Editura Global Info / Literatură

Vasile Alecsandri

Suvenire din Italia

Buchetiera de la Florenţa

I

De o săptămână mă aflam la Florenţa, alergând în toate zilele, de dimineaţă pân-în seară, prin deosebitele părţi ale oraşului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei şi îmi insufla un sfânt respect pentru maeştrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în faţa unui monument sau a unui tablou) să avem şi noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii şi laudele naţiilor asupra noastră!" Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliştea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfăţişa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia şi mai ales cu aşa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci îşi simte fiinţa cufundată într-o mirare îndelungată şi plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viaţă nouă, necunoscută; şi când iese de pe ţărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogăţită cu toate podoabele raiului.

Într-o duminică, trecând pe piaţa de Domo, văzui o mulţime de echipajuri aşezate în linie, în faţa catedralei Santa Maria del Fiore¹, ce se găseşte în mijlocul pieţei; şi îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florenţa, intrai în ea. Priveliştea ce mi se înfăţişă mă umplu de un sentiment atât de puternic şi de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, şi misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veşnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în faţa altarului şi cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător şi plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh şi vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăinţă. Un aer de sfinţenie ce-ţi răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate...

După vro câteva minute petrecute în cea mai dulce extazie, mă apropiai de mormintele lui Brunellesco şi al lui Giotto, arhitecţii acelei biserici; vizitai cu de-amănuntul toate frumuseţile acelor două monumente de glorie şi, lăsându-le în urmă, mă îndreptai către o capelă lăturală spre a examina icoana sfintei Ceciliei, ce zărisem de departe luminată de razele unei candele de argint.
Îngereasca expresie a figurii, culorile melancolice ale obrajilor şi mai ales duioşia tipărită în ochii acelei icoane îmi părură atât de măiestroasă, că mă apropiai de ea ca să văd de nu era vrun tablou al lui Andrea del Sarto, c[...]n toate figurile lucrate de acest vestit artist însemnasem umbrele acele dulci întinse ca un văl transparent asupra ochilor. Însă care fu mirarea mea, când citii în josul icoanei un nume al unui prieten al meu ce-l cunoscusem la Paris, V***. „El oare să fie? (gândeam în mine) tânărul italian cu care am petrecut atâta vreme în capitala Franţei?" Un suspin greu şi înăduşit ce auzii în colţul capelei unde mă aflam mă făcu să-mi întorc iute capul şi văzui un om îngenuncheat lângă mine, care părea a fi într-o meditaţie dureroasă. Curiozitatea mă împinse să fac vro două pasuri spre el; atunci tânărul îşi ridică capul şi se uită la mine. Faţa sa lungăreaţă şi albă, ochii săi negri, mari şi înfocaţi, părul său lung, ce-i pica în plete netede pe umeri, şi în sfârşit fizionomia, aerul său de artist, toate îmi erau cunoscute; socoteam că văd umbra prietenului meu. Necrezându-mi ochii şi socotind că visez, mă dusei lângă el şi îi zisei: Tu eşti, V***? Străinul sări pe picioare, mă strânse în braţe şi, luându-mă de mână, mă scoase afară din catedrală.

— Vină la lumină să te văd bine, îmi zise el oprindu-se pe piaţă. Nu pot crede încă că eşti tu. Şi se uită la mine cu nişte ochi a căror expresie era de tot curioasă.

— Te miri, prietene, de starea în care mă vezi, urmă V***; mă socoţi poate nebun?... însă când ai şti în ce furtuni pluteşte sufletul meu! Când ai cunoaşte feluritele simţiri şi cugetări care mă muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot!... După aceasta el se puse pe gânduri şi ţinti ochii pe crucea catedralei Santa Maria del Fiore.

— Drept să-ţi spun, iubite, — îi răspunsei— de când te cunosc, niciodată nu te-am văzut aşa de tulburat, şi-mi pare rău că tocmai acum, când după multă vreme te întâlnesc fără veste în patria ta, te văd într-o amărăciune aşa de crudă. V*** îmi strânse mâna şi ne îndreptarăm spre cafeneaua numită Donne.

Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenţei şi a-i aduce aminte de norocita vreme când ne găseam la Paris, fără a lua seama că el nu mă asculta şi că mintea lui era cufundată în gânduri cu totul deosebite de ale mele. Deodată, el se opri căutând la o fereastră a unui palat pe lângă care treceam şi, aruncând un ţipăt şi întinzând mâinile spre ea, îmi zise:

— Ai văzut-o?

Speriat de dramatica sa poziţie, ridicai ochii, dar nu văzui nimică la fereastră. — Ce vrei să văd? îl întrebai; perdeaua este trasă. — Nimic, îmi răspunse el, făcându-se roş pe obraz; nimic... o nălucire numai, căci Cecilia s-a dus de mult de pe pământ!

La aceste cuvinte două lacrimi părură în ochii lui... Atunci un fulger de adevăr îmi lumină mintea şi înţelesei că prietenul meu era înamorat!... Intrarăm în cafenea.

În Italia cafenelele sunt toată ziua pline de consumatori (muşterii), din pricina căldurilor nesuferite care aduc pe om într-un fel de moleţă foarte plăcută; pătruns de fluidul magnetic în care creierii înoată, te simţi furat de o somnărie uşoară, şi toată fiinţa ţi se cufundă în sânul unei lene poetice, cunoscută în Italia sub numire de dolce far niente. Pare că, întins pe un leagăn de flori, te cobori din nouri încet, fără a vedea măsura care te desparte de pământ.

Ne puserăm la o masă de marmură albă. Îndată un botega (fecior de dugheană) îmbrăcat curat alergă înaintea noastră, întrebându-ne de vroiam granite sau gelate şi, fără a aştepta răspuns, începu a număra vro douăzeci de soiuri de îngheţate cu atâta iuţime, încât, neînţelegându-l ce spune, îl poftii să ne aducă ce-a vroi.

V*** nu ieşise încă din melancolia în care căzuse; în zadar căutam să-i pricinuiesc oarecare distracţie prin citirea gazetelor franceze. Mintea sa părea muncită de o idee crudă, care înăduşea toate sufleteştile sale însuşiri. Nu ştiam cum să mai fac pentru ca să-l trag din meditarea lui şi, plin de tristeţe pentru starea prietenului meu, mă hotărâi a-i da pace şi deschisei gazeta Curierul francez. Deodată un murmur de mirare se ridică împrejurul nostru; un glas unanim de laudă umplu toată sala. Unii ziceau:
Ah! ce frumoasă buchetieră! ce aer nobil şi elegant! — Cine oare să fie? ziceau alţii. Pare că am văzut figura aceasta; ...ce semănare cu primadona de la Pergola! Ridicai capul, dorind a şti cine pricinuise acea tulburare în sală şi zării în faţa noastră o femeie de o frumuseţe îngerească, care, zâmbind cu o graţie deosebită, ne prezenta buchete de flori. Un nour de melancolie flutura pe faţa sa palidă şi arăta că inima ei era zdrobită de vro durere secretă; părul său negru şi luciu ieşea în bucle unduioase de sub o capelă de paie subţire şi se împrăştia împrejurul gâtului său alb ca crinul; ochii săi mari şi negri aveau mândria ochilor de vultur, dar totodată luminile lor înotau într-un foc limpede şi misterios, prin care se zărea o înduioşire nemărginită. În sfârşit, toate în ea erau făcute pentru plăcere; gura ei care legăna un zâmbet melancolic, talia sa zveltă şi delicată, mâinile sale mai fragede decât florile ce ţinea... toate aveau o atragere ascunsă, care îţi aprindea închipuirea.

Când aruncai ochii asupră-i mi se păru că văd icoana din Santa Maria, lângă care întâlnisem pe prietenul meu; două lacrimi sticleau ca două briliante pe genele sale... Mă întorsei iute către V*** cu gândul de a-i comunica ideea mea, dar el era leşinat. Înfăţişarea acelei necunoscute îi făcuse o impresie atât de mare că îşi pierdu simţirile, strângând la sân buchetul ce luase de la dânsa. Străinii din cafenea alergaseră lângă V*** şi cercau deosebite chipuri de a-l aduce în cunoştinţă... În sfârşit V*** deschise ochii; figura lui era galbenă şi tulburată; căutăturile lui erau sălbatice. El se uită peste tot locul cu înfiorare, şi pe urmă apucându-mă de mână: „Haideţi degrabă, îmi zise, haideţi să o găsim... Cecilia mea trăieşte!"

Ieşirăm din cafenea fără a şti unde mă va duce; trecurăm iute vro câteva uliţe unde toţi ne luau de nebuni şi ne îndreptarăm spre o primblare pitorească, ce este afară din Florenţa şi care se numeşte Boschetto.

La începutul acestui parc este o piaţă mare unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul lăptăriilor al ducăi de Toscana. În toate serile, după ce se culcă soarele, aristocraţia Florenţei îşi opreşte echipajele strălucite dinaintea acelui palat, şi damele se desfătează prin convorbirea tinerilor cavaleri, care saltă călare împrejurul lor, şi prin dulceaţa laptelui proaspăt ce le împuterniceşte sănătatea şi le învioşează culorile obrajilor. Acea piaţă este locul de întâlnire a multor intrigi de amor!... De câte ori treceam pe lângă un oblon şi vedeam vro damă aşezată pe perne de mătase în fundul trăsurii, nu mă puteam stăpâni de oarecare palpitare de inimă. Fieştecare caretă pentru mine era un izvor de impresii noi, însă V*** părea că nici nu le vedea. Cu cât ochii mei erau înfocaţi, cu atâta ai lui erau reci în faţa unei privelişti atât de vesele şi de încântătoare.

— N-ai de gând să te opreşti aici? îl întrebai.

— Nu, îmi răspunse.

— Dar unde vrei să mergi?... spune-mi, să ştiu şi eu.

— Nu-ţi pasă; vină.

Şi apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalţi şi vechi, care, oprind razele soarelui, îşi întindeau umbra asupra gingaşelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, şi după vro jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat şi plin de flori, care se înaintează ca un promontoriu între curgerile line a lui Arno şi a lui Miunione. Acolo era sfârşitul boschetului.

Când ne oprirăm, figura lui V*** se prefăcuse de tot: faţa lui era roşie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer şi lăsa liberă fruntea sa largă şi genială. — „Priveşte, el zise deodată cu un glas puternic; priveşte, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munţii care se înalţă în faţa noastră. Nu-ţi pare că asistezi la dărâmarea împărăţiei romane?... Priveşte norii aceşti vopsiţi de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te şi te miră de frumuseţile patriei mele: în faţa noastră poeticul Arno şerpuieşte prin câmpii vesele şi prin lunci misterioase, şi malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor; în dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini şi palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca nişte copile ce s-ar uita în oglindă; în stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vro câteva grupe de amorezi; în urmă-ne se clatină un zid de copaci tufoşi, care opreşte vuietul oraşului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, ţipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată în extazii dumnezeieşti, când sufletul aprins de sperare îşi întinde aripile şi se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată fiinţa omenească se adapă la izvoarele cereşti şi binecuvintează mâna ce a zidit-o. Spune-mi: nu simţi tu în tine acum o mulţumire ascunsă, ca şi când ai fi dobândit tot ce ai dorit?... Nu-ţi pare că eşti un alt om?... Pieptul tău nu se smuceşte în izbiturile inimii tale? Nu simţi ceva ce îţi răcoreşte fruntea şi îţi dezsmiardă lumina ochilor?... Spune: nu socoţi tu că pare că ai să zbori într-o lume străină, unde norocul te aşteaptă?... Ah! acum, acum viaţa-i dulce şi nepreţuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbeşti ca un înger de blândeţe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul şi să mă arunc în braţele tale!"

V*** era de un caracter iute, simţitor şi supus impresiilor celor mari; când sufletul său era mişcat de vreun lucru, atunci toată fiinţa-i se pătrundea de el, imaginaţia-i se înflăcăra şi baterea inimii sale îi zdrobea pieptul... Natura lui îl făcea să simtă lucrurile cu mai mult foc decât alţi oameni, dar totodată fieştecare simţire era pentru dânsul un fulger care îl străbătea, îi aprindea sângele şi îi surpa puterile.

După ce se linişti, V*** se întinse pe iarbă; fruntea lui, unde tremurau razele luceafărului la care se uita, era aburită de sudoare, şi tot trupul său era obosit de osteneală. Nevroind să-i tulbur plăcerea ce părea că gusta în răsuflarea vântului de seară, care îi răcorea mintea şi îi alina fierbinţeala inimii, mă întinsei deoparte lângă dânsul şi îmi aprinsei o ţigaretă.

Liniştea care domnea împrejurul meu, întunecarea progresivă a cerului, ceaţa care se întindea pe Arno şi, în sfârşit, mulţumirea ascunsă ce gustam înlăuntru-mi mă aduseră fără ştire într-o reverie dulce şi armonioasă, în care mintea-mi plutea uşor. Fumul albăstriu al ţigării, ce se ridica în spirale unduioase, îmi îngâna ochii şi îmi pricinuia o distracţie plină de plăcere, din care mă trase glasul lui V***.

— Mă iartă, prietene, îmi zise el, că ţi-am pricinuit întristare, dar nenorocirea care s-a legat de capul meu...

— Ce nenorocire poţi tu avea, îl întrebai, la vârsta unde eşti?

— Ah, se vede că eşti încă un copil care de-abia ai intrat în lume şi că nu ai călcat încă pe ghimpii care presară calea vieţii!

Ştii tu că tocmai vârsta mea este cea mai primejdioasă şi mai supusă patimilor sufleteşti? Tinereţea este ca un copac mic şi fraged; cele mai slabe vânturi sunt furtuni pentru el... Dar ascultă mai bine istoria vieţii mele, ş-apoi vei putea judeca tu care este nenorocirea ce mă prigoneşte.

V*** îşi aruncă părul înapoi pe umeri şi, ştergându-şi fruntea, începu aşa:

II

„Din cea mai fragedă a mea copilărie eu am rămas orfan şi lipsit de povăţuirile şi de dezmierdările părinteşti, care sunt reazemul ei; de-abia ajunsesem în vârsta de 9 ani, şi nenorocirea îşi înfipse căngile în mine; la cel întâi pas al vieţii mele, în loc de a mă găsi pe o cale înflorită ca ceialalţi copii, mă trezii într-un pustiu fără margini şi fără umbră!...

Un moş al meu, fiindu-i milă de ticăloasa mea stare sau, mai bine poate, vroind a se folosi de micul venit ce-mi rămăsese de la părinţi, mă luă sub epitropia lui, şi pentru ca să nu-mi tot audă bocetele şi să nu vadă lacrimile care neîncetat îmi udau ochii, mă lep[...]ntr-un pension unde petrecui zece ani bătându-mi capul cu limbile străine, cu literatura şi mai ales cu zugrăvia. Înaintările ce făceam din zi în zi în această artă, şi mai ales plăcerea ce găseam în studia ei, singură mă făcea să uit bătăile care mâncam necontenit de la padre Bertholomo, profesorul meu de limba elină, căci cruda mea soartă mă silea să caut în însumi mângâierea de care inima-mi era însetată, iar nu în braţele unei mume drăgălaşe.
Cu ce nerăbdare aşteptam ceasurile lecţiei de zugrăvie şi cu ce bucurie vedeam intrând în sală pe profesorul meu, care niciodată nu lipsea să-mi spuie câte o vorbă de mulţumire şi de îmbărbăţire când îi arătam noile mele produceri.

Sinor Alsari (acesta era numele lui) avea pentru mine o dragoste cu totul părintească şi mă recomanda la toţi ca cel mai bun şi mai sârguitor elev al lui. Sfătuirile pline de bunătate care îmi da şi laudele ce îmi prodiga pentru propăşirile ce făceam sub direcţia lui, îmi insuflaseră atât respect şi atâta iubire pentru el, încât la moartea moşului meu, când ieşii din pension, alergai la dânsul şi îl rugai să mă primească în casa lui. Sinor Alsari mă luă cu o bucurie nespusă sub protecţia sa şi nu cruţă nici un sfat şi nici o osteneală ca să aducă la bună ispravă talentul ce începusem a câştiga în zugrăvie. În toate zilele vizitam împreună strălucitele galerii din Palazzo Pitti, din Palazzo Vecchio şi din alte palaturi mari din Florenţa; ne opream ceasuri întregi dinaintea fieştecărui tablou şi, după ce îmi tălmăcea cu amănuntul toate însuşirile şi frumuseţile lor, apoi ne înturnam acasă şi mă apucam de lucru sub necontenita lui priveghere. Un an de zile petrecui cu el în cea mai dulce linişte şi în cele mai plăcute îndeletniciri: toată vremea mea era întrebuinţată în studii serioase asupra artei la care mă dasem. Gloria îmi zâmbea de departe şi mă chema în braţele sale. De când intrasem în cariera unde Michel Angelo, Tiziano, Raphaelo şi cei mulţi maeştri nemuritori păşiseră cu pasuri de uriaşi, singurul ţel al vieţii mele era să pot şi eu adăuga o frunză la coroana strălucită a patriei mele şi, aprins de o idee atât de îndrăzneaţă şi de nobilă, îmi alcătuisem un trai cu totul artistic, încât, fără a mă îngriji de lucrurile ce nu se atingeau de zugrăvie, gustam zile line, netulburate şi pline de încântările sperării; însă această linişte sufletească mă părăsi după puţină vreme.

Într-o seară Sinor Alsari intră în cabinetul meu şi îmi zise:

— V***, fost-ai de mult la teatru?

— De când au murit bieţii mei părinţi nu am fost, îi răspunsei.

— Vrei să mergem deseară să vedem Norma? Are să joace o actriţă nouă.

— Haideţi.

— Găteşte-te degrabă, că-i vreme.

Mă îmbrăcai iute şi ne duserăm la teatrul de la Pergola.

Sala era ticsită de amatori şi lojile pline de dame elegante şi frumoase.

Deodată se făcu o mare tăcere; toţi se aşezară pe la locurile lor, şi orchestra începu uvertura... Acea muzică plină de o melodie cerească născu în minte-mi o mulţime de idei triste şi de amare suvenire. Aducându-mi aminte că înainte de zece ani mă găseam tot la acel teatru cu iubiţii mei părinţi, mi se păru că le vedeam umbrele fluturând împrejurul meu şi tânguindu-mă cu milă, ca şi când m-ar fi aşteptat o nenorocire cumplită! Îngânat de fantasmele acele iubite, nici nu luasem seama că perdeaua se ridicase de vro câtăva vreme şi că corul druizilor era pe la sfârşit. Cine ştie! Poate aş fi stat toată seara fără a mă uita pe scenă, dacă un murmur ce se ridică în sală nu m-ar fi scos din meditarea în care picasem şi nu m-ar fi făcut să arunc ochii înainte-mi. Văzui o fiinţă albă şi cerească, o comoară de graţii, de tinereţe şi de poezie, un înger al cărui glas dulce, limpede şi armonios îmi pătrunse inima. Sala vuia de aplauze; iar când Cecilia începu a cânta rugăciunea Normei către lună, când, picând în genunchi şi ridicându-şi mâinile spre cer, intonă acea arie strălucită, Casta Diva, atunci tot publicul în entuziasmul său se sculă pe picioare şi b[...]n palme astfel că Cecilia se speriase... Pare că o văd îndreptându-şi ochii cu sfială asupra noastră; nevinovăţia, mirarea, mulţumirea, toate aceste deosebite sentimente luceau în căutătura ei. Ah! ce zâmbire încântătoare păru atunci pe buze-i!... Ce nobilă mândrie se arătă pe frunte-i! Ea semăna cu o fiinţă din altă lume, frumoasă şi răpitoare ca geniul armoniei cereşti! Ah! iubite, ce ţi-oi spune? Ce cuvinte să întrebuinţez ca să-ţi descriu frumuseţea sa? Cecilia era, precum zice poetul nostru, bella comme un angelo ch' Iddio creo, nei suoi più ardenti transporti d'amore.

Două zile necontenit am fost ca un nebun; mi se părea că vedeam neîncetat un înger cu aripile de aur care, fluturând împrejurul meu, îmi cânta Casta Diva, împreunându-şi glasul pe o harfă ce ţinea în mână... Pe urmă, când m-am trezit din visul acel plăcut, am aflat de la sinor Alsari că a fost silit să mă scoată cu de-a sila din teatru, fiindcă, neputându-mi stăpâni entuziasmul, făceam prea mare vuiet, încât toţi mă socoteau lipsit de minte.

Trei luni de zile am urmat regulat toate reprezentaţiile; un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru când ştiam că era să cânte Cecilia. Gustul pentru muzică se dezvelise în mine totodată cu dragostea, şi dar, profitând de cunoştinţa celor întâi principuri ce luasem din vremea încă când trăiau părinţii mei, începui a face ceva progresuri. Adeseori mă trezeam cântând pe uliţe vro bucată din Norma sau din Lucia din Lamermoor şi, ruşinat de mirarea cu care toţi trecătorii se uitau la mine, alergam degrabă acasă şi mă închideam în cabinetul meu, unde mă apucam de zugrăvie cu o sârguinţă şi mai mare, căci făceam portretul Ceciliei.

De mult aveam de gând să lucrez icoana sfintei Ceciliei ca să o expun în biserica Santa Maria del Fiore, dar neştiind ce expresie să-i dau, tot prelungisem lucrul ei. Când văzui pe Cecilia la teatru, frumuseţea figurii sale se tipări aşa de bine în minte-mi că pe dinafară şi fără ştire îi făcui portretul; fizionomia sfintei Cecilia se întâmplă a fi întocmai fizionomia slăvitei primadone de la Pergola. Bucuria de a vedea lângă mine icoana îngerului ce iubeam mă aduse într-o exaltaţie atât de mare, că picai pe genunchi dinaintea ei şi, apucând-o cu amor în braţe, o acoperii de sărutări... Tocmai atunci sinor Alsari intră în cabinet şi, speriat de delirul meu, smuci icoana de la sânu-mi şi alergă îndată de o puse în capela unde m-ai întâlnit.

Nu am trebuinţă să-ţi spun că din ceasul acela mă făcui cel mai bun creştin, că în toate zilele mă duceam la biserică şi că stam ceasuri întregi plecat dinaintea sfintei Cecilia. Lesne înţelegi că, de vreme ce persoana care iubeam purta acest nume, nu puteam alege altă patroană spre a-i încrede secretele mele rugăciuni decât pe sfânta Cecilia.

Într-o zi... ah! cât oi trăi mi-oi aduce aminte de ea!... mă găseam îngenunchiat dinaintea icoanei mele şi cufundat într-o meditare sfântă. Un vis plăcut îmi dezmierda sufletul; mi se părea că o fiinţă nevăzută mă îndemna să am bună sperare pentru îndeplinirea dorinţelor mele, când simţii pe lângă mine fâlfâirea unei rochii de mătase... Două dame intraseră în capela unde eram. Peste puţin auzii convorbirea lor.

— Santa Maria, ce minune! zise cea mai mare. Ian uită-te bine, Cecilio, la icoana asta din faţă. Aş jura că-i portretul tău!

— Bine zici, răspunse cealaltă. — Şi amândouă se apropiară de icoană şi se uitară mai cu luare-aminte.

— Curios lucru! zise iar cea dintâi; cu cât mă uit mai mult, cu atâta găsesc mai mare asemănare. Iată ochii tăi negri şi plini de foc; iată-ţi gura cea graţioasă. A! ce-i drept, măcar că sunt femeie, nu pot tăgădui că ai o guriţă de tot frumoasă; pare că-i o roză. Ian spune-mi: cât ai plătit zugravului sau, mai bine, în ce monedă i-ai plătit lucrul!... cu bani ori cu inima? căci am de gând şi eu să mă fac sfântă.

— Tot veselă şi nebună ai să fii, Iulio, răspunse cealaltă; credemă însă că niciodată n-am gândit să-mi fac portretul şi că nici nu cunosc numele artistului.

— Cât pentru aceasta e lesne de a-l cunoaşte. Şi se apropie de icoană ca să-mi citească numele însemnat jos. Eu rămăsesem înlemnit, căci niciodată nu mă găsisem aşa de aproape de Cecilia.
Nu îndrăzneam nici să mă răsuflu, ca să nu o spariu şi să nu pierd nimica din cuvintele sale.

Dama care se numea Iulia se întoarse către Cecilia şi îi zise râzând:

— Numele lui este V***; îl cunoşti, Cecilio?...

— Ba nu.

— Sărmanul tânăr! L-ai legat şi pe dânsul în lanţurile tale!... însă el ţi-a dat bune dovezi că te iubeşte; portretul acesta lucrat în ascuns este martorul slăvirii ce are pentru tine. Eu când aş fi în locul tău aş face toate chipurile să aflu cine este şi l-aş prefera tuturor prinţilor din Florenţa care-ţi fac curte şi-ţi repetează în toate zilele că mor după tine fără a muri cât de puţin.

Îmi venea să sărut picioarele acelei femei care, fără a mă cunoaşte, căuta să înduplece pe Cecilia în favorul meu.

— Nu-ţi este păcat, Iulio, — răspunse Cecilia — să zici acest fel de vorbe în biserică?

— De ce să-mi fie păcat?... Amorul nu este oare cel mai sfânt şi mai curat sentiment insuflat oamenilor de însuşi Dumnezeu? Pentru ce să mă sfiesc de a vorbi de el înaintea celui ce l-a creat în inimile noastre? Ce păcat poate a fi de a spune adevărul tocmai în locaşul unde adevărul domneşte şi de a mărturisi că un om, de orişice rang să fie, este mult mai vrednic de iubit când el ne iubeşte din toată curăţenia inimii sale, decât nobilii acei ruginiţi care, departe de a avea cea mai mică dragoste pentru noi, vor numai să-şi împlinească o capricie trecătoare şi să ne arate pe urmă ca victimele vanităţii lor!

Cecilia zâmbi şi îi zise:

— Nu-ţi cunoşteam atâta elocvenţa, Iulio. De când te-ai făcut avocatul amorului?

— De când am aflat că nu-i adevărată fericire fără adevărat amor.

Cecilia privi cu o expresie deosebită la portretul ei şi mi se păru că strânse mâna Iuliei. Ele se uitară una la alta cu o iubire frăţească, zâmbiră amândouă ca doi îngeri şi se depărtară.

Închipuieşte-ţi poziţia mea după ce auzii acea convorbire ce se atingea atât de mult de soarta mea. Nu puteam crede că cu adevărat Cecilia fusese lângă mine; socoteam că visasem. Atâta norocire nu putea fi pentru mine, dar totodată, ca un om ce caută să-şi prelungească visul plăcut din care s-a trezit, îmi înfăţişam lângă mine pe Cecilia cu fruntea luminată de razele candelei ce ardea în capelă, cu ochii săi ridicaţi spre icoană, şi îmi închipuiam aceste două figuri ce semănau mirându-se una de alta de frumuseţea lor. Îmi repetam în minte toate cuvintele acelor două femei care reprezentau geniul amorului, chemând în braţele sale pe îngerul nevinovăţiei. Viitorul mi se arăta acoperit de flori; toate nălucirile mele se deşteptară, şi o dulce sperare îmi dezmierda sufletul şi mă înălţa la ceruri.

Când mă trezii din reveria aceea dulce, biserica era pustie, şi razele lunii tremurau pe coloanele-i de marmură. Mă dusei degrabă acasă, îmi luai mandolina şi mă îndreptai afară de Florenţa, spre Bosquetto. Mă primblai vro câtăva vreme prin rediu şi mă întinsei în sfârşit pe iarbă lângă un copac. Liniştea, frumuseţea poetică a acelei seri de vară, dispoziţia melancolică în care mă găseam şi, mai ales, ideile de amor şi simţirile ce mă stăpâneau îmi insuflară dorinţa de a cânta, împreunându-mi glasul cu mandolina; începui a improviza cuvintele aceste:

Ah! te iubesc şi drag mi-e de-a o spune,
Ş-oricât de mult în lume voi trăi,
Tot vreau să-ţi spun, să-ţi spun, dulce minune,
Că te iubesc şi veşnic te-oi iubi!

Acel cuvânt, acea destăinuire,
Dulce parfum al sufletului meu,
Naşte voios la scumpa ta privire
Ca un odor plăcut lui Dumnezeu!

Dar, te iubesc şi-mi dau sufletul ţie,
Căci pe pământ şi-n raiul îngeresc
Nu poate fi mai sfântă armonie,
Decât acest ferice te iubesc...

O! de-ar suna acuma pentru mine
Ceasul dorit al zborului ceresc,
Eu aş muri ferice lângă tine,
Căci aş muri zicându-ţi: te iubesc!

Când sfârşii de a cânta, văzui că se deschide o fereastră la rândul întâi al unei case din faţă. O femeie se ar[...]n balcon, cu o ghitară în mână, şi intonă rugăciunea cea vestită a Normei către lună. Glasul ei nu-mi era necunoscut; dulcimea ruladelor sale născu în mine un prepus. Mă sculai iute şi mă apropiai de fereastra unde auzisem acel glas; tocmai atunci razele lunii se aruncară în plin pe faţa necunoscutei.

„Cecilio!" strigai în delirul meu, şi picai jos, inundat în sânge... O umbră neagră trecuse pe lângă mine şi-mi înfipsese un stilet în piept.

Când deschisei ochii, mă găsii, o fericire! în braţele Ceciliei... Ea auzise gemetele mele şi trimisese slugile, care, găsindu-mă întins ca un mort pe pământ, mă aduseră în salonul ei. Slăbiciunea în care picasem prin pierderea sângelui şi mai ales zguduirea electrică ce simţii, văzându-mă lângă sânul Ceciliei, mă aruncară încă o dată în ghearele morţii; iar când mă trezii de a doua oară, intrai într-o desperare cumplită, căci mă văzui în camera mea. În zadar căutam să-mi aduc aminte de toate cele ce se întâmplaseră; nu puteam înţelege pentru ce sinor Alsari se uita la mine cu ochii plini de lacrimi şi pentru ce doctorul îmi pipăia mâna, când deodată simţii o durere groaznică în piept. Cătai împrejurul meu: aşternutul era plin de sânge.

Atunci îmi adusei aminte de toate întâmplările... Cea întâi întrebare care făcui a fost despre Cecilia:

— Unde-i, s-o văd încă o dată ş-apoi să mor! Nimeni nu-mi răspundea, şi toţi se uitau la mine cu milă şi cu frică. Zdrobit de durerile care mă munceau şi vrând a-mi tălmăci tristeţea celor ce erau pe lângă mine, socotii că Cecilia murise. Toate simţirile mi se tulburară la o idee atât de crudă şi, nemaiputând suferi viaţa, smulsei de pe rană legăturile ce-mi pusese doctorul spre a opri curgerea sângelui; dar când ridicai mâna ca să le arunc departe de mine, un răvaş pică pe genunchii-mi. Îl deschisei îndată şi citii aceste cuvinte scrise de mâna Ceciliei. Îl ştiu de rost:

Un tiran care mă prigoneşte din copilăria mea mă sileşte să mă pornesc în ceasul acesta din Florenţa, căci a aflat dragostea mea pentru tine. Nu ştiu în care parte a lumii are de gând să mă ascundă, însă mare este Dumnezeu! ne vom întâlni poate vrodată ş-atunci...

CECILIA

Acest răvaş mă pătrunse ca un trăsnet şi mă aduse într-o nebunie cumplită. Trei luni de zile viaţa mi-a fost în braţele morţii. Am aflat pe urmă că în vremea aceasta mă sculam câteodată, săream prin casă, râdeam, îmbrăţişam pe toată lumea şi spuneam fieştecăruia că Cecilia mă iubea, că eram cel mai norocit om de pe pământ!... Pe urmă începeam a plânge, a-mi smulge părul şi a blestema ceasul în care m-am născut şi soarta care, ca unui om însetat căruia i-ai prezenta un pahar cu apă şi l-ai trage de la gură-i când ar vroi să bea, m-au făcut să cunosc dragostea Ceciliei tocmai când ea a fost silită să se depărteze de mine.

În sfârşit, după şase luni mă ridicai de pe boală şi, cum fusei în stare de a ieşi afară din casă, mă dusei la sinora Iulia ca s-o întreb de nu cunoştea locul unde se găsea prietena ei.

Sinora Iulia era singură într-o cameră elegantă şi sta pe o canapea de catifea roşie. Îi cerui iertare de îndrăzneala ce o luasem a mă înfăţişa dinainte-i fără a avea onorul de a-i fi cunoscut. Ea însă îmi răspunse zâmbind că mă înşelam, căci mă cunoştea prea bine.

— Mă găseam la Cecilia — îmi zise — când te-au adus împlântat în sânge, şi nişte hârtii ce picaseră din buzunarul d-tale, nişte cărţi de vizită ale d-tale ne-au prilejuit la amândouă chipul de a-ţi cunoaşte numele. Ne iartă, domnule, dacă am avut indiscreţia de a le citi, însă trebuia să facem revizie acelor hârtii, pentru ca să putem afla numele şi adresa persoanei care era în mâinile noastre şi s-o trimitem în sânul familiei sale.

— Nu vă pot mulţumi, sinora, de bunătatea şi de mila ce aţi avut pentru mine şi credeţi că voi fi în veci recunoscător.

— A fost o datorie pentru noi, domnule, ca să-ţi prodigăm îngrijirile de care aveai o neapărată trebuinţă în starea periculoasă în care te aflai, şi dacă nu am putut face mai mult pentru d-ta, crede că aceasta nu a atârnat de la vroinţa noastră.

— Ştiu, sinora, pricina care pentru nenorocirea mea m-a depărtat atât de degrabă de sub cereasca priveghere a dumilorvoastre, şi tocmai pentru ca să aflu urmarea acelei întâmplări misterioase am luat îndrăzneala de a veni aici. Te rog, deci, sinora, şi te jur pe numele prietenei d-tale, să nu-mi ascunzi adevărul. Spune-mi în care loc se găseşte acum sinora Cecilia?... Ah! fie-ţi milă, spune-mi unde-i Cecilia?... Când ai şti...

— Că o iubeşti, poate? Aceasta o ştiu de şase luni, tocmai din seara când te-au adus mai mort în casa prietenei mele.

— Cum? Cine a descoperit?...

— Icoana sfintei Cecilia, care se găseşte în Santa Maria del Fiore.

Mă făcui roş pe obraji.

— Vezi — adăugă Iulia — că îţi cunosc toate secretele inimii.

— A! tocmai pentru aceasta ar trebui să-mi spui unde se găseşte Cecilia.

— Îţi dau parola mea că nu ştiu nimică despre ea şi că, de când s-a pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dânsa. Te pot însă încredinţa că Cecilia te iubeşte şi că, dacă va trăi şi vei fi statornic, ai să fii odată fericit. Ea te iubea de mult fără a te cunoaşte. Chiar din ziua când îşi văzu portretul în catedrală ea s-a înamorat de artistul care o zugrăvise atât de bine. Bravo, domnule! bravo, ai un talent vrednic de laudă.

— Încă un lucru te-aş ruga să-mi spui, sinora: cine este acel tiran care prigoneşte pe Cecilia?

— A! a! domnul Barbarissimo? eu aşa l-am botezat. El e un moş al Ceciliei care a crescut-o de mică, a educat-o, şi acum vroieşte să o ia de nevastă; dar nu te speria. Cecilia nici nu gândeşte la dânsul, şi dacă mai şade cu el, aceasta o face numai prin recunoştinţa ce-i poartă, pentru că a avut îngrijire de copilăria ei!

— Da bine, un aşa om e primejdios!

— Eu m-aş teme să şed cu dânsul, dar Cecilia îl stăpâneşte cum îi place; cu toate aceste, biata copilă e silită să-l urmeze peste tot locul unde gelozia lui îl mână. Purtările lui sunt nesuferite; nu lasă să se apropie nici un om de nepoata lui; în sfârşit, îi cu totul barbarissimo.

— Şi de ce, mă rog, s-a pornit aşa de iute din Florenţa?

— De ce? Pentru că un gelos amiroase amorezaţii ca un copoi, cale de o poştă de departe; ş-apoi trebuie să ştii că sinor Barbarissimo era ascuns lângă noi, în seara când ţi-am spălat rana, şi că auzise toată convorbirea ce se făcu atunci asupra d-tale între Cecilia şi mine... Pune-ţi în gând cu ce furie s-a înfăţişat dinaintea noastră când a auzit pe Cecilia mărturisind că eşti vrednic de dragostea ei. Turbat de mânie, întocmai ca un urs, s-a aruncat între noi; a poruncit slugilor să te ducă acasă la dumneata; mie mi-a poruncit să ies afară, şi pe la miezul nopţii s-a pornit ca să alerge lumea toată, numai ca să fugă departe de dumneata.

După aceste vorbe îmi luai adio de la sinora Iulia, şi a doua zi, îmbrăţişând cu lacrimi pe sinor Alsari, pornii şi eu din Florenţa cu hotărâre să alerg Italia întreagă ca să dau de urma Ceciliei. Patru luni de zile am cercetat cu amănuntul toate colţurile Italiei... în zadar! Nimeni nu putu să-mi dea vro ştire despre Cecilia. În sfârşit, pierzând toată speranţa, mă dusei la Paris pentru ca să uit durerea. „Ştii cât de bine am petrecut un an de zile în capitala Franţei. Am căutat să aflu oarecare distracţii, dar nu am putut suferi străinătatea şi am alergat iar[...]n sânul patriei mele. Tocmai astăzi dimineaţă am sosit în Florenţa şi, cum m-am coborât din trăsura veturinului care m-a adus, am alergat să îngenunchez dinaintea icoanei sfintei Cecilia.

Nu ţi-oi vorbi de dulcea impresie ce-ţi pricinuieşte vederea patriei după o lungă despărţire. Când te-i întoarce în Moldova, îi simţi ca şi mine acea fericire adâncă ce-ţi insuflă locul iubit unde te-ai născut şi care îţi trezeşte în suflet o mie de suvenire scumpe...

Şi apoi socot că nici aş putea să-ţi descriu bine acea impresie, pentru că mintea-mi era prea tulburată de gânduri amare. Fieştecare parte a oraşului, când intrai în Florenţa, mi-a adus aminte de câte o scenă a vieţii mele, mai mult tristă decât dulce, şi bucuria ce gustam în priveliştea patriei mele a fost amărâtă prin suvenirul supărărilor care a împrejurat tinereţa mea.

După aceste cuvinte V*** îşi plecă fruntea cu o tristă obosire.

— Cunoşti acum nenorocirea mea. Nu te miri cum de mai trăiesc sau cum de nu am nebunit de tot?... Ah! trebuie să pătimeşti muncile sufleteşti care le-am pătimit eu, pentru ca să poţi înţelege ce lucru grozav şi crud este de a-şi pierde cineva fiinţa ce a iubit!

V*** se opri încă o dată şi, uitându-se la buchetul de flori ce îi dase buchetiera necunoscută în cafeneaua Donné:

— Sărmanelor floricele — le zise — şi voi aţi veştezit ca şi tinereţea mea!

Un bilet mic pică din buchet pe iarbă; V*** îl luă cu repejune, îl deschise, îşi aruncă ochii deasupra, s[...]n picioare şi începu a fugi spre Florenţa din toate puterile sale.

În zadar îl chemai şi îi strigai să se oprească... Atunci mă aruncai şi eu după dânsul, alergând cât puteam de iute şi, în sfârşit, îl găsii întins pe scările de marmură ale catedralei Santa Maria del Fiore, obosit de osteneală.

— Ce dracu te-a apucat? îl întrebai, apropiindu-mă de el.

— Taci că vine! îmi zise; şi, sărind iar de lângă mine, se făcu nevăzut în întunericul pieţii.

Neputând să-l mai urmez, mă hotărâi să-l aştept ca să-mi tălmăcească taina purtării şi a cuvintelor sale; dar în zadar mă primblai vro două ceasuri pe piaţă... V*** nu veni.

Piaţa era pustie când mă pornii spre hotelul unde şedeam; dar când vrui să intru în uliţa Calzaioli, auzii următoarea convorbire între două persoane ce stau sub icoana Maicei-Fecioare, la colţul uliţei²:

— Şi a murit?

— Ba nu; se zice numai că-i rănit foarte rău şi că este o slabă sperare de scăpat.

— Şi nu ştii care-i pricina acestei întâmplări?

— Nu, n-am putut afla altă decât că pe la 11 ceasuri un om învelit cu o manta neagră a sărit cu cuţitul asupra unui tânăr ce trecea în dosul Baptistariului³, zicându-i: „Cine iubeşte pe Cecilia trebuie să moară". Atunci se iscă o luptă crudă între amândoi, şi unul din ei rămase pe pavea împlântat în sânge.

Speriat de ceea ce auzii, mă apropiai de străini şi întrebai de nu ştiau unde poliţia dusese trupul celui rănit?

— Nu ştiu, îmi răspunse unul din ei, şi se depărtară amândoi de mine.

Mă dusei degrabă acasă, mă închisei în camera mea şi nu putui dormi toată noaptea; mi se părea că tot vedeam trupul prietenului meu acoperit cu răni.

Cât am şezut pe urmă în Florenţa nu l-am mai văzut pe V***, nici n-am auzit vorbind de el.

III

Peste o lună după această întâmplare, mergând de la Roma la Civita Vechia, veturinul care ne ducea se opri ca să-şi odihnească caii dinaintea unei case vechi şi deşirate ce era în drum şi care semăna mai mult a fi o vizunie de hoţi decât un tractir pentru călători. Mă scoborâi din trăsură cu gând ca să mă primblu pe jos. Afară era o lună plină şi voioasă ca figura unei tinere fecioare; toate lucrurile se vedeau împrejur ca ziua, şi în depărtare se auzea vuietul groaznic şi monoton al mării, care sticlea la razele lunii şi ale stelelor ca o lungă vale de argint. Acel tablou măreţ îmi făcu o impresie foarte mare; şi în suvenire repurtându-mă la ruinele antice ce văzusem în Roma, începui a face triste meditări asupra nenorocitei st[...]n care a picat Roma Cezarilor sub ticăloşia guvernului papal. Primblarea însă totodată iscă şi în stomacu-mi o foame nu mai puţin tristă decât acele gânduri. Intrai îndată în singura sală ce se găsea în acel tractir. Vro câteva lăiţi de lemn, cu picioarele rupte, şi vro trei butelci deşarte, cu gâtul stricat, alcătuiau tot mobilierul acelui lăcaş. Când păşii pragul uşii, o groaznică horăire îmi vesti că acea vizunie era locuită de mai multe suflete şi în adevăr zării la pământ vro trei oameni înzestraţi cu figuri foarte problematice. Toată scena era luminată de razele roşii ale unui mic jăratic ce mai ardea încă în cuptor. Stătui un pic la îndoială de trebuia sau nu să păşesc mai înainte; dar, în sfârşit, făcându-mi curaj, mă apropiai de o laiţă mai lungă ce era în fund şi pe care dormea un soi de uriaş. Socotind după împrejurări, adică de pe cerga ce-l acoperea, că trebuia să fie tractierul, îl scuturai încetişor. Însă el, departe de a se trezi, se întoarse pe ceea parte, dând din umeri şi împreunându-şi mişcarea cu o mulţime de complimente în soiul acestora, de pildă: „Va al Diavolo, Sangue del Christo, Corpo di Baccho".

Ieşii degrabă din acel loc, păşind pe vârful picioarelor de frica altor asemene complimente. Când fusei afară, mi se păru că mă răsuflam mai lesne; şi, cu ochii încă plini de fumul ce era în sala tractirului, mă îndreptai, făr-a vedea mai nimică dinainte-mi, spre o matahală neagră ce gândii că este trăsura noastră, hotărât fiind să mă culc pentru ca să-mi treacă foamea. După ce mă împiedicai de vro câteva ori de nişte buruieni mari, pe care nu le zărisem din pricina usturimii ochilor, pipăind mai mult ca un orb, dădui în sfârşit cu mâna de un oblon, îl deschisei şi mă suii; mi se păru însă că trăsura în care intrasem era mai ridicată. Când era să mă aşez, simţii un braţ puternic că mi se puse pe piept şi un glas străin îmi zise: „Cine-i acole?" Eu răspunsei, începând a râde: „Ce dracu! tare eşti fricos, domnule!... socoţi că ai a face tot cu tâlhari?"

Trebuie să spun că în trăsura noastră se găsea un popă spaniol, bătrân, care se pornise de la Roma cu mine şi căruia îi era mare frică de tâlhari, fiindcă pe atunci se vorbea mult în Italia de nişte hoţi ce ieşiseră la drum.

— Cine eşti tu? întrebă încă o dată acel ce mă ţinea de piept.

Deschisei ochii mari şi văzui dinainte-mi un om şi o femeie!... Nu mă puteam dumeri cum se făcea că mă găseam într-o trăsură străină. Dar după vro câteva secunde, în care vreme dama căuta să aprindă o lampă de argint, înţelesei că în loc de a mă îndrepta către adevărata noastră trăsură, mă rătăcisem în altă parte şi intrasem în vro trăsură străină, ce sosise în vreme ce căutam să trezesc pe tractier. Deodată, careta se umplu de lumină şi văzui o! minune, pe V*** lângă buchetiera ce îmi dase flori la Florenţa!

Mirarea şi bucuria noastră fură nespuse, şi îmbrăţişările noastre nenumărate.

— Nu pot să mă încred ochilor mei, zisei după o scurtă tăcere; tu în viaţă? Te socoteam mort, ucis în dosul Baptistariului.

— Slavă Domnului! am scăpat şi atunci din mâinile lui. Ştii, Cecilio, că ucigaşul care a sărit la mine era tot acela care mi-a străpuns pieptul înc-o dată, demult?

— Şi nu ţi-a zis ceva când a vrut să te omoare? întrebă ea.

— Aşteaptă; dar, mi-a zis: „Cine iubeşte pe Cecilia trebuie să moară!"

— Ticălosul! strigă Cecilia. Ştii cine este acel om fără de suflet?

— Cine?

— Tiranul care m-a prigonit şi pe mine de când trăiesc...

— Sinor Barbarissimo poate? întrebai. V*** pufni de râs auzind acest nume curios, şi apoi sărutând cu foc pe Cecilia:

— Nu mai gândi, îngerul meu, — îi zise — la o fiinţă ticăloasă care ne-a amărât la amândoi cea mai frumoasă parte a vieţii noastre; lasă-l să putrezească în mârşăvia caracterului său, precum eu l-am lăsat împlântat în sânge, fără a avea nici o milă de el. V*** o sărută iarăşi, şi veselia renăscu pe faţa amorezei sale.

Aceste adese sărutări mă cam tulburau. Rugai pe V*** să-mi tălmăcească un lucru de care eram mult intrigat. De ce fugise de la Bosquetto? V*** se plecă spre mine şi îmi spuse la ureche:

— Biletul ce picase din buchet era de la Cecilia. Ea îmi scria că de două zile se găsea în Florenţa, când m-a văzut de la fereastră trecând pe uliţă.

— Acolo poate unde te-ai oprit şi m-ai întrebat de am văzut-o?

— Tocmai; că îndată după aceea şi-a procurat prin Iulia un costum de buchetieră, cu hotărâre să intre incognito după noi în cafeneaua Donné, să-mi dea buchetul acel cu scrisoarea sa, în care mă ruga să mă aflu la 11 ceasuri de noapte în capela sfintei Cecilia din Santa Maria del Fiore.

N-aveam oare dreptate să alerg ca un nebun, când am primit, fără a mă aştepta, o veste atât de norocită, care schimba cu totul faţa soartei mele?... De-abia ajunsesem pe scările bisericii, de-abia te apropiaseşi şi tu de mine, când zării pe Cecilia pe lângă Baptistariu. Vrui să merg înaintea ei, dar tocmai atunci fusei atacat de un om necunoscut. În furia mea îl răsturnai pe pavea cu atâta iuţime, încât el pică tocmai pe stiletul ce ţinea în mână şi se înfipse în el!... Atunci auzii sunând 11 ceasuri, alergai în biserică şi găsii pe Cecilia îngenuncheată dinaintea patroanei sale. De acolo ieşirăm amândoi afară unde ne aştepta această caretă cu 6 cai; ne suirăm în grabă şi, fără a ne opri, nu am făcut altă de atunci decât numai voiajuri, petrecându-ne viaţa în cântece, în sărutări şi în veselii.

— Se vede că aveţi multe secreturi împreună, ne zise frumoasa Cecilie, zâmbind şi aninând de fundul caretei lampa de argint ce aprinsese.

— Vorbeam de tine, îngerul meu, îi răspunse V***, strângând-o în braţe cu o dragoste înfocată.

Acum zorile coronaseră orizontul cu o linie argintie ce făgăduia o zi frumoasă călătorilor. Caii erau înhămaţi la caretă şi postaşul sta gata să pornească; dar până a nu-mi lua adio de la norocitul meu prieten, rugai pe sinora Cecilia să cânte Casta Diva, căci tocmai atunci luna era să se piardă după un deal. Strălucita cântătreaţă îşi luă mandolina şi începu; dar deodată V*** îi fură mandolina din mâini şi, ridicând pe amoreza sa, o puse pe genunchi. Cecilia, zâmbindu-i şi uitându-se la el cu dragoste, se rezemă cu braţul drept pe umărul lui şi intonă de al doilea Casta Diva, cu un glas mai tulburat, dar mai pătrunzător.

Cu cât aria se înainta, îngerescul cântec slăbea, dar cu o dulcime încă mai încântătoare, şi degetele lui V*** se rătăceau pe strunele mandolinei. În sfârşit glasul Ceciliei nu se mai auzi; mandolina căzu din mâinile lui V***... şi amândoi rămaseră îmbătaţi de dulcele delir al iubirii. Ei semănau ca doi îngeri adormiţi în voluptatea extaziei cereşti.

Atunci mă coborâi din trăsură; îi privii pentru cea de pe urmă oară şi făcui semn postaşului să încalece.

Careta se depărtă cu repejune; iar eu, ţinându-mi încă multă vreme ochii ţintiţi în partea care apucase, mă întorsei suspinând în trăsura noastră.

P. S. — Iubite Negri. — Acum sunt 16 ani de când am făcut cea întâi călătorie a mea în Italia, întovărăşit de tine, care petrecuseşi cea mai frumoasă parte a tinereţii tale sub cerul limpede al acelei ţări. Tu ai fost martor celor mai gingaşe impresii al mele; ţie ţi-am destăinuit, ca unui frate iubit, toate pornirile, toate visurile, toate sperările sufletului meu şi, precum atunci ale primit cu blândeţe acele destăinuiri entuziaste, primeşte şi acum dedicarea celei întâi scrieri a mele în limba patriei. Ea este o slabă încercare, o ştiu, şi nu aştept de la dânsa altă mulţumire decât să-ţi aducă ţie aminte de trecerea noastră prin Florenţa şi de frumoasele buchetiere care ne dau în toată seara câte un mic buchet de flori, pe când luam îngheţate dinaintea cafenelei Donné, împreună cu prietenul nostru D...

Dacia literară, 1840

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA