Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Alecsandri

    Peneş Curcanul

    Plecat-am nouă din Vaslui,
    Şi cu sergentul, zece,
    Şi nu-i era, zău, nimănui
    În pept inima rece.
    Voioşi ca şoimul cel uşor
    Ce zboară de pe munte,
    Aveam chiar pene la picior,
    Ş-aveam şi pene-n frunte.

    Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
    Români de viţă veche,
    Purtând opinci, suman, iţari
    Şi cuşma pe-o ureche.
    Ne dase nume de Curcani
    Un hâtru bun de glume,
    Noi am schimbat lângă Balcani
    Porecla în renume!

    Din câmp, de-acasă, de la plug,
    Plecat-am astă-vară
    Ca să scăpăm de turci, de jug
    Sărmana, scumpa ţară.
    Aşa ne spuse-n graiul său
    Sergentul Mătrăgună,
    Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
    Ne-am dus cu voie bună.

    Oricine-n cale ne-ntâlnea
    Cântând în gura mare,
    Stătea pe loc, s-adimenea
    Cuprins de admirare;
    Apoi în treacăt ne-ntreba
    De mergem la vro nuntă?
    Noi răspundeam în hohot: „Ba,
    Zburăm la luptă cruntă!“

    „Cu zile mergeţi, dragii mei,
    Şi să veniţi cu zile!“
    Ziceau atunci bătrâni, femei,
    Şi preoţi, şi copile;
    Dar cel sergent făr' de musteţi
    Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
    Românul are şepte vieţi
    În pieptu-i de aramă!“

    Ah! cui ar fi trecut prin gând
    Ş-ar fi crezut vrodată
    Că mulţi lipsi-vor în curând
    Din mândra noastră ceată!
    Priviţi! Din nouă câţi eram,
    Şi cu sergentul, zece,
    Rămas-am singur eu ... şi am
    În piept inima rece!

    Crud e când intră prin stejari
    Năprasnica secure,
    De-abate toţi copacii mari
    Din falnica pădure!
    Dar vai de-a lumei neagră stea
    Când moartea nemiloasă
    Ca-n codru viu pătrunde-n ea
    Şi când securea-i coasă!

    Copii! aduceţi un ulcior
    De apă de sub stâncă,
    Să sting pojarul meu de dor
    Şi jalea mea adâncă.
    Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
    Şi mult cumplit mă doare
    Când mă gândesc la fraţii mei,
    Cu toţi periţi în floare.

    Cobuz ciobanu-n Calafat
    Cânta voios din fluier,
    Iar noi jucam hora din sat,
    Râzând de-a boambei şuier.
    Deodat-o schijă de obuz
    Trăsnind ... mânca-o-ar focul!
    Retează capul lui Cobuz
    Ş-astfel ne curmă jocul.

    Trei zile-n urmă am răzbit
    Prin Dunărea umflată,
    Şi nu departe-am tăbărât
    De Plevna blestemată.
    În faţa noastră se-nalţa
    A Griviţei redută,
    Balaur crunt ce-ameninţa
    Cu gheara-i nevăzută.

    Dar şi noi încă o pândeam
    Cum se pândeşte-o fiară
    Şi tot chiteam şi ne gândeam
    Cum să ne cadă-n gheară?
    Din ziori în ziori şi turci şi noi
    Zvârleam în aer plumbii
    Cum zvârli grăunţi de popuşoi
    Ca să hrăneşti porumbii.

    Şi tunuri sute bubuiau ...
    Se clătina pământul!
    Şi mii de bombe vâjâiau
    Trecând în zbor ca vântul.
    Şedea ascuns turcu-n ocol
    Ca ursu-n vizuine.
    Pe când trăgeam noi tot în gol,
    El tot în carne vie ...

    Ţinteş era dibaci tunar,
    Căci toate-a lui ghiulele
    Loveau turcescul furnicar,
    Ducând moartea cu ele.
    Dar într-o zi veni din fort
    Un glonte, numai unul,
    Şi bietul Ţinteş căzu mort,
    Îmbrăţişându-şi tunul.

    Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
    Erau în sentinele.
    Ferbea văzduhul ca un iad
    De boambe, de şrapnele.
    În ziori găsit-am pe-amândoi
    Tăiaţi de iatagane,
    Alăture c-un moviloi
    De leşuri musulmane.

    Sărmanii! bine s-au luptat
    Cu lifta cea păgână
    Şi chiar murind ei n-au lăsat
    Să cad-arma din mână.
    Dar ce folos! ceata scădea!
    Ş-acuma rămăsese
    Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
    Şi cu sergentul, şese! ...

    Veni şi ziua de asalt,
    Cea zi de sânge udă!
    Părea tot omul mai înalt
    Faţă cu moartea crudă.
    Sergentul nostru, pui de zmeu,
    Ne zis-aste cuvinte:
    „Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
    Copii, tot înainte!“

    Făcând trei cruci, noi am răspuns:
    „Amin! şi Doamne-ajută!“
    Apoi la fugă am împuns
    Spre-a turcilor redută.
    Alelei! Doamne, cum zburau
    Voinicii toţi cu mine!
    Şi cum la şanturi alergau
    Cu scări şi cu faşine!

    Iată-ne-ajunşi! ... încă un pas.
    „Ura!-nainte, ura! ...“
    Dar mulţi rămân fără de glas.
    Le-nchide moartea gura!
    Reduta-n noi răpede-un foc
    Cât nu-l încape gândul.
    Un şir întreg s-abate-n loc,
    Dar altul îi ia rândul.

    Burcel în şanţ moarte zdrobind
    O tidvă păgânească.
    Şoimu-n redan cade răcnind:
    „Moldova să trăiască!“
    Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
    Se zvârcolesc în sânge;
    Nici unul însă, dragi copii,
    Nici unul nu se plânge.

    Atunci viteazul căpitan,
    Cu-o largă brazdă-n frunte,
    Strigă voios: „Cine-i Curcan,
    Să fie şoim de munte!“
    Cu steagu-n mâini, el sprintenel
    Viu suie-o scară-naltă.
    Eu cu sergentul după el
    Sărim delaolaltă.

    Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
    Prin mii de baionete,
    Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum
    Sus, sus, la parapete.
    „Allah! Allah!“ turcii răcnesc,
    Sărind pe noi o sută.
    Noi punem steagul românesc
    Pe crâncena redută.

    Ura! Măreţ se-nalţă-n vânt
    Stindardul României!
    Noi însă zacem la pământ,
    Căzuţi pradă urgiei!
    Sergentul moare şuierând
    Pe turci în risipire,
    Iar căpitanul admirând
    Stindardu-n fâlfâire!

    Şi eu, când ochii am închis,
    Când mi-am luat osânda:
    „Ah! pot să mor de-acum, am zis,
    A noastră e izbânda!“
    Apoi, când iarăşi m-am trezit
    Din noaptea cea amară,
    Colea pe răni eu am găsit
    „Virtutea militară“! ...

    Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept
    Această mână ruptă,
    Să-mi vindec rănile din pept,
    Iar să mă-ntorc la luptă,
    Căci nu-i mai scump nimică azi
    Pe lumea pământească
    Decât un nume de viteaz
    Şi moartea vitejească!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA