilor o privire fantastică. Când şi când, un stejar nalt, răzbătând pâcla, ni se arăta ca o nălucă din altă lume, cu braţele întinse, cu trupul învăluit de un giulgiu alb; şi din vreme în vreme câte un vultur speriat bătea din aripi şi se izbea în sus, umplând codrul de ţipete furioase.

De mult mergeam, iar vârful Grohotişului nici că se mai zărea.

— Măi fraţilor, zise unul din noi, cine din voi are arme cu el?

— Eu, răspunse altul; am un pistol mic.

— Şi ce-ai face cu pistolul dacă ne-ar ieşi un urs înainte?

— Auzi întrebare! Aş trage în el.

Cel dintâi clătină din cap, zicând:

— Să dea Dumnezeu! dar pare că n-aş crede. Mulţi voinici se arată după bătălie, dar şi mai mulţi se arată înainte. Nu râdeţi şi ascultaţi mai bine ceea ce mi-a povestit un moşneag de la Vrancea; pe urmă vă veţi încredinţa dacă îi vine cuiva în gând să tragă cu pistolul sau cu puşca, când i se întâmplă să se găsească bot la bot cu un urs care nu înţelege de diha, Catrino. Nevasta unui pădurar se dusese într-o zi prin codru, să culeagă fragi; cum culegea, biata femeie aude mornăind la spatele ei, se întoarce iute, şi ce să vadă? O dihanie fioroasă, un urs grozav de mare ce se ridicase pe două picioare şi da din cele dinainte, ca şi când i-ar fi făcând semn să vie ca să-l sărute. Femeia nu-şi pierdu cumpătul, ci, răcnind o dată din toată puterea, îi aruncă coşciugul cu fragi în cap. Ursul meu, ruşinat, se vede, de o primire atât de rea din partea sexului frumos, se duse fugind să-şi ascundă ruşinea în fundul codrilor, şi pădurăriţa, pe de altă parte, îşi luă iute tălpăşiţa, după cum zice vorba, şi pân-acasă ţinu numai o fugă; însă cum a ajuns a şi picat la pat bolnavă de friguri. Câte babe din sat, toate au descântat-o, au căutat-o, dar degeaba, căci mergea din zi în zi mai rău; în sfârşit, o cloanţă bătrână o sfătui să se afume cu păr de urs, zicând că nu era alt chip de scăpat. A doua zi de cu noapte pădurarul, luând puşca pe spate, se porni în codru ca să-i aducă păr de urs; el se suia pe o cărăruşă îngustă ca aceasta a noastră şi gândea întocmai ceea ce gândim noi acum, adică: cum să facă şi ce să facă dacă s-ar întâlni cu o jiganie mârâitoate. Tot mergând şi gândind, iată că ajunge la vârful dealului, ce era foarte greu de suit, de pildă ca piscul pe care ne agăţăm noi acum, şi cum se urca pe brânci, deodată se loveşte cap în cap cu un urs...

— Iaca ursul! a strigat deodată cel ce mergea înaintea noastră pe cărare şi s-a oprit tremurând ca o vargă. Acest ţipăt ne-a înfipt pe loc, şi ochii noştri s-au ţintit înainte asupra unei matahale negre ce se zărea de-abia prin pâclă. Cel ce avea pistolul îl uită frumos în buzunar, şi nimănui nu-i veni în gând ca să-l îndemne a se înarma cu el. Din norocire acea grozavă matahală a început a şuiera peste puţin, căci nu era altă decât un român care sta lungit pe iarbă. Mare ruşine ne-a cuprins atunci pe toţi, aflând că ne speriaserăm degeaba şi mărturisesc cu umilinţă că din galbeni la faţă ce eram, ne-am înroşit ca nişte demoazele de pension.

— Iată, domnilor, ne-a zis atunci povestitorul, iată cum se face că-şi uită cineva armele-n brâu la vreme de nevoie. Nu mai am trebuinţă dar a urma istoria pădurarului.

Acolo era tocmai vârful Grohotişului. Ne-am pus jos să ne odihnim, şi în vreme de jumătate de ceas am stat faţă la una din cele mai frumoase privelişti. Razele soarelui începeau a răzbate printre copacii de pe creştetul munţilor şi dau negurii ce-i cuprindea o vopseală roşietică; iar în fundul văilor, unde pâcla era încă deasă, abia se zărea, ca printr-un vis, apa Bistriţei, ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată şi mai limpede; şi, deodată, când soarele s-a ivit pe cer, umplând toată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriţei a sticlit ca o panoramă, cu râul său repede, pe care se coborau vreo câteva plute, cu munţii nalţi şi tufoşi ce o împrejură, cu satele sale semănate pe costişe ca nişte jucării şi, într-un cuvânt, cu tot farmecul care împodobeşte natura sa mândră şi sălbatică. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la acea minunată privelişte! Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să se tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de a! şi de o!, care s-au ridicat spre ceruri ca nişte imne de laudă.

Multe soiuri de peisaje am văzut prin deosebite ţări, dar rareori am întâlnit acea frumuseţe măreaţă şi sălbatică, prin care se deosebesc munţii Moldovei. Acole pământul, codrii, stâncile, pâraiele sunt încă în starea primitivă a naturii şi nicăieri nu se vădeşte mâna omului cu prefacerile ei urâcioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde de trup ca brazii sub care trăieşte. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteaţă şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţumire în sânul unor locuri atât de măreţe şi de poetice, locuite de un neam de oameni a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul! locuri pline de aducereaminte a strămoşilor noştri, de poveşti fantastice şi mai ales de doine armonioase!

Multe mici întâmplări am avut pân-a nu ajunge la Ceahlău; dar cadrul acestui articol nu mă iartă a le povesti pe toate. Voi trece dar sub tăcere întâlnirea noastră cu o tânără şi frumoasă româncă, ce se suia călare la munte şi care, auzindu-ne cântând un cântec vechi:

Ia-mă, leliţă, călare,
Că nu mai pot de picioare,
Şi nu pot merge pe jos
Că mi-i drumul zgrunzuros...

ne răspunse râzând şi totodată cântând:

Eu, puiule, te-oi lua
Când a face plopul pere
Şi răchita micşunele.

Asemene nu voi pomeni nimic despre nedelicateţea unui cârd de boi de frunte, care, întâlnindu-se cu noi pe podul de la Răpciune, vroia numaidecât să ne arunce cu coarnele în Bistriţă, sub cuvânt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor şi feciorilor de boieri, fiindcă şi ei au fost feciori de boiieri, şi că astăzi sunt boi întregi.

Tot asemene voi păstra cea mai adâncă taină asupra unui război omeric ce am avut cu nişte amazoane în catrinţe, care culegeau poame într-o livadă şi care, văzându-ne că sărim peste gard şi că ne înaintăm spre ele ca nişte zmei, spre a le lua câteva poame, au început a ne împroşca cu coarne, râzând şi strigându-ne: ,,Nu şuguiţi, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte". Noi am răspuns cu mărinimie că nu suntem însuraţi şi am dat înainte întocmai ca un zid de aramă, făr-a ne îngriji de glonţurile şi ghiulelele ce plouau asupra noastră; zic ghiulele, pentru că fetele, văzând eroica noastră îndrăzneală, începuseră a adăuga şi mere pe lângă celelalte mai mici împroşcături de care se slujeau în sistemul lor de bătălie. Atacul nostru a fost vrednic de admirare, dar şi apărarea fetelor merită nu mai puţine urări de glorie; şi găsesc de datoria mea a mărturisi că, dacă amazoanele noastre nu şi-ar fi mântuit proviziile de război, biruinţa ar fi plecat în partea lor.

Lupta se sfârşi în favorul nostru. Noi, însă, ca nişte biruitori cu inimă măreaţă, departe de a pune sub robie pe frumoasele duşmance, le-am lăudat, le-am mângâiat, le-am dat câte o frăţească sărutare şi pe urmă ne-am urmat drumul nostru, fără a fi mai fuduli decât înainte, dar mult mai voioşi la suflet, pentru că fetiţele:

Erau mândre, mândruliţe,
Cu flori galbene-n cosiţe,
Cu flori roşii pe guriţe;
Ş-aveau glas de păsărică,
Ş-aveau ochi de porumbrică,
Ş-aveau suflet de voinică.

Mă voi grăbi a ajunge la schitul Hangului, pentru două pricini de căpetenie, adică: foamea şi osteneala. De două ceasuri de când ne primblam apostoliceşte prin dealuri şi prin văi, nu ne hrănisem decât cu privelişti poetice şi cu aer curat; aveam deci toată dreptatea de a dori o gazdă bună şi o masă creştinească, precum le-am şi găsit la maica M. Ce folos, însă! căci în ziua aceea eram goniţi de o soartă poznaşă, care avea de gând să ne prefacă în antropofagi.

De-abia începuserăm a ne odihni puţin, pregătindu-ne fălcile cu sperarea unui borş călugăresc, când iată, nu ştiu cine se apucă de pomenit schitul Durău, zicând că se găsea cale de jumătate de ceas numai de locul unde ne aflam, şi noi îndată, ca nişte nebuni, uitând şi foamea, şi masa ce se gătea, fără a ne îngriji nicidecum că amurgise, îndată, zic, ne şi pornirăm spre Durău, cu hotărâre să ne întoarcem mai târziu la Hangu. Judecătorul însă, mai cu minte decât toţi, rămase şi ne dovedi încă o dată prin această faptă înţeleaptă că în privirea ştiinţei mulţumirilor trupeşti, superioritatea spiritului judecătoresc asupra celui poetic este netăgăduită şi că deosebirea între amândouă este ca de la pământ la cer.

În vreme de jumătate de ceas voiajul a fost destul de vesel, mai ales că Ceahlăul ni se arăta în toată mărirea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul din noi, privind Ceahlăul în minutul acela, îl asemănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur; altul iar, ţintindu-şi ochii asupra Panaghiei, ne ţinu un cuvânt foarte tainic în înţelesul lui, vroind a găsi oarecare asemănare între ea şi legea creştinească, care a ieşit din întunecimea păgânismului plină de lumina adevărului... Stânca se pierdu în umbră foarte apropo pentru orator. Noi însă începeam a ne căi că ne porniserăm de la Hangu, fiindcă noaptea se îndesa la tot pasul şi că de-abia mai puteam cunoaşte drumul şi bolovanii ce slujeau de punţi fireşti pentru trecerea pâraielor.

Nu am trebuinţă să mai adaug că ne-am rătăcit. Lucrul acesta, deşi cu adevărat nu ni s-ar fi întâmplat, totuşi l-aş iscodi din capul meu pentru interesul acestei povestiri; căci în ziua de astăzi, o primblare la munţi, fără cea mai mică rătăcire, pare ca o călătorie pe marea furtună sau ca o nuntă fără lăutari. Poftesc dar pe onoraţii cititori, iubitori de adevăr, să binevoiască a-şi închipui trei tineri zdrobiţi de osteneală, şovăind pe la guri de prăpăstii adânci ca nişte umbre rătăcite pe malul Aheronului şi neavând altă sperare înaintea ochilor decât de a petrece o noapte flămândă în adunarea urşilor şi a mâţelor sălbatice.

Poziţia noastră era cât se poate de urâcioasă; însă providenţa, care se îngrijeşte de soarta celor buni şi nevinovaţi, binevoi a ne socoti şi pe noi din numărul acestora, şi ne trimise întru ajutor un cioban tânăr şi voinic, care ne sluji de călăuză până la Durău.

Ajungând însă acole, soarta ne dete cea de pe urmă şi mai grozavă lovitură. Egumenul se dusese la târg, luând şi cheile de la cămară!

Am rămas trăsniţi pe loc când am aflat această veste înfricoşată; şi unul din noi s-a culcat cu faţa în sus, zicând că a şi murit. Dacă ceream ceva, călugării ne răspundeau:

— N-avem nimic, fiilor; noi suntem nişte sărmani ce ne ţinem numai cu Domnul.

— N-aveţi măcar o picătură de vin?

— Nu, fiilor, nici vin, nici mângâiere! Prin mângâiere călugării înţeleg rachiul.

— Şi cu ce vă hrăniţi, părinte?

— Cu Domnul.

Îmi venea să-i strâng de gât în numele Domnului. Am stat puţin să mai prindem la putere şi, vizitând din fugă mănăstirea, ne-am pornit înapoi spre Hangu, întovărăşiţi de un călugăr ce-l luasem să ne arate drumul şi care ducea în mână un fanar aprins. Tovarăşii mei, fiind mai buni de picior decât mine, mergeau pe jos înainte, cântând Marseillaise: Allons enfants de la patrie⁸, iar eu îi urmăream de departe pe un cal fără şa, ce găsisem la poarta schitului şi care, nesuferind frâul, căci era sălbatic şi iubitor de libertate, se lăsa să-l cârmuiesc de o funie sadea, ce-i legasem de gât mai mult spre podoaba lui.

Nu voi uita cât oi trăi acea primblare fantastică prin întunericul codrului; toate lucrurile ce ne înconjurau luau o privire sperioasă sub razele luminii fanarului; iar mai ales umbrele noastre, prin mişcările lor deosebite, produceau o fantasmagorie cumplită. Ori încotro ne uitam, părea că se ridică înaintea noastră tot uriaşi; mii de arătări treceau iute aproape de noi, fugeau de se ascundeau în fundul codrului şi apoi iar se iveau şi iar piereau în văzduh. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori şi mă făcea să-mi închipuiesc că auzeam şoapte jalnice din altă lume. Mai cu seamă când ţipa în depărtare vro bufniţă speriată, atunci simţirile mi se exaltau atât de mult, că mă credeam alungat de duhuri adevărate; părea că le vedeam cum mă îngânau şi cum căutau să mă rătăcească în sânul codrului. Se vede că foamea are multă înrâurire asupra închipuirii; sfătuiesc deci pe poeţii noştri să facă dietă douăzeci şi patru de ceasuri când or vrea a se apuca de vro compunere.

Cum mergeam cu toţii pe lângă călugăr, ascultând cu luareaminte o istorie de hoţi ce ne povestea, şi pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi povesti-o şi eu altă dată cititorilor mei, deodată zărirăm înaintea noastră un foc mic, care se legăna în văzduh cu o mişcare regulată ca o limbă de clopot. Am întrebat pe călugăr ce putea să fie, dar pân-a nu apuca el a ne răspunde, ne trezirăm faţă-n faţă cu un român ce ţinea un lemn aprins în mână şi pe care-l clătina necontenit dinaintea lui, pentru ca să cunoască drumul.

— De unde vii, Gheorghe? îl întrebă călugărul.

— De la hora din sat, părinte; am cântat din cimpoi pân' ce-a înnoptat bine; şi acum mă duc la stână în deal.

Auzind vorbă de cimpoi şi de horă, m-am apropiat de cioban şi l-am îndemnat să ne cânte o doină; îndată el şi-a scos cimpoiul din desagi, l-a umflat, l-a pregătit şi, rezemându-se de un brad, a început a suna cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume: doina de la munte, acea melodie curat românească, în care toată inima omului se tălmăceşte prin suspinuri puternice şi prin note dulci şi duioase; doina jalnică, care face pe român să ofteze fără voie, şi care cuprinde în sânul ei un dor tainic, după o fericire pierdută. Eu, de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.

După ce sfârşi, îl rugai pe cioban să cânte şi din gură; şi el, împreunându-se cu cimpoiul, începu, cu un glas limpede şi puternic, a cânta următoarele versuri pe muzica doinei:

Frunză verde de alună;
Trece voinicul pe lună
Şi codrul voios răsună.

Trece hoţul şuierând,
Pe cărare coborând
Şi din frunze împuşcând.

Măi voinice, voinicele,
Ia-ţi tăişul de plăsele
Şi cea durdă de oţele,

Că se primblă jos, în vale,
Trei desagi plini de parale
Şi nu le stă nime-n cale.

Frunzuliţă de brad mică,
Iese hoţul din potică,
Fără grijă, fără frică,

Şi le zice: ,,Cale bună!
Unde mergeţi împreună,
Dragii mei, noaptea pe lună?

Decât în curtea domnească,
Sau în punga ciocoiască,
Mai bine-n cea voinicească."

Frunză verde stejar tare,
Hoţul intră-n codrul mare,
Cu desagii de-a spinare ş.c.l.

Nu am trebuinţă să mai descriu mulţumirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopţii, în mijlocul unui codru. Tot acela ce simte în pieptul său o inimă de român mă va înţelege de la sineşi.

Puţin mai târziu ne găseam împrejurul unei mese mult dorite, în schitul Hangului, mâncând întocmai ca lupii din Valahia şi binecuvântând ospăţul creştinesc al maicei M. A doua zi de dimineaţă eram pe drum întorcându-ne la Piatra, fiindcă judecătorul ce era cu noi trebuia să se afle numaidecât seara pe scaunul judecătoriei, pentru ca să hotărască soarta unui împricinat. Ne întoarserăm deci la Piatra în brişca numitului Temiso-fiu, precum ar zice oarecine, trudiţi ca vai de noi şi făcând o mie de meditări triste asupra deşertăciunii omeneşti şi asupra soartelor rele, care se amestecă în planurile oamenilor, le încurcă, le împiedică şi le prefac după capriciile lor.

Noi ne-am pornit de la Piatra ca să vedem portretul domnului Alexandru Lăpuşneanul; ne-am pornit de la Pângăraţi cu gând să ne suim pe Ceahlău, şi nici un proiect, nici celălalt nu l-am putut împlini. Aşa sunt mai toate proiectele omeneşti, mai ales acele ce se ating de voiajuri. Le faci iarna, şi cum răsare soarele de primăvară se topesc ca omătul.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA